24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

Ziua de 24 ianuarie 1859 a rămas în istoria românilor data la care s-a înfăptuit, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, Unirea Principatelor Române ale Moldovei și Țării Românești, scrie istoricul Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia în https://www.cjarges.ro/documents/24_ianuarie_1859.pdf.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, Unirea a devenit realitate, într-un context favorabil care a dus pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern european.
Prin Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, vechile principate Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un stat care a constituit fundamentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, aliate Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Războiul Crimeii şi Congresul de la Paris din 1856 (13/25 februarie-18/30 martie) au pus capăt protectoratului Rusiei asupra celor două Principate române.

În tratatul semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca în aceste țări, locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene, cu menţinerea suzeranităţii otomane.

În perioada 10/22 mai – 7/19 august 1858 au avut loc, la Paris, lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman).

În ultima zi a lucrărilor a fost semnat actul internaţional, Convenţia de la Paris, şi, totodată, nou statut fundamental al Principatelor.

Potrivit reglementărilor acestuia, cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe.

Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.

Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, îi apropia pe români de momentul unificării celor două principate. („Istoria românilor, Constituirea României moderne”, volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

Turcia se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât totodată convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări române.

Vedem așadar că Unirea gândită atunci se dovedea a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata.

Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.

Foto: Participanții la Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856).

Tratatul prevedea de asemenea ca Rusia să restituie Moldovei trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, răpite în 1812 odată cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut și Nistru pe care l-a denumit Basarabia. Totodată, în contextul discuțiilor legate de viitorul celor două principate române, în 1857 Marile Puteri au acordat acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) privind Unirea.

În acest scop, s-au constituit adunări în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Foto: Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry.

Falsificarea alegerilor, un obstacol în calea Unirii

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai complicată.

Aici, caimacamul (locțiitorul la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, care primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, ”caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, a  falsificat fără nici o remușcare listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soția sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unire şi pentru viitorul  poporului  sau.

 S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Alecsandri şi Alexandru Moruzi.

Foto: Ecaterina (Cocuța) Conachi și trădătorul Vogoride

Când soţul ei şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, în care lui Vogoride îi era promis tronul țării, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste ale acestuia ambasadorului  Franţei,  care a  facut în așa fel  ca aceste documente să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” (Steaua Orientului) care apărea la Bruxelles, creând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice” cu menţiunea că aceste scrisori sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles).

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situația în care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război.

Dupa  ce  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, s-a încheiat cu consimţământul reginei de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a ordonat la 12 august 1857 anularea acestora şi organizarea la 18 august de noi alegeri pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei , care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la Principatele Române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială din punct de vedere politic a celor două țări române sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București. Atunci, profitând de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul încheiat că Principatele Române nu pot fi conduse de același domnitor, a fost ales și aici pe tron tot Alexandru Ioan Cuza, ales în Moldova cu câteva zile mai înainte.

Foto: Pictură de Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au trebuit să accepte ideea existenței a două principate românești, conduse de același domnitor.

Ca și în cazul Revoluției de la 1848, momentul Unirii Principatelor din 1859 a însuflețit și a determinat implicarea multor artiști în viața cetății, prin întruchiparea memorabilului moment. Între aceștia s-a aflat și tânărul pictor Nicolae Grigorescu (muntean) care îi spunea scriitorului moldovean Alexandru Vlahuță:

„Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.”

Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, să pună bazele statului român modern.

Noua țară s-a numit oficial România abia după abdicarea lui Cuza din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, teritoriul românesc Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominația austro-ungară, care a continuat până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

NOTĂ:

După tratative anevoioase,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862, s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Românească şi-au încetat existenţa ca entități statale de sine stătătoare.

Au început sa fie aplicate o serie de reforme progresiste. A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc.

Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din Țările Române, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din București și cea din Iași.

  

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, în orasul Heidelberg din  Germania. 

A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Abdicarea şi exilul domnitorului.

In urma măsurilor radicale luate, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi, unele organizate din exteriorul țării.

Totul a culminat cu lovitura de stat, în care domnitorul a fost forțat sub amenițarea  armelor să abdice, în urma unei asocieri politice de moment între conservatori și liberali, cunoscută în istorie sub numele de Monstruoasa Coaliție.

Dupa abdicarea forțată si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.
Inițial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.
Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .
Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos prințul străin!”,“Trăiasca Moldova”!
Mișcarea a fost lichidată  cu brutalitate de forțele de ordine.
Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au condus la crearea şi dezvoltarea unor noi instituţii statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate române.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a născut România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

Astăzi, după 163 de ani de la acele momente astrale ale istoriei poporului nostru, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim din nou, cel puțin la nivel de poveste, pașii făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România.

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi

Publicitate

TRANSILVANIA- ISTORIE FURATĂ. TRANSILVANIA – INIMA ROMÂNITĂŢII. FILME DOCUMENTARE

 

Atunci când nu îți cunoști istoria, riști să o repeți! Mai ales când forțe oculte doresc să îți șteargă identitatea de român…

Cum ar trebui oare interpretate afirmațiile istoricului Lucian Boia (profesor la Universitatea din București și „eroul“ editurii Humanitas – fost secretar cu propaganda în Biroul Organizaţiei de Bazǎ a Partidului Comunist Român de la Facultatea de Istorie, înainte de 1989) atunci când acesta spune în cartea sa “Primul Război Mondial.

Controverse, paradoxuri, interpretări”( Humanitas: 2014) că Transilvania, înainte de 1918, “nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859” și, în consecință, românii puteau invoca doar “dreptul etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric”?!?

Acest gen de afirmații, descalificante pentru orice istoric serios, sunt esența unei minciuni uriașe, foarte folositoare Budapestei, care îl și iubește enorm pe Lucian Boia pentru aceasta.

De ce? Pentru că extremiștii maghiari îl pot invoca oricând pe Lucian Boia, atunci când spun că Transilvania este un pământ unguresc. “Păi”, vor spune acestia, “până și istoricii români spun că ei nu au drepturi istorice în Transilvania!!!“ Nu?

De ce afirmațiile lui Boia sunt mincinoase? Haideți să vedem:

1. Lucian Boia îl scoate din calcul în primul rând pe Mihai Viteazul care, la 1600, unește cele trei țări românești într-una singură.

Gândiți-vă că individul pretinde în carte că Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859.

Cum nu, dacă Mihai Viteazul a realizat Unirea? Cui a aparținut Transilvania atunci? Vietnamezilor?

2. Mircea cel Bătrân a stăpânit pentru o perioadă și părți însemnate din Transilvania. Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, în 1418, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Păi cum, niciodată, domnu’ Boia?!?

Ca să aveți o imagine mai bună, vedeți harta de mai jos, cu teritoriul stăpânit de Mircea cel Bătrân…

Argumentele de mai sus sunt în principal argumente politice și fac trimitere la îmbrobodirea cu “Transilvania nu a aparținut niciodată României sau vreunuia din principatele care formaseră România în 1859”.

Din punct de vedere al dreptului istoric, ceea ce spune Boia nu are, de asemenea, nicio acoperire pentru că din această perspectivă, drepturile românilor sunt cel mai bine susținute. Mai ales de izvoarele istorice maghiare…

3. Să îi amintim așa-zisului istoric că la venirea lui Arpad, vlahii erau prezenți până în Panonia. Să îi amintim de Glad, Gelu și Menumorut, voievozii valahi care stăpâneau Transilvania în secolele IX și X.

4. Să îl informăm pe așa-zisul demitizator că românii sunt în principal urmașii geto-dacilor (indiferent de ce alte influențe mai poartă românii de astăzi), că județele Harghita, Covasna și Mureș reprezintă zona cu cea mai mare concentrare de cetăți și așezări civile dacice din toată țara – peste 70 de cetăți și peste 200 de așezări civile – și că, în consecință, în virtutea continuității evidente, noi avem drepturi istorice aici încă din antichitate.

5. Să îi atragem atenția acestui personaj că portul popular românesc și majoritatea tradițiilor (mai ales în Transilvania) poartă amprenta geto-dacilor (acei strămoși de care individul nu vrea să audă!), de la care le-am și moștenit, o altă dovadă a continuității…

Și atunci, cum ar trebui să înțelegem afirmațiile mincinoase ale lui Lucian Boia, o sfidare majoră a realităților istorice?

Chiar dacă suntem membrii ai UE și ai NATO, nu înseamnă că există garanții absolute în ceea ce privește integritatea teritorială.

Tocmai de aceea, este necesar să se contracareze manevrele perverse care se operează de mulți ani în direcția ruperii Transilvaniei de România, manevre conduse de extremiștii și revizioniștii maghiari, asistați de români fără minte sau de-a dreptul trădători, care visează la o Transilvanie autonomă economic (în prima fază), iar ulterior politic și teritorial.

În acest context delicat, cu o politică imprevizibilă a marilor puteri, un film documentar precum TRANSILVANIA, ISTORIE FURATĂ, este mai mult decât necesar, din mai multe considerente:

– le oferă românilor informații extrem de valoroase, sintetizate, comunicate într-un mod accesibil, dându-le astfel o înțelegere mult mai bună asupra propriei istorii, asupra drepturilor istorice pe care le au în Transilvania;

– le oferă străinilor o altă imagine asupra istoriei Transilvaniei decât cea contrafăcută de Ungaria și de mistificatorii istoriei din interior;

– aruncă în aer teoriile revizioniste, toată argumentația extremiștilor maghiari care visează încă la o utopică Ungarie Mare, pentru că filmul folosește în primul rând izvoare istorice maghiare. Izvoare maghiare medievale sau moderne care vor fi de acum, mai mult ca niciodată, o uriașă piatră de moară agățată de picioarele extremiștilor maghiari.

Gândit să facă informația cât mai ușor de receptat, filmul este realizat pe capitole autonome, care tratează teme distincte. În varianta finală, filmul va avea trei părți, fiecare de câte o oră.

 

Vă invit, așadar, să vizionați  în cele ce urmează, două filme documentare de excepţie care aruncă în aer revizionismul maghiar, dar şi alte tipuri de revizionism antiromânesc!

Recomandați-le pretenilor, colegilor și cunoscuților!

E important ca informația istorică adevărată,  să ajungă la cât mai mulți!

 

 

 

 

La Alba Iulia în 1918 s-a încheiat un mileniu de excludere a românilor de la decizia politică luată de străini în propria lor ţară (I)

 

Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune că nobilul ungur Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda) şi atât de tare l-a bătut, încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit. 

Unsprezece secole la rând, poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale, prin alianţe străine şi legi nedrepte, dar şi prin fărădelegi adesea pline de cruzime pentru acest popor.

Totul se decidea politic fără reprezentanţi ai celei mai numeroase populaţii, care de fapt dădea caracterul majoritar etnic al acestei ţări.

În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică şi ţara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostaşii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) şi Sicilia, terorizând o întreagă Europă.

Decizia lui Gelu Românul de a-şi apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a ţării lor, Transilvania.

În anul 1000 se formează regatul ungar sub Regele Ştefan cel Sfânt, care înlătură pe căpeteniile de triburi de la puterea lor discreţionară şi-i creştinează pe unguri, aducând la curtea sa numeroşi baroni şi clerici germani pentru a organiza politic şi religios ţara, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma (o perioadă cu sediul la Avignon, în secolul al XIV-lea).

Astfel, românii erau din start doar toleraţi, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi şi astfel nu erau cooptaţi, ca români, la conducerea politicii interne şi externe a regatului ungar, regat care ocupase şi Transilvania.

Aşadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu nici privilegii pentru întreaga lor comunitate, precum secuii şi saşii, şi nici o reprezentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a Principatului Transilvaniei.

Secuii aveau un comite al secuilor şi saşii un comite al saşilor, puşi sub directa subordonare a regelui. Chiar şi cumanii, aşezaţi în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor.

Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă tocmai datorită acestui păienjeniş de documente ce reflectă organizarea şi administrarea mai ales a instituţiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii şi schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie).

Mănăstirile, capitlurile, episcopiile şi arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului şi papa îşi trimitea slujbaşii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franţa, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ş.a.

În nici un document din această perioadă românii nu figurează colonizaţi sau oaspeţi (hospites), precum figurează secuii, saşii, ungurii, cavalerii teutoni ş.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăţi pentru a fi date noilor veniţi (A se vedea în acest sens cartea, cu un titlu foarte inspirat: Din mâinile valahilor schismatici, apărută sub semnătura acad. Ioan Aurel Pop).

Excluderea românilor de la decizia politică a ţării lor continuă secol după secol. În anul 1291, la Dieta Transilvaniei sunt chemaţi nobilii, secuii, saşii şi românii.

S-ar părea, la prima vedere, că documentul este o atestare a faptului că românii erau încă/deja parte a puterii în epocă, dar după cazul discutat în acest for nobiliar – şi anume dreptul de proprietate al unui nobil pe nume Ugrinus asupra unei moşii din zona Făgăraşului, zonă numită atunci şi terra blachorum (ţara românilor) – deducem că nenobilii chemaţi la Dietă (românii) erau chemaţi doar în calitate de martori şi nu de decidenţi.

Nici o participare a românilor, ca stare distinctă, cu putere de decizie politică, nu este pomenită de documente privind istoria Dietei Transilvaniei.

Nu intră în calcul aşa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865, iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populaţiei româneşti din Transilvania, datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedica pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului.

90 la sută din alegătorii români au fost excluşi de la dreptul de vot prin această lege – o spun chiar memorandiştii la 1892.

Acesta era statutul unui numeros popor care trăia paşnic în văile cele însorite, în câmpiile cu grâne aurii, pe dealurile cu pajişti şi vii şi în munţii cei aspri ai Transilvaniei în cele unsprezece secole de asuprire, dar şi de statornicie şi de neclintită păstrare a identităţii naţionale româneşti, de croire a unei civilizaţii şi identităţi proprii inconfundabile.

Cum au fost asupriţi românii? Nobilii au avut dreptul paloşului, de a executa pe şerb la liberul său arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc şi de fruntaşii secuilor împotriva românilor, la 1437.

Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmeşte, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil şi penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părţi, de aici denumirea), prin care românii sunt excluşi complet – de astă dată de jure – de la viaţa politică a Transilvaniei.

O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariţia lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menţine cele trei stări de la conducerea Dietei şi din marile oraşe, inclusiv Clujul, şi nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deşi s-a gândit – dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) – să-i lichideze pe toţi nobilii maghiari transilvăneni.

La mijlocul aceluiaşi secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această ţară, nici între stări, şi nici între religii…”.

Şerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureş) şi atât de tare l-a bătut încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei şi – printr-o diplomă – împăratul Leopold menţine stările medievale ale principatului şi românii sunt în continuare excluşi de la decizia politică a ţării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic.

Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia şi de răsculaţii lui, priviţi cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor şi adora Libertatea. Această luptă pentru libertate se întâmpla înaintea Revoluţiei Franceze de la 1789. Şi Horia şi oamenii lui cer ca „nobilime să nu mai fie”.

A curs atunci mult sânge pentru Libertate, şi românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a ţării lor, de astă dată paşnic, petiţional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată Împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc., în numele întregii naţiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae).

Apar, aşadar, liderii, intelectualii valoroşi ai naţiunii române, care nu mai sunt dispuşi să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca naţiune de drept în viaţa politică a ţării lor, iar „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări (…) întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate”, iar „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în Dietă… să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune” (D. Prodan). Revendicările erau clare.

A fost însă nevoie, nu de alte petiţii, ci de Revoluţia Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluţia ungară avea planuri şi mai diabolice prin ramura ei reacţionară: să dea drepturi sociale românilor cu condiţia ca ei să renunţe la etnia lor.

Mai mult chiar, a reînălţat pentru acest scop numeroase spânzurători, întocmai ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român şi a lumii civilizate.

Au fost numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroşi bătrâni, femei, copii nevinovaţi) pentru a opri acest plan diabolic.

Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar(sintagmă des folosită în epocă de români şi de saşi) au căzut şi jertfe nevinovate şi din partea maghiarilor, pentru că moţii au aplicat, în câteva localităţi, din păcate, legea talionului, deoarece atrocităţile gardiştilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase.

Bariţiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunţi un leu crezând că-i adormit.

(Va urma)

 

 

Vasile LECHINŢAN

http://informatiahr.ro/1-100-de-ani-de-excludere-a-romanilor-de-la-decizia-politica-a-tarii-lor-se-incheie-la-alba-iulia-in-1918-i/