CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ministrul Finanţelor Anton Siluanov: ”Rusia are nevoie de resurse financiare uriașe pentru operațiunea militară din Ucraina”

Ministrul rus de Finanțe Anton Siluanov participă la o întâlnire a președintelui cu membrii guvernului la Kremlin din Moscova, Rusia, 05 februarie 2020.
©EPA-EFE/ALEXEY NIKOLSKY / SPUTNIK / KREMLIN POOL MANDATORY CREDIT  |   Ministrul rus de Finanțe Anton Siluanov participă la o întâlnire a președintelui cu membrii guvernului la Kremlin din Moscova, Rusia, 05 februarie 2020.

Rusia are nevoie de resurse financiare uriaşe pentru operaţiunea sa militară din Ucraina – a declarat ministrul Finanţelor, Anton Siluanov, care a precizat că Rusia a alocat stimulente în valoare de 8.000 de miliarde de ruble (120 de miliarde de dolari) pentru susţinerea economiei. Rusia a trimis zeci de mii de militari în Ucraina începând cu 24 februarie, fapt care a determinat Occidentul să impună sancţiuni care au alimentat inflaţia la aproape 18% şi au dus Rusia în pragul recesiunii.

 „Bani, resurse uriaşe sunt necesare pentru operaţiunea specială” – a spus Anton Siluanov într-un discurs ţinut la Facultatea de Finanţe a Universităţii din Moscova.

Siluanov a declarat că Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a ordonat săptămâna aceasta o majorare de 10% a pensiilor şi salariului minim, în ideea de a-i proteja pe ruşi de inflaţie, dar a dezminţit că aceste probleme economice au legătură cu ceea ce Rusia numeşte „operaţiunea militară specială” din Ucraina.

Aceste măsuri vor costa bugetul federal rus aproximativ 600 de miliarde de ruble în acest an şi aproximativ 1.000 de ruble în 2023 , scrie https://www.usnews.com, reluat de https://www.veridica.ro/stiri.

Restricţiile pentru investitorii străini

Vineri, ministrul Finanţelor şi-a exprimat sprjinul faţă de restricţiile impuse asupra mişcărilor de capital şi îngheţarea activelor pentru investitorii străini din ţările „ostile”, pe care autorităţile de la Moscova le-au impus ca răspuns la sancţiunile occidentale.

„Vom păstra investiţiile care au fost făcute de străinii din ţările ostile în Rusia, la fel cum ei vor păstra aurul şi rezervele noastre valutare” – a spus Siluanov, referindu-se la decizia statelor occidentale de a îngheţa aproximativ 300 de miliarde de dolari din rezervele internaţionale ale Rusiei.

Siluanov a apreciat că restricţiile asupra mişcărilor de capital pentru investitorii străini ar putea rămâne în vigoare până când fie restricţiile vor fi ridicate fie rezervele Rusiei vor fi deblocate. 

28/05/2022 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM AU DECLANȘAT ÎN DEPLINĂ ÎNȚELEGERE cel de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, Germania nazistă și RUSIA SOVIETICĂ

Lecții de istorie: Cum a provocat Rusia al Doilea Război Mondial

Zeci de ani, în cărțile de istorie sovietice a fost scris că victoria asupra Germaniei naziste este rezultatul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Împreună cu Marele Război pentru Apararea Patriei, manualele menționate vorbeau în treacat și despre un alt război, care s-a desfasurat în același timp, în aceleași țări și cu aceiași participanți. Cele doua parca se intersectau, chiar coincideau, dar erau totusi destul de diferite. Asta s-a intiparit în mintea a milioane de oameni sovietici.

Toată lumea în Rusia știe durata Marelui Război pentru Apărarea Patriei: 22 iunie 1941 – 9 mai 1945, dar mult mai puțini ruși au habar că cel de al Doilea Război Mondial a fost declanșat pe 1 septembrie 1939 și s-a încheiat 2 septembrie 1945, consemnează publicația online paginaderusia.ro.

Toată lumea în Rusia știe că, în Marele Război pentru Apărarea Patriei, URSS a luptat împotriva Germaniei și a aliaților săi.

Nu toată lumea își amintește că în razboi au participat 62 de țări din 73 existente la acea vreme, ca luptele au avut loc pe trei continente și în apele a patru oceane si acesta a fost este singurul conflict în care s-au utilizat arme nucleare.

Potrivit propagandei sovietice și apoi ruse, acest război mondial pare ca a ocolit URSS, care avea propriul rezbel cu naziștii, pe care i-a învins.

Cum se explică faptul că Rusia celebrează anual victoria asupra Germaniei naziste – dar istororia celui de al Doilea Război Mondial a fost ștearsă din memoria colectivă a poporului rus?

Un material întocmit pe baza discuțiilor istroricilor rusi Oleg Budnitk şi Mark Solonin, mediate de Alexander Podrabinek, a încercat să facă lumină asupra adevărului istoric in cadrul unei emisiuni la Radio Liberty.

Stie cineva ce făcea Uniunea Sovietică în primele zile după începerea celui de-al Doilea Război Mondial?

Ei bine, URSS a atacat Polonia. De la vest polonezii erau atacati de Germania national-socialista, din est – de socialista URSS.

Germanii au declanșat invadarea Poloniei pe 1 septembrie, iar URSS – 17 septembrie.

17 septembrie 1939 este data intrării URSS în cel de-al doilea război mondial, din păcate alături de Germania nazistă și nu de partea coaliției, care atunci era reprezentata de Polonia, Anglia, Franța, Australia, Noua Zeelandă, India și Canada .

 Foto: Semnarea pactului Ribbentrop- Molotov din 23 august 1939. Stalin (centru) zâmbește fericit alături de nazistul neamț Ribbentrop (dreapta), ministrul de externe al lui Hitler

Într-adevăr, cu o săptămână înainte de începerea războiului mondial, Uniunea Sovietică şi Germania nazista semnaseră la Moscova, pe 23 august 1939 un pact de neagresiune prin care au convenit să-și împartă în Europa un teritoriu uriaș, care aparținea de drept mai multor țări est- europene, printre care se număra și România.

Pactul de neagresiune între cele două state imperialiste a avut o importanță crucială pentru ambele țări si, practic, a dat startul celui de Al Doilea Război Mondial, care a lăsat în urmă zeci de milioane de victime.

Oleg Budnitskii: Pe de o parte, Stalin nu avea încredere față de democrațiile occidentale, iar pe de altă parte, dupa o vizită a lui Ribbentrop la Moscova și auzind propunerile concrete și absolut minunate din punct de vedere geopolitic … Era o propunere de împărțire a Europei de Est…

Printre altele, cele doua au convenit ca, la un moment dat, Uniunea Sovietică să intre în război împotriva Poloniei.

Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pe 23 august a fost un punct de cotitură important în politica Uniunii Sovietice.

Alexander Podrabinek: Pactul de non-agresiune a fost scurt și clar. Avea numai șapte articole. Cele de substanță – trei. Primul articol obligă părțile să se abțină de la agresiune impotriva celuilalt; În al doilea – sa nu acorde sprijin unui tert care îl ataca pe celalalt; În al treilea – sa nu adere la alianțe militare indreptate împotriva celeilalte parti.

Avand acord cu Hitler privind împărțirea sferelor de influență în Europa, Stalin nu se temea de complicații militare la începutul războiului al Doilea mondial. Şi de cine sa se teama Uniunea Sovietică, care era cu mult superioara celor mai apropiați vecini occidentali ca dimensiune, resurse naturale, armata și echipament militar?

Poate ca Stalin a crezut că prăbușirea Imperiului Rus în 1917, era cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Acum, in fata lui s-a deschis perspectiva tentantă de restabilire a vechilor frontiere.

Oleg Budnitkii: Germania initiaza războiul pe 1 septembrie declansand atacul asupra Poloniei. Uniunea Sovietică, în conformitate cu acordul, a început să pregătească acțiuni militare împotriva Poloniei.

Una dintre condițiile pentru intrarea URSS pe teritoriul Poloniei (pentru a spune lucrurilor pe nume, a fost o lovitură aplicata în spatele armatei poloneze), era ca Varșovia sa cada, iar apoi se putea anunța că statul polonez nu exista. Lucru pe care l-au facut mai târziu.

Alexander Podrabinek: Potrivit protocolului secret al pactului, Armata Roșie a ocupat regiunile estice ale Poloniei.

Mark Salonin: Pe 17 septembrie, dimineața, Armata Roșie, într-un număr mare, traverseaza frontiera poloneza. Gruparea sovietica numara 650.000 de militari şi 4.500 de tancuri, iar până la sfârșitul lunii septembrie, aceasta a crescut de două ori.

Teritoriul polonez a fost ocupat rapid. Polonezii nu se așteptau la o invazie din est. Rezistența armată a fost scăzută, dar a existat.

Oleg Budnitkii: Au fost în unele locuri lupte. Dar polonezii la inceput nu au înțeles ce se întâmplă, de ce a intrat Armata Roșie? Guvernul s-a gândit că, poate,URSS a venit in ajutorul Poloniei. Au fost chiar date ordine sa nu se opuna rezistenta.

Cu toate acestea, polonezii s-au luptat cu sovieticii. Au existat lupte, unele orase au rezistat.

Alexander Podrabinek: În urma acestor evenimente, sub controlul Uniunii Sovietice a trecut un teritoriu de 196.000 km pătrați cu o populație de aproximativ 13 milioane de persoane.

Războiul cu Polonia pentru Uniunea Sovietică nu a fost prea sângeros. Pierderile in luptă ale Armatei Roșii, conform cifrelor oficiale au fost de 737 de persoane ucise și 1862 răniți. Conform celor neoficiale – până la o mie de morți și două mii de răniți. Pierderea polonezilor a fost de 3,5 mii de morți, 20.000 răniți și dispăruți.

Au fost capturati circa 250 mii de soldați. În primăvara anului viitor, aproape 22 de mii de ofițeri polonezi au fost împușcați de sovietici în pădurea Katyn.

În septembrie 1939, armatele sovietica și germana au sărbătorit prima victorie în cel de-al Doilea Război Mondial.

Trupele germane au cedat orașul polonez ocupat – Brest, care a trecut sub ocupație sovietică. Pe 22 septembrie, la Brest a avut loc o paradă militară sovieto-germana comuna.

Acțiunile militare au fost finalizate, în mare, până pe 29 septembrie. Data sfârșitului războiului poate fi considerata 16 octombrie 1939, când noua frontiera de stat a URSS a fost transferată de catre armata sub paza trupelor de frontieră ale NKVD.

Stalin a numit războiul împotriva Poloniei – o „plimbare militară.” Pentru Polonia, acest război a fost însa o tragedie nationala.

Dar războiului nu-i place răgazul, mai ales daca agresorul este extaziat de succesele militare ale unei campanii usoare. Asa ca, pe 16 octombrie, Armata Rosie a predat granița de vest sub paza NKVD, și pe 18 octombrie a început introducerea trupelor sovietice în republicile baltice.

Din punct de vedere militar, Estonia, Letonia și Lituania erau mult mai slabe decât ​​Polonia și nu puteau opune rezistență semnificativă.
Pe 28 septembrie 1939, dupa ce Kremlinul a semnat tratatul de prietenie cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică și Estonia au incheiat un acord de asistență mutuală. Asistența din partea Uniunii Sovietice a insemnat introducerea pe teritoriul estonian a trupelor sovietice – 25 de mii de oameni.

În urma discuțiilor, Stalin a lăudat delegația estoniană:

„Guvernul eston a acționat cu înțelepciune și în beneficiul poporului estonian, a încheiat un acord cu Uniunea Sovietică. Puteati avea soarta Poloniei. Unde este acum Polonia?”.

Raspunsul la intrebare au avut și celelalte republici baltice. Un tratat asemănător cu Uniunea Sovietică a fost semnat de Letonia pe 5 octombrie, iar pe 10 octombrie – cu Lituania. În Letonia au fost trimisi 25.000 de soldați ai Armatei Roșii, în Lituania – 20.000.

Apoi, pe 5 octombrie, URSS propune finlandezilor sa încheie un pact de asistență mutuală similar cu cel al balticilor. Negocierile au început pe 11 octombrie, dar, în final, au esuat dupa numeroase reluari. Pe 9 noiembrie, discuțiile s-au încheiat fără rezultat.

Din aceasta cauza a izbucnit războiul cu Finlanda, început pe 30 noiembrie 1939.

Oleg Budnitskii: Finlanda nu a acceptat propunerile Uniunii Sovietice care voia sa împinga granița foarte mult. De fapt, Finlanda urma sa devina stat satelit sau pur și simplu sa fie anexata. Dacă ne uităm pe hartă, este o problema de restabilire a granitelor Imperiului Rus.

Ca urmare a inceput războiul sovieto-finlandez. URSS a anuntat o serie de provocari din partea Finlandei. Desigur, a fost un război provocat de către Uniunea Sovietică, nu există nicio indoiala.

Este suficient să spun că populația Uniunii Sovietice era de 180 de milioane de oameni, iar populația Finlandei de 3 milioane de persoane, și ca sa vezi, mica Finlanda s-a decis asa, dintr-o dată, sa atace Uniunea Sovietică. Finlanda avea doar câteva tancuri si câteva avioane.

Alexander Podrabinek: Uniunea Sovietică a lansat o puternica campanie de propagandă.

Mark Salonin: Da, pe 26 noiembrie, cu patru zile înainte de invazia in Finlanda, a existat o puternica explozie propagandistică, se spunea că armata finlandeză îi ataca pe grănicerii sovietici, ca au murit soldați ai Armatei Roșii. După aceea – un uragan de poezii, sedinte populare, sindicalisti furiosi. Şi-au amintit ca de la granita finlandeza pana la leaganul revolutiei bolsevice -Leningrad – erau doar 34 de kilometri în linie dreaptă, și ca iata-iata urmeaza sa bombardeze finlandezii Bulevardul Nevskii. Prin urmare, nu putem tolera acest lucru, iar noi trebuie să ne apăram țara….

Alexander Podrabinek: La începutul campaniei finlandeze propaganda stalinistă a convins poporul sovietic ca victoria asupra Finlandei va fi rapida și ușoara.

Oleg Budnitskii: Cu toate acestea, războiul nu a fost floare la ureche, cum se credea inițial. Finlanda a opus rezistență armata, iar trupele URSS s-au dovedit a fi slab pregătite si slab conduse.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică era mult mai puternică decât Finlanda, și în ciuda pierderilor enorme (Armata Roșie a pierdut de 4 ori mai multi soldati decât cea finlandeză), rezistența finlandeză a fost infranta. S-a ajuns la un acord de pace, care a fost drastic pentru Finlanda, dar ţara si-a pastrat independența.

Alexander Podrabinek: Razboiul s-a incheiat pe 13 martie 1940 prin semnarea unui tratat de pace. Uniunea Sovietică anexează aproximativ 40.000 de kilometri pătrați din Finlanda, inclusiv orașul Viborg. Pierderile in morți și dispăruți au fost dupa cum urmeaza: Armata Roșie – 126.000 soldați, armata finlandeza – 26 mii de oameni.

Unul din rezultatele războiului sovieto-finlandez a fost exluderea URSS din Liga Națiunilor. Un alt rezultat a fost inventia de catre finlandezi a „cocktailului Molotov”.

După războiul cu Finlanda, Armata Roșie a avut pace doar trei luni. Dar apoi, în iunie 1940, pe data de 14 (Lituania), şi 15-16 (în Letonia și Estonia), URSS trimite ultimatumuri prin care cere intrarea neingradita so nelimitata pentru trupele Armatei Roșii. Dupa ce militarii ocupa tarile baltice, incep arestarile in masa, urmeaza așa-numitele alegeri: cu un singur candidat pe lista. Se formează guvernul. Fara varsare de sange, toate trei republici sunt ocupate.

Alexander Podrabinek: Campania militară în cele trei republici baltice a durat șase săptămâni. La începutul lunii august 1939, Lituania, Letonia și Estonia au fost anexate și încorporate în Uniunea Sovietică. Vărsarile de sânge au fost evitate ca urmare a faptului că guvernele baltice au încercat să evite victime militare. Și au reușit.

Dar pierderile umane au venit mai tarziu. Din cele trei republici, NKVD a deportat în Siberia potențiali dușmani ai puterii sovietice: intelighenția, clerici, politicieni, ofițeri militari, polițiști, agricultori, proprietarii de companii mari, foști funcționari ai aparatului de stat. Cu totul aproximativ 40 de mii de oameni.

În aceeasi vara a fost efectuată o operațiune militară si invadata România, a urmat anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

Mark Salonin: Cu Basarabia au procedat chiar mai dur, acolo nici macar nu au fost proclamate republici populare (ca in tarile baltice), pur și simplu a fost prezentat un ultimatum României, in care se spunea – „totul este al nostru. Am tolerat prea mult timp ca Basarabia noastră sa fie parte din România, dar acum răbdarea noastră a ajuns la capăt”.

Alexander Podrabinek: România nu a opus rezistență armată și a acceptat ultimatumul sovietic. Operațiunea militară a început pe 28 iunie și a durat șase zile. Au fost încăierări ocazionale, dar pierderi de război nu au fost de nicio parte.

Pe 3 iulie, la Chișinău are loc o paradă a trupelor sovietice. Urmarile directe ale anexarii – deportarea în Siberia de Nord şi Kazahstan a aproximativ 30 de mii de așa-numite elemente nesigure.

Astfel, la numai două săptămâni după începerea celui de-al Doilea război mondial, Uniunea Sovietică a început ostilități active în Europa, care au continuat cu câteva întreruperi pe tot parcursul anului. Acesta a fost anul în care URSS a furat si confiscat cele mai multe teritorii străine.

Dar aceasta atitudine este justificată din punct de vedere geopolitic?

Oleg Budnitskii: Din perspectiva mea, aceasta a fost o greșeală. Acordurile între Stalin și Hitler și acțiunile Uniunii Sovietice în cele din urmă au adus mai mult rău decât bine. În primul rând, după cum știm, aceste teritorii au fost anexate destul de rapid. Populația în cea mai mare parte avea o atitudine extrem de negativă față de regimul sovietic. Mobilizarile pentru Armata Roșie în vestul Ucrainei erau o catastrofa, zilnic erau 4.000-5.000 de dezertori (nu exagerez – sunt documente sovietice).

În Lituania și Letonia au fost rebeliuni, opoziție fațisă fata de regimul sovietic. Același lucru s-a întâmplat în vestul Ucrainei, și în alte locuri. Asa se explica de ce au fost atat de usor create ulterior legiunile SS – este o consecință a acestei politici a puterii sovietice. De exemplu, cu o săptămână înainte de invazia germană au avut loc deportări din statele baltice.

Dar cel mai important lucru – s-a dovedit că Germania a obtinut o garanție a păcii în est, a învins Franța, iar Uniunea Sovietică, brusc, s-a trezit pe un continent nesigur şi singura împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, fara niciun tampon între ele. Era o frontieră comună imensa, ideala pentru un atac surpriză.
Mark Salonin: Tovarășul Stalin avea un plan mare, clar și destul de rațional: sa-l împinga pe Hitler într-un mare război european. L-a ajutat pe Hitler să nu fie spulberat chiar de la început. Stalin urma sa astepte, iar când toți participanții la acest război vor fi aproape morti de oboseala, marea Armata Roșie, cu zecile de mii de tancuri va trece peste totul ca un tavalug, si toata Europa devenea sovietica. Planul era absolut clar. Asa că de ce naiba îi trebuia să se anagajeze in propriul mic razboi intre 1939-1940 ani – nu este clar.

Toți acești pași (mă refer la capturarea unei parti din estul Poloniei, războiul împotriva Finlandei, anexarea statelor baltice, precum și ruperea unei bucati din România) în niciun fel nu-l apropiau pe tovarășul Stalin de planul sau maret.

Nu am un răspuns rațional la întrebarea asta, dar ipoteza cea mai plauzibilă, în opinia mea, este că Stalin avea o capacitate redusa a gândirii abstracte. În limbaj comun, aceasta se traduce prin cuvântul „prost”, dar eu nu pot folosi acest cuvant la adresa unui geniu diabolic. Toate acestea imi amintesc despre povestea unui hot care dupa ce a furat cu succes un milion, s-a decis sa mai fure o rubla din portofelul altcuiva.

Alexander Podrabinek: Deci când, de fapt, a intrat Uniunea Sovietică în al Doilea război mondial? Să ne uităm la cronologia evenimentelor din perioada 1939 – 1940.

Septembrie, octombrie 1939 – războiul cu Polonia.

Noiembrie- decembrie 1939; Ianuarie, februarie, martie 1940 – război cu Finlanda.

Iunie 1940 – desfășurarea de trupe în republicile baltice.

Iulie 1940 – invazia in România, anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

August 1940 – anexarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei.

Oleg Budnitskii: Cu siguranta ca aceste evenimente au fost parte din al Doilea război mondial, nu am nicio îndoială. A pretinde că aceste evenimente au fost separate și ca URSS a intrat in razboi abia în iunie 1941, – este cu siguranță un neadevar istoric.

Mark Salonin: Participarea Uniunii Sovietice în înfrângerea Poloniei și ocuparea teritoriului său, fără îndoială este parte din al Doilea război mondial. Nu-mi pot imagina ce argumente pot fi aduse împotriva acestei teze. Dacă agresiunea lui Hitler impotriva Poloniei este prima etapă al celui de-al Doilea război mondial, atunci de ce nu are loc în aceasta etapa şi agresiunea sovietică împotriva Poloniei?

08/05/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Un comentariu

CULISELE ISTORIEI. MĂRTURIILE CUTREMURĂTOARE ALE LUI Benjamin Harrison Freedman: ” În Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru ”. VIDEO

Benjamin Harrison Freedman (foto) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului XIX. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa, evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere evreiești care dominau Statele Unite ale Americii.

Mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi d ezvăluie maşinaţiunile acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane, scrie publicația online Anonimus.ro. 

Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Mișcarea naționalistă sionistă evreiască și-a făcut apariția la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a consacrat la sfârșitul Primului Război Mondial, după ce guvernul britanic și-a asumat răspunderea de a crea un „cămin național evreiesc” în Eretz Israel.

Cuvântul „sionism” provine de la numele muntelui Sion, de lângă orașul Ierusalim.

Foto: Iulie  1906 – Intrunirea  Federatiei  Sioniste americane in  Tannersville NY.Aceasta fotografie rara  a fost  publicată The New Palestine,un săptămânal  al Organizației Sioniste din America pe 28 februarie   1936.

Urmăriți mai jos discursul lui Benjamin Freedman despre sioniști și adevăratele cauze ale intrării Statelor Unite în Primul Război Mondial

În 1961, când a ținut acest discurs memorabil la Hotelul Willard din Washington DC, Benjamin Freedman era consilierul președintelui american Woodrow Wilson.

BENJAMIN FREEDMAN

DESPRE CAUZELE INTRĂRII STATELOR UNITE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in timp ce voi… în timp ce noi dormeam. Mă includ și eu.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în vara lui 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.

Ce s-a întâmplat ? În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic.

Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care urma foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600.000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.

Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar.

Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii.

Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să fi început”.

Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri, şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales.

Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil, până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic, pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:

Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Nu trebuie să acceptați condițiile pe care vi le-a oferit Germania. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:
– „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte cu voi, de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după ce câștigați războiul”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg:

– „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce câștigați războiul și anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare.

Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum monedă de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război.

Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.

Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani.

Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem că Franţa şi Anglia sunt aliate cu Rusia, niciun cent!”

În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat.

Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a adus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.


După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, comercial și din alte puncte de vedere, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”.

Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. Nu erau buni. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:

– „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Asta s-a întâmplat. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război, nu avea niciun drept. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui.

Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război, decât ca sioniștii să obțină Palestina. Asta este ceva ce oamenilor din Statele Unite nu li s-a spus, nu au știut de ce am intrat în Primul Război Mondial.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după ce câștigați războiul”.

Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită „Declaraţia Balfour”.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor, așa cum s-au înțeles, preţul efortului lor de a aduce SUA în război.

Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai bine decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, în 1919, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu.

Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau în bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, pentru prima dată în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour.

Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că astă fusese jocul, de asta intraseră Statele Unite în război, germanii au înțeles pentru prima dată că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost, evident, indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania.

Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi.

Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii.

Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că o învingem. Şi că le spunem ruşilor: – „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe.

Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi, despre care mereu am crezut că sunt cetățeni loiali care lucrează cu noi, ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi.

Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?

Probabil niciun chinez nu ar mai îndrăzni să-și mai arăte faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră atât de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei.

Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo un „stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.

Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage stolurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Nimănui nu-i păsa în Germania, așa cum nimănui nu-i pasă în Statele Unite. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.

Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea lui Napoleon, a Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.

Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii.

Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri?

O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.
Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele „lagăre de deţinuţi” în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti.

E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile.

De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile în care au putut, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.

Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460.000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască.

Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor.

Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam.

În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:

– „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:

„Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit, deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”.

Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat „Made in Germany”.

Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că atunci au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari.

Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta „Made in Germany”. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”.

Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal.

De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol.

Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania.

Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul „antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.

Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.

Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40.000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face azi, în pragul celui de-al treilea război mondial?

Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dumnevoastră ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd, ca toate războaiele.

Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut?

Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea.

Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.

Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini.

Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi!

Pentru ce? Pentru ca evrei să poată avea Palestina ca țară a lor. V-au păcălit atât de mult încât nu mai știți dacă veniți sau plecați.

Evreii – le spun evrei pentru că așa sunt cunoscuți, pentru mine nu sunt evrei, le spun așa-ziși evrei, pentru că știu ce sunt.

Evreii est-europeni, care alcătuiesc 92% din populația mondială de evrei, au fost la origini Khazari, au fost un trib care trăia în inima Asiei. Și ei au avut un imperiu pe când nu exista Rusia și celelalte țări, iar Imperiul Khazar era cel mai mare din Europa.

Atunci când regele a hotărât să treacă la monoteism, din cauza degenerării lor, toți au devenit evrei, au adoptat mozaismul. Niciunul nu puseseră piciorul pe Pământul sfânt și cu toate acestea acum vin și spun că vor să populeze pământul lor ancestral. E ridicol să-i numim „oameni ai Pământului sfânt”.

Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare.

Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre.

Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor?

Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive”.

http://mucenicul.files.wordpress.com/2009/12/1-img_2942-sm.jpg

Foto: Evrei anti-sionisti ortodocși acuză sionismul de erezie și practici inumane.

Discursul a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de «Common Sense»

Sursa: MCP Press Agency,
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010 de jurnalul  Basarabia literară

03/02/2022 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: