CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 martie 1917 – În plin război, regele Ferdinand I a dat o proclamaţie în care promitea pământ ţăranilor

 

 

 

 

Foto: Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia), cel care i-a urmat la tronul României regelui Carol I. A mai fost numit de istorici şi „Ferdinand I Întregitorul”.

 

La 23 martie 1917, în timpul Primului Război Mondial, regele României Ferdinand I dă o proclamaţie în care promite pământ ţăranilor care alcătuiau grosul armatei, introducerea votului universal şi o mai „largă participare la treburile statului”.  

Familia regală şi Consiliul de miniştri părăsiseră Bucureştiul, capitala ţării, şi se retrăseseră la Iași încă din noiembrie 1916.

 

Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

” Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat.

Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătați-vă, scumpii mei ostași demni de încrederea ce țara și regele vostru pun în voi și îndepliniți-vă ca până acum datoriile voastre cu sfințenie”.

Era în luna în care țarul abdica, în care revoluția rusă mișca mulțimile din marele imperiu de la Răsărit. Era înțelept ca pe frontul român să fie liniște. Elita politică românească, în frunte cu regele Ferdinand I, a știut să se orienteze cu inteligenţă păzind  de primejdii prezentul și asigurându-se viitorul.

 

În ziua de 23 aprilie – 6 mai 1917, Parlamentul întrunit la Iaşi a luat în dezbatere proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, propus de guvernul liberal, prezidat de Ion I.C. Brătianu.

După ample discuţii, la 13 iunie, Adunarea Deputaţilor şi, la 20 iulie, Senatul au adoptat acest proiect, deschizându-se astfel calea legală pentru înfăptuirea reformelor.

În forma modificată, publicată în „Monitorul oficial”, art. 19 din Constituţie prevedea: 

„Pentru cauză de utilitate naţională, se sporeşte întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în scopul de a se vinde ţăranilor cultivatori de pământ, cu precădere ţăranilor mobilizaţi din această categorie sau familiilor lor, dacă ei au murit din cauza sau în timpul războiului”

În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal.

Operaţiunile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord.

Ostaşii români au reuşit să respingă în bloc puternicele atacuri inamice, la Mărăşti (11 – 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie – 9 august).

Împroprietărirea  promisă  în anul 1917 pe front, de către Regele Ferdinand, (…) „ca un act de Justiţie socială dar şi o recunoaştere a contribuţiei ţăranilor la Războiul de Reîntregire Naţională” s-a aplicat în mod progresiv, pe regiuni.

Pentru Basarabia a fost adoptată în 1920, iar în Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina, în 1921. 

În baza Legii Reformei Agrare au fost expropriate suprafeţele cultivabile mai mari de 100 de hectare (…) „cu excepţia viilor, pădurilor, plantaţiilor de pomi roditori, lacurilor, bălţilor şi a pământului irigat.”

Au făcut obiectul împropietăririi  peste 6 milioane de hectare, din care aproape 4 milioane de hectare de teren arabil, adică 66% din suprafaţa stăpânită de marii proprietari. Au primit pământ aproximativ 2 milioane de familii de  ţărani

Reforma Agrară din 1921  a fost cea mai mare din Istoria Modernă a României şi una din cele mai ample din Europa. 

Aceasta a avut urmări benefice pentru ţărănime contribuind la dezvoltarea generală a ţării, la consolidarea MARII UNIRI A STATULUI UNITAR ROMÂN, la modernizarea agriculturii, producând schimbări profunde şi în viaţa social-politică românească.

 

 

Anunțuri

23/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

14 martie 1881 – Parlamentul român a votat transformarea României în regat. VIDEO

 

 

 Acum 137 de ani, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Prinţul Carol I a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al Românei, fiind încoronat la 10/22 mai 1881.

În urma proclamării regatului, România şi-a consolidat poziţia în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând în acelaşi timp un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de dincolo de Carpaţi

 

 

 

Un principe german pentru România

 

În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu, ajuns la putere după abdicarea silită a principelui Alexndru Ioan Cuza  din noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot urma să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe („domn”, sau „gospodar”) al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).

Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.

Termenul „plebiscit” trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori). În defavoarea lui Carol fuseseră exprimate împotrivă doar 2248 din voturi.

Pe 10/22 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern a depus jurământul pe legile țării în Dealul Mitropoliei din București în faţa mitropolitului Ungrovlahiei, Nifon  şi a unei mulțimi entuziaste de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul domnitor. 

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.

Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al României.

 După depunerea jurământului, domnitorul a numit imediat un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

 

„Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Carol I

 

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.

  Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, Carol I  va rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când a fost proclamat primul rege al României.

„Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” .

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” .

Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României.

Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena.

Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877.

Deşi modest , ceremonialul încoronării a reuşit să impresioneze opinia publică.

În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă.

În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.

La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat.

Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere.

Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I.

„Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică.

(…) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .

După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”.

Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei.

Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.

 Domnia lui Carol a reprezentat o etapă importantă în istoria ţării noastre. Reprezentant al unei dinastii nobile europene, acest prinţ prusac a preluat tronul unei ţări aflate în criză: ameninţată din exterior cu desfacerea unirii, afectată în interior de neînţelegerile şi diferenţele de opinii dintre oamenii politici.

În timpul celor 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria statelor româneşti, a reuşit să schimbe faţa României. A scos ţara din “apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească” şi a transformat-o într-un stat de prim rang în estul Europei. 

Perioada 1866-1914 a însemnat o etapă de mari progrese pentru România, atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural.

România a intrat într-un amplu proces de modernizare: industria naţională s-a dezvoltat, au fost construite căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, economia a cunoscut o importantă dezvoltare, au fost construite clădiri noi, impozante – Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, Ateneul Român.

Foarte mulți istorici consideră că Regele Carol I  poate fi considerat unul dintre părinţii fondatori ai României. Și asta pentru că statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Moștenirea lăsată de Regele Carol I este mult mai bogată decât cea prezentată în manualele de istorie, care insistă pe dobândirea independenței.

  Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări, însă tot Regele Carol I este cel care a unit Dobrogea cu ţara, iar mai târziu, în 1913, Cadrilaterul. 

Ca o consecință a prieteniei cu Franz Jozef, Regele Carol I al României a obținut și grațierea liderilor românilor ardeleni, condamnați la închisoare ca urmare a Procesului Memorandiștilor, ținut la Cluj. Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regina Victoria a Marii Britanii, bunica viitoarei Regine Maria, l-a tratat de asemenea cu un respect deosebit.

Tot în timpul domniei sale, în 1866 România a dobândit una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, care a avut ca model constituţia Belgiei.

Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, ceea ce era, să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

 În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat LEUL- moneda naţională.

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. El s-a confruntat cu răscoale țărănești, cu venalitatea clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

Un moment dureros a fost moartea Principesei Maria, singurul copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Însă Regele Carol I a învins toate aceste piedici. 

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

 

 

 

Carol I – Principele de otel al Romaniei

A decedat la 10 octombrie 1914, în castelul Peleş din Sinaia, și este înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeș.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

http://www.descopera.ro/cultura/4289075-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

14/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Lucian Boia, un pretins „demitizator”al istoriei noastre care nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă

 

 

Lucian Boia s-a născut în 1944 la București şi a copilărit la Câmpulung Muscel. După mamă, Lucian Boia se trage dintr-o familie de italieni, din clanul Morandini, provenit din Predazzo, o comună din provincia Trento, regiunea Trentino-Alto Adige.

Bunicul lui din partea maternă era inginer de drumuri și a venit în România să-și facă meseria. Tatăl său, Aurel Boia, a fost o perioadă stenograf la Parlament , devenit mai târziu director al unei școli postliceale de stenografie și secretariat, se trăgea dintr-o familie de mocani din Mărginimea Sibiului colonizați în Dobrogea.

După ce mama sa a divorţat de acesta, Lucian Boia a rămas ataşat familiei de origine italiană şi de religie catolică.

 

 

 

 

Lucian Boia, acuzat GRAV de academicianul Ioan-Aurel Pop: "Din dorința de câștig facil, falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă"

 

 

De copil Boia mergea la biserica catolică din oraşul Câmpulung Muscel. Astfel se explică aversiunea sa disimulată sau neînţelegerea spirituală faţă de ortodoxie, ca liant al naţiunii.

În 1962 Lucian Boia s-a înscris la facultatea de istorie și în anul patru a devenit membru al PCR. Ca șef de promoție Boia a primit o bursă de studii de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia. Întors în România, a devenit asistent stagiar la facultatea de istorie. 

A fost avansat profesor al Facultății de Istorie a Universității București şi a ajuns secretar cu propaganda al PCR pe facultate, membru al biroului politic al PCR pe facultate, implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenţi români. 

În 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului.

Cărţile sale, scrise într-un stil eseistic, sunt reprezentative pentru o facţiune minoritară şi agresivă a gândirii noului val de istorici post comunişti, conform cărora  trecutul poate fi abordat ca science fiction, iar marxismul poate fi reciclat în spiritul Şcolii de la Frankfurt.

Istoricul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj, este cât se poate de tranşant în privinţa acestui eseist care pretinde că ar scrie lucrări de istorie, demonstrând că din dorinţa „de câștig facil”, el falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă”.

Acest mare “istoric” Lucian Boia, apare pe lista din 2016 a celor mai cunoscuţi francmasoni din România, publicată de site-ul justițiarul.ro

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai”(UBB) din Cluj Napoca, a comentat afirmațiile făcute de profesorul Lucian Boia în cartea sa „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” (Humanitas, 2014), cum că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea înfăptuită la 1918 !

La pagina 81,  Lucian Boia scria:

„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât își doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparținea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mișcarea națională a românilor din Transilvania nu a acționat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obținerii deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei”.

Ideea năstrușnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureștean Lucian Boia, care confundă intenționat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate și face din anumite voci izolate opinie publică”, a spus istoricul Ioan Aurel Pop într-un interviu din Adevărul.

 

 

 

Ioan-Aurel Pop este istoric specializat pe Epoca Medievală, academician. Este autor a peste zeci de cărți și studii, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare. A fost distins cu Premiul George Barițiu al Academiei Române (1991). Este membru în mai multe comisii internaționale de profil.

Academicianul Ioan Aurel Pop susține că Lucian Boia falsifică istoria, din dorința de câștig facil.

„Îi reproșez faptul că din dorința de câștig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la niște argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voința majorității, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo.

Iar în istorie poți să găsești argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a și declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depășite”, spune rectorul clujean.

Mai mult, Lucian Boia este acuzat de incompetență.”Nu știe să citească un document în latină, slavonă, greacă. Toată expertiza lui istorică vine din sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii și de la alții”, conchide Pop.

Despre relațiile dintre români și maghiari, Ioan-Aurel Pop susține că cei din urmă au lansat ideea că de fapt, transilvănenii au fost amăgiți de la București.

„Fruntașii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar «națiunile superioare», elita elevată și stilată! (…) Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârșire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi.

În disperare de cauză, tot o latură a intelectualității ungare a lansat și ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiți de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinați la București și că așa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca niște părinți! (…) Azi, când ignoranța este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenționat confuzii”, consideră Ioan-Aurel Pop.  

În opinia lui Pop, anul 1918 trebuie văzut ca „ora astrală a românilor” și „a pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant”.

„La 1918 s-a împlinit voința națională. Dacă unii au fost contra Unirii, era normal să fie așa. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri”, a încheiat reputatul istoric.

 

Surse:

 

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Lucian-Boia-acuzat-GRAV-de-academicianul-Ioan-Aurel-Pop-Din-dorinta-de-castig-facil-falsifica-istoria.-Nu-stie-sa-citeasca-un-document-in-latina-slavona-sau-greaca-127492

https://www.stiri-extreme.ro/adevarata-biografie-a-masonului-lucian-boia-de-la-intrarea-in-pcr-la-vizitarea-turnurilor-gemene-inainte-de-89/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

03/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: