CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Școala de la Frankfurt”şi nașterea marxismului cultural

 

 

 

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit 'Școala de la Frankfurt' să transforme America

Nașterea marxismului cultural. (Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America de David Galland).

 

America anilor ’50 a fost o epocă simplă, romantică, prosperă. Plaje californiene, suburbii și stil.

A fost publicat „Atlas Shrugged”, a fost creată NASA, iar Elvis a lansat muzica rock.

Între 1950 și 1959 se nășteau 4 milioane de copii anual. Națiunea americană domina lumea în toate domeniile.

Era o perioadă de înflorire economică în Țara celor Liberi.

Așadar, ce s-a întâmplat cu însușirile poporului american de încredere, mândrie și responsabilitate?

 

 

 

 

 

 

 

Începutul decăderii civilizației occidentale poate fi plasat în urmă cu un secol.

Totul a început cu o grupare de ideologi din cadrul mișcării comuniste din Europa.

Astăzi este cunoscută ca „Școala de la Frankfurt”, iar ideile ei au pervertit societatea americană.

Când nu obții rezultatul dorit, schimbă teoria…

Înainte de al Doilea Război Mondial, marxismul susținea că, dacă războiul se declanșează în Europa, clasa muncitoare se va ridica împotriva burgheziei și va porni o revoluție comunistă.

Așa cum se întâmplă cu multe teorii marxiste, lucrurile n-au mers prea bine.

Când a început războiul, în 1914, în loc de revoluție, proletariatul a îmbrăcat uniforma și a plecat la război.

După ce conflagrația s-a încheiat, teoreticienii marxiști s-au întrebat „Ce nu a funcționat?”

 

 

Imagini pentru antonio gramsci photos

 

Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa, clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism.

Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

Gramsci și Lukacs erau membri activi ai partidului comunist, dar destinele lor au fost diferite.

Gramsci a fost închis de Mussolini în Italia, unde a și murit în 1937, din cauza stării de sănătate precare.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică.

În acest timp, el a înțeles că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective.

O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină.

În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Dar, din nou, planurile au eșuat: oamenii au fost atât de scandalizați de programul lui Lukacs că, în 1919, când România invada Ungaria, el a plecat din țară.

Nașterea marxismului cultural

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să distrugă diferențele de clasă.

Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs.

Astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale, mai târziu cunoscută ca Școala de la Frankfurt.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer.

Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia.

Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu părea capabilă să se revolte de bună-voie.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.

Venirea în America

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit.

Au publicat multe materiale, din care primul a fost „Teoria critică”.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele.

Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie.

Următorul material a fost cartea „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno.

 

Imagine similară

Theodor Adorno

 

Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”.

Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Să fie doar o coincidență că principala acuză pentru cei incorecți politic azi este aceea de „fascism”?

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică.

Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime.

Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale. În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații creștini cu descendență europeană.

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”.

Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”.

O coaliție a victimelor

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului.

Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în care Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social.

 

 

 

 

Imagini pentru h marcuse photos

Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930:

Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare?

Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică.

Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în societate.

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”.

În noua sa teorie, tolerarea tradițională în societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemnau de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”.

El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propuse tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare).

De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor.

Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane.

A modelat America omogenă a anilor ’50 transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi.

A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa chiar în epoca președintelui Obama.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată.

 

 

Imagine similară

Saul Alinsky

 

 

De altfel, Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural.

Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii.

Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

 

Articol de David Galland via GarretGalland.com

 

 

 

27/06/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…Un moment istoric puțin cunoscut – surprinzătoarea ofertă maghiară făcută liderilor români

 

 

 

Imagini pentru harta româniei 1919

 

Harta României la 4 august 1919, după ocuparea Budapestei de către Armata Română și alungarea guvernului comunist ungar condus de Kun Bela.

 

 

 

 

 

  „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…)

 Prințul maghiar Windischgraetz, într-un interviu publicat în jurnalul  parizian Le Temps

 

 

 

Prof. TIMOTEI URSU, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România – COMUNICARE LA SIMPOZIONUL   ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…” –  Iunie 2019, NEW YORK

 

 

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIE” din Long Island, New York, acum două decenii. 

 Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția ”DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N.P.Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

            N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920. Datele oferite de ”atașatul” N.P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

            Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

            Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals:  adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

            …Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Westul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kúhn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!…. 

           După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.       

     ”Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

            În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!) ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!;

– în fapt: fostului deținut de drept comun, Béla Kún care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… ”Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui ”sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu ”Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

            La 15 Apriie 1919 trupele lui Béla Kún  atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei. Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919). 

 La 2o Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kún  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan. 

 Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

            Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

            Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kún), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N.P.Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”… atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

            În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu Prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!.. Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

            În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

          ”..Spun drept că la orice mă așteptam ..” _ va scrie N.P.Comnen _ ”..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

    Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele,  Contele Andrassy și Prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” (scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

            De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 ” Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…”(pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P.N.Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei „UNIRI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

            Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kún –  N.P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc).

În ce-l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era Contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

             În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N.P.Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte ”la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”. Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era determinată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

            Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri: 

 ”Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

             Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune: 

 „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „ a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

            Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N.P.Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportând mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

             Întâlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu Maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 ”Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o ”uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.

            Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu Maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia ”unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

             În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Brătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

            …Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

            Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni.  

Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din ”Ardealul de Nord” – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

      

            Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea (?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/03/12/proiectul-unirii-romaniei-si-ungariei-cu-romania/

                                                                                       –oOo-

 

             

Prof.TIMOTEI  URSU,  Florida,  Iunie 09, 2019 prin https://ioncoja.ro/moment-istoric-putin-cunoscut 

13/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1918: Legiunea voluntarilor ardeleni apără Praga, sprijinind constituirea statului independent cehoslovac

 

 

 

 

În urmă cu  100 de ani, Imperiul Austro-Ungar era în plină disoluție. Ultimul împărat austro-ungar, Carol I, încerca să găsească o soluție pentru a-și salva tronul, însă a eșuat, fiind detronat atât din calitatea sa de împărat al Austriei, cât și din cea de rege al Ungariei și silit să plece în exil.

În Ungaria, puterea a fost preluată de bolșevici, care au proclamat Republica Sovietică Ungară.

O tentativă de revoluție bolșevică s-a produs și la Viena, dar a eșuat datorită celor 60.000 de soldați români reorganizați de Iuliu Maniu și comandați de generalul Ioan Boeriu, care fusese avansat în noiembrie 1918 la rangul de mareșal.

Românii au ocupat Viena, au restabilit ordinea și apoi au plecat spre țară. 

În același timp, românii au ocupat și Praga, capitala Cehiei unde se aflau atunci câteva mii de soldați români din armata austro-ungară, organizați într-o legiune condusă de căpitanul Silviu Alexandru.

Acesta se afla sub autoritatea  politică a lui  Iuliu Maniu și era ajutat de 20 de ofițeri și de 80 de subofițeri. Iuliu Maniu i-a cerut lui Silviu Alexandru să protejeze Comitetul Național Cehoslovac de încercările unor generali austrieci, care doreau să îi aresteze pe membrii Comitetului.

Pe atunci, Praga era un oraş care suferise o intensă colonizare germană. Austriecii doreau ca Praga, ba chiar întreaga Cehie, să rămână în componenţa Austriei, iar unii propuneau chiar formarea unei federaţii austriaco-ceheşti, însă liderii cehi au respins aceste propuneri.

La Praga în toamna anului 1918 s-au aflat Regimentul 2 Brașov (încartiruit în cazarma „Franz Joseph”), o parte a Regimentului 51 Cluj (cu o componentă românească mai mare de 50 %, și Regimentul 37 Oradea (încartiruit în cazarma „Albrechts”).

Pe data de 28 octombrie 1918 Consiliul Național Cehoslovac a proclamat independența cehilor, act asociat cu ocuparea principalelor instituții administrative și manifestații cu caracter național. În aceeași zi trupele românești concentrate în Praga au refuzat să tragă în manifestanții cehi[3] pentru a înăbuși demonstratiile de stradă.

Deoarece majoritatea unităților militare constituite din cehi și slovaci – la acea vreme erau angajate în luptă în alte zone ale imperiului și constituirea unei forțe armate naționale cehoslovace era doar începută, liderii cehoslovaci mizând pe spiritul de solidaritate al românilor, au apelat la sprijinul acestor forțe militare pentru a opune rezistență unor eventuale acțiuni cu caracter represiv, cu atât mai mult cu cât în oraș se găseau și regimentele 68 Szolnok (maghiar) și 73 Eger (german)..

De aceea, pentru că membrii Comitetului Național Cehoslovac nu dispuneau de trupe bine înarmate, legiunea românească a ocupat Praga aproape o lună, sub ordinele Comitetului, care a avut astfel răgazul să formeze o forță armată capabilă să asigure ordinea în capitală. 

 Pentru a-și individualiza soldații, la câteva zile de la constituirea legiunii, respectiv la 9 noiembrie 1918, comandamentul acesteia a dispus ca toți soldații, subofițerii și ofițerii să renunțe la vechile însemne imperiale și să poarte, în locul acestora, pe braț și pe chipiu o panglică tricoloră cu inscripția „Legiunea Română”.Organizarea și funcționarea Legiunii Române din Praga a decurs după riguroase norme militare. 

Conform ordinelor de zi, emise în perioada 4–24 noiembrie 1918, comandamentul legiunii române a luat o serie de măsuri pentru echiparea și înarmarea unităților militare românești, pentru instituirea ordinii și disciplinei în unități, pentru organizarea unei propagande active care să îi împiedice pe soldații români să intre în contact cu ideile propagate de revoluția bolșevică din Rusia, pentru crearea unor condiții acceptabile de igienă, precum și pentru asigurarea grabnică a asistenței militare.

De asemenea s-au depus eforturi enorme pentru localizarea, concentrarea, organizarea și încadrarea soldaților români, din fosta armata austro-ungară în cadrul legiunii române.Pentru îndeplinirea acestora, legiunea a fost împărțită în cinci companii la comanda cărora au fost numiți ofițeriși subofițeri competenți, apreciați și respectați de către soldați.

În paralel, respectând înțelegerea încheiată cu liderii Consiliului Național Cehoslovac, legionarii români și-au adus aportul la menținerea ordinii pe străzile orașului Praga, la sprijinirea acțiunilor desfășurate de Regimentul 28 ceh, la lucrările pentru întărirea și fortificarea cazărmilor militare din oraș, precum și a altor puncte importante ale orașului, pregătite pentru o eventuală intervenție. 

 

La rândul său, Consiliul Național Cehoslovac a pus la dispoziția legiunii române un spațiu pentru încărtiruirea unităților militare, precum și armament, alimente, medicamente și o soldă zilnică.

Conducerea Legiunii Române din Praga intenționa să acorde sprijin militar cehilor și pentru eliberarea Slovaciei, amenințată trupele maghiare, însă, în urma știrilor primite din Ardeal, privind convocarea Marii Adunări Naționale ce urma să se desfășoare la Alba-Iulia, s-a renunțat la acest plan, conducerea legiunii trecând la elaborarea unui plan de expediere a soldaților spre Transilvania.

După o lună, Legiunea Română care ocupase Praga pentru a menține ordinea, a predat administraţia publică în mâinile noilor autorităţi.

După aceste acţiuni, ostaşii români s-au întors în Transilvania.

Imagini pentru legiunea ardeleană la Praga 1918 photos

Românii apărând Praga. Fragmente din activitatea Legiunii Române din Praga …

 Spre sfârșitul lunii noiembrie a anului 1918, odată cu eșecul ultimelor încercări deredresare a monarhiei austro-ungare și a restabilirii ordinii în Praga, deoarece de pe front numai soseau soldați români, cei mai mulți fiind mobilizați pentru cauza națională în diverse organisme naționale, Legiunea Română din Praga și-a considerat misiunea încheiată.

Astfel,după o lună de activitate, la 24 noiembrie 1918, Legiunea Română din Praga își sistează activitatea, luând drumul Transilvaniei, după ce, în prealabil, la cererea comandei românești, Consiliul Național Cehoslovac a pus la dispoziția legiunii echipamentul și armamentul necesar, precum și o garnitură de tren. 

Pentru a nu întâmpina dificultăți pe drum și pentru a verifica posibilitatea întoarcerii prin Galiția, în prealabil, a fost trimisă o echipă de recunoaștere până la Cracovia, condusă de sublocotenentul Comșa.Rezultatul a fost însă nefavorabil, întrucât în Galiția izbucnise un adevărat război civil între ucrainieni și polonezi,linia ferată dintre Lemberg și Colomea fiind întreruptă.

Astfel, întrucât refuzul forurilor conducătoare maghiare a făcut ca traversarea Ungariei pe drumul cel mai scurt spreTransilvania să devină dificilă, s-a decis ca drumul de întoarcere să treacă prin Austria și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pentru a ajunge la timp pentru deschiderea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia.

 La 25 noiembrie, în jurul orei 13, militarii români au fost îmbarcați în trenul special pregătit pentru ei, fiind însoțiți de o companie cehă și de muzică militară.Conform mărturiilor sublocotenentului Gavril Munteanu, în acel moment o „[…] mulțime de praghezi și-au luat rămas bun, în necontenite strigăte și urale și fâlfâiri de stegulețe și batiste”  iar din partea Consiliului Național Cehoslovac, ca semn al prețuirii, a fost înmânat legiunii române un drapel tricolor românesc, însoțit de suma de 150.000 de coroane menite să acopere cheltuielile de transport, precum și de o scrisoare de recomandare din partea acestuia pentru autoritățile sârbo-croato-slovene, pentru a înlesni călătoria legiunii române. 

Din sursele cercetate, rezultă că unitățile românești au fost comandate, pe perioada călătoriei, de către locotenentul Virgil Mircea, căpitanul Alexandru Simon și locotenentul Zeno Herbay, fiind reținuți în Praga pentru a rezolva ultimele probleme legate de predarea inventarului.

 După acest moment,majoritatea ofițerilor și soldaților români, foștii membri ai Legiunii Române din Praga s-au înrolat în gărzile naționale, în armata română din Transilvania, punându-se în slujba națiunii române, de acum liberă și unită.

Cehoslovacii și românii aveau să lupte împreună, câteva luni mai târziu, împotriva Republicii Sovietice Ungare, care dorea să păstreze administrația maghiară în Slovacia și în Transilvania.

Ofensiva Armatei Regale Române, însoțită de corpurile de voluntari ardeleni, au salvat tânăra armată cehoslovacă, ce se confrunta cu spectrul unei înfrângeri.In 1919, Armata Regală Română a cucerit Budapesta și a desființat republica sovietică ungară condusă de bolșevicul Kun Bela.  

 Legiunea Română din Praga, deși cu o existență efemeră, a reușit să-și îndeplinească scopul cu care a fost constituită,acela al concentrării, organizării și expedierii soldaților români spre Transilvania și punerea acestora în slujba mișcării naționale.

Activând într-o perioadă tulbure, marcată de puternice schimbări militare, politice și sociale, care au culminat cu destrămarea și prăbușire amonarhiei austro-ungare, Legiunea Română din Praga, prin unitățile sale, și-a adus contribuția la proclamarea independenței statului cehoslovac, precum și la apărarea acestuia, până la constituirea unei forțe armate proprii.

Recunoscând meritele legionarilor români, în anul 1935, autoritățile cehoslovace,  în prezența reprezentantului României, doctor Gheorghe Repede (fost membru al legiunii), prezent la Praga, au amplasat pe clădirea comandamentului militar o placă omagială pe care stau scrise următoarele cuvinte:

 „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu prețiosul concurs al soldaților români din armata poporului aliat”.

 

 

 

Surse:

 

https://www.academia.edu/19838505/Rom%C3%A2nii_ap%C3%A3r%C3%A2nd_Praga._Fragmente_din_activitatea_Legiunii_Rom%C3%A2ne_din_Praga_30_octombrie-24_noiembrie_1918_Romanians_defending_Prague._Fragments_from_the_activity_of_the_Romanian_Legion_of_Prague_October_30-November_24_1918_

https://www.rfi.ro/politica-101999-pagina-de-istorie-povestea-legiunii-romanesti-ocupat-praga

07/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: