CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Episoade puțin cunoscute ale separatismului din Moldova. Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866

 

 

 

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani), a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

 

 

 

aman

 

 

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

 

 

 

 

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

 

 

 

 

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

 

 

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

 

 

 

 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

 

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

Reclame

11/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. UN DOCUMENT INEDIT prin care Senatul SUA recunoștea dreptul României la reunirea cu Moldova dintre Prut și Nistru

Imagini pentru ion iliescu si gorbaciov photos

Foto: Iliescu și Gorbaciov

 

 

 

SENATUL  SUA  și  REUNIFICAREA  ROMÂNIEI

 În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotăra că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. 

Citiți  cu atenție documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova și observați  motivele invocate de senatorii americani !

” CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului 148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului dinRepublica Moldova şi Bucovina de Nord,în SENATUL  STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER  pentru el însuşi şi Dl. HELMS au depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetuluipentru Relaţii Internaţionale :

HOTĂRÂRE

 

Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuiesă susţină dreptul la autodeterminare al poporului dinRepublica Moldova şi Bucovina de Nord.Întrucâtprincipatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;

ÎntrucâtMoldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate; Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent;Întrucâtla 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României;

Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru  Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia;ÎntrucâtGuvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990, peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capital Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;Întrucâtpoporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare;şi

Întrucât,în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”:

Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie:

 

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

 

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”

Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni.

Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american.

Chiar dacă au trecut aproape trei decenii de la adoptarea rezoluţiei Senatului american, aceasta nu a fost abrogată de un alt act emis de aceeaşi autoritate.

Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale.

Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării.

În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice.

Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea  era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc.

De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României.

Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991. De ce nu a exploatat-o în interesul naţional?

Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991.

Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991!

Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România dezvăluie Marius Diaconescu în Adevărul.

Iată textul original,așa cum a fost publicat pe pagina oficială a Senatului SUA

„102d CONGRESS 1st Session S. RES. 148 To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina.

IN THE SENATE OF THE UNITED STATES June 28 (legislative day, JUNE 11), 1991 Mr. PRESSLER (for himself and Mr. HELMS) submitted the following resolution; which was referred to the Committee on Foreign Relations RESOLUTION To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina.

Whereas, the Romanian principality of Moldavia emerged as an independent state in the 14th century; Whereas, Moldavia was invaded in 1806 by the Russian Army and annexed by the Russian Empire in 1812 as a result of the Russo-Turkish Treaty of Bucharest; Whereas, on November 15, 1917, the Soviet Government proclaimed the right of the peoples of the Russian Empire to self-determination and the establishment of separate states;

Whereas, on December 2, 1917, the democratically-elected Moldavian constituent assembly, the Sfatul Tsarii, proclaimed Moldavia an independent republic; Whereas, on April 9, 1918, the Constituent Assembly voted to unite Moldavia with the Kingdom of Romania;

Whereas, the United States, France, Italy, Great Britain, Japan and the other allied states specifically sanctioned and recognized the reunion of Moldavia with Romania in the Peace Treaty of Paris of October 28, 1920; Whereas, the Soviet Union’s armed forces invaded the Kingdom of Romania on June 28, 1940 and occupied eastern Moldavia and northern Bucovina, and Hertsa in contravention of the Charter of the League of Nations; the Treaty of Paris of 1920; the General Treaty for the Renunciation of War of 1928; the Romanian-Union of Soviet Socialist Republics Mutual Assistance Pact of 1936;

the Conventions for the Definition of Aggression of 1933; and generally recognized principles of international law; Whereas, the annexation of Moldavia, northern Bucovina, and Hertsa was prospectively agreed to in certain secret protocols to a treaty of nonaggression concluded between the Government of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939;

Whereas, from 1940 to 1953 hundreds of thousands of Romanians from Moldavia and Bucovina were deported by the Union of Soviet Socialist Republics to Central Asia and Siberia;

Whereas, the United States Government has repeatedly stated its refusal to recognize forcible seizure of territory pursuant to the terms of the so-called Stalin-Hitler Pact, including the 1940 Soviet annexation of Estonia, Latvia, and Lithuania; Whereas, the Governments of the United Kingdom, the Soviet Union and the United States are parties to the Atlantic Charter of August 14, 1941, in which the signatories declared their `desire to see no territorial changes that do not accord with the freely expressed will of the peoples concerned’ and affirmed their wish `to see sovereign rights and self-government restored to those who have been forcibly deprived of them’ during the course of the Second World War; Whereas, on August 31, 1989, the Supreme Council of Moldavia declared Romanian to be the official language of the Republic and reestablished the Latin alphabet forbidden by the Soviet Government during the occupation of Moldavia as the alphabet of written Romanian;

Whereas, in March, 1990, the Romanian people of Moldavia were able to vote in free and fair elections for deputies to the Supreme Council of Moldavia; Whereas, on April 27, 1990, the Supreme Council of Moldavia restored the flag of Romania as the official flag of the republic;

Whereas, on June 23, 1990, the Supreme Council of Moldavia declared the Republic of Moldavia a sovereign state; Whereas, on December 16, 1990, more than eight hundred thousand Romanians gathered at the Second Grand National Assembly in the Moldavian capital of Chisinau to declare the national independence of Romanians in occupied territories; Whereas, the people of Moldavia refused to participate in the Soviet referendum of March 3, 1991 despite Soviet governmental efforts to threaten and intimidate the Moldavian people into accepting a new union treaty;

Whereas, the signatory states of the Helsinki Final Act have accepted the principle of the equal rights of people and their right to self-determination; and Whereas, pursuant to article 8 of the Helsinki Final Act `all peoples always have the right, in full freedom, to determine, when and if they wish, their internal and external political status, without external interference, and to pursue as they wish their political, economic, social, and cultural development’: Now, Therefore, be it Resolved, That it is the sense of the Senate that the United States Government should–

(1) Support the right of self-determination of the people of Soviet-occupied Moldavia and northern Bucovina and issue a statement to that effect;

and (2) Support future efforts by the Government of Moldavia to negotiate peacefully, if they so wish, the reunification of Romania with Moldavia and Northern Bucovina as established in the Paris Peace Treaty of 1920, the prevailing norms of international law, and in conformity with Principle 1 of the Helsinki Final Act.”

 

02/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

George Simion – O VOCE ROMÂNEASCĂ LA BRUXELLES PENTRU REUNIREA CU BASARABIA

 

 

George SIMION deputat

George Simion este un activist civic român care militează pentru Unirea României cu Republica Moldova.

Este fondatorul Platformei Unioniste Acțiunea 2012 și al Alianței pentru Centenar.

Este autorul cărții „Blocați în labirint‟, o radiografie a parcursului Republicii Moldova, de la apariția sa ca stat și până în ziua de astăzi.
George Simion a candidat ca independent la alegerile europarlamentare din 2019.

Sub sloganul „România Mare în Europa”, Simion a anunțat că va aduce în atenția opiniei publice teme pe care el le consideră de interes național: unirea Basarabiei cu România, protejarea drepturilor românilor din comunitățile istorice, sprijinirea românilor din județele Harghita și Covasna, valorificarea potențialului diasporei și contracararea a ceea ce el numește „sistemul mafiot” care el consideră că blochează dezvoltarea României și a Republicii Moldova.

 

 

 

21/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: