CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea neromanțată a Turnului Effel un simbol al Parisului și al Franței

De la „inutilul şi monstruosul” Turn Eiffel la cel mai cunoscut simbol al  Franţei

Turnul Eiffel (în franceză La tour Eiffel) fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin și Stephen Sauvestre, angajați la Eiffel și Co, la înălțarea acestuia contribuind și un studiu tehnic conceput de inginerul român Gheorghe Pănculescu, despre care se vorbește pe nedrept prea puțin.

Într-un studiu despre turnul Eiffel, apărut la Paris, lucrare publicată în anul 1889, Gustave Eiffel spune că celebrul simbol al Parisului, şi implicit, al Franţei, nu ar fi putut fi înălţat atât de repede, în timpul record de numai doi ani şi patru luni, dacă cu un deceniu înainte de inaugurare un român nu ar fi realizat un proiect ingineresc revoluţionar. În studiul menţionat şi intitulat “Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, reiese că Turnul Eiffel a fost construit cu ajutorul unui sistem tehnic inventat de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1922), absolvent al Politehnicii din Zurich, care i-a fost recomandat lui Eiffel de către Vasile Alecsandri.

Furnizorul materialului de construcție pentru Turnul Eiffel a fost compania Forges et Usines Fould-Dupont.

Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul. Turnul, care îi poartă numele este una dintre principalele destinații turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Structura a fost construită între anii 1887-1889. Aceasta urma să servească drept arc de intrare la Expoziția Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarul Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public la 6 mai.

300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oțel pudlat⁠(en), folosind două milioane și jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranță din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la construcția turnului, și anume în timpul instalării lifturilor.

Lifturile originale funcționau cu ajutorul unui sistem hidraulic, pe când lifturile actuale sunt electrice. Turnul are o greutate de peste 10.000 de tone, iar când a fost construit era cea mai înaltă clădire din lume. Întreținerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani.

Turnul Eiffel este înscris ca monument istoric din 24 iunie 1964 și face parte din Patrimoniul mondial UNESCO din anul 1991, împreună cu alte monumente pariziene.

Mai jos vă împărtășesc un extras din buletinul informativ al lui Adrian Leeds , Parler Paris, despre reacția publicului atunci când turnul a fost construit pentru prima dată:


Turnul Effel,Giganticul edificiu din fier înalt de 324 metri și-a deschis porțile pentru public pe 15 mai 1889 pentru prima dată. Pe vremea aceea, puțini bănuiau că La Tour Eiffel va deveni simbolul Parisului, dovedindu-le peste timp tuturor criticilor că au greș. Cel puțin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticență această construcție, considerând-o inestetică.

La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumentul în viață timp de 20 de ani, dar ținând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicațiilor, s-a renunțat la demolarea sa.

Guy de Maupassant:„Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor”!

Într-o scrisoare publicată în „Le Temps”, a apărut în acele zile, reprodus de https://www.historia.ro, un protest al unor somități ale culturii și artei franceze care acum, după trecerea a mai mult de un secol, pare cel puțin amuzant:

„Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, venim să protestăm cu toate forţele noastre, cu toată indignarea noastră, în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel, pe care răutatea publicului, adesea imprimată cu bun simţ şi spirit justiţiar, l-a botezat deja Turnul Babel.

 Fără a cădea în exaltarea şovinismului, noi avem dreptul de a proclama sus şi tare că Parisul e oraşul fără rival în lume. De-a lungul străzilor sale, a largilor sale bulevarde, de-a lungul cheiurilor sale admirabile, din mijlocul magnificelor sale promenade se înalţă cele mai nobile monumente pe care geniul uman le-a conceput. Sufletul Franţei, creatoarea de capodopere, străluceşte în acest buchet impunător de monumente. Italia, Germania, Olanda, atât de mândre pe bună dreptate de moştenirea lor artistică, nu posedă nimic care să fie comparabil cu a noastră şi în fiecare colţ al universului Parisul cere curiozitate şi admiraţie. Vrem noi să lăsăm asta să se pervertească?

Urbea Parisului vrea ea să se asocieze, deci, pe atâta vreme, cu imaginaţia mercantilă a unui constructor de maşini, pentru a se dezonora, a se strica ireparabil? Pentru că Turnul Eiffel, pe care nici comerciala Americă nu l-a vrut, va fi, nu ne îndoim, dezonoarea Parisului. (…) Străinii vor avea dreptate să râdă de noi, pentru că Parisul goticului sublim, Parisul lui Jean Goujon, al lui Germaine Pilon, al lui Puget, Rude, Barye etc. va deveni Parisul domnului Eiffel.

Ca să vă daţi seama de ceea ce spunem, e suficient să vă închipuiţi pentru un moment un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină, strivind prin masa sa barbară Notre-Dame, Sainte-Chapelle, Turnul Saint-Jacques, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, toate monumentele noastre umilite, toată arhitectura noastră micşorată, dispărând, deci, în acest vis stupefiant. Şi, vreme de 20 de ani, vom vedea turnul întinzându-se deasupra întregului oraş, fremătând încă de geniul atâtor secole, vom vedea alungindu-se, ca o pată de cerneală, umbra odioasă a coloanei odioase din bucăţi de fier îmbinate”. 

Printre semnatari se numărau nume celebre ca : Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Sully Prudhomme și, așa cum am văzut, Guy de Maupassant…

Acelaşi prestigios jurnal, „Le Temps”, publica la puţină vreme după acest protest, răspunsul inginerului Gustave Eiffel, răspuns care desigur a atras după sine alte critici, căci Eiffel avusese îndrăzneala de a-şi compara turnul, cu piramidele egiptene și de-aici, numeroase caricaturi apărute în publicaţiile epocii:

„Aş vrea să ştiu pe ce anume se fondează acest protest. Pentru că, domnilor, turnul meu n-a fost văzut de nimeni şi nimeni nu poate spune cum va fi până când nu va fi construit. Nu cunoaştem în acest moment decât un desen geometric, în sute de mii de exemplare. De când apreciem un monument din punct de vedere artistic pe baza unui desen geometric? (…)

Eu cred că Turnul meu va fi frumos. Pentru că noi suntem ingineri, credeţi că frumuseţea nu ne preocupă şi că făcând lucruri solide şi durabile nu ne străduim să le facem şi elegante? (…) În plus, există o atracţie către construcţiile uriaşe, un farmec aparte pe care teoriile artei obişnuite îl pot cu greu explica. Veţi susţine că datorită valorii artistice au înfierbântat imaginaţia omului Piramidele?

Până la urmă, sunt ele altceva decât nişte movile de pământ artificiale? Cu toate acestea, ce vizitator rămâne indiferent în prezenţa lor? Cine nu s-a întors de acolo plin de o admiraţie irezistibilă? Şi care e sursa acestei admiraţii, dacă nu imensitatea efortului şi grandoarea rezultatului? Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu construit vreodată de om. Nu va fi el, din acest motiv, grandios în felul său? Si de ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi ridicol la Paris? Am căutat un răspuns – şi vă mărturisesc că n-am găsit niciunul”.

Timpul, cel mai mare judecător, a transformat Turnul într-un simbol al Parisului și al Franței.

16/05/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O sărbătoare necreştină bazată pe o minciună mondială comunistă – 8 Martie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu toţii ştim că 8 Martie este aşa-numita „zi internaţională a femeii”. De asemenea vedem în ultimii ani  această zi se serbează în principal în ţările fostei U.R.S.S. şi în unele ţări foste socialiste.

De ce în foarte multe ţări nu se serbează această zi „internaţională”? Răspunsul este  contradictoriu: potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoaselor doamne sau ca o sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”: 8 Martie nu era ziua femeii, ci a unui anumit  tip de femeie – a femeii-revoluţionar

Iată de ce, în ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu există.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Clara Zetkin photos

 

 

 Sărbătoarea 8 Martie a fost propusa in 1910, de militanta marxistă Clara Zetkin (1857-1933), la așa-numita Conferință a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, ca zi dedicată femeii care sa fie celebrata la nivel international.

Prima sarbatorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul urmator. Cu toate ca 8 martie este numita “ziua internatională a femeii”, aceasta zi nu a fost saerbată oficial multa vreme decât in tarile din fostul „lagar socialist“.

 

 

De ce 8 Martie?

 

 

 

Unul dintre motivele cel mai des invocate este ca in aceasta zi avusesera loc mai multe demonstratii revendicative ale „femeilor muncitoare“, incepand cu o demonstratie a  femeilor new-yorkeze in 1857.

In fapt istoria acestei „sărbători” este legată asa cum am vazut de  o evreica-nemţoaică revoluţionară pe nume – Clara Zetkin, care, hotărând să folosească energia femeilor în lupta cu exploatatorii, a înfiinţat detaşamentul revoluţionar femeiesc.

Iată insă că, diac. prof. dr. Andrei Kuraev, pornind de la originea evreiasca a Clarei Zetkin, spune ca aceasta a propus ziua de 8 martie pentru ca s-a gândit la sărbatoarea Purim, care rememorează anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – barbati, femei si copii), savarsit asupra persanilor de iudeii aflati in exil.

Personajul-cheie al evenimentului era tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a „eroismului“ feminin evreiesc.

 Esterei ii este inchinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim. 

Aceasta sarbatoare nu are o data fixă si e posibil ca in anul in care a luat fiinta “ziua internationala a femeii”, Purimul să fi coincis cu 8 Martie.

Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adica de a serba Purimul.

 

 

 

Foto: Clara Zetkin (dr.) și buna ei prietenă, Rosa Luxemburg, „moașele” comuniste ale Zilei Femeii

Născută în 1857 , nemțoaica Zetkin (Eissner pe numele de fată), a fost  o militantă marxistă și feministă, învățătoare și jurnalistă.

Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, un adapost al  bolșevismului, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă, deși nu se mărită cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe dina acesta și formează Partidul Comunist German.

Exilată din nou din Germania, Clara Zetkin se refugiază în URSS, unde moare în 1933.

Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau Andropov.

Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria Feminismului.

„Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.

Şi deşi înfiinţarea acestui „detaşament”nu era prevăzută pentru o zi anumită, s-a hotărât să fie aleasă (desemnată) o zi, care ar putea fi considerată drept Ziua de naştere a „proletariatului femeiesc”.

Este înţeleasă nevoia mişcării revoluţionare de a avea sărbătorile proprii în locul unor sărbători populare, bisericeşti sau naţionale.

Ca urmare a deciziei Internaționalei a II-a de la Copenhaga, pe 19 martie 1911 au loc manifestații în Germania, Austria și Danemarca.

În Rusia, ziua era celebrată pe 3 martie 1913, apoi pe 8 martie 1914.

Pe 8 martie 1917 (23 februarie, pe stil vechi), Ziua Femeii este din nou organizată în Rusia, pe fondul unor importante fierberi sociale.

Cu câteva zile în urmă (3 martie / 18 februarie), la Uzinele de armament Putilov, cele mai mari din Petrograd, se declanșase greva.

Zvonurile despre iminenta raționalizare a pâinii toarnă gaz peste foc.

Pe 5 martie, din lipsă de aprovizionare cu materii prime, Uzinele Putilov se închid. Muncitorii adunați în fața porților închise incep proteste în stradă.

Celebrarea Zilei Femeii din 8 martie / 23 februarie furnizează ocazia perfectă: toate nemulțumirile își găsesc cadrul în care să răbufnească.

 

 

 

 

 

Foto: Petrograd, 8 martie 1917: femeile de la Uzinele Putilov au ieșit în stradă.

 

 

 

 

 

S-a declanșat  Revoluția din Februarie care se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 februarie/ 2 martie Țarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail, însă haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi.

Începea instaurarea comunismului. Din vâltoarea manifestatiilor de Ziua Femeii se năștea Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!

Destul de ingenioasă a fost ideea de a încadra în mişcarea revoluţionară nu numai bărbaţi muncitori, ci şi femei, creându-le şi o sărbătoare a lor.

Întemeietorii Statului sovietic erau ateişti înflăcăraţi şi acestor creatori ai „patriei socialiste” le era necesar crearea unui sistem propriu de culte şi ritualuri care sa se contrapuna Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii in general. Tradiţiile şi obiceiurile sovietice – sunt o parodie grotesca  a vieţii religioase, un act fals.

Aceşti creatori ai grandioasei substituiri au realizat totuşi nişte invenţii neîntrecute: Partidul comunist– în locul Bisericii, corpul „вождь”-ului – în locul Mormântului Purtător de Viaţă al Mântuitorului, portretele liderilor comunismului – în locul icoanelor, congresele de partid – în locul Sinoadelor bisericeşti, demonstraţiile – în locul procesiunilor crestine cu crucea, etc.

În locul cinstirii Maicii Domnului, gloatelor „muncitoreşti” şi „ţărăneşti” li s-a propus printre altele si „ziua femeii”, care s-a înscris cu    succes în calendarul ateu sovietic.

În 1921, URSS adoptă oficial 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice.

După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba.

Ziua Femeii se impune ca sărbătoare exclusiv comunistă.

În 1977, chiar si  ONU încurajează țările lumii să adopte 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor și a păcii internaționale.

În 1982, vine și rândul Frantei să adopte mitul fondator. Yvette Roudy, ministru socialist francez pentru Drepturile Femeii, oficializează ziua de 8 martie.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește o cercetătoare franceză, ea însăși o adeptă a Feminismului.

De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusă pe 8 Martie?

 

Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai în Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim.

Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie. Această sărbătoare nu are o dată fixă (ca şi Paştile creştin) şi e posibil că în anul când s-a înfiinţat „ziua internaţională a femeii” Purim-ul a coincis cu 8 Martie.

A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim.

De aceea, în 1910, la Conferinţa Internaţională a femeilor socialiste din Copenhaga, Clara Ţetkin a propus de a se sărbători „Ziua internaţională a Femeii” anume data de 8 martie. 

Dar să mai vedem în istorie ce se mai leaga de această dată:

Pe 8 Martie 1774 la Paris are loc crearea primei loje masonice a femeilor în care femeile revoluționare de atunci treceau primele lecții cum trebuie distrusă monarhia (în Franța după cîțiva ani 1789 a avut loc o asemenea revoluție), cum să fie distrusă familia tradițională în care femeia era considerată ca prizonieră și lipsită de orice drepturi. (Apropo conform calendarului satanic pe 8 martie este ziua femeii desfrînate)

Istoria a avut continuare în New York atunci cînd tot la început de martie 1857, prostituatele din oraș au ieșit la un prim marș al lor așa nummit „Marșul cratițelor și tigăilor fără sens”si trecînd prin Manhatten, au cerut să fie plătite salariile marinarilor și lucrătorilor portuari pentru care prestau si care acumulasera datorii faţa de acestea.

Marșurile de acest tip au continuat, așa în anul 1894 la Paris de 8 martie au avut loc marșuri ale femeilor din aceeași categorie de profesie, în care  acestea au cerut crearea de sindicate profesionale și recunoașterea drepturilor lor.

Cam către anii 1907-1910 presiunea devenise suficientă ca să se atragă atenția la problemele acestor femei.

Să nu uităm că vremurile erau complicate, tensiuni crescute între state, se prefigurau viitoarele războaie și revoluții, iar autoritatile  nu prea aveau cand să se mai gîndească la alte lucruri minore.

La adunarea sufragistelor din 1910 sub conducerea Klarei Zetkin a fost instituită Ziua Venerei, adica 8 Martie, ca zi internațională de solidaritate a femeilor.

Însăși Klara la vîrsta de 18 ani fusese  declarată în afara bisericii pentru desfrînare.

Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” ar fi  fost atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care s-a înfiinţat primul în istorie sindicat al femeilor.

Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea si care, dupa cum am vazut, nu avea legatura cu adevaratul motiv al „protestului”femeilor de atunci.

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră si anume transformarea lui 8 martie într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii care a găsit  un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul a fost legat de acțiunea femeilor din America, simbolul Capitalismului opresor, nu face decât să-i crească atractivitatea. Feministele din Statele Unite, încântate că își descoperă o legitimitate istorică, importă aproape imediat serbarea de 8 martie peste ocean, iar feministele din Europa occidentală le imită grabnic.

Interesant, că anume în această zi – 23 februarie (stil vechi) / 8 martie (stil nou) 1917 (odată cu venirea bolşevicilor la putere, ei au înfăptuit în Rusia şi reforma calendarului), femeile-muncitoare din Petrograd au început acţiunea  de protest pe străzile oraşului, mişcare care mai apoi s-a transformat, după cum se ştie, în lovitura de stat din luna februarie („февральский государственный переворот”).

Câţiva ani mai târziu, după ce ziua de 23 februarie a fost declarată zi „de sărbătoare”, a fost inventata„ziua Armatei Roşii”  (1922), iar în 1917 la 7 martie ziarul „Правда” („Pravda”) scria, că„пролетарский Интернационал назначил 23 февраля днем международного женскогопраздника” („Internaţionala proletară a desemnat ziua de 23 februarie – zi a sărbătorii internaţionale a femeii”).

Imediat după preluarea abuzivă a puterii de către bolșevici, aceștia au văzut un mare pericol în familia tradițională și în Biserica Ortodoxă.

In primii ani ai dictaturii sovietice, ziua de 8 martie a devenit o sărbătoare de stat, iar din 1965 – zi de odihnă.

După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse, s-a păstrat ea ca „Zi Internaţională a Femeii” şi în unele ţări din spaţiul post-sovietic: în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

Această idee ar fi fost cel puţin ingenioasă, dacă sărbătoarea Purim ar fi asemenea Sărbătorii Secerişului.

Dar aceasta nu este o sărbătoare religioasă.

Enciclopedia Ebraică menţionează: „…sărbătoarea nu este motivată de Templu sau de un alt eveniment religios”.

S-a sfârşit robia babiloniană. Drumul spre casă era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai puţini decât s-a aşteptat (din Rusia – considerată „închisoare a popoarelor” – de asemenea au plecat cu mult mai puţini evrei decât şi-ar fi dorit liderii mişcării sioniste).

Ei nu doreau să piardă totul în schimbul întoarcerii. Mii de familii evreieşti au rămas să trăiască în diaspora pe întreg teritoriul Imperiului Persan, într-o stare de robie.

Perşii miraţi se întrebau: armata babiloniană a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul?

Aman – „ministrul apărării”, merge la împăratul Artaxerxe şi-i prezintă situaţia.

Timpurile nici pe departe nu erau creştine şi evident că reacţia împăratului a fost categorică: să fie nimiciţi toţi evreii din Imperiu. Vestea poruncii este aflată de regina Estera a cărei etnie regele nu o cunoştea.

Într-un moment anume, Estera îl provoacă pe Artaxerxe: „Mă iubeşti? Dacă mă iubeşti, atunci îi iubeşti pe cei pe care îi iubesc eu? Înseamnă că iubeşti poporul meu şi că îi urăşti pe cei pe care îi urăsc eu? Urăşti duşmanii poporului meu? Atunci arată-ţi mânia şi nimiceşte-i pe cei pe care îi socoţi duşmanii tăi!” 

Şi Artaxerxe lasă în grija lui Mardoheu formularea poruncii:

„Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din herghelia regelui, spunând că regele îngăduie iudeilor din cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască”(Estera, 8, 10-11).

„Atunci Iudeii s-au adunat în toate cetăţile lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mâna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de Iudei apăsa asupra tuturor popoarelor. Toate căpeteniile ţărilor, satrapii, guvernatorii şi slujitorii regelui au sprijinit pe Iudei, de teama lui Mardoheu. Căci Mardoheu era mare în casa regelui şi renumele lui se lăţise în toate ţările, deoarece omul acesta, Mardoheu, devenise tot mai puternic. Atunci au stârpit Iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând şi făcând cu duşmanii lor după voia lor (Estera, 9, 3-5).

Aman a fost spânzurat împreună cu familia sa, iar după el au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, oricine putea concura cu iudeii (Estera, 9). Soarta Imperiului era hotărâtă.

Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie.

Purim-ul, sărbătoare declarată în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) – este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii.

Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un masacru.

Poporul iudeu, cu ajutorul vicleniei Esterei s-a eliberat de sub jugul perşilor.

Astfel Purim-ul a devenit o sărbătoare în cinstea nimicirii duşmanilor.

Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice: împărăteasa Estera este cinstită în Biserica Ortodoxă în rând cu ceilalţi drepţi ai Vechiului Testament în Duminica Sfinţilor Strămoşi (Duminica a 2-a înainte de praznicul Naşterii Domnului).

Şi aceasta se explică prin aceea, că omul Vechiului Testament încă nu ajunsese la desăvârşirea poruncilor (normelor) Evangheliei.  

În Creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sunt înţelese în mod alegoric.

În iudaism însă, s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.

În România, Ziua Femeii a păstrat acea tentă familială specifică fostului lagăr comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

 

 

 

 

FOTO: Afișul marșului de 8 martie 2015 de la Nancy,in Franța

 

 

 

Iată, de exemplu, cum s-a sărbătorit 8 martie 2015 în aceeași Franță unde s-a născut mistificarea istorică a manifestatiei femeilor de la New York din 1857: la Paris a avut  loc al Patrulea Marș Mondial al Femeilor, organizat o dată la cinci ani.

„Câtă vreme toate femeile din lume nu vor fi libere, vom rămâne în marș”, se arată pe site-ul organizatoarelor. „Marșul Mondial al Femeilor vrea să termine cu Patriarhatul, cu Capitalismul și cu Rasismul, cele trei sisteme de represiune care ne controlează viețile în lumea întreagă”, își mai propuneau organizatoarele.

De notat că astfel de acțiuni se bucură de sprijinul oficial al Guvernului Francez, care le pune militantelor propriul site (www. gouvernement.fr) la dispoziție, pentru a se exprima.

O simplă căutare pe google va oferă un tablou al mișcărilor de protest programate în Occident și de acest 8 martie: Sexismul, Drepturile Reproducerii, Opresiunea, Avortul, Biserica, Austeritatea, Egalitatea, Progresul, toate acestea și multe altele sunt motive pentru ca duminică mii și mii de femei să iasă în stradă și să lupte.

Nu rareori aceste proteste se lasă cu violențe.

 

Am scris aceste rânduri nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce respectul faţă de tradiţiile noastre ortodoxe.

Motivele Clarei Ţetkin sunt clare… Nu înţeleg, de ce noi ar trebui să serbăm Purim-ul evreilor?!

N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile Creştinismului şi de 8 Martie în special, o zi care nu are nimic comun cu femeia creştină ?

Contemporanii noştri nu sunt preocupaţi de istoria şi originea zilei de 8 martie şi consideră această zi numai ca pe un pretext / prilej de a dărui flori şi cadouri femeilor lor dragi. 

Să nu uităm, că noi putem şi trebuie să ne felicităm soţiile şi mamele noastre, surorile şi colegele la timpul cuvenit cu adevărata lor sărbătoare, data  când Biserica preaslăveşte grija şi credinţa, fidelitatea şi răbdarea Femeilor-Mironosiţe.

Şi mai mult decât atât, să nu uităm de ele nici în celelalte zile. Dragostea plină de jertfă faţă de soţie, mamă, soră – ne obligă să avem grijă de ele, să le susţinem şi să le apărăm, să le bucurăm cu dragostea şi atenţia noastră.

Crearea familiei – nu este numai relaţia de cunoştinţă şi nunta, dar şi slujirea zilnică în dragoste sinceră.

Şi pentru ca zilele vieţii de familie să fie pline de bucurie sunt necesare gesturile de atenţie. De aceea – dăruiţi flori şi cadouri femeilor iubite întotdeauna…

 

 

 

 

 Surse: http://www.evz.rohttp://www.crestinortodox.ro/; vox.publika.md/; Protodiacon Ioan MUNTEANU. Calendarul bisericesc – memoria și simbolul Ortodoxiei. Ed. „Lumina lui Hristos”. – Kiev-Chișinău, 2009, – Pp. 207-219

 

 

 

 

 

08/03/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La conferința Rusia-Ucraina-Franța Germania de la Paris, occidentul a cauționat tacit invaziile și anexiunile rusești

Formatul Normandia, de la stînga la dreapta: Volodimir Zelenski, Angela Merkel, Emmanuel Macron, Vladimir Putin

Foto – De la stînga la dreapta: Volodimir Zelenski, Angela Merkel, Emmanuel Macron, Vladimir Putin 

Preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său ucrainean Volodimir Zelenski s-au întîlnit la Paris pentru prima dată luni, 9 decembrie a.c.,  pentru a discuta despre pace în Ucraina.

Cotidianul francez Le Figaro, citat de RFI.ro, arată că deocamndată putem vorbi mai degrabă de un „dezgheţ”, decât despre  pace.

 „În ce mă priveşte, declar cu toată sinceritatea că rezultatul acestei întîlniri este mult prea puţin semnificativ. Aş vrea să putem rezolva un număr mai mare de probleme.

În problema frontierei, divergenţele noastre cu preşedintele rus sunt totale. Dar ridic din nou această problemă, doresc ca frontiera cu Rusia să treacă total sub control ucrainean înainte de alegerile locale.”

Sunt cuvintele preşedintelui ucrainean, şi tot el a dat într-un fel verdictul final spunând că întîlnirea de la Paris a fost „un meci nul”.

Un meci care va avea însă prelungiri dat fiind că Franţa şi Germania vor continua să acţioneze în culise pentru găsirea unei soluţii la conflictul dintre Rusia şi Ucraina.

Recent, la summit-ul Alianţei Atlantice de la Londra preşedintele francez Emmanuel Macron a ţinut să facă o precizare.

Rusia, a spus el, nu este un „inamic”. „Rusia rămâne o ameninţare dar este şi partenerul nostru în privinţa multor dosare”.

Ucrainenii i-au cerut lui Zelenski, prin mesaje precum şi printr-o manifestaţie care a avut loc duminică la Kiev, să nu capituleze în faţa lui Putin.

 

 Greșeala președintelui Ucrainei, la întâlnirea cu Putin de la Paris

Președintele Ucrainei greșește dacă are impresia că întâlnirea de la Paris s-a încheiat cu o remiză.

Lucrurile merg excelent, probabil că și-a spus președintele rus Vladimir Putin la summitul de dinainte de Crăciun de la Paris. Pentru a-l măguli pe conducătorul de necontestat al Rusiei, Occidentul și Ucraina sunt gata să accepte concesii modeste și să negocieze un document menit să aducă liniștea în regiunea Donbas din Ucraina.

Noutăți nu prea există: se urmărește punerea în aplicare a celei de-a 21-a încetări a focului și un schimb de prizonieri. Pașii politici urmează să fie discutați în patru luni.

Pentru liderul de la Kremlin, care a avut în fața lui parteneri de negocieri mai puțin uniți, discuțiile au fost facile. Iar reuniunea de acum o săptămână a Alianței Nord-Atlantice, care s-ar afla în moarte cerebrală potrivit lui Macron, a dezvăluit întregii lumi că este într-adevăr foarte dezbinată.

Țările est-europene din NATO avertizează împotriva Rusiei, Franța vrea să-i facă din nou pe ruși frecventabili. Macron și Merkel – împreună – exercită presiune asupra lui Volodimir Zelenski, fostul star de televiziune devenit președinte al Ucrainei, cerându-i să fie mai flexibil și să accepte compromisuri.

Nici poziția UE în legătură cu gazoductul rusesc Nordstream nu este unitară. În timp ce Germania susține proiectul, numeroase țări est-europene îl critică vehement.

Nimic nu funcționează fără ruși, dar cu ei totul este mai dificil.

 

 

 

 

 

 

 

În această situație, Putin se poate relaxa, așteptând să vadă încotro se îndreaptă lucrurile.

Desigur, el este interesat să scape de sancțiunile agasante ale UE, dar acest lucru nu este atât de important încât să renunțe la pretenția sa de putere asupra estului Ucrainei sau a Peninsulei Crimeea.

De altfel, aceasta din urmă nu a făcut defel obiectul discuțiilor de la Paris. 

Cu ajutorul conflictului mocnit din Ucraina, Putin poate ține sub tensiune Vestul Europei, pe care îl consideră un adversar. Mai mult decât atât, apropierea Ucrainei de UE și NATO este practic imposibilă, aderarea țărilor în care există conflicte nerezolvate fiind exclusă. Aceeași rețetă este folosită de Putin în cazul Georgiei, unde a separat regiunea Osetiei de Sud.

Occidentul și Ucraina au nevoie de Putin atât de mult, încât Macron, Merkel și ceilalți negociază cu președintele rus, chiar dacă îl suspectează pe liderul de la Kremlin că s-ar afla în spatele torpilării zborului MH 17 deasupra Ucrainei, a otrăvirii fostului agent rus Serghei Skripal și a fiicei sale în Marea Britanie și, mai nou, în spatele uciderii unui cetățean georgian la Berlin.

Din perspectivă germană și franceză este foarte dificil să obții concesii de la Putin, mai ales că relația cu SUA, marele partener NATO, este cel puțin ambiguă.

Dintr-un motiv bizar, președintele american Donald Trump crede că Vladimir Putin este un tip „grozav”, chiar dacă rusul nu s-a abătut niciun milimetru de la pozițiile sale.

Dacă Putin încă nu privește actuala situație ca pe o dovadă a puterii sale, ar fi suficient să arunce astăzi o privire pe străzile din Paris. O grevă nedeterminată paralizează capitala franceză. Proteste furioase împotriva lui Emmanuel Macron. Când politica internă este în degringoladă, nu poți face o politică externă puternică. Și Angela Merkel?

Cancelara, care a jucat un rol esențial în prima rundă a întâlnirii Cvartetului Normandia și în elaborarea Acordului de la Minsk pentru pacificarea Ucrainei, s-a remarcat prin tonul foarte cuminte abordat la reuniunea de la Paris.

Președintele Rusiei, care deține funcții politice la nivel înalt de mai multă vreme chiar și decât longeviva șefă a guvernului german este evident că zilele politice ale Angelei Merkel sunt numărate. Coaliția de la Berlin scârțâie din toate încheieturile.

Într-un atare context, experimentatul Putin cu siguranță se întreabă de ce ar face un pas înapoi, scrie într-un comentariu  pentru Deutsche Welle, jurnalistul Bernd Riegert.

 

R. Moldova trebuie să aibă propria strategie de rezolvare a conflictului transnistrean, nu să aștepte anumite deznodăminte în Ucraina,  în contextul discuțiilor din cadrul summit-ului recent de la Paris în format Normandia, dedicat relansării procesului de pace în estul Ucrainei, a declarat editorialistul Nicolae Negru, pe http://www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

„În cazul nostru, trebuie să avem propria strategie de rezolvare a conflictului transnistrean în interesul Republicii Moldova, nu să așteptăm, fataliști, ce se va întâmpla în Ucraina”, susține jurnalistul de la Chișinău, adaugând faptul că rezultatele întâlnirii de la Paris nu sunt „suficient de clare”, decât în partea referitoare la schimbul de prizonieri, continuarea retragerii trupelor de la linia de confruntare și deminarea teritoriului.

„În Ucraina există deja o lege temporară, adoptată în octombrie 2014, privind statutul special al Donbasului, care prevede și organizarea de alegeri în administrațiile publice locale.

Zelenski a promis că va prelungi acțiunea acestei legi, care expiră la 31 decembrie.

Mai puțin clar este cum va îndeplini, până la sfârșitul anului, angajamentul privind fixarea formulei Steinmeier în legislația ucraineană.

De asemenea, notăm că nu s-a ajuns la un consens privind modul și condițiile în care se organizează alegerile în regiunile respective.

Președintele Ucrainei rămâne pe pozițiile sale, declarând că alegerile nu pot avea loc, decât în conformitate cu legile ucrainene, „fără teroriști și trupe străine”, după ce Ucraina obține controlul asupra frontierei sale estice, pe segmentul Donbasului.

Putin nu este de acord și insistă ca statutul special al Donbasului să fie fixat în Consituția ucraineană, să fie amnistiați toți mercenarii, să fie organizate alegerile și abia atunci se poate pune problema controlului asupra frontierei”, afirmă editorialistul.

Nicolae Negru a adăugat că peste patru luni este planificată o nouă întâlnire în formatul normand și abia atunci vom vedea dacă Ucraina a cedat sau nu, dacă va fi sau nu federalizată, așa cum anunță unele voci după evenimentul de la Paris.

„Un indiciu că e prea devreme să tragem o asemenea concluzie e și faptul că protestatarii din centrul Kievului, care anticipau „trădarea” lui Zelenski, s-au împrăștiat după ce au aflat rezultatele întâlnirii de la Paris”, a conchis Nicolae Negru.

 

George Damian: Franța și Germania federalizează Ucraina (implicit și Republica Moldova)

 

 

 

Presa ucraineană bate toba victoriei, nu e clar de ce, unii experți spun că nu s-a întâmplat nimic important, alții că este un pas spre pace, majoritatea se concentrează pe prima parte a comunicatului final, scrie jurnalistul și istoricul George Damian pe http://www.moldnova.eu, preluat de Romanian Global News.

Și aici este problema, că nimeni nu s-a concentrat pe a doua parte a concluziilor conferinței.

Prima parte vorbește despre măsurile militare: deminări ale unor zone, schimburi de prizonieri, încetarea focului, observatori OSCE etc.

Partea a doua a concluziilor vorbește despre chestiunile politice și din ce citesc acolo este vorba de acceptări majore (textul concluziilor aici).

Prima chestiune: statut special pentru regiunile Donețk și Lugansk. Fraza e puțin răsucită, dar destul de clară „Părțile își exprimă interesul asupra acordului (…) pentru toate aspectele legale ale Ordinului Special pentru Auto-Guvernare – statut special – ale anumitor zone din regiunile Donețk și Lugansk – așa cum au fost descrise în Pachetul de măsuri pentru implementarea Acordului de la Minsk – în vederea asigurării funcționării lor pe o bază permanentă”.

Altfel spus zonele din Donețk și Lugansk aflate sub controlul separatiștilor ruși vor primi un statut special permanent.

A doua chestiune conform concluziilor oficiale ale conferinței: „(Părțile) Consideră necesară încorporarea în legislația ucraineană a formulei Steinmeier”.

Pentru cine nu știe: „formula Steinmeier” prevede organizarea de alegeri în regiunile Donețk și Lugansk controlate de separatiștii ruși, conform legislației ucrainene și sub observarea OSCE.

Să recapitulăm: președintele Zelinski al Ucrainei a fost de acord la Paris ca regiunile Donețk și Lugansk să primească un „statut special” și acolo să se organizeze alegeri înainte de revenirea zonelor sub controlul deplin al autorităților ucrainene.

Practic Donețk și Lugansk vor avea un statut asemănător cu cel al Transnistriei. Măcar la Chișinău până acum a fost respinsă orice formulă de „statut special” pentru Transnistria, Ucraina a acceptat includerea acestei prevederi într-un document oficial.

Rămâne să vedem dacă președintele Zelinski va reuși să își îndeplinească angajamentele asumate la Paris, respectiv să treacă prin Parlamentul pe care îl controlează total pachetele legislative pentru statutul special Donețk-Lugansk și organizarea de alegeri acolo. Și dacă propaganda pro-Zelinski va reuși să potolească/ țină sub control o eventuală ieșire în stradă a ucrainenilor.

Cu atât mai amuzantă îmi pare poziția analiștilor/ experților de pe la noi: nu s-a întâmplat nimic special, o mare victorie a diplomației europene, a fost impusă pacea în Europa, Zelinski a repurtat o victorie în fața lui Putin și alte aiureli.

Pe scurt: la Paris Zelinski a promis statut special pentru Donețk-Lugansk și organizarea de alegeri înaintea demilitarizării și revenirii sub controlul guvernului de la Kiev. Mie mi se pare o cedare majoră.

Pentru români este importantă chestiunea: orice se întâmplă în Ucraina cu regiunile separatiste, se va aplica și în Republica Moldova.

Este foarte suspect sprijinul franco-german pentru politica Moscovei în regiune.

Parisul și Berlinul cauționează invaziile și anexiunile rusești dând la o parte ceea ce se numește „diplomația UE”.

Dar asta este o altă discuție.

 

 

13/12/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: