CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Franța, țară port-drapel al drepturilor omului, s-a transformat într-un regim totalitar

Av. Gheorghe Piperea : „În Franța s-a votat ca la alegerile prezidențiale din 2022 să nu poată vota decât cei vaccinați”

Să nu se ajungă în România cum e acum în Franța unde tocmai s-a votat amendamentul care permite oricărui angajator, privat sau public, să îi dea afară pe angajații care nu au “pass sanitar”, deci care nu sunt vaccinați, fără dreptul la șomaj.

Functionarii care își ocupă toți posturile prin concursuri serioase și pregătite temeinic, din greu, acum pot fi dați afară din funcția publică.

Nu s-a mai pomenit așa ceva în Franța.

Cireașa de pe tort: s-a votat și ca la alegerile prezidențiale din 2022 să nu poată vota decât cei vaccinați.

Bonus: guvernul francez a comandat deja peste 2 miliarde de doze de vaccin Pfizer pentru 2022 și 2023: le vor servi populației dimineața, la prânz și seara, probabil.

În rest, totul e de la excelent în sus…în fosta țară a drepturilor omului care s-a transformat în noaptea asta într-un regim totalitar.[apud Juliana Nitai, profesor de origine română la Universitatea Lyon2, unde predă engleză]

PS Ridicol și periculos acest musiu gerontofil Macron – crede sincer că va fi votat de cei pe care acum îi pune cu ochii pe foc pentru a-i obliga la înțepare…

E de neînțeles logica pe baza căreia ar putea funcționa noua modă cu injectarea obligatorie și pașaportul sanitar.
Dincolo de șocul discriminării și al pulverizării drepturilor și libertăților, decizia lui Macron, care va fi importată curând în România, este un dezastru în plan economic și fiscal.

Și în România inevitabilul s-a produs – dambarna ne va împărți în înțepați și ne-înțepați, și numai înțepații vor putea merge la mall …
Ce mai tura-vura, vom fi „fericiți în România”. Va fi ca și când dambarna ar fi fost președinte.

PS Atrag atenția că atât președintele, cât și premierul încă în funcție al acestei țări au declarat că vakseenarea nu va fi obligatorie în România. E, uite că va fi. O confirmă și ministresa sănătății, colegă de partid „progresist” cu dambarna.

24/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea neromanțată a Turnului Effel un simbol al Parisului și al Franței

De la „inutilul şi monstruosul” Turn Eiffel la cel mai cunoscut simbol al  Franţei

Turnul Eiffel (în franceză La tour Eiffel) fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin și Stephen Sauvestre, angajați la Eiffel și Co, la înălțarea acestuia contribuind și un studiu tehnic conceput de inginerul român Gheorghe Pănculescu, despre care se vorbește pe nedrept prea puțin.

Într-un studiu despre turnul Eiffel, apărut la Paris, lucrare publicată în anul 1889, Gustave Eiffel spune că celebrul simbol al Parisului, şi implicit, al Franţei, nu ar fi putut fi înălţat atât de repede, în timpul record de numai doi ani şi patru luni, dacă cu un deceniu înainte de inaugurare un român nu ar fi realizat un proiect ingineresc revoluţionar. În studiul menţionat şi intitulat “Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, reiese că Turnul Eiffel a fost construit cu ajutorul unui sistem tehnic inventat de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1922), absolvent al Politehnicii din Zurich, care i-a fost recomandat lui Eiffel de către Vasile Alecsandri.

Furnizorul materialului de construcție pentru Turnul Eiffel a fost compania Forges et Usines Fould-Dupont.

Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul. Turnul, care îi poartă numele este una dintre principalele destinații turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Structura a fost construită între anii 1887-1889. Aceasta urma să servească drept arc de intrare la Expoziția Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarul Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public la 6 mai.

300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oțel pudlat⁠(en), folosind două milioane și jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranță din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la construcția turnului, și anume în timpul instalării lifturilor.

Lifturile originale funcționau cu ajutorul unui sistem hidraulic, pe când lifturile actuale sunt electrice. Turnul are o greutate de peste 10.000 de tone, iar când a fost construit era cea mai înaltă clădire din lume. Întreținerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani.

Turnul Eiffel este înscris ca monument istoric din 24 iunie 1964 și face parte din Patrimoniul mondial UNESCO din anul 1991, împreună cu alte monumente pariziene.

Mai jos vă împărtășesc un extras din buletinul informativ al lui Adrian Leeds , Parler Paris, despre reacția publicului atunci când turnul a fost construit pentru prima dată:


Turnul Effel,Giganticul edificiu din fier înalt de 324 metri și-a deschis porțile pentru public pe 15 mai 1889 pentru prima dată. Pe vremea aceea, puțini bănuiau că La Tour Eiffel va deveni simbolul Parisului, dovedindu-le peste timp tuturor criticilor că au greș. Cel puțin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticență această construcție, considerând-o inestetică.

La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumentul în viață timp de 20 de ani, dar ținând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicațiilor, s-a renunțat la demolarea sa.

Guy de Maupassant:„Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor”!

Într-o scrisoare publicată în „Le Temps”, a apărut în acele zile, reprodus de https://www.historia.ro, un protest al unor somități ale culturii și artei franceze care acum, după trecerea a mai mult de un secol, pare cel puțin amuzant:

„Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, venim să protestăm cu toate forţele noastre, cu toată indignarea noastră, în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel, pe care răutatea publicului, adesea imprimată cu bun simţ şi spirit justiţiar, l-a botezat deja Turnul Babel.

 Fără a cădea în exaltarea şovinismului, noi avem dreptul de a proclama sus şi tare că Parisul e oraşul fără rival în lume. De-a lungul străzilor sale, a largilor sale bulevarde, de-a lungul cheiurilor sale admirabile, din mijlocul magnificelor sale promenade se înalţă cele mai nobile monumente pe care geniul uman le-a conceput. Sufletul Franţei, creatoarea de capodopere, străluceşte în acest buchet impunător de monumente. Italia, Germania, Olanda, atât de mândre pe bună dreptate de moştenirea lor artistică, nu posedă nimic care să fie comparabil cu a noastră şi în fiecare colţ al universului Parisul cere curiozitate şi admiraţie. Vrem noi să lăsăm asta să se pervertească?

Urbea Parisului vrea ea să se asocieze, deci, pe atâta vreme, cu imaginaţia mercantilă a unui constructor de maşini, pentru a se dezonora, a se strica ireparabil? Pentru că Turnul Eiffel, pe care nici comerciala Americă nu l-a vrut, va fi, nu ne îndoim, dezonoarea Parisului. (…) Străinii vor avea dreptate să râdă de noi, pentru că Parisul goticului sublim, Parisul lui Jean Goujon, al lui Germaine Pilon, al lui Puget, Rude, Barye etc. va deveni Parisul domnului Eiffel.

Ca să vă daţi seama de ceea ce spunem, e suficient să vă închipuiţi pentru un moment un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină, strivind prin masa sa barbară Notre-Dame, Sainte-Chapelle, Turnul Saint-Jacques, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele noastre umilite, toată arhitectura noastră micşorată, dispărând, deci, în acest vis stupefiant. Şi, vreme de 20 de ani, vom vedea turnul întinzându-se deasupra întregului oraş, fremătând încă de geniul atâtor secole, vom vedea alungindu-se, ca o pată de cerneală, umbra odioasă a coloanei odioase din bucăţi de fier îmbinate”. 

Printre semnatari se numărau nume celebre ca : Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Sully Prudhomme și, așa cum am văzut, Guy de Maupassant…

Acelaşi prestigios jurnal, „Le Temps”, publica la puţină vreme după acest protest, răspunsul inginerului Gustave Eiffel, răspuns care desigur a atras după sine alte critici, căci Eiffel avusese îndrăzneala de a-şi compara turnul, cu piramidele egiptene și de-aici, numeroase caricaturi apărute în publicaţiile epocii:

„Aş vrea să ştiu pe ce anume se fondează acest protest. Pentru că, domnilor, turnul meu n-a fost văzut de nimeni şi nimeni nu poate spune cum va fi până când nu va fi construit. Nu cunoaştem în acest moment decât un desen geometric, în sute de mii de exemplare. De când apreciem un monument din punct de vedere artistic pe baza unui desen geometric? (…)

Eu cred că Turnul meu va fi frumos. Pentru că noi suntem ingineri, credeţi că frumuseţea nu ne preocupă şi că făcând lucruri solide şi durabile nu ne străduim să le facem şi elegante? (…) În plus, există o atracţie către construcţiile uriaşe, un farmec aparte pe care teoriile artei obişnuite îl pot cu greu explica. Veţi susţine că datorită valorii artistice au înfierbântat imaginaţia omului Piramidele?

Până la urmă, sunt ele altceva decât nişte movile de pământ artificiale? Cu toate acestea, ce vizitator rămâne indiferent în prezenţa lor? Cine nu s-a întors de acolo plin de o admiraţie irezistibilă? Şi care e sursa acestei admiraţii, dacă nu imensitatea efortului şi grandoarea rezultatului? Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu construit vreodată de om. Nu va fi el, din acest motiv, grandios în felul său? Si de ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi ridicol la Paris? Am căutat un răspuns – şi vă mărturisesc că n-am găsit niciunul”.

Timpul, cel mai mare judecător, a transformat Turnul într-un simbol al Parisului și al Franței.

16/05/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acțiuni subversive ale unor mari puteri îndreptate împotriva unirii Moldovei cu Muntenia

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

1859 – Unirea Principatelor Române

 

 

Între evenimentele epocale petrecute în istoria noastră după Războiul Crimeei (1853-1856), pierdut de Rusia în confruntarea acesteia cu coaliţia marilor puteri europene, un aspect mai puţin cercetat a fost acela al conspiraţiilor antiunioniste, puse la cale atât de forţe interne cât şi externe, în perioada premergătoare Unirii de la 1859.

Deosebit de periculos pentru cauza Unirii, a fost complotul pus la cale de prinţul Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza, sprijinit de Rusia şi finanţat de bancherii evrei Şmul Rbinovici şi Leiba Kan, care urmărea să pună prin orice mijloace mâna pe tronul ţării şi care a fost doar la un pas să-şi aducă la îndeplinire planul, care a fost dejucat de unionişti în ultima clipă.

Deşi învinsă în Războiul Crimeei şi nevoită să cedeze atât teritorii, cât şi din influenţa sa în politica sud-estului Europei, Rusia nu putea accepta totuşi ideea de a lăsa din mână Principatele Române, astfel încât a ales în acţiunile sale de împiedicare a Unirii, soluţia uneltirilor din umbră şi a finanţării de spioni, unul dintre pionii săi de bază în aplicarea acestei strategii fiind tocmai acest beizade Grigore,dornic să acceadă cu orice preţ pe tronul moldovean.

Prinţul moldovean s-a sprijinit în acţiunile sale pe contele polonez, Nieczuka Wierzebicki, un mercenar aflat în timpul Războiului Crimeei în slujba turcilor şi care a fost plătit de bancherul Rabinovici, pentru a-l sprijini pe Grigore Sturdza.

În scurt timp, Wierzebicki va recruta o adevărată armată de 1200 de mercenari polonezi, gata să intervină la primul semnal.

Potrivit planului, dacă Sturdza nu ar fi reuşit să ajungă domn prin coruperea deputaţilor, ar fi intrat în acţiune în forţă mercenarii pentru a-l impune pe tron, beneficiind totodată de tot sprijinul logistic şi diplomatic Rusiei.

În conformitate cu strategia adoptată, mercenarii fuseseră aduşi în taină în jurul capitalei Iaşi, ulterior ei urmând să fie concentraţi pe graniţa cu Muntenia şi trimişi în marş spre Bucureşti.

Fără îndoială, reuşita acestui plan ar fi blocat, cine ştie pentru câtă vreme, acţiunile unioniste care luaseră amploare în cele două ţări române.

Complotiştii nu aveau nici o îndoială asupra atuurilor lor, fiind convinşi că vor avea succes, mai ales că unii dintre liderii unioniştilor, printre care Kogălniceanu, Manolache Epureanu sau Anastasie Panu, făceau joc dublu, promiţând prinţului Grigore sprijinul, pentru ca acesta să acceadă la tron.

Reuşita planului părea atât de sigură, încât agentul rus William Sollioms, îi scria unuia dintre complotişti : ” Grigori Sturdza s-a ales Domn, prin urmare vei avea şi d-ta o bucată de pâine”.

Ar fi absurd sâ credem că în „Partida Unioniştilor” se aflau numai idealişti naivi şi că lipseau oamenii hotărâţi şi pragmatici, care să nu şovăie nici un moment în lupta inegală totuşi, pentru aducerea la îndeplinire a idealului secular al unirii poporului român, împotriva imensului pericol reprezentat de forţele din interior ostile Unirii, susţinute de forţa enormă a imperiilor vecine: Rusia, Turcia şi Austria.

Lovitura de stat pusă la cale, a fost dejucată în preajma zilei de 5 ianuarie, când unioniştii l-au propus domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, anihilând astfel şansele complotiştilor de a recurge la forţă, după ce acţiunile secrete ale lui Grigore Sturdza pentru coruperea unui număr suficient de deputaţi unionişti, eşuaseră.

Legenda spune că în seara zilei de 3 ianuarie 1859, unionistul Costache Negruzzi, dădea buzna în sala unde juca biliard Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene, pentru a-l înştiinţa că a fost ales să devină domn al celor două Principate Române  unite.

Este poate doar o poveste, dar ceea ce ştim acum este că alegerea lui Cuza a înclinat hotărâtor balanţa spre Unirea, aflată efectiv la momentul respectiv pe muche de cuţit.

A rămas de pomină şi răspunsul pe care l-ar fi dat Cuza, nevenindu-i să creadă , aducătorului veştii :

” Hai sictir, farsorule ! „.

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Harta Principatelor Române unite la 1859

 

Planuri finanţate de puteri străine prin care se urmărea blocarea acţiunilor Partidei Unioniste în cele două ţări române.

Într-o declaraţie dată după dezvăluirea complotului prinţului Grigore Sturdza, Alecu von Onciul spunea că:

„Nu se ştia decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a-l ucide pe Domn şi pe deputaţi”. 

Deputaţii  Partidei Unioniste aflaseră de pericolul grav care îi pândea şi au decis în ziua de 3 ianuarie, după o lungă dezbatere care a avut loc în casa deputatului unionist Pisoschi, să-l susţină ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene.

Un alt unionist se grăbeşte să-l aducă în faţa adunării pe Cuza, care după acceptarea candidaturii, a jurat că va abdica dacă proiectul unionist eşuează.

La sedinţa hotărâtoare, desfăşurată în ziua de 5 ianuarie, prinţul Sturdza infiltrase în sala unde urma să aibă loc votul agenti polonezi, instruiţi să anihileze eventualele proteste, în cazul în care va fi ales el.Surpriza a fost mare atunci când lui Sturza, sigur de victorie, i s-a respins candidatura, iar Cuza, comandantul oştirii ales domn, a adus trupe în jurul clădirii.

După eşuarea complotului, comandanţii polonezi reuniţi în aceeaşi zi, hotărau uciderea unor lideri ai unioniştilor, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, pe care îl considerau trădător.

Prinţul Sturdza decisese data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat, însă Alecu von Onciul şi Iacob Antosz i-au dezvăluit în 10 ianuarie lui Cuza planurile acestuia, astfel încât conspitaţia fost lichidată în ultimul moment.

Au urmat arestări in rândurile complotiştilor, printre primii numărându- se comandantul mercenarilor polonezi, Wierzbicki, asupra căruia au fost găsite între altele, scrisori cifrate şi sigiliul lui Grigore Sturdza.

Într-un raport secret consulul britanic la Iaşi, Henry A.Churchill, clarifica mai multe aspecte:” Acest evreu, Şmul Rabinovici, care a fost arestat ca implicat în conspiraţie, a mărturisit că a fost martor la o conversaţie care a avut loc între contele mercenar Wierzbicki şi ambasadorul Rusiei de la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul complotului.

Wierzbicki (alias Murad bey), care urma să plece în Principate, a primit din partea ambasadorului scrisori adresate consulului rus Popov de la Iaşi, cu recomandarea insistentă de a i se acorda tot sprijinul”.

Acelaşi evreu a adăugat ca Wierzbicki cheltuise 3000 de ducaţi pentru a cumpăra armament şi muniţie, pe care le-a ascuns într-o pădure şi că planul prevedea declararea unirii la Focşani şi proclamarea lui Sturdza domn în cele două principate române, cu binecuvântarea Rusiei.

Consulul britanic mai relata în secret la Londra faptul că ofiţerul Constantin Moruzi din armata rusă şi de asemenea un preot rus, Pop Costa, au întreprins în perioada premergătoare alegerii noului domn, numeroase acţiuni de incitare a norodului.

Unirea s-a înfăptuit totuşi la 5 ianuarie la Iaşi şi 24 ianuarie la Bucureşti, în  ambele principate fiind ales un singur domn – Alexandru Ioan Cuza.

Complotiştii implicaţi în conspiraţia din Moldova, inclusiv mercenarii polonezi, au fost aduşi în faţa Curţii Criminale şi acuzaţi de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”.

Au fost pedepsiţi să primească fiecare câte douăzeci de lovituri şi pentru că mulţi dintre ei erau cetăţeni ai unor state străine, au fost predaţi reprezentanţilor ţărilor lor, cu interdicţia de a mai reveni.

Cuza a intervenit personal pentru eliberarea prinţului Grigore Sturdza.Cu toată clemenţa care le-a fost arătată, conspiratoriii nu s-au resemnat, acţionând în continuare pentru împiedicarea Unirii.

La 1 februarie 1859, la Bucureşti a avut loc un atentat cu bombă nereuşit, care îl viza pe domnitorul nou ales al celor doua Principate Române, Alexandru Ioan Cuza.

Nu s-a aflat nici până în zilele noastre cine a pus la cale acesastă acţiune…

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Foto: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi deputaţii Unirii

 

Elitele româneşti ale timpului au înţeles şansele extraordinare pe care le aveau şi au acţionat magistral

 După înfrângerea Rusiei de către marile puteri europene aliate ale Turciei, în Războiul Crimeei (1853 -1856), noua situaţie geopolitică de pe continentul european, a fost statuată de prevederile Tratatului  semnat în urma Congresului de Pace de la Paris, care a reuşit să blocheze câteva decenii expansionismul rus în Balcani.

Potrivit acestui Tratat, Rusia a trebuit să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad, aflate în sudul guberniei ţariste Basarabia, pe care o anexase în 1812 şi pierdea accesul la Gurile Dunării. De asemenea, zona Mării Negre a fost demilitarizată şi, ceea ce era foarte important, Rusia a pierdut controlul asupra Munteniei şi a Moldovei, care fuseseră la un pas de anexare, după ce guvernatorul rus Pavel Kiseleff, înaintase o propunere în acest sens, cu câţiva ani înainte.

După 1856, Principatele Române intrau sub garanţia celor şapte puteri europene, care au fost de acord să consulte românii în privinţa felului în care doreau să fie guvernaţi în viitor, înfiinţând în acest scop Adunările AD Hoc, menite să reprezinte toate straturile populaţiei.

Rusia şi-ar fi dorit o Unire  formală a acestora, sub conducerea unui domn marionetă, astfel încât să-şi poată perpetua prezenţa în zonă, motiv pentru care l-a sprijinit puternic din umbră pe prinţul trădător Grigore Sturdza.

Nici Imperiul Austriac şi nici Imperiul Otoman (care avea statutul de putere suzerană), nu acceptau ideea unirii prin voinţa poporului român, încercând prin fel de fel de ingeriţe grosolane, să-şi impună interesele politice.

Austria avea în Ţările Române o puternică agentură de spionaj şi subversiune, a cărei misiune era blocarea Unirii.

Agenţii austreci au început să facă mărturisiri…

Agentul Ignasy Ferdinand Kek mărturisea în fața tribunalului ca agenturile austriece aveau misiunea de a provoca în cele două ţări române dezordini grave sociale, care să justifice intervenţia armatelor străine, împiedicarea alegerii unui domnitor, „căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţiii”.

Principalul pion al subversiunii turceşti în Moldova acelor vremuri, a fost Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), grec la origine, fost Ministru de Finanţe al Moldovei, în perioada  18 decembrie 1856 – 7 martie 1857, sub căimăcămia lui Teodor Balş şi ulterior el însuşi caimacam (regent) al Moldovei),  între anii 1857 – 1858. 

S-a căsătorit cu Ecaterina „Cocuţa”Conachi, care avea numai 17 ani si era singurul copil al logofătului Costache Conachi şi  al Smarandei Negri,  mama  marelui om politic Costache Negri.

 La cununia sa a asistat şi domnitorul Mihai Sturdza. Noua familie şi-a luat şi numele de Conachi, după dorinţa marelui logofăt, care neavând un moştenitor, a dorit ca astfel să-i fie perpetuat numele.

După ce a fost numit caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins, mai ales după ce primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, „caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, astfel incât el a  falsificat fara nici o remuşcare  listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Vogoride                  Caricatură din presa vremii

 

 

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soţia sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unirea poporului  sau.

S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Moruzi ş.a.

Când soţulsău şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, in care lui Vogoride îi era promis tronul tarii, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste   ambasadorului  Franţei,  care a  facut in asa fel  ca acestea să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” ( Steaua Orientului), care apărea la Bruxelles, generând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice”, cu menţiunea că  scrisorile  „sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles)”.

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l  pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situatia in care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război, însă după  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, unde s-a încheiat un acord de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a consimţit  la 12 august 1857, anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au  soldat cu o majoritate unionistă.

La 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei, iar la 30 septembrie cel al Munteniei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, s-a  numărat printre deputaţii noi aleşi în Divan.

Majoritatea unionistă era zdrobitoare şi dorea formarea unui singur stat, sub numele de ROMÂNIA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reprezentanţii românilor, au sintetizat cinci solicitări de bază: se cerea autonomie faţă de Turcia, Unirea celor două principate româneşti sub un principe străin, neutralitatea statului, reforme sociale şi necesitatea ca puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări Obşteşti, care să reprezinte toate interesele naţiei.

Conferinţa de la Paris din 7 octombrie 1858, a elaborat un document final, având rolul unei adevărate Constituţii pentru cele două principate. Unirea avea să fie una formală, fiecare principat român urmând să albă propriile sale instituţii executive şi legislative şi câte un domnitor..

Deputaţii l-au ales domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, pe Alexandru Ioan Cuza, iar în data de 24 ianuarie 1859, şi în Muntenia. A fost o mişcare inspirată şi curajoasă, care a exploatat o lacună a Convenţiei de la Paris, care nu specifica nicăieri interdicţia de a fi ales acelaşi domn în ambele Pricipate.

Obiectivul imediat următor, a fost infăptuirea Unirii depline, fără a mai aştepta deciziile altor reuniuni internaţionale, Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat al celor două principate, a armatelor lor, a legislatiei, vămilor, etc.

În 1861, Înalta Poartă a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care era admisă unirea politică şi administrativă a celor două ţări române.

Pe 11 decembrie, domnul Cuza, a dat publicităţii o Proclamaţie prin care aducea la cunoştinţa tuturor că „naţionalitatea română este întemeiată”.

Din 1866, conform Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial ROMÂNIA.

 

SĂ TRĂIASCĂ ÎN VECI PATRIA NOASTRĂ, ROMÂNIA ! 

 

 

 

 

 

Surse: http://ro.blastingnews.com/cultura/2017/razboiul secret; https://cersipamantromanesc.wordpress.com/ portretul-unui-tradator;

 

24/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: