CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O replică demnă a lui Grigore Gafencu, fost ministru în exerciţiu al României la Moscova, dată liderului diplomaţiei sovietice Veaceslav Molotov, cosemnatar al pactului criminal germano-sovietic de la 23 august 1939

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

 

Majoritatea istoricilor apreciază că al II-lea Război Mondial  a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul.

 

 

 

Imagini pentru veaceslav molotov photos

Foto: Veaceslav Molotov în momentul semnării Pactului  

 

 

 

 

 

 

Foto: Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)

 

La 23 august 1939 fusese  semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, (cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov), care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea între cele două puteri revizioniste a sferelor de influenţă în Europa de Est.

În baza acestui pact criminal, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania nazistă, a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda, a anexat Ţările Baltice şi a obligat România  să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, la 28 iunie 1940.

Propaganda sovietică şi ulterior cea a Federaţiei Ruse a acţionat cu tenacitate pentru minimalizarea sau anularea rolului  Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, de detonator al acţiunilor  decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS şi implicit la declanşarea celuide-Al Doilea Război Mondial.

După cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi deopotrivă competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939.

În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducător al Statului, Ion Antonescu şi a poporului său, s-a aflat alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării  Protocolului secret al Pactului sovieto-german.

Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu, rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională.

Primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se c㠄România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS”, Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939.

 

 

 

Imagini pentru grigore gafencu photos

Foto: Grigore Gafencu (n. 30 ianuarie 1892, Bucureşti, România – d. 30 ianuarie 1957, Paris, Franţa),om politic, diplomat şi ziarist român.

 

Un răspuns care, fiind de netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „

„Să-mi fie îngăduit […] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi.

Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre,  chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte [în Germania].

Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele[1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că <<o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine>>.

Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele două neamuri”

…” (după  Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190)”.

Atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi clar stabilită şi recunoscută – mai cu seamă de către Rusia- , cicatricile pe care aceasta le-a lăsat pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al acceptării adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii de Rusia sovietică şi Germania lui Hitler.

Putem spune fără teama de a greşi  că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Deși şeful actualei conduceri ruse, Vladimir Putin, nega într-o declaraţie publică  valabilitatea Pactului criminal Ribbentrop Molotov, noi vedem că acest pact este în continuare în vigoare…

Ruşii se apără spunând că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a fost denunţată de multă vreme, încă din 24 decembrie 1989, doar că atunci au uitat să întoarcă teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în urma acestui Pact banditesc încheiat între bolşevicii ruşi şi naziştii germani.

Oare de ce până astăzi teritoriile Basarabia, Bucovina, Herţa, nu au fost recuperate de România, dacă acel pact a fost anulat?

 

 

Surse: 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/grigore_gafencu.htm

https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Romanii 

http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

 

 

 

 

12/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI DISPARIŢIA A PATRU IMPERII

 

           Până în 1939, Primul Război Mondial a fost numit Marele Război. El a reprezentat o confruntare globală a marilor puteri coloniale, care au atras în iureș și jertfă un număr mare de state mai mici cu interese naționale și pentru câștigarea independenței. Marile imperii s-au confruntat în tentativa de stabilire a unui nou echilibru european și a unor noi zone de influență economică mondială. 
            Războiul s-a declanșat în vara anului 1914, prin implicarea activă a cinci imperii: Marea Britanie, Rusia, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. După uriașa conflagrație, și-a păstrat statutul și puterea numai Imperiul Britanic, condus pe atunci de regele George al V-lea.
In nici unul dintre celelalte patru imperii disparute nu s-a mai instaurat vreodată monarhia. Războiul a evoluat prin constituirea progresivă a unui labirint al alianțelor, labirint care a atras statele mici și coloniile.
             Se poate spune că dispariția lui Napoleon de pe scena politică a Europei, în 1815, cel care zguduit din temelii vechea ordine a continentului, a fost începutul dezechilibrelor de putere din următorul secol, până la izbucnirea Marelui Război.
In 1815 s-a constituit Sfânta Alianță a statelor care învinseseră pe Napoleon și vroiau să stăpânească Europa după vechile principii ale feudalității, împotriva oricăror tendințe de eliberare socială și națională: Prusia, Rusia, Marea Britanie si Austria.
Momentul decisiv a fost însă anul 1879, când Bismarck a făcut o încercare excepțională, și anume formarea Ligii celor Trei Imperii: Germania, Austro-Ungaria și Rusia. 
Kaiser Franz Iosef 
Franța era considerată un focar de incertitudini revoluționar-democratice și un dușman natural al celor trei imperii autocratice. Dacă faimosul cancelar ar fi reușit, poate că Marele Razboi nu ar mai fi existat, dar și starea de nedreptate socială europeană s-ar fi menținut. 
Kaiser Wilhelm II
Insă Rusia nu a acceptat mult timp acea alianță, din cauza intereselor sale balcanice, în contradicție cu cele ale Austro-Ungariei. Drept consecință, Rusia și Germania au rămas permanent rivale, stare care s-a perpetuat și după Primul Război Mondial și a condus la cel de al doilea.
Țarul Nicolae II
 Interesele imperialiste dar și eșecul planului lui Bismarck au condus, în mod logic, la alianțele imperiale din timpul Marelui Razboi: pe de o parte Antanta (aliații), formată din Marea Britanie (rege George al V-lea), Franța (republică, cu președinte Raymond Poincaré), Rusia (țar Nicolae al II-lea), și pe de altă parte, Puterile Centrale, care reuneau Imperiul German (kaiser Wilhelm al II-lea) și Imperiul Austro-Ungar (împarat Franz-Joseph I, iar din 1916, Karl I de Austria) și Italia. 
Țarul Ferdinand I – Bulgaria
In mod surprinzător, vechiul dușman al Austro-Ungariei, Imperiul Otoman, a intrat în razboi de partea Germaniei (pact secret in 1914), fiind condus de sultanul Mehmed al V-lea și, din 1916, de Mehmed al VI-lea.
Se poate aprecia, pe baza rezultatelor bătăliilor din afara Europei, că Imperiul Otoman a fost veriga slabă a Puterilor Centrale, fiind învins și fragmentat de britanici și francezi în nordul Africii și Orientul Apropiat, adică pe toată întinderea sa din afara Europei, cu excepția Asiei Mici.

Albert I – Belgia

 In Europa au intrat în luptă și țări mai mici dar cu decizii naționale îndreptățite: Romania (din 1916, rege Ferdinand I), Serbia (rege Peter I), Belgia cotropită (rege Albert I), Italia (rege Victor Emmanuel III), toate alaturi de aliați (Antantă) – și Bulgaria (țar Ferdinand I), alături de Germania. Italia și schimbat alianța cu Puterile Centrale în 1915.

Peter I – Serbia

Echilibrul de putere a fost determinat mult de sacrificiile popoarelor mici, dar și de intrarea SUA în razboi (1917). Practic, ieșirea Rusiei din razboi (1917, Revolutia bolsevica și asasinarea țarului Nicolae al II-lea) nu a mai contat pentru forțele aliate, care au zdrobit Puterile Centrale și au impus Germaniei o pace umilitoare, prin Tratatul de la Versailles, semnat exact la cinci ani după asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, la 28 iunie 1914 – pretextul Marelui Război.


Victor Emmanuel III
 Kaiserul Imperiului German, Wilhelm al II-lea, a abdicat la 9 noiembrie 1918. Imparatul Karl I (succesorul lui Franz-Joseph) a fost deposedat de putere la 16 noiembrie 1918.
Țarul Nicolae al II-lea a abdicat in 1917 și apoi a fost asasinat de bolșevici. In 1922, instituția Sultanatului în Turcia a fost abolită și Mehmed al VI-lea a pleacat în exil.

Sultanul Mehmet VI
 De pe harta Europei au dispărut patru imperii și au apărut noi state naționale, dintre care numai în România s-a păstrat regalitatea, restul devenind republici.
Marele imperiu supraviețuitor, cel britanic, în care „soarele nu apunea niciodată”, a încetat practic să existe odată cu cedarea Hong-Kong-ului catre China populară, la 1 iulie 1997. După Marele Război, în 1922, „The British Empire” detinea 458 milioane de persoane, o cincime din populatia lumii.
Ferdinand I

Despre România se poate spune că a mâncat din coliva a patru imperii dușmane, care îi răscoliseră istoria și prosperitatea timp de secole.

 

Sursa: vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

25/12/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | 1 comentariu

România și românii în Marele Război al Întregirii

 

 

 

 

Românii și România în Marele Război al Întregirii

Marele Război – deși a început în sud-estul Europei, în Balcani – a fost temeinic pregătit în Europa Occidentală și Centrală, ca și peste Ocean sau în Imperiul Țarist. Natural, în urma atentatului de la Sarajevo, micile țări și popoare din regiunea balcanică au fost blamate iarăși, ca fiind „butoiul cu pulbere al Europei”.

În vara anului 1914, în urma unei propagande bine orchestrate, chiar și opinia publică din marile puteri era în favoarea războiului, pentru redobândirea „gloriei” pierdute, pentru „revanșa” în fața unor înfrângeri din trecut, pentru „pământuri strămoșești” care trebuiau recuperate etc. Guvernele, mult mai realiste decât poporul, nu urmăreau altceva decât interesele fiecărei țări și națiuni.

Chiar noțiunea de națiune avea înțelesuri diferite în vest (unde se confunda cu statul și avea sens primordial politic) față de est (unde națiunile erau etno-lingvistice și tindeau să distrugă imperiile multinaționale, spre a forma state noi, adecvate acestor națiuni).

Doar partidele de stânga criticau războiul, dar și unele dintre acestea (partidele social-democrate din Occident) au aprobat, până la urmă, direct sau tacit, intrarea țărilor lor în luptă.

România era în 1914 o țară europeană mică, cu formă de guvernare monarhică (era un regat), având 137,000 de km pătrați și circa 7,4 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci trăiau în alte state decât România, o parte mai mică în Imperiul Rus (în jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită Basarabia, ocupată de ruși în 1812, iar o parte mult mai mare în Imperiul Austro-Ungar (în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina); alți români trăiau în Balcani, la sud de Dunăre, în Serbia, Grecia, Albania etc.

Toate aceste provincii istorice menționate, din imperiile țarist și austro-ungar, aveau populație majoritar românească. Acești români din afara României au trebuit să participe la Primul Război Mondial încă din 1914, odată cu intrarea țărilor lor în luptă.

Astfel, cam un milion dintre acești români au luptat, direct ori indirect, între anii 1914-1916, pentru cauze care nu-i priveau în niciun fel și le aduceau chiar prejudicii1. România de atunci, care avea încă din 1883 un tratat secret cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-a declarat în vara anului 1914, ca și Italia (aflată în aceleași raporturi ca ale României cu Puterile Centrale), neutră.

Abia după doi ani, în urma unor frământări și dezbateri furtunoase și dificile, țara a intrat în război de partea Antantei (Franței, Angliei și Rusiei). Având mereu înaintea ochilor interesul național – ca orice țară – românii erau în mare dilemă fiindcă știau că orice decizie ar fi luat, ar fi avut de câștigat, dar și de pierdut în același timp.

Astfel, dacă România se alia cu Germania (și, implicit, Austro-Ungaria), în caz de victorie, pierdea Transilvania (cu regiunile vecine menționate) și Bucovina (care nu puteau fi cerute unui aliat); dacă se alia cu Antanta, în caz de victorie, urma să piardă Basarabia (care rămânea Rusiei).

După doi ani de neutralitate însă, România nu mai putea rămâne indecisă fără să-și pericliteze viitorul și chiar existența.

La 14 mai 1916, după o îndelungată chibzuință, regele Ferdinand I (provenit din dinastia germană de Hohenzollern-Sigmaringen), a convocat Consiliul de Coroană pentru a anunța decizia sa de alăturare a României la Tripla Înțelegere și de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei.

S-au confruntat atunci pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat.

Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:

„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea au fost, într-adevăr, vorbele (transpuse apoi în fapte) unui mare om de stat român.

Prin urmare, în noaptea de 14-15/ 27-28 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta2, iar armata română trecea Carpații.

Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire.

Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de mult timp, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil.

Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități.

În anul 1918 lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului.

Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul).

Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).

Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale.

Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment.

Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții 3.

Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor.

Toate datele de care dispunem arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români.

Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România.

Astfel, unirea, pregătită de partea cea mai avansată a intelectualității și clasei politice de atunci, a respectat exigențele democrației de atunci.

*

Astfel, România modernă s-a înfăptuit între 1859-1918, în paralel cu Germania și Italia și a rămas stabilă (cu oarecare variațiuni, cum s-a văzut) până azi.

România are, de la Al Doilea Război Mondial încoace, aproximativ suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar o populație de trei ori mai mică.

Populația de circa 20 de milioane de locuitori stabili este formată din aproape 90% etnici români, din 6,4 % maghiari, din circa 2,5% romi, restul fiind mici grupuri de slavi, germani, turco-tătari, armeni, greci, evrei etc.

Sub aspect religios și confesional, circa 86% dintre locuitori sunt ortodocși, restul fiind romano-catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, musulmani, mozaici etc.

Țara este parte a NATO și a UE, chiar dacă stabilitatea și viitorul acestor grupări de state sunt serios puse la încercare în anii din urmă.

În Europa celor 27 de astăzi, România, din punctul de vedere al suprafeței și al populației, se află pe locul al șaselea, după Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia. (autor: Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa).

NOTE:

1. Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, 2016.

2. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, Ediția a III-a, vol. I-II, București, 1989.

3. Românii – câteva procente – care nu au dorit unirea provinciilor lor cu România erau, de regulă, în slujba statelor lor de adopție, înalți funcționari, ofițeri, consilieri oficiali, angajați în administrație etc.

09/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: