CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum a fost trasată frontiera româno-ungară în urma Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru conferinta de pace de la  trianon photos

Harta dezmembrării imperiului Austro-Ungar

 

     La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale.

Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene”, prin revoluţia de la 1848 şi Miscarea „memorandisă”.

 

Bulgaria a fost prima ţară membră a alianţei  Puterilor Centrale care a semnat cu Antanta un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918, pentru ieşirea din război .

La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii.

Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat.

Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie.

Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German.

Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic  .

O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la Compiegne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul.

La ora 11.00, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Sevres).

Tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar,  a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia.

Deşi unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

 

 Preliminariile tratatului de la Trianon

 

În data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritoriilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate.

Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române.

Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat experţii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia).

Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.

 

 

 

 

Specialiştili au hotărât soarta naţiunilor

 

 

Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei

 

 

     În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson.

Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc.

Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală.

,,Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii”.

În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat.

Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

     În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey.

Din P.I.D. faceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii.

Acest grup, încă din 1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga.

Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.

Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală.

Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.

Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii.

 

 

 

Foto: Variante pentru trasarea frontierei româno-ungare propuse la Trianon (1920).

 

1. Frontiera cerut ă de România în 1916, 2. Frontiera propus ă de experţii englezi 3. Frontiera propus ă de experţii francezi 4. Frontiera propusă de academicianul GyulaVarga în 1912 5. Frontiera propusă de experţii americani  6. Frontiera propusă  de experţii italieni  7. Frontiera propusă de experţii sârbi  8. Frontiera propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912  9. Frontiera actuală fixată la Trianon (1920).

Ungurii s-au prezentat cu un ,,tezaur unic al ştiinţei”

 

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lăpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.

Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.

În ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi, s-a prezentat la Paris având în componenţă 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale Ungariei.

Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar împreună cu dr.Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câţiva ani mai tîrziu:

,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.

Şi delegaţia ungară se mândrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris:

,,Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”.

Într-adevăr şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Ştefan, întrebuinţează multe din argumentele de atunci  în pledoarii le lor revizioniste.

 


Românii au cucerit şi faptic Transilvania

 

 

     La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar.

Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede.

În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era situată la Răsarit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916.

La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere.

Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie.

În aprilie 1919, cînd trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare.

La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia.

Întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar.

Reacţia armatei române a fost promptă şi contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare.

 

 

 

Imagini pentru palat trianon photos

Foto: Palatul Marele Trianon, locul semnării tratatului dintre Ungaria înfrântă şi ţările învingătoare în Primul Război Mondial

Frontiera româno-ungară a fost trasată, succesiv, începând cu sfârşitul anului 1918, după terminarea Primului Război Mondial, şi definitivată pe teren între anii 1920 – 1923, după semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) de o comisie internaţională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne şi de generalul Meunier.

În prezent aceasta are o lungime de 448,0 km, dintre care 415,9 km este frontieră terestră şi 32,1 km frontieră fluvială şi începe dintr-un colţ situat în regiunea istorică a Banatului, la 15 km sud-est de oraşul maghiar Szeged, unde se intersectează şi cu frontiera dintre Serbia şi Ungaria, precum şi cu frontiera dintre România şi Serbia.

Urmează un traseu sud-sud-vest/nord-nord-est, în general, prin Câmpia Panonică (bazinul Tisei) până la un alt colţ situat pe râul Tur, la 16 km nord de oraşul românesc Satu Mare, unde se intersectează cu frontiera între Ucraina şi Ungaria, precum şi cu frontiera între România şi Ucraina.

    

 

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920  în Palatul Marele Trianon de la Versailles  de către 16 state aliate învingătoare (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial.

  

 

 

Foto: Sala  în care s-au discutat la Trianon condiţiile păcii cu Ungaria

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de către premierul român Ion I. C. Brătianu.

 

 Bratianu 15 cu IGh DucaImagini pentru bratianu la trianon photos

Foto: Ion I. C. Brătianu a dus o crâncenă bătălie diplomatică la Paris pentru recunoașterea internatională a Marii Uniri

 

El şi-a ales colaboratorii cei mai apropiaţi şi devotaţi, precum Nicolae Mişu, Victor Antonescu, George Diamandy, generalul Constantin Coandă şi alţii.    

Alături de ei au fost invitaţi şi reprezentanţii românilor din provinciile de curând unite cu Regatul România: Alexandru Vaida Voevod pentru Transilvania, Constantin Crişan pentru Banat, Iancu Flondor pentru Bucovina şi Ioan Pelivan pentru Basarabia.  

În locul lui Take Ionescu, ca prim adjunct al şefului delegaţiei române, a fost numit Nicolae Mişu, ministrul României la Londra.

În Articolul 161, Tratatul de la Trianon menţiona că :

„Aliaţii şi guvernele asociate afirmă şi Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei şi aliaţilor ei pentru cauzele de pierderi şi daune la care guvernele aliate, asociate şi cetăţenii lor au fost supuşi, ca o consecinţă a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ şi aliaţii ei.”

Acest Tratat este divizat în patru părţi.

Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei.

Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa”, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în Tratat au fost delimitate în anii imediat următori.

Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Pe de o parte Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia.

În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă.

Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtând şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare Ungariei a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei fiind alcătuită din etnici ne-maghiari.

 Tratatul de la Trianon a consfinţit dreptul la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren, unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.  

Frontiera cu România fixată la Trianon a urmat, fără abateri importante, delimitările realizate după criterii etnice, cu opt ani înainte, atât de contele maghiar Istvan Bethlen, cât şi de Varga Gyula, membru al Academiei Ungare, încercând totodată un compromis între variantele propuse de experţii prezenţi la negocieri.

  Deşi prin traseul liniei de graniţă stabilit între România şi Ungaria nu a fost atribuit ţării noastre niciun metru pătrat de pământ unguresc, ci doar a fost consfinţită o realitate istorică, după semnarea Tratatului de la Trianon s-a declanşat în mediile politice maghiare o imensă nemulţumire şi o amplă campanie de contestare   bazată pe false argumente ştiinţifice.

Contemporan al acelor timpuri şi temeinic documentat, istoricul american Milton G. Lehrer scria :

„Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”.

Când la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie.

Nicolae Titulescu declara:

,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru.

De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei completări decît ideea unei amputări”.

Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat în declşarţiile pe care le-a făcut în legătură cu acest eveniment istoric epocal:

,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă sântem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire”.

După Trianon au urmat aproape 10 ani de tensiuni diplomatice între România şi Ungaria. Un adevărat erou al acestui ,,război” s-a dovedit a fi pentru partea română diplomatul Nicolae Titulescu.

Una din primele problemele cu care Titulescu s-a confruntat după Trianon a fost aşa-numitul proces al optanţilor, fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară.

 

 

Foto: Dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu la semnarea tratatului de pace de la Trianon

 

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după primul război mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pământ, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia acestui teritoriu.

În acest context s-a desfăşurat procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale absenteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii acestor terenuri fiind despăgubiţi.

O reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari, era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct.

Trebuie de asemenea menţionat rolul acestui mare diplomat  la semnarea  Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României.

 

 

Ungurii au încercat o revizuire teritorială prin optanţi

 

 

  Încă de la început, guvernul de la Budapesta s-a făcut purtătorul de cuvînt al celor expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania.

Într-o primă fază, guvernul maghiar, se plânge SUA în speţa ambasadei americane din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-românesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societăţii Naţiunilor în 24 iunie 1921.

După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lîngă cel român pentru a-i cere să reglementeze problema în favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcîndu-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor care îşi declinau competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucît era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresând Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor.

De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti :

,,viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă .”

 

Reforma agrară, mărul discordiei

 

     Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul României, a demonstrat în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frământările ţărăneşti din 1907,  şi că prin aplicarea reformei agrare nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucît nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români, întrucât exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se bucuraseră atît ţăranii români, cît şi ţăranii maghiari.

De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nicio contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucît prin legea de reforma agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere, astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de competenţa exclusivă a fiecărui stat.

Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nicio tendinţă spre reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu a apărat încă odată interesele României, respingînd propunerea, întrucât considera că soarta acestei reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare.

Datorită refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii a îndeamnat cele două ţări la negocieri directe, acestea având loc la Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu.

Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămânând de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei care urma să fie acordată de Statul Român în contul exproprierii.

Cu toate acestea, ministrul de externe ungur a dezavuat acordul pretextând excesul de putere şi viciul de consimţământ şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, a repus chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, însă la intervenţia promptă a lui Nicolae Titulescu, Consiliul a recunoscut valabilitatea acestei înţelegeri.

 

 

Imagini pentru count Albert Apponyi,photos

 

Contele maghiar Albert Apponyi

 

 

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

 

În această situaţie, optanţii unguri au depus numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negînd competenţa Tribunalului în judecarea litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase niciun tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu poate lua nicio decizie, cum România îi contesta autoritatea.

Dar în 1927, Tribunalul se declară competent în a judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia poziţie, retrăgîndu-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucîndu-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin hotărîrea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul român îi contestă autoritatea.

Cu toate acestea în 1928, mai sînt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

 

A legat optanţii de compensaţiile de război

 

Geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu se remarcă din nou în februarie şi apoi în martie 1928, când propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei: Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite acestora în contul terenului expropriat.

Deşi iniţial a fost de acord, Ungaria a respins această soluţie, pretextând că drepturile optanţilor se ridica la 300 de milioane coroane- aur, pe când Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur.

Tot în 1928 Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea internaţională, a trebuit într-un final să le accepte.

Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929, meritând să  fie amintite momentele 15 decembrie 1928, la Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, la San Remo şi martie, la Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungându-se însă la nimic concret.

Acestă problemă a optanţilor a fost reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, care a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să readucă discuţiile în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a condus la eşecul conferinţei la sfîrşitul lui august 1929.

Dar deja de la 6 august 1929 se deschiseseră lucrările Comisiei Reparaţiilor de la Haga, iar reprezentanţii români au legat tot mai strîns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor.

Mai mult, între 16 septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare.

 

Titulescu a rezolvat criza aducând şi profit

 

Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societăţii Naţiunilor problema a fost soluţionată prin Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului.

Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităţilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate pînă atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză.

Astfel se încheia, datorită geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar România nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a cîştigat anumite sume de pe urma hotărîrilor luate cu ocazia creării Fondului A.

Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a reprezentat altceva decît o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut. ( Alin Bujor).

 

romania-mare

 

Harta României după Primul Război Mondial


    

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. 

Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar  încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul.

Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s-a deschis Conferința de Pace, „Monarhia habsburgică nu mai era decât o instituție ce aparținea trecutului, așa încât cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor”.

Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet imprevizibil și ireparabil”.

Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara:

„Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”.

Regatul Ungariei, rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia.Pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată „magistra vitae”.

Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari.   

Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinație de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate de către Conferința de Pace  de la Paris.

Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria :

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.” Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”.

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijin, după cum se ştie, de la Adolf Hitler şi Mussolini.

 

 

 

Imagini pentru harta ardeal de nord map

 

Pe hartă, regiunea din Transilvania anexată în 1940 de Ungaria în urma Diktatului de la Viena

 

 

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 1940, când partea  de nord a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

   A fost modificată graniţa în beneficiul Ungariei, fiind smulşi din teritoriul României 42.243 km 2, cu peste 2,6 milioane locuitori, mai mult de jumătate dintre aceştia fiind români.

 Cedările teritoriale au fost însoţite de reprimarea crudă a populaţiei româneşti, în efortul de a schimba artificial compoziţia etnică a regiunii în favoarea populaţiei maghiare şi de a justifica în acest fel  permanentizarea anexiunii.  

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

 Dictatul de la Viena fost declarat nul atât prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, cât şi prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947.

În consecinţă, temeiul juridical graniţei de stat dintre România şi Ungaria rămâne Tratatul de la Trianon, fapt confirmat şi prin Tratatul de bază dintre România şi Ungaria, încheiat la Timişoara şi ratificat de ambele părţi la sfârşitul anului 1996.

Cu toate acestea, la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit, de această dată de hotărârea Conferinţei de Pace din 1947 de la Paris.

Drept urmare au fost reluate acţiunile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei reconfigurări viitoare a graniţelor Ungariei.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, extremiştii maghiari  au considerat că pot trece la atac.

O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, care viza România şi care continuă până în prezent.

Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de  aproape un secol, nu a cunoscut niciun moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar român.

Ea vizează rectificarea graniței de Vest a României, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

Deşi în perioada 1938-1941 Ungaria a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

Cu toate acestea, Ungaria a continuat până în zilele noastre neabătut şi cu toate mijloacele, indiferent de regimurile care s-au perindat la putere în ultimul secol la Budapesta, politica sa iredentistă îndreptată împotriva Tratatului de la Trianon şi lupta pentru revizuirea frontierelor sale cu statele vecine, folosind un veritabil arsenal politico-diplomatic și propagandistic  pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial”, „imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.

Aceasta însă este o istorie care necesită mult mai mult spaţiu pentru a fi cunoscută sub toate aspectele sale…

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/27/cum-a-fost-trasata-granita-romano-sarba-in-1919-1920/

 

 

 

Surse:

 

Ziarul Făclia

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_ AEntre_Rom nia_ i_Ungaria

 

http://www.academia.edu/15245252/Frontiera_romano-maghiara_in_lumina_documentelor_istorice_maghiare

http://www.monitorfg.ro/index.php? :rzboi-teritorial-citigat-la-masa-verde

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/4-iunie-1920 semnarea-Tratatului-de-la-Trianon.-Ce-inseamna-Nem-nem-soha

http://www.uefromania.ro/batalia-diplomatica-pentru-banat-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920/

https://www.researchgate.net/

EVOLUTIA_FRONTIEREI_ETNICE_SI_POLITICE_

ROMANOMAGHIARE_REFLECTATA_IN_DOCUMENTE_

ISTORICE_MAGHIARE

Anunțuri

12/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Cum a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920  

„Războiul Rece“ dintre România şi Serbia, pentru Banat. Evacuarea armatei sârbe şi instaurarea primei administraţii româneşti, în anul 1919

 

Foto: Intrarea trupelor române în Timişoara

 

 

Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze.

Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei şi administraţiei române în Timişoara la 3 august 1919.

  Tratatul  de alianță  secret încheiat la 4/17 august 1916 la București, între guvernul român și guvernele ţărilor membre ale Antantei avea ca obiect condiţiile intrării României în război, iar principalele sale prevederi  stipulau recunoașterea de către Antantă a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat .

În schimb România se obliga să declare război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni.

Tratatul era însoțit de o convenție militară.

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României dreptul de a se uni cu teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV al Convenţiei  care specifica :

„Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României.

Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă.

De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.”

 Tot în Convenţie se prevedea angajamentul României de a nu ridica fortificaţii în faţa Belgradului după unirea cu Banatul. 

„România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.”

La încheierea Tratatului de Pace problema a fost că Serbia ridica nejustificat pretenţii asupra întregului Banat şi că aceste revendicări   nu se făceau în temeiul vreunui drept istoric, ci a invocării  poziţiei geografice a capitalei Belgrad şi a existenţei a cca. 250.000 de sârbi în partea vestică a acestui ţinut istoric românesc.

Primul ministru român, I.C.Brătianu, i-a propus regentului sârb Alexandru I ca frontiera să fie  trasată la 10 kilometri de Belgrad şi obligaţia asumată de statul român de a nu ataca niciodată statul sârb, însă acest demers nu a fost acceptat. 

 La 3 februarie, au fost desemnaţi opt experţi pentru analizarea problemelor teritoriale legate de România şi revendicările Serbiei: Sir Ere Crowe, Allen Leeper (Marea Britanie), Andre Tardieu şi Jules Laroche (Franţa), Giacomo de Martino, Contele Vannutelli-Rey (Italia), Clive Day şi Charles Seymour (SUA).

 Experţii americani au propus împărţirea zonei, britanicii au fost de acord, francezii au insistat ca România să fie recompensată pentru împărţire prin recunoaşterea de către Aliaţi a Unirii Basarabiei. Italienii au opinat la început pentru atribuirea întregului Banat României, dar apoi au fost de acord cu împărţirea regiunii, dacă România primeşte în compensaţie Basarabia. 

 Timp îndelungat,românii şi sârbii nu vroiau să audă de o împărţire, susţinând că Banatul nu poate funcţiona ca un întreg, dacă este rupt. 

  Au început atacurile grele. Sârbii pretindeau că românii au venit în Banat în secolul al XVIII-lea, odată cu coloniştii maghiari şi germani, iar românii bănăţeni erau prezentaţi ca o populaţie fără importanţă numerică, nejucând niciun rol în civilizaţia locală.  

În sprijinul acestei teorii, ei aduceau argumentul apartenenţei românilor din Banat la Arhiepiscopatul sârb din Carloviţ şi că după despărţirea de biserica sârbă, nu au obţinut decât dioceza Caransebeş, în timp ce sârbii au păstrat Timişoara şi Vârşeţ. 

  Etnograful Jovan Cvijici a afirmat că hărţile prezentate de România sunt contrafăcute pentru a ascunde adevăratul caracter etnic al Banatului. Sârbii au insistat că România trebuie tratată altfel pentru că îşi trădase loialitatea şi a semnat o pace separată cu Puterile Centrale la Buftea- Bucureşti în 1918.
 
 La 19 februarie, Goedwin şi Davison ajung la Timişoara şi se întâlnesc cu generalul francez Farret, cu generalul sârb Gruici, cu episcopul sârb Letici şi poartă discuţii cu reprezentanţii tuturor naţionalităţilor.

 

Într-o telegramă expediată de delegaţia americană se arăta că:

„Autorităţile militare sârbe au început să trateze Banatul ca un teritoriu ocupat, refuzând să recunoască Consiliul Naţional Român, au numit un comisar guvernamental al Banatului, pe care însă primarul Timişoarei refuză să-l recunoască. Consiliul Naţional Sârb şi-a impus controlul complet asupra comitatului Torontal şi a unei părţi din Timiş şi continuă să-şi extindă autoritatea asupra întregii provincii bănăţene. Patrulele militare sârbeşti au comis mai multe infracţiuni asupra locuitorilor, deposedândui ilegal de bunurile materiale, fără ca autorităţile lor să pedepsească excesele soldaţilor. Din aceste motive, există o stare de nemulţumire în Timişoara.

Sunt semnalate agitaţii şi frământări datorită trupelor de ocupaţie. Din Anina au fost luate de sârbi toate stocurile de cărbune. Lipsa de hrană şi preţuri mari accentuează starea de spirit de numulţumire a populaţiei. În Timişoara, din 15.000 de muncitori, 4.000 sunt şomeri.

Pe acest fond s-au derulat şi unele acţiuni ale lui Otto Roth de socializare a oraşului. Acest Otto Roth joacă două roluri: de comisar maghiar şi de comisar al poporului, încercând să facă din Banat o republică independentă”.  

 În peisajul politic internaţional intră regina Maria a Romaniei, care susţinuse neîncetat   cauzele Aliaţilor, si care a purtat discuţii cu George Clemenceau, George al V-lea şi cu ministrul de Război al Marii Britanii, Winston Churchill. Apoi cu preşedintele SUA, Woodrow Wilson. 

  La 23 mai se reiau discuţiile la Comisia Teritorială. Şeful comisiei l-a întrebat pe Brătianu:

„Care ar fi în Banat o frontieră potrivită pentru România, în cazul în care comisia ar fi de părere că o parte va trebui cedată Serbiei ?”.

Brătianu a răspuns că niciodată nu va semna un tratat care n-ar atribui României în întregime Banatul.

Hotărârea Consiliului Suprem, din 21 iunie, privind divizarea Banatului a fost primită cu indignare.

Au avut loc mitinguri în Transilvania şi Vechiul regat. 

  La sfârşitul lunii aprilie, generalul Charles De Tournadre, primeşte ordinul cu privire la sprijinirea acţiunii militare române şi de înlocuire a administraţiei maghiare cu cea românească, în partea de est a Banatului, conform hotărârilor Conferinţei de Pace.
 

 

 

 

Image result for banat map

Harta Banatului inainte de partaj

 

 

În ce mod a fost trasată graniţa româno-sârbă în 1919-1920

 

În cazul Banatului, profitând şi de intransigenţa lui Ionel Brătianu, care nu dorea să discute nicio variantă a împărţirii acestuia între România şi Serbia, puterile occidentale au trasat o graniţă extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci perfect unitară din punct de vedere economic, social sau cultural.

Marile puteri învingătoare în primul război mondial, care la Conferinţa de pace din 1919-1920 şi-au asumat răspunderea de a trasa noile graniţe dintre statele Europei centrale şi răsăritene, au luat unele decizii care la prima vedere pot părea cel puţin bizare.

S-a motivat această decizie prin criteriul etnic, adică acele zone şi localităţi ale mozaicului bănăţean care aveau mai mulţi sârbi au fost date Serbiei şi cele care aveau mai mulţi români au trecut la România (celelalte naţionalităţi bănăţene nu au fost luate în calcul).

De pildă, dacă o localitate avea 90% populaţie germană, 5% români şi 4% sârbi, era dată României.

Dacă sârbii aveau 5% şi românii 4%, era dată Serbiei.

Aparent în aceasta a constat toată filosofia.

Image result for banat istoric map

Harta Banatului dupa impartirea acestuia intre Romania si Serbia

Însă la o privire mai atentă putem constata că nici acest principiu etnic nu a fost respectat de-a lungul întregii graniţe. Românii, de pildă, erau nemulţumiţi, pe bună dreptate, că nu primiseră cercurile (plasele) Vârşeţ şi Alibunar, unde deţineau majoritatea absolută a populaţiei, şi nici Banloc şi Jimbolia, unde predominau şvabii, dar elementul românesc era superior numeric celui sârbesc. (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Bucureşti, 1989, p. 480.)

Ulterior, prin acorduri bilaterale, s-au făcut unele schimburi de localităţi, astfel încât Banloc şi Jimbolia au trecut totuşi în posesia României.

Dar şi sârbii ar fi avut motive să fie nemulţumiţi, întrucât şi astăzi zonele Clisurii de sus, între Baziaş şi Moldova Veche, şi Poliadia (cursul inferior al Nerei) sunt net majoritar sârbeşti, însă au fost atribuite României.

Mereu ne-a mirat această decizie a Conferinţei de pace, întrucât acest teritoriu (colţul de sud-vest al judeţului Caraş-Severin), deşi separat de Serbia la sud prin Dunăre, ceea ce ar putea justifica argumentul găsirii unei frontiere naturale, se află însă într-o perfectă continuitate către vest cu teritoriul sârbesc, fiind uneori despărţite doar de râul Nera.
Vizitele la faţa locului din ultimii ani ne-au lămurit oarecum lucrurile pentru înţelegerea luării unei asemenea decizii bizare.

Chiar în apropierea graniţei se află patru mânăstiri sârbeşti străvechi, întemeiate după tradiţie de Sfântul Sava în secolul al XIII-lea: Baziaş, Zlatiţa, Cusici şi Kalugerovo.

În ultimele două cazuri, mânăstirile sunt despărţite prin frontieră de localităţile cu acelaşi nume. Credem că aceste mânăstiri, care ar fi putut deveni centre de spiritualitate şi de patriotism sârbesc şi obiect al unor ample pelerinaje religioase, au fost trecute în mod forţat pe teritoriul românesc, împreună cu toate satele sârbeşti din spatele lor.

Ele ar fi putut reprezenta pentru sârbi, la fel ca şi mânăstirile din Kosovo sau din Fruška Gora, un nucleu spiritual ortodox foarte puternic.

Rămase izolate chiar pe graniţă, ele au devenit inutilizabile, degradându-se şi chiar ruinându-se în timp.

Probabil ca o monedă de schimb pentru pierderea acestei regiuni, Serbia a fost recompensată cu cercurile româneşti Vârşeţ şi Alibunar.
Fireşte, este numai o concluzie trasă pe teren şi fără o bază documentară din încâlcitele negocieri de pace din 1919-1920.

Însă este o încercare de lămurire a unei situaţii care altminteri pare complet inexplicabilă.

Multe generaţii de români din Serbia şi de sârbi din România au devenit victimele acestei decizii, cu tot ce a urmat în cei aproape 100 de ani de atunci.

Creionul celor mari poate marca profund viaţa unor întregi comunităţi.

Surse: 

 

http://adevarul.ro/locale/timisoara/razboiul-rece-romania-serbia-banat;

Mircea Rusnac – http://www.vestul.ro/stiri/5630/in-ce-mod-a-fost-trasata-granita-romano-sarba

istoriabanatului.wordpress.com

 

 

27/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 1 comentariu

1916 şi jertfele făcute de România în războiul mondial

Image result for romania in primul razboi mondial photos

 

 

Nerespectarea promisiunilor făcute României în 1916 de către aliaţi

 Salvarea situaţiei militare a aliaţilor prin jertfa României

România a intrat in razboiul mondial la 27 august 1916 (stil nou) nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii nostri, ci pentru a elibera ţinuturi românesti, locuite in majoritate absoluta de romani, tinuturi aflate sub locuire romaneasca istorica, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei ruseşti.

Acele doua imperii stăpanitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau ruseşti.

România avea de ales spre ce parte sa se indrepte in conditiile razboiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele parti, dar pana la urma, regele Ferdinand a calcat peste legaturile sale de neam si de familie si a decis sa fie credincios cerintelor poporului sau, care dorea reintregirea cu Transilvania.

Pentru aceasta decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis sa meargă alături de poporul său pe o cale presarată cu spini, chiar impotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut si format.

Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul pe care era chemat sa-l conducă. Alipirea Basarabiei şi a Bucovinei urma să o decida istoria viitoare deoarece cele doua provincii se aflau in tabere militare diferite şi opuse.

România a intrat in razboi pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără sa ştie ca acestia ii pregăteau de la început pierzarea. S-a spus ca momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricand România să intre in razboi.

„Acum ori niciodata” s-a spus de cateva ori, iar România a crezut în promisiunile aliatilor, mai cu seama in cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu armata sa în efortul militar comun. Tratatul incheiat de România cu puterile aliate prevedeau si noile granite de dupa victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a intregul respectate, mai cu seama in problema Banatului, din care o treime ii va reveni Serbiei la Conferinta de Pace de la Paris, desi aceasta nu a stapanit niciodata acest teritoriu populat majoritar de catre romani.

Romaniei i s-a promis ca la începerea operaţiunilor sale militare in Transilvania, va beneficia de intreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est, în Galitia, ofensiva lui Brusilov va reincepe mult mai energic, în timp ce la sud, generalul Sarrail va incepe propria ofensiva. Era vorba de un complex de masuri militare care sa faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurta de front, in centrul Transilvaniei, undeva pe valea Muresului.

Astfel, noua linie a frontului se dorea mai dreaptă şi mai usor de controlat. Pâna la urma s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsa de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenintata dreapta avansata a armatei romane de nord ce patrunsese in Transilvania), iar în sud, generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona ca nu are resurse nici macar pentru defensiva, cu atât mai putin pentru a prelua ofensiva promisa de Aliati, pentru blocarea armatei bulgare.

Romania a fost mintita si pacalita pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat in razboi si a inaintat in Transilvania. Cu aceasta miscare sinucigasa a salvat nu numai armata generalului Sarrail si pe a lui Brusilov, dar a slabit si presiunea pe frontul francez de la Verdun.

Marea victorie franceza de la Verdun i se datoreaza indirect armatei romane, lucru uitat cu desavarsire dupa razboi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate in Transilvania, impotriva romanilor, prin aceasta comandamentul german renuntand definitiv la cucerirea Verdun-ului in acel an.

Mai mult, trupele bulgare intarite cu cele germane au renuntat la atacul impotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate impotriva romanilor in Cadrilater si mai departe in Dobrogea. O suta de mii de oameni contra a treizeci de mii de aparatori. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia si pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvata. Promisiunile rusilor conform carora bulgarii nu vor intra in lupta impotriva noastra si a lor, la fel ca si promisiunile de ajutor ale trupelor ruse in Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de mincinoase.

Tunurile si armamentul comandat si platit cu ani in urma catre Franta, Statele Unite si Japonia statea inca in decembrie 1916 prin garile rusesti, la Chisinau, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci si din cauza unei rele vointe a Rusiei faţă de România la cele mai inalte nivele, ulterior dovedindu-se ca insuşi ministrul de razboi rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

Pentru rusi, era de preferat o Românie invinsă

In majoritatea bataliilor, inclusiv in Dobrogea sau, mai ales, in batalia de pe Arges-Neajlov pentru Bucuresti, rusii au refuzat sa ne acorde cel mai mic sprijin, o intreaga armata stand in asteptare, cu arma la picior, cand românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la cativa kilometri de tabara rusească.

La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român ca aici doreau să ne aducă, ei propunand de la inceputul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureşti. Ce fel de aliat era acesta care propunea  de la inceputul campaniei abandonarea capitalei şi a doua treimi din teritoriul national roman?

Privind logica imperiala ruseasca, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armata romana victorioasa, care mai tarziu ar fi putut ridica pretentii asupra Basarabiei romanesti. Era de preferat o Romanie invinsa, scapata mai apoi de catre rusi, care ar fi putut anexa la incheierea pacii fara probleme inca o bucata zdravana din teritoriul romanesc.

Doar la fel procedasera rusii si in 1878, cand au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care ii salvase in timpul campaniei impotriva Turciei, in razboiul 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales in artilerie, cu toata perfidia si tradarea ruseasca recunoscuta si de aliatii occidentali, romanii s-au batut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1.300 km (identica cu intreaga lungime a frontului rusesc si cu mult mai mult decat intreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptand unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane si austro-ungare, la care se adaugau cele bulgare si turcesti, au produs pierderi mari atacatorilor.

De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a cazut la datorie generalul Dragalina, o singura divizie romaneasca a rezistat fara sa fie schimbata timp de 80 de zile in fata celor trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareza) a fost complet nimicita.

Iar exemplele au continuat în anul următor, anul marilor victorii de la Maraşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădari din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.

Sursa: Vladimir Roşulescu – http://www.clipa.com/a18133-Tradarea-Rom226-niei-238-n-1916.aspx

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Image result for romania mare map

 

Harta: România întregită la  1 decembrie 1918 – răsplata pentru jertfele poporului român în Primul Război Mondial.

Primul Război Mondial este cel care a desființat putredul Imperiu Austro-Ungar și a permis formarea României Mari prin Unirea Basarabiei şi Bucovinei, și apoi la 1 decembrie 1918,  a Transilvaniei la Patria Mamă…

În această conflagrație mondială românii au pierdut pe fronturile războiului, peste 500.000 de militari , distingându-se prin vitejie, mai ales în sângeroasele încleştări de la Mărăși, Mărășești și Oituz.

În acei ani, Tezaurul României a ajuns pe mâna bolșevicilor ruși. 

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât să confişte tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul român Diamandi de la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați.

Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor ! O radiogramă a lui Troțki anunța confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa.

La 1 mai, Lenin va da României un ultimatum, ca în trei zile să fie evacuată Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, în fapt reprezentanți ai vechii Rusii, ai țarismului (deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei), au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea Unirii, dar fără succes.

De aici s-a putut vedea convergența de păreri și aspirații ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație teritorială, chiar globală, inclusiv prin intermediul ideologiei.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, a jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele.

S-a mers până acolo că au fost aduşi chiar și câțiva „țărani basarabeni„, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească.

Rușii albi îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii).

Lor li s-a opus delegația basarabeană, de pe lângă delegația românească la negocieri , formată din patrioţii români basarabeni Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli.

Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusească prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa.

Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii.

La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele Ţărilor Baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939?

L-a împiedicat pe Stalin să cotropească teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța?

Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise?

În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească, atunci când momentul le-ar fi fost favorabil.

Și asta, indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., sau de  Rusia țaristă şi cea postcomunistă.

Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a amplasat și trupele sale  într-o regiune smulsă din teritoriul R.Moldova recunoscut de O.N.U.?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea Unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali.

Schimbul de telegrame între Lenin și bolşevicul maghiar Bela Kuhn, tovarăşul său, este edificator, numai că românii au rezolvat problema comunismului unguresc după războiului din 1919, ocupând Budapesta şi salvând Ungaria de bolşevism, pentru aproape trei decenii …

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/04/30/razboi-informational-ungaria-a-infiintat-departamentul-special-de-propaganda-trianon-100-pentru-combaterea-sarbatoririi-centenarului-marii-uniri-a-transilvaniei-cu-romania/

19/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: