24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Publicitate

Evenimente premergătoare Unirii Principatelor de la 24 ianuarie 1859

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859: aspecte premergătoare

 

În perioada dintre Revoluţia de la 1848 şi 1866 s-au pus bazele României Moderne. Fruntaşii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor şi au asigurat independenţa lor.

Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generaţie anterioară – prin intermediul garanţiilor internaţionale colective, în locul protectoratului unei singure puteri.

 

 

 

 

 

 

Pentru a reglementa situaţia din Principate, Poarta şi Rusia au încheiat Convenţia de la Balta Liman (1849). Însă, noua  criză internaţională , care a dus la la izbucnirea războiului dintre Rusia şi Turcia în 1853 şi implicarea Franţei şi Marii Britanii în anul următor, a apropiat cele două obiective majore pe care paşoptiştii erau hotărâţi acum să le realizeze: unirea şi independenţa Principatelor.

Manevrele diplomatice pentru a pune capăt Războiului Crimeii şi a rezolva „chestiunea românească” au fost făcute, ca şi în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor obiective, dar de data aceasta, pentru prima oară, românii înșiși au avut un rol crucial în hotărârea propriului lor viitor.

Cu prilejul Congresului de Pace de la Paris, care punea capăt războiului, domnii Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Grigore Ghica (Moldova), în memoriile adresate guvernului francez şi Congresului, cereau unirea celor două ţări sub conducerea unui principe dintr-o dinastie din Apusul Europei, ca singurul mijloc de a rezolva chestiunea Principatelor.

Cererile lor au fost susţinute de o amplă mişcare națională şi sprijinite de Franţa, Prusia şi Sardinia. Rusia, învinsă în război, a urmat voinţa Franţei, marea învingătoare.

Anglia nu s-a pronunţat, dar Poarta şi Austria s-au opus. În cele din urmă, Congresul a decis ca Poarta să convoace, în fiecare din cele două ţări, un Divan ad-hoccare să „reprezinte interesele tuturor claselor” pentru a prezenta dorinţele populaţiei în privinţa organizării Principatelor.

O comisie europeană formată din delegaţii marilor puteri urma să se întrunească la Bucureşti pentru a cerceta starea Principatelor şi a propune „bazele organizării viitoare”.

Tratatul de la Paris , semnat la 30 martie 1856, desfiinţa protectoratul rusesc, punea Principatele sub garanţia colectivă a celor 7 puteri întrunite la Congres; garanta respectarea autonomiei lor sub suzeranitate otomană şi libertatea navigaţiei pe Dunăre, sub supravegherea unei Comisii europene.

Rusia era obligată să cedeze judeţele din sudul Basarabiei, care erau reunite cu Moldova.

Până la organizarea definitivă a Principatelor, Poarta a numit caimacami, care urmau să organizeze alegeri pentru Divanurile ad-hoc. Votul a dat câştig de cauză partidei unioniste, care se bucura de un puternic sprijin popular. Revenirea din exil a revoluţionarilor de la 1848 a stimulat considerabil mişcarea unionistă.

Cele două adunări au adoptat cu largă majoritate dorinţele naţionale ale românilor.

 

 

 

 

 

În 1858  s-a întrunit la Paris Conferinţa puterilor garante pentru a decide organizarea Principatelor. Miniştrii de externe ai Franţei, Sardiniei şi Rusiei au recomandat aprobarea cererilor Divanurilor ad-hoc, în special „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur principat sub domnia unui principe străin”. Propunerea, combătută cu stăruinţă de Turcia şi Austria, nu a fost acceptată. În cele din urmă, s-a încheiat o Convenţie (1858), cu rol de Constituţie, prin care se hotăra noua organizare a Principatelor.

Prin aceasta se acorda celor două ţări, constituite sub numele de „Principatele Unite Moldova şi Valahia” (fiecare cu guvernul şi Adunarea sa proprii), numai o unire parţială. Erau admise ca instituţii comune o Comisie centrală mixtă, care pregătea legile de interes comun, şi o Curte de Casaţie, ambele cu sediul la Focşani. Convenţia cuprinde şi principii de organizare modernă: desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa legilor.

Domnul urma să fie ales pe viaţă, dintre pământeni, de Adunarea electivă a fiecărui Principat şi trebuia să conducă ţara cu ajutorul unui consiliu de miniştri.În Moldova exista o largă majoritate unionistă, care cuprindea şi pe doi dintre cei trei caimacami.

Situaţia din Ţara Românească era însă diferită: doar un singur caimacam era unionist. În schimb, majoritatea populaţiei sprijinea ideea unirii. După îndelungi discuţii, deputaţii moldoveni, în majoritate unionişti, au optat pentru Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn la 5 ianuarie 1859.

 

 

 

 

 

 

Adunarea din Ţara Românească era divizată între mai mulţi candidaţi, între care paşoptistul Nicolae Golescu, care ar fi trebuit să funcţioneze ca domn provizoriu, până la aducerea unui prinţ străin.

Unioniştii s-au bazat pe faptul că prevederile Convenţiei de la Paris nu interziceau alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele ţări.

La 24 ianuarie 1859, sub puternica presiune a populaţiei bucureştene, Adunarea Ţării Româneşti a optat la rându-i pentru alegerea principelui moldovean Alexandru Ioan Cuza.

Alegerea lui Cuza şi în Muntenia a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

Imediat după încheierea ședinței, conform hotărârii Adunării, Mitropolitul Nifon comunică prin depeșă telegrafică Domnitorului Alexandru Ioan Cuza rezultatul alegerilor din Țara Românească și îl invită să ia cârma Țării. ( Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, op. cit., p.93, apud „Buletinul oficial”, Țara Românească, nr. 9, din 29 ianuarie 1859, p. 36.)

De asemenea, se constituie o delegație condusă de Episcopul Clement al Argeșului, care a mers la Iași pentru a vesti prin viu grai Domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza că este ales și Domnitor al Țării Românești.

Duminică, 8 februarie 1859, Mitropolitul Nifon al Țării Românești îl întâmpină pe noul Domnitor Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din București, iar după închinare în fața Sfântului Altar, Domnitorul într-o  sclipitoare uniformă, însoțit de Mitropolitul Nifon și tot clerul, a intrat în sala de ședințe, unde, în prezența deputaților și a poporului, Domnitorul a pronunțat, cu mâna pe Sfânta Evanghelie, în fața icoanei Preasfintei Treimi următorul jurământ:

„Jur în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigoana şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”

 

 

 

 

 

„Într-o dimineaţă –   îi povestea scriitorului moldovean Al. Vlahuţă, marele pictor muntean Nicolae Grigorescu – ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele.

Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza,de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

 

 

 

Surse:

https://materialedeistorie.wordpress.com/ unirea-principatelor

www. Basilica.ro

http://www.Istoria md.

 

RAPOARTE ALE UNOR DIPLOMAȚI ȘI SPIONI PRIVITOARE LA PLANURILE UNIONISTE ALE LUI MIHAI VITEAZUL

 

 

Mihai Viteazul (n. 1558,Târgu de Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.

În 1600, a ajuns conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile unirea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei.

Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Geniul militar şi diplomatic al marelui erou, Mihai Viteazul, a strălucit ca un meteor pe cerul poporului român. Printr-o neabătută şi temerară luptă, a realizat UNIREA CELOR TREI ŢARI ROMĂNE, înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile, un ideal, idealul unităţii politice a românilor.  

 Handicapul românilor de a avea o ţară frumoasă şi bogată dar aşezată la intersecţia unor mari interese dinspre toate cele patru puncte cardinale, cu nenorocirea de a fi prea aproape de marile puteri hrăpăreţe şi prea departe de Dumnezeu, ne-a obligat, încă din zorii istorie noastre, să luptăm pentru a ne apăra ţara şi avutul.

 Strategia ofensivă, pregătită şi desfăşurată cu tenacitate de Mihai Viteazul, a fost subordonată unui scop politic de excepţională însemnătate: înlăturarea dominaţiei otomane şi unificarea celor trei ţări române într-un singur stat, puternic şi independent.

     Pe lângă forţele externe, destul de puternice şi interesate în nerealizarea unităţii românilor, Mihai a înfruntat şi problemele interne generate de înapoierea economică, de tendinţele de fărâmiţare şi dezbinare proprii orânduirii feudale. Cu atât mai mult este de admirat îndrăzneala concepţiei şi acţiunii sale, efortul pe care îl face Mihai pentru a realiza cu forţe şi mijloace puţine un scop atât de mare şi nobil.

     Din punct de vedere militar, planul ales de Mihai Viteazul punea accentul principal pe câteva elemente care urmau să-i confere superioritate faţă de adversar: calitatea armatei; atacul prin surprindere; ingeniozitatea manevrei; rapiditatea acţiunilor; alegerea şi folosirea cu măiestrie a terenului; conducerea energică, suplă şi activă a bătăliilor. Fără îndoială, toate acestea sunt componente de seamă ale unei arte militare ridicate la un nivel înalt, care îl aşează pe Mihai Viteazul în rândurile marilor comandanţi de oşti ai epocii sale şi pe care le întâlnim în toate bătăliile purtate, începând cu luna ianuarie 1595.

     O trăsătură specifică artei militare a lui Mihai Viteazul este capacitatea de a întrebuinţa procedee de luptă diferite în raport cu scopurile fixate şi cu inamicul împotriva căruia se acţionează. Nicolae Iorga acordă acestei trăsături o importanţă atât de mare încât împarte campaniile lui Mihai Viteazul în două etape:

     prima etapă între 1593-1599, când se desfăşoară acţiunile militare împotriva turcilor şi tătarilor;

     cea de-a doua, între 1599-1601, când domnitorul român înfruntă armate ce acţionează după sistemul de luptă apusean.

     În cadrul celei de-a doua etape are loc şi UNIREA celor trei ţări române.

     Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa poporului român va fi întotdeauna legată atât de geniul său militar şi diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti. Acest “Hanibal al românilor”, cum îl numea un cronicar transilvănean, va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă strălucită – “Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul”.

Prin Unirea din 1600   s-a prefigurat Marea Unire din 1918 iar Mihai Viteazul a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi independenţă naţională; (Col. (r) Vasile Miron)

 

 

DIPLOMAŢI ŞI SPIONI DESPRE PLANURILE UNIONISTE ALE VALAHULUI MIHAI

 

An de acalmie pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593- 1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, Ţară, aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia domnului” (Petru Upalinski).

Pentru că nu mai era un  necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum ar vrea astăzi diletanţii unei istoriografii obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european, “atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în palatul său de la Constantinopol”.

În îndepărtata Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeth I (1558-1603) că, pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de perpetuă faimă”.

Numele său câştigase aşadar “o măreţie şi o faimă neînchipuită, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu toţi de puterea armatelor lui (…) Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”.

Rezultatele investigaţiilor i-au făcut pe alţii (Habsburgi) cât şi pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă să acţioneze, chiar conlucrând, “în acelaşi timp cu ca să-l distrugă şi să-l zdrobească marea putere” (Palumed).

Rapoartele din 1957 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo deua Tone confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamoskozy că “folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni (Mihai) a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală în Transilvania”.

Român de origine, Ştefan Josica (Yojica) era practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să fie executat de imperiali l598, pentru vina, consemnată de raportorii Ştefan Szuhav şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit (Mihai) … la dobândirea principatului Transilvaniei”.

Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în care scop îi instruia la Bucureşti, ca domnii locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1885) şi pe Iliaşi, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595).

Agenţii Szuhai şi Istvanffy rapotau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.

 Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei, cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel putin doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea României, Manevrând cu abilitate printre adversari ideii de reunificare a “Daciei, adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton, agentul englez la Poarta “blocul dacic”, Era ­o idee care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea Ungariei la Mohacs (l526) toate cercurile europene.

Învăţând din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit) el şi-a creat singur “conjunctura”, favorabilă.

Astfel, după reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un acord secret cu Poarta la 16 octombrie a aceluiaşi an, sultanul Mehomed III Adil (1595-1603) dându-i evident pentru a slăbi Liga creştină, mâna liberă în Transilvania.

Bătălia în plan diplomatic pentru Transilvania şi Moldova 

 

Aşadar Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având spatele “frontului” asigurat de . . . otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină dinspre Nord-vest, sub comanda generalul Gioragio Basta. Potrivit observatorilor contemporani, el a fost “întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Bathory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, la fel secuii care l-au executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după Szamoskozy şi Mathias Miles, “din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii să-i stăpânească pe nobili (unguri)”

Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a “acelor români din care socotesc că îşi trag obârşia” şi în mod deosebit explicaţia dată de Ioaonnis Bisselius asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor: “căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? (…) care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi  SUNT DE ACELAŞI SÂNGE, DE ACEEAŞI ORIGINE şi DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.

Prefăcându-se că îl considera vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, a secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace, de Ardeal”.

Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf II “să-i confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii” şi autorităţii noastre în actele semnate deja “Io Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”.

Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu “ de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii.

Acesta, ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi transforma la Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa şi să păstreze ţara pentru sine”.

La fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599 preciza:

“Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi cu ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de pace” .”Eu sunt absolut încredinţat – concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – că voievodul şi-a propus să rămână în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai că nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania –n.n.) sub stăpânirea sa”.

Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. iunie 1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă, transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe Rudolf II că intentia Moldovei era vitală pentru … Liga creştină, deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Bathory, o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe aliate Porţii.

Cum însă “Noi –notau agenţii Szuhai şi Istvanfii – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu poate pune la cale ceva contra Moldovei, după cum avem poruncă de la Majestatea Voastră Sacră”, Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături” şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii”

Dacă pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în Transilvania.

Deja, conform unui anonim sas “El se găsea în mare bănuială la Maiestatea sa imperială, că ar ţine cu turcii” şi că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmărea de drept crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, (de locuire românească –n.n.) de la Marea Caspică până la … Buda”.

Propuneri de alianţă, similare, condiţionate de recunoaşterea sa ca domn al întregului spaţiu românesc, trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godonov, şi sultanului. Evident că cel care i-a acceptat cererile a fost acesta din urmă care, în februarie 1600 l-a avertizat în scris pe regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste, ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”.

Teama Poloniei că unificarea Moldovei va însemnă şi Transnistria unde tocmai organizau Ucraina căzăcească şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii, vizând sprijinirea lui Sigismund Bathory pentru revenirea ca principe în Ardeal.

  

Desăvârşirea Unirii

 

Departe de a reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să profite, campania din Moldova s-a declanşat aşadar la 5 mai 1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia Polonia, marii păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării aparenţelor.

“Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală.

Declanşând ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28000 luptători), dinspre Focşani spre nord (forţele lui Nicolae Pătraşcu de circa 10000 luptători) şi dinspre Bistriţa -Năsăud asupra Sucevei (Baba Novac cu 7000 luptători) Mihai încerca să neutralizeze principalele centre de garnizoană şi, manevrând în câmp strategic pe linii exterioare, să încercuiască principala grupare inamică aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau în a i se preda, nota Ricuard Knolles, istoric englez contemporan, “de îndată ce sosea”.

Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca mare pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de domn al tuturor românilor. “Mă jur – că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei!”

Deşi acţiunile militare se prelungesc pe tot parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10500 luptători) devastează Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor” după Wladek şi Zebrowski, de Colomeea şi Sâyatin, sfârşitul campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scris bistriţenilor “Moldova … am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”.

Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă de Habsburgi, mergând până la a-i trimite pe Deli Marcu să elibereze Buceagul şi nordul Dobrogei în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei”.

 În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Szekely afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu calomnii” sau “demitizatori” europeni şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţii” în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă cu patru secole visul milenar al “unităţii naţionale”, vis transformat în realitate de generaţia Albei Iuliei şi pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii” într-un cuvânt “iloti” geniului – nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei dintre milenii – Mihai Eminescu.

 

 

 

Lt. col. dr. Mircea Dogaru

http://www.dacoromania-alba.ro/