CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RAPOARTE referitoare la starea de luptă a armatei române, întocmite în 1940 de ofițeri ai Misiunii Militare Germane detașați în țara noastră

Militari germani demonstrează aliaților români folosirea unei mitraliere

Foto: Unități ale armatei române instruite de germani

În urma ultimatumurilor sovietice, în iunie 1940, statul român a fost nevoit să cedeze Basarabia, după ce regele Carol al II-lea anunțase că a „încins țara cu un stăvilar de foc, de fier și de beton peste care nimeni nu va putea trece” și că armata este pregătită să intervină atunci când situația o va impune.

În realitate, nu a mișcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilință și rușine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiții oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Opinia publică românească avea să fie însă complet bulversată și s-a implicat în ample manifestații de protest, abia după 30 august 1940, în condițiile semnării Dictatului de la Viena, care rupea din teritoriul României 43.492 kilometri pătrați și 2.667.000 de locuitori, dintre care peste 50% erau români.

În timp ce regimul de autoritate monarhică, inaugurat de Carol al II-lea în februarie 1938, părea că poate supraviețui, după pierderea Basarabiei, prin unele schimbări și cosmetizări guvernamentale, ca și printr-o regândire a parametrilor politicii externe, fie și în ceasul al doisprezecelea, Dictatul de la Viena a reușit, prin nemulțumirea generală, să devină piatra de moară legată de gâtul regimului.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea se vede silit „să treacă” asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei” (o încercare abilă de a evita cuvântul „abdicare”, în vederea unei ipotetice reveniri pe tron, așa cum se întâmplase la 8 iunie 1930!), părăsind România „acompaniat”, la granița de vest, de gloanțele legionarilor.

Politica de apropiere de Axă a României fusese inaugurată încă din vara anului 1940, de Carol al II-lea, care, în speranța unei reorientări a politicii externe românești în ceasul al doisprezecelea, îi adresase lui Adolf Hitler cererea de a trimite o Misiune militară germană în România.

Luând puterea, în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a precizat că România nu se mai considera legată de niciunul dintre pactele, acordurile și înțelegerile diplomatice încheiate în perioada anterioară, socotind că singura bază a politicii externe viitoare va fi consolidarea și dezvoltarea legăturilor cu Axa.

La 21 septembrie 1940, cu prilejul unei ședințe a Consiliului de Miniștri, Antonescu a declarat, tranșant, că „noi mergem sută la sută, până la moarte, alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”.

Chiar a doua zi după preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a reafirmat, într-o convorbire avută cu colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar al Reich-ului la București, acordul său pentru venirea trupelor germane în România.

Până la 20 octombrie 1940 a sosit în România întregul comandament al Misiunii militare germane, iar la jumătatea lunii noiembrie a fost încheiată deplasarea tuturor subunităților componente, consemnează https://historia.ro/sosirea-misiunii-militare-germane-in-romania.

1940-1941 – Starea armatei, percepţii germane – Note de lectură

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu scrie că, după sosirea în ţară a Misiunii Militare Germane, în octombrie 1940, o parte dintre ofiţerii acesteia au fost delegaţi pe lângă unităţile şi marile unităţi destinate reorganizării, cu misiunea de a contribui la o mai bună instruire, în conformitate cu experienţa căpătată de germani pe câmpul de luptă.

Cum era firesc, au întocmit şi rapoarte referitoare la starea de luptă a armatei române, la realităţile constatate în unităţi (unele dintre acestea fiind similare cu cele întâlnite de ofiţerii francezi în 1916/1917), constatări care nu se prea întâlnesc în sintezele/rapoartele de analiză întocmite de comandamentele române ale epocii şi nici în istoriografia perioadei.

Generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane raporta că: „Organizată pe principiul numeric şi nu pe cel al valorii de fond, fără o linie unitară la nivel de comandă, instrucţie, dotare şi aprovizionare, armata română de atunci nu era aptă pentru angajarea operativă.

Masa ofiţerilor se afla sub influenţa concepţiilor franceze şi constituia oglinda disensiunilor din viaţa politică internă.

Nu există un corp activ al subofiţerilor. Spiritul întregii armate era puternic marcat de retragerea din Basarabia. Intervenise acum pe lângă ameninţarea sovietică la noua frontieră de pe Prut şi ameninţarea ungară la noua frontieră vestică, ajunsă în Moldova. De aceea, planul de operaţiuni era axat pe apărarea dinspre est şi dinspre vest a Moldovei…

Ofiţerii – cei mai în vârstă, mai mult decât generaţia tânără, cu o atitudine pozitivă faţă de Germania – au o rapidă capacitate de înţelegere şi o bună pregătire teotretică… Subofiţerii nu constituie, practic, un corp profesionist, în consecinţă nu pot fi evaluaţi. Soldaţii sunt lipsiţi de pretenţii, în cea mai mare parte rezistenţi şi supuşi superiorilor în grad. Voinţa de a-şi apăra patria şi hotărârea de a-şi da viaţa pentru aceasta sunt remarcabile, mai ales la diviziile din Moldova”.

Ofiţerul german instructor pe lângă Regimentul 36 artilerie din Divizia 18 infanterie, 20 martie 1941:

„Disciplina este foarte precară. Cauza constă din nou nu în faptul că superiorii nu iau aproape niciodată măsuri împotriva unor atitudini inadecvate şi, din păcate, ei înşişi sunt adesea un exemplu de neurmat.

Astfel, în timpul pregătirii de luptă predau cu uşurinţă comanda vreunui instructor mai mult sau mai puţin indicat pentru aceasta, în timp ce ei înşişi stau deoparte în lungi discuţii. Adesea ofiţerii fumează dezinvolt în faţa soldaţilor aflaţi în front… Trebuie remarcat şi tratamentul aplicat soldaţilor, tratament ce încalcă toate instrucţiunile.

Un comandant de baterie a pălmuit un soldat în faţa tuturor camarazilor săi; în timpul acesta bateria prezenta arma.

Unii ofiţeri, în special comandanţii de baterii, sunt interesaţi de serviciul lor; dar aceştia sunt excepţii. Masa ofiţerilor nu are o concepţie riguroasă în privina îndatoririlor, este indiferentă, puţin interesată de ceea ce face şi fără conştiinţa statutului militar… Este de remarcat că activitatea se execută regulamentar atâta vreme cât este prezent un instructor german.

Îndată ce acesta se întoarce cu spatele, dând atenţie unei alte grupe de instrucţie, nu se mai munceşte la fel de mult şi de cele mai multe ori se face o pauză mai lungă. Faţă de personalul german de instrucţie, ofiţerii au o atitudine în general corectă şi cuviincioasă. Poziţia lor faţă de armata germană şi faţă de poporul german este greu de sesizat”.

Ofiţerul german repartizat pe lângă Regimentul 15 infanterie din Divizia 6 infanterie, 5 mai 1941

„Respectul faţă de superiori este foarte scăzut. Contrazicerea şi replica sunt normale şi se petrec în tonul recalcitrant al unei persoane de 15 ani. Nu se iau măsuri împotriva acestei atitudini. Nu există predispoziţii pentru asumarea responsabilităţilor… Comandantul regimentului şi şeful biroiului instrucţie refuză noua orientare în spirit german şi mă evită. Grija pentru trupă este aproape necunoscută. Condiţiile de încartiruire a trupelor sunt foarte primitive. Este însă uimitoare severitatea cu care se ţine la curăţenie şi ordine.

Chiar dacă ar exista voință de a se crea condiţii de încartiruire mai bune, este oricum zadarnică din cauza lipsei de material… Peste tot lipsesc: talentul organizatoric, programul în activitate (niciodată nu se lucrează independent), dorinţa de prfecţionare, instrucţia subofiţerilor şi a comandanţilor de pluton, capacitatea de conducere a unei acţiuni de luptă, orientarea în privinţa terenului şi angajării tehnicii de luptă în dispozitiv, imagine de ansamblu asupra desfăşurării unei lupte, eficienţa în exercitarea tragerilor, implicarea personală, atitudinea reglementară faţă de superiori, ţinuta.

Atitudinea faţă de Germania şi politica germană este marcată de teamă şi respect. Le este clară ideea că, fără intervenţia Germaniei, România nu ar fi existat… Se speră că împreună vom porni să luptăm pentru Basarabia şi pentru rectificarea frontierei cu Ungaria… Ofiţerii activi sunt receptivi la concepţia militară germană… Ofiţerii de rezervă sunt reţinuţi, chiar refractari.. Soldaţii dau dovadă de vigurozitate, chiar dacă însoţită de stângăcie. Sentimentul onoare şi priceperea sunt bune.

Când se ştiu observaţi, îşi dau toată silinţa să arate că îşi cunosc armamentul din dotare. În executarea îndatoririlor curente sunt lipsiţi de entuziasm şi interes. Nu sunt motivaţi, ci supuşi. Dacă este posibil, se trage şi-un pui de somn.

Starea de spirit este îngrijorător de rea. Cauzele: mâncarea proastă, prost plătiţi, incertitudine permanentă în privinţa duratei concentrării. Din punct de vedere politic, soldaţii sunt reţinuţi faţă de germani… Dotarea cu materiale este primitivă. Echipamentul este într-o stare proastă, jumătate din efectiv nu are încălţămintea potrivită pentru condiţiile unei campanii”[1].

În iarna anilor 1940-1941, Misiunea militară germană a instruit, împreună cu ofițerii români, trei divizii model românești (5, 6 și 13 Infanterie), în garnizoanele de dislocare a acestora.

–––––––––––––

[1] Elena Matei, Sosirea Misiunii Militare Germane în România, „Magazin istoric”, mai 2004, p, 56-58.

22/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ministerul de Finanțe al României emitea la 13 februarie 1947 un raport secret care estima că dezvoltarea României urma să fie întârziată cu 25 de ani de jaful și abuzurile ocupanților sovietici 


 

Despre impactul economic al Tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. În comunism, timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.

Realitatea este că spolierea României de către cotropitorii sovietici a jucat un rol esențial în decalajul economic înregistrat față de restul Europei, și mai ales față de occident, rămânere în urmă pe care și azi mai luptăm să o recuperăm, notează https://colectionaruldeistorie.ro.

Contextul este mai larg.

În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.

În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.

Startul dezastrului s-a dat după 1945.

10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace.

Suma totală estimată de plată pentru România cu titlul de despăgubiri către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor, care au jefuit și ele sume enorme din economia României ruinată de război.

Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței.

Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România.

Au fost inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS.

La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc.

Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.

Așa cum s- a văzut, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.

Analizând enormele dimensiuni ale acestei sarcini, Raportul spunea că:

– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;

capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;

– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Într-un raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an.

Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”.

Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.

Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor cu care s-au confruntat după război.

În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, românului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.

Într-un raport secret al Ministerului de Finanțe, se preciza că România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

Ultimele două idei ale referatului secret prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

În 1989,la sfârșitul regimului comunist și după 44 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.

Realitatea este că în cursa de recuperare începută după căderea comunismuui, s-a plecat de foarte jos. Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață a fost considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a confruntat după 1990.

La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori.

În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.

23/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Războiul cuvintelor pe tema responsabilităţii Uniunii Sovietice în declanșarea celui de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL face ravagii până în zilele noastre

 

Când la data de 1 septembrie 2009, şefii de stat polonezi, germani şi ruşi se întâlneau pentru a comemora invazia germană a Poloniei, cea care a declanşat în 1939 Al Doilea Război Mondial, între Varşovia şi Moscova, războiul cuvintelor pe tema responsabilităţii Uniunii Sovietice, făcea ravagii, nota https://voxeurop.eu.

În ajunul ceremoniei oficiale de comemorare la Gdansk, a celei de a 70-a aniversări a celui de Al Doilea Război Mondial, prim-ministrul rus de atunci, Vladimir Putin, a condamnat pactul Ribbentrop-Molotov încheiat din 1939 între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

Într-o scrisoare deschisă apărută în publicația poloneză Gazeta Wyborcza, liderul rus sublinia însă că acest pact sovieto- nazist nu a fost singurul “declanşator” al războiului. 

“Cu un an înainte, Franţa şi Anglia au semnat un acord infam cu Hitler la München, distrugând astfel orice speranţă pentru un front unit împotriva fascismului”, scrie Putin.

În consecinţă, Uniunea Sovietică nu a putut respinge oferta Germaniei de a semna un pact de neagresiune.

Deci, ce lecţii a tras Putin din acest fapt ? Că este “imposibil de a crea un sistem eficient de securitate, fără participarea tuturor ţărilor europene, inclusiv Rusia”.

El pretindea că înţelege sensibilităţile poloneze asupra asasinării de ofiţeri şi intelectuali polonezi la Katyn şi Miednoye de către forţele de securitate sovietice şi solicita ca aceste cimitire poloneze, precum şi mormintele prizonierilor de război ruşi, ţinuţi în captivitate de polonezi, după războiul ruso-polonez din 1920, să devină simboluri de “durere comună şi iertare reciprocă”.

 “O perspectivă promiţătoare de parteneriat şi de o relaţie demnă de două mari naţiuni europene se deschide pentru Rusia şi Polonia”, a subliniat Putin.

Scriitorul rus Vladimir Bukovski, citat de Dziennik, era de părere că prim-ministrul rus Vladimir Putin şi alţi membri ai guvernului din Kremlin au fost de câtva timp angajaţi într-o campanie de propagandă agresivă care viza nu numai “înmuierea” polonezilor înainte de apariţia domnului Putin la Westerplatte, Gdańsk, dar şi la reabilitarea deplină a lui Stalin şi “construirea identităţii naţionale ruse pe un sentiment de mândrie a unui mare imperiu – Uniunea Sovietică”.

Potrivit lui Bukovski, Polonia a devenit ţinta atacurilor vicioase ale propagandiştilor de la Kremlin deoarece “fiecare dictatură are nevoie de un inamic extern pentru a câştiga sprijinul poporului care altfel s-ar întoarce împotriva ei”. Acest lucru nu va fi schimbat de cuvintele de conciliere ale domnului Putin care a condamnat, într-un articol pentru Gazeta Wyborcza, Pactul Ribbentrop-Molotov şi a apelat la reconcilierea îmtre polonezi şi ruşi.

Pe bună dreptate Andrzej Talaga observa în Dziennik, că nu este bine să se amestece adevărul cu minciuna. Nu este bine nici să se eludeze responsabilitatea pentru pornirea celui de-Al Doilea Război Mondial prin încercarea de a o arunca pe Polonia, cu mai mult sau mai puţin ineptele minciuni despre presupusele planuri germano-poloneze de a invada împreună Rusia.

Este ceva greşit în “a denatura faptele şi a spăla faţa istorică a unui criminal – Stalin. Amintirile noastre sunt diferite de ale lor. Asta e uşor de înţeles”, scria Talaga. Dar, până când vom fi de acord cu privire la fapte, cuvintele despre reconciliere, oricât de frumoase şi de inspirate, vor cădea în urechile surzilor”*.

“Polonezii sunt convinşi că naţiunea lor este cea care ar fi influenţat cel mai mult cursul celui de-Al Doilea Război Mondial şi cea care a suferit cel mai mult, mai mult chiar decât evreii”.

Conform unui sondaj în cotidianul polonez Gazeta Wyborcza, aceasta este imaginea întreţinută astăzi de polonezi despre acest război, spunea FAZ. Dar în ultimul moment, conducătorii americani şi din Europa de Vest, cu excepţia Angelei Merkel, au decis să trimită doar reprezentanţi. 

“La fel ca acum 70 ani”, spune un diplomat polonez citat de cotidianul din Frankfurt: “duşmanii sunt aici, şi aliaţii se fac scuzaţi.”

 “Participarea lui Vladimir Putin a părut să fie un prim semn de destindere în relaţiile dintre Rusia şi Polonia”, până când divergenţele privind problema “marii responsabilităţi a ruşilor” în izbucnirea războiului au reapărut, constată FAZ.

Pe această problemă, s-au întors vechile “reflexe ruse”titrează Süddeutsche Zeitung. Cititorii ziarului Rzeczpospolita doreau scuze oficiale pentru invazia rusă a Poloniei, pe 17 septembrie 1939, însă Putin a măturat toate acuzaţiile, numindu-le “minciuni cinice”.

Pentru ziar, ruşii sunt de mult timp convinşi de a fi înconjuraţi de “falsificatori ai istoriei ţesând un cocon de minciuni pentru a discredita meritul rus în lupta împotriva fascismului”.

Potrivit prestigioasei publicații germane Der Spiegel, mulţi istorici liberali ruşi deplâng o “glorificare a epocii lui Stalin, versiunea oficială rusă a istoriei apărând strategia lui Stalin ca o mutare genială”.

În faţa acestor divergenţe, remarcă cotidianul, participarea lui Putin la comemorările din Gdansk a fost “un număr de echilibrist”.

Putin continuă să arunce vina pentru tragedia Poloniei exclusiv asupra conducerii poloneze.

Într-un amplu și rar interviu acordat în 2020 prestigioasei reviste americane „National Interest”, „țarul” de la Kremlin, Vladimir Putin, a respins acuzele cu privire la cooperarea dintre URSS și Germania nazistă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Putin a precizat că „vina pentru tragedia pe care Polonia a suferit-o, aparține în totalitate conducerii poloneze care s-a opus formării unei alianțe militare între Marea Britanie, Franța și URSS și care s-a bazat doar pe ajutorul partenerilor săi occidentali”.

21/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: