CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Evenimente premergătoare Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859

 

 

 

 

 

 

 

016. UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

 

 

 

 

 

 

 

Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859: aspecte premergătoare

 

În perioada dintre Revoluţia de la 1848 şi 1866 s-au pus bazele României Moderne. Fruntaşii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor şi au asigurat independenţa lor.

Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generaţie anterioară – prin intermediul garanţiilor internaţionale colective, în locul protectoratului unei singure puteri.

 

 

 

 

 

 

Stema-Principatelor-Unite1

Pentru a reglementa situaţia din Principate, Poarta şi Rusia au încheiat Convenţia de la Balta Liman (1849). Însă, noua  criză internaţională , care a dus la la izbucnirea războiului dintre Rusia şi Turcia în 1853 şi implicarea Franţei şi Marii Britanii în anul următor, a apropiat cele două obiective majore pe care paşoptiştii erau hotărâţi acum să le realizeze: unirea şi independenţa Principatelor.

Manevrele diplomatice pentru a pune capăt Războiului Crimeii şi a rezolva „chestiunea românească” au fost făcute, ca şi în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor obiective, dar de data aceasta, pentru prima oară, românii înșiși au avut un rol crucial în hotărârea propriului lor viitor.

Cu prilejul Congresului de Pace de la Paris, care punea capăt războiului, domnii Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Grigore Ghica (Moldova), în memoriile adresate guvernului francez şi Congresului, cereau unirea celor două ţări sub conducerea unui principe dintr-o dinastie din Apusul Europei, ca singurul mijloc de a rezolva chestiunea Principatelor.

Cererile lor au fost susţinute de o amplă mişcare națională şi sprijinite de Franţa, Prusia şi Sardinia. Rusia, învinsă în război, a urmat voinţa Franţei, marea învingătoare.

Anglia nu s-a pronunţat, dar Poarta şi Austria s-au opus. În cele din urmă, Congresul a decis ca Poarta să convoace, în fiecare din cele două ţări, un Divan ad-hoccare să „reprezinte interesele tuturor claselor” pentru a prezenta dorinţele populaţiei în privinţa organizării Principatelor.

O comisie europeană formată din delegaţii marilor puteri urma să se întrunească la Bucureşti pentru a cerceta starea Principatelor şi a propune „bazele organizării viitoare”.

Tratatul de la Paris , semnat la 30 martie 1856, desfiinţa protectoratul rusesc, punea Principatele sub garanţia colectivă a celor 7 puteri întrunite la Congres; garanta respectarea autonomiei lor sub suzeranitate otomană şi libertatea navigaţiei pe Dunăre, sub supravegherea unei Comisii europene.

Rusia era obligată să cedeze judeţele din sudul Basarabiei, care erau reunite cu Moldova.

Până la organizarea definitivă a Principatelor, Poarta a numit caimacami, care urmau să organizeze alegeri pentru Divanurile ad-hoc. Votul a dat câştig de cauză partidei unioniste, care se bucura de un puternic sprijin popular. Revenirea din exil a revoluţionarilor de la 1848 a stimulat considerabil mişcarea unionistă.

Cele două adunări au adoptat cu largă majoritate dorinţele naţionale ale românilor.

 

 

 

 

 

Divanul_Ad-Hoc,_1857

În 1858  s-a întrunit la Paris Conferinţa puterilor garante pentru a decide organizarea Principatelor. Miniştrii de externe ai Franţei, Sardiniei şi Rusiei au recomandat aprobarea cererilor Divanurilor ad-hoc, în special „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur principat sub domnia unui principe străin”. Propunerea, combătută cu stăruinţă de Turcia şi Austria, nu a fost acceptată. În cele din urmă, s-a încheiat o Convenţie (1858), cu rol de Constituţie, prin care se hotăra noua organizare a Principatelor.

Prin aceasta se acorda celor două ţări, constituite sub numele de „Principatele Unite Moldova şi Valahia” (fiecare cu guvernul şi Adunarea sa proprii), numai o unire parţială. Erau admise ca instituţii comune o Comisie centrală mixtă, care pregătea legile de interes comun, şi o Curte de Casaţie, ambele cu sediul la Focşani. Convenţia cuprinde şi principii de organizare modernă: desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa legilor.

Domnul urma să fie ales pe viaţă, dintre pământeni, de Adunarea electivă a fiecărui Principat şi trebuia să conducă ţara cu ajutorul unui consiliu de miniştri.În Moldova exista o largă majoritate unionistă, care cuprindea şi pe doi dintre cei trei caimacami.

Situaţia din Ţara Românească era însă diferită: doar un singur caimacam era unionist. În schimb, majoritatea populaţiei sprijinea ideea unirii. După îndelungi discuţii, deputaţii moldoveni, în majoritate unionişti, au optat pentru Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn la 5 ianuarie 1859.

 

 

 

 

800px-Theodor_Aman_-_Proclamarea_Unirii

 

 

Adunarea din Ţara Românească era divizată între mai mulţi candidaţi, între care paşoptistul Nicolae Golescu, care ar fi trebuit să funcţioneze ca domn provizoriu, până la aducerea unui prinţ străin.

Unioniştii s-au bazat pe faptul că prevederile Convenţiei de la Paris nu interziceau alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele ţări.

La 24 ianuarie 1859, sub puternica presiune a populaţiei bucureştene, Adunarea Ţării Româneşti a optat la rându-i pentru alegerea principelui moldovean Alexandru Ioan Cuza.

Alegerea lui Cuza şi în Muntenia a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

Imediat după încheierea ședinței, conform hotărârii Adunării, Mitropolitul Nifon comunică prin depeșă telegrafică Domnitorului Alexandru Ioan Cuza rezultatul alegerilor din Țara Românească și îl invită să ia cârma Țării. ( Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, op. cit., p.93, apud „Buletinul oficial”, Țara Românească, nr. 9, din 29 ianuarie 1859, p. 36.)

De asemenea, se constituie o delegație condusă de Episcopul Clement al Argeșului, care a mers la Iași pentru a vesti prin viu grai Domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza că este ales și Domnitor al Țării Românești.

Duminică, 8 februarie 1859, Mitropolitul Nifon al Țării Românești îl întâmpină pe noul Domnitor Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din București, iar după închinare în fața Sfântului Altar, Domnitorul într-o  sclipitoare uniformă, însoțit de Mitropolitul Nifon și tot clerul, a intrat în sala de ședințe, unde, în prezența deputaților și a poporului, Domnitorul a pronunțat, cu mâna pe Sfânta Evanghelie, în fața icoanei Preasfintei Treimi următorul jurământ:

„Jur în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”

 

 

 

 

ARP_6946503_640-1

 

„Într-o dimineaţă –   îi povestea scriitorului moldovean Al. Vlahuţă, marele pictor muntean Nicolae Grigorescu – ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele.

Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza,de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

 

 

 

Surse:

https://materialedeistorie.wordpress.com/ unirea-principatelor

www. Basilica.ro

http://www.Istoria md.

 

15/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RAPOARTE ALE UNOR DIPLOMAȚI ȘI SPIONI PRIVITOARE LA PLANURILE UNIONISTE ALE LUI MIHAI VITEAZUL

 

Imagine similară

 

Mihai Viteazul (n. 1558,Târgu de Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.

În 1600, a ajuns conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile unirea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei.

Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Geniul militar şi diplomatic al marelui erou, Mihai Viteazul, a strălucit ca un meteor pe cerul poporului român. Printr-o neabătută şi temerară luptă, a realizat UNIREA CELOR TREI ŢARI ROMĂNE, înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile, un ideal, idealul unităţii politice a românilor.  

 Handicapul românilor de a avea o ţară frumoasă şi bogată dar aşezată la intersecţia unor mari interese dinspre toate cele patru puncte cardinale, cu nenorocirea de a fi prea aproape de marile puteri hrăpăreţe şi prea departe de Dumnezeu, ne-a obligat, încă din zorii istorie noastre, să luptăm pentru a ne apăra ţara şi avutul.

 Strategia ofensivă, pregătită şi desfăşurată cu tenacitate de Mihai Viteazul, a fost subordonată unui scop politic de excepţională însemnătate: înlăturarea dominaţiei otomane şi unificarea celor trei ţări române într-un singur stat, puternic şi independent.

     Pe lângă forţele externe, destul de puternice şi interesate în nerealizarea unităţii românilor, Mihai a înfruntat şi problemele interne generate de înapoierea economică, de tendinţele de fărâmiţare şi dezbinare proprii orânduirii feudale. Cu atât mai mult este de admirat îndrăzneala concepţiei şi acţiunii sale, efortul pe care îl face Mihai pentru a realiza cu forţe şi mijloace puţine un scop atât de mare şi nobil.

     Din punct de vedere militar, planul ales de Mihai Viteazul punea accentul principal pe câteva elemente care urmau să-i confere superioritate faţă de adversar: calitatea armatei; atacul prin surprindere; ingeniozitatea manevrei; rapiditatea acţiunilor; alegerea şi folosirea cu măiestrie a terenului; conducerea energică, suplă şi activă a bătăliilor. Fără îndoială, toate acestea sunt componente de seamă ale unei arte militare ridicate la un nivel înalt, care îl aşează pe Mihai Viteazul în rândurile marilor comandanţi de oşti ai epocii sale şi pe care le întâlnim în toate bătăliile purtate, începând cu luna ianuarie 1595.

     O trăsătură specifică artei militare a lui Mihai Viteazul este capacitatea de a întrebuinţa procedee de luptă diferite în raport cu scopurile fixate şi cu inamicul împotriva căruia se acţionează. Nicolae Iorga acordă acestei trăsături o importanţă atât de mare încât împarte campaniile lui Mihai Viteazul în două etape:

     prima etapă între 1593-1599, când se desfăşoară acţiunile militare împotriva turcilor şi tătarilor;

     cea de-a doua, între 1599-1601, când domnitorul român înfruntă armate ce acţionează după sistemul de luptă apusean.

     În cadrul celei de-a doua etape are loc şi UNIREA celor trei ţări române.

     Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa poporului român va fi întotdeauna legată atât de geniul său militar şi diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti. Acest “Hanibal al românilor”, cum îl numea un cronicar transilvănean, va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă strălucită – “Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul”.

Prin Unirea din 1600   s-a prefigurat Marea Unire din 1918 iar Mihai Viteazul a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi independenţă naţională; (Col. (r) Vasile Miron)

 

 

DIPLOMAŢI ŞI SPIONI DESPRE PLANURILE UNIONISTE ALE VALAHULUI MIHAI

 

An de acalmie pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593- 1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, Ţară, aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia domnului” (Petru Upalinski).

Pentru că nu mai era un  necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum ar vrea astăzi diletanţii unei istoriografii obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european, “atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în palatul său de la Constantinopol”.

În îndepărtata Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeth I (1558-1603) că, pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de perpetuă faimă”.

Numele său câştigase aşadar “o măreţie şi o faimă neînchipuită, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu toţi de puterea armatelor lui (…) Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”.

Rezultatele investigaţiilor i-au făcut pe alţii (Habsburgi) cât şi pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă să acţioneze, chiar conlucrând, “în acelaşi timp cu ca să-l distrugă şi să-l zdrobească marea putere” (Palumed).

Rapoartele din 1957 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo deua Tone confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamoskozy că “folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni (Mihai) a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală în Transilvania”.

Român de origine, Ştefan Josica (Yojica) era practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să fie executat de imperiali l598, pentru vina, consemnată de raportorii Ştefan Szuhav şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit (Mihai) … la dobândirea principatului Transilvaniei”.

Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în care scop îi instruia la Bucureşti, ca domnii locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1885) şi pe Iliaşi, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595).

Agenţii Szuhai şi Istvanffy rapotau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.

 Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei, cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel putin doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea României, Manevrând cu abilitate printre adversari ideii de reunificare a “Daciei, adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton, agentul englez la Poarta “blocul dacic”, Era ­o idee care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea Ungariei la Mohacs (l526) toate cercurile europene.

Învăţând din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit) el şi-a creat singur “conjunctura”, favorabilă.

Astfel, după reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un acord secret cu Poarta la 16 octombrie a aceluiaşi an, sultanul Mehomed III Adil (1595-1603) dându-i evident pentru a slăbi Liga creştină, mâna liberă în Transilvania.

Bătălia în plan diplomatic pentru Transilvania şi Moldova 

 

Aşadar Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având spatele “frontului” asigurat de . . . otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină dinspre Nord-vest, sub comanda generalul Gioragio Basta. Potrivit observatorilor contemporani, el a fost “întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Bathory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, la fel secuii care l-au executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după Szamoskozy şi Mathias Miles, “din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii să-i stăpânească pe nobili (unguri)”

Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a “acelor români din care socotesc că îşi trag obârşia” şi în mod deosebit explicaţia dată de Ioaonnis Bisselius asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor: “căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? (…) care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi  SUNT DE ACELAŞI SÂNGE, DE ACEEAŞI ORIGINE şi DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.

Prefăcându-se că îl considera vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, a secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace, de Ardeal”.

Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf II “să-i confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii” şi autorităţii noastre în actele semnate deja “Io Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”.

Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu “ de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii.

Acesta, ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi transforma la Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa şi să păstreze ţara pentru sine”.

La fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599 preciza:

Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi cu ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de pace” .”Eu sunt absolut încredinţat – concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – că voievodul şi-a propus să rămână în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai că nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania –n.n.) sub stăpânirea sa”.

Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. iunie 1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă, transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe Rudolf II că intentia Moldovei era vitală pentru … Liga creştină, deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Bathory, o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe aliate Porţii.

Cum însă “Noi –notau agenţii Szuhai şi Istvanfii – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu poate pune la cale ceva contra Moldovei, după cum avem poruncă de la Majestatea Voastră Sacră”, Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături” şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii

Dacă pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în Transilvania.

Deja, conform unui anonim sas “El se găsea în mare bănuială la Maiestatea sa imperială, că ar ţine cu turcii” şi că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmărea de drept crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, (de locuire românească –n.n.) de la Marea Caspică până la … Buda”.

Propuneri de alianţă, similare, condiţionate de recunoaşterea sa ca domn al întregului spaţiu românesc, trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godonov, şi sultanului. Evident că cel care i-a acceptat cererile a fost acesta din urmă care, în februarie 1600 l-a avertizat în scris pe regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste, ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”.

Teama Poloniei că unificarea Moldovei va însemnă şi Transnistria unde tocmai organizau Ucraina căzăcească şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii, vizând sprijinirea lui Sigismund Bathory pentru revenirea ca principe în Ardeal.

  

Desăvârşirea Unirii

 

Departe de a reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să profite, campania din Moldova s-a declanşat aşadar la 5 mai 1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia Polonia, marii păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării aparenţelor.

“Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală.

Declanşând ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28000 luptători), dinspre Focşani spre nord (forţele lui Nicolae Pătraşcu de circa 10000 luptători) şi dinspre Bistriţa -Năsăud asupra Sucevei (Baba Novac cu 7000 luptători) Mihai încerca să neutralizeze principalele centre de garnizoană şi, manevrând în câmp strategic pe linii exterioare, să încercuiască principala grupare inamică aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau în a i se preda, nota Ricuard Knolles, istoric englez contemporan, “de îndată ce sosea”.

Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca mare pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de domn al tuturor românilor. “Mă jur – că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei!”

Deşi acţiunile militare se prelungesc pe tot parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10500 luptători) devastează Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor” după Wladek şi Zebrowski, de Colomeea şi Sâyatin, sfârşitul campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scris bistriţenilor “Moldova … am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”.

Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă de Habsburgi, mergând până la a-i trimite pe Deli Marcu să elibereze Buceagul şi nordul Dobrogei în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei”.

 În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Szekely afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu calomnii” sau “demitizatori” europeni şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţii” în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă cu patru secole visul milenar al “unităţii naţionale”, vis transformat în realitate de generaţia Albei Iuliei şi pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii” într-un cuvânt “iloti” geniului – nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei dintre milenii – Mihai Eminescu.

 

 

 

Lt. col. dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/ 

29/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române, un moment înălţător al istoriei noastre. LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULŢI ANI ROMÂNI !

 

 

 

7 octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că

 

 

7 octombrie 1857 – În Adunarea ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că „dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat.

În fiecare an, la 24 ianuarie, noi românii sărbătorim Unirea Principatelor Române din anul 1859, înfăptuită sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă a poporului celor două principate româneşti, Moldova şi Muntenia şi prima etapă în crearea României Mari.

 

Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei

Cuza vodă, Domn al  Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei 

Principele Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 s-a născut la 20 martie 1820. Se trăgea dintr-o veche familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici, din părţile Fălciului. 

A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între care şi pe Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri.

A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice.S-a numărat printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza dar a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

Cuza a avut ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se va retrage în Bucovina. În timpul domniei lui Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi.

Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă.

La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti, influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române.

 Alegerea lui Cuza şi la Bucureşti a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

  În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani.

Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Aproape 1000 de felinare , improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală sau păcură  erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare.

Mai în toate casele s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti.

„La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă”. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze.

Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani.

De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

 

 

 

 

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861)

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei după Unirea din 24 ianuarie 1859

 

 

Ales domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, într-o  sclipitoare uniformă, depune jurământul în faţa Adunării elective şi a mitropolitului Nifon:

„Jur în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”

„Într-o dimineaţă –   îi povestea scriitorului  moldovean Al. Vlahuţă, marele pictor muntean Nicolae Grigorescu – ne vine vestea ca s-a ales  Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza,de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Duşmanii Unirii nu s-au împăcat uşor cu izbânda unioniştilor… Imediat după dubla alegere de la 24 ianuarie 1859, la 1 februarie 1859, în Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa cu greu dintr-un atentat cu bombă.

Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Turcia şi Austria au recunoscut dubla alegere abia  în septembrie 1859, dar numai pentru timpul domniei lui Cuza.

Aproape doi ani mai târziu, în Proclamaţia către naţiune din 11/23 decembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat Proclamaţia prin care făcea cunoscut întregului popor o situaţie definitivă şi ireversibilă, aşa cum era în realitate:

 

” Românilor!

 Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată.

Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi.

El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn.

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.

Să trăiască România!”

 

 

 

Sursa:

http://istoria.md/articol/261/Unirea_Principatelor_rom%C3%A2ne_sub_Alexandru_Ioan_Cuza

 

 

 

 CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/11/15/ecaterinei-conachi-romanca-fara-de-care-unirea-din-24-ianuarie-1859-nu-ar-fi-fost-posibila/

 

24/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: