CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Demonstrația antiunionistă de la Iași din 3/15 aprilie 1866, un episod puțin cunoscut al separatismului din Moldova

      

Imagini pentru congresul de pace de la paris 1856 photos

Foto: Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Perioada scursă între Revoluțiile de la 1848 și sfârșitul Războiului Crimeii (1853-1856) în urma căruia Rusia a suferit o înfrângere umilitoare din partea marilor puteri europene, care i-a stopat pentru două decenii înaintarea în Balcani, a fost hotărâtoare pentru reușita înfăptuirii Unirii principatelor române Muntenia și Moldova.

În timpul războiului Crimeii, Austria ocupase între anii 1853 – 1857 cu sprijinul Turciei, Principatele Române, făcând cu perfidie jocul antiunionist al acesteia. Trupele austriece nu mai părăseau Ţările Române şi ignorau presiunile internaţionale de evacuare a teritoriului românesc.

În acest context, aflată sub amenințarea baionetelor austriece şi cu ţara înţesată de agenţi austrieci, mişcarea unionistă lovită din toate părţile, a dus greul bătăliei unirii. Consulii austrieci de la Iaşi şi Bucureşti conduceau de facto Moldova şi Muntenia, cu ajutorul trupelor de ocupaţie, iar Viena urmărea de fapt anexarea Principatelor.

În timpul ocupației, Austria a impus domni favorabili politicii lor şi apoi pe celebrii caimacani moldoveni, slugi plătie ale Vienei la Iaşi, care au dus o luptă furibundă împotriva unirii, totul cu complicitatea Porţii Otomane.

În preajma conferinţei de pace de la Paris şi în timpul lucrărilor acesteia s-au prefigurat următoarele poziţii în legătură cu  situaţia internaţională a Principatelor Române: Franţa, Rusia, Sardinia au devenit suţinătoare înfocate a unirii Moldovei şi Munteniei sub un principe străin, iar Poarta Otomană, Anglia şi mai ales Austria duşmani de moarte a ideii unirii.

Prusia s-a poziţionat neutră, aşteptând ocazia să încline balanţa în favoare partidei câştigătoare.

Acestea au fost condițiile dificile, în care în anul 1859 Principatele Moldova şi Ţara Românească, reuşeau să se unească şi să formeze un singur stat, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri europene.

Deşi a fost mult timp prezentat drept un proces curgător, firesc, cu piedici mai mult externe, Unirea Principatelor a stârnit puternice convulsii în societatea românească a vremii.

A avut chiar şi opozanţi  în special printre intelectualii şi boierii moldoveni grupaţi în jurul unei aşa-numite partide separatise sau ”stataliste”.

Aceştia au acţionat în două rânduri, încercând inițial să împiedice votul în favoarea Unirii Principatelor, pentru ca mai apoi, la câţiva ani după Unire, să acționeze pentru destrămarea acestei construcţii politice.  

 Printre principalii  exponenți ai antiunionismului au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. În plan propagandistic, separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul unor broșuri de propagandă antiunionistă, cât și în diverse periodice („Patria”, „Nepărtinitorul” ș.a).

Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și a Iașilor , odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spre București, în Muntenia.

Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, fapt care avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat.

Stataliștii moldoveni au știut să speculeze și unele momente  conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând spre exemplu, luptele purtate în trecut de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva muntenilor.

Înainte de Congresul de pace de la Paris şi de cunoaşterea prevederilor actului final privind „chestiunea română“, nu exista separatism şi nici separatişti.

Abia după semnarea Tratatului de pace (30 martie 1856) şi după comunicarea deciziilor adoptate în privinţa Principatelor, când s-a văzut că unirea depindea de votul celor două Adunări, va apărea în Moldova mişcarea separatistă, ca o partidă ce era împotriva formării statului naţional unitar român.

Dacă mişcarea unionistă din Moldova îşi dobândise, din iunie 1856, o organizare legală şi centralizată, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre mişcarea separatistă.

Pe fondul creșterii forțelor prounioniste, elementele cele mai conservatoare ale marii boierimi moldovene (provenite din rândurile familiilor  Ghica, Rosetti-Roznovanu, Catargiu, Sturdza) care, în urmărirea scopurilor lor înguste, nu au ezitat să se unească cu duşmanii ţării, Austria şi Turcia, de teama  pierderii privilegiilor de clasă ori a posibilităţii de a dobândi tronul, s-au grupat în jurul lui Theodor Balş, unul dintre cei mai bogaţi boieri, formând astfel un prim nucleu separatist restrâns.

De altfel, din cauza slăbiciunii numerice, dar mai ales ideologice, activitatea separatiştilor s-a desfăşurat la început, în umbră.

Definiţia pe care A. D. Xenopol o dădea „partidului separatiştilor“ surprindea întocmai aceste trăsături: „mic şi rebegit, luptând mai mult în ascuns şi temându-se singur a-şi vedea figura”.

Faptul că mişcarea separatistă acţiona în secret, este consemnat şi de consulul francez Victor Place, într-o depeşă adresată contelui Walewski: „en regardant des manifestations qui ont lieu enfaveur de la réunion, il s’en est organisé secrètement une autre dans un sens opposé”.
Francezul Marcel Emmerit sublinia și el că ceea ce Victor Place numea „partid separatist“, nu a fost altceva decât „o mică coaliţie de interese personale“, incapabilă a-şi ralia poporul.Au existat totuşi şi în Ţara Românească personaje care au sperat în eșuarea Unirii (Al. D. Ghica, fraţii Bibescu – nu s-au declarat făţiş separatişti, dar sperau la tron- scria Ion Heliade Rădulescu, în ” Partida naţională şi constituirea statului român (1858-1859)”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, p.142”).

La 25 mai/6 iunie 1856, un număr de 19 reprezentanţi ai marii boierimii, ai boierimii mici şi ai burgheziei, au înfiinţat asociaţia politică „Societatea Unirii”, menită să organizeze lupta pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat.

 Separatismul s-a dezvoltat mai mult  în Moldova, deoarece în Ţara Românească caimacamul Al. D. Ghica era unionist și totodată, la Bucureşti era sediul Comisiei europene de observaţie şi anchetă, care avea misiunea de a supraveghea desfăşurarea alegerilor Adunărilor ad-hoc şi de a ţine cont de românii care doresc unirea.

Adversarii  interni şi externi ai Unirii, au înţeles că aceasta nu se putea realiza dacă una din cele două Adunări ar vota împotrivă și au considerat Moldova drept un loc mai favorabil combaterii mișcării unioniste.

Teodor Balş şi apoi Nicolae Conachi Vogoride, au pus la cale mişcarea separatistă cu banii austriecilor, iar presa antiunionistă era pe statele de plată ale consulatului austriac de la Iaşi.

S-a ajuns să se falsifice alegerile adunărilor ad hoc direct la masa caimacanului Vogoride cu prefecţii şi ispravnicii sau în crâşme din Iaşi. Ministrul de interne devenise zbir care punea cătuşe libertăţii. 

Publicaţia „Nepărtinitorul” condusă de ideologul separatiştilor N. Istrati, devenise portavocea separatiştilor moldoveni. 

La această mişcare se alăturau câţiva funcţionari superiori şi dregători, legaţi ombilical de căimăcămiile reacţionare, precum şi aventurieri, pescari în ape tulburi.

Totuşi, mişcarea separatistă nu trebuie pusă doar pe seama intereselor străine şi a finanţării externe din partea Vienei. A existat şi un ”patriotism local”,   o nostalgie a Moldovei mari, dar şi o teamă că un principe străin catolic ar fi perturbat aşezământul spiritual ortodox al ţinutului moldav. Era şi teama că Iaşiul va ceda rolul de capitală Bucureştiului.

Pe plan politic, antiunioniștii moldoveni au avut la început  anumite succese, ei reușind într-o primă fază să câștige prin fals alegerile pentru Divanul Ad – hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești) Nicolae Vogoride și Teodor Balș.

Reușita mașinațiunilor acestora a fost un moment periculos, în condițiile în care  Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cu Țara Românească.  

În general, susţinătorii curentului separatist, industriaşi, boieri şi orăşeni, băteau monedă pe temerile unora că Moldova va fi marginalizată. Ei credeau că unirea putea duce la grave scăderi economice, datorate centralizării, şi la o migraţie a elitelor culturale de la Iaşi,către Bucureşti. 

Totodată, marea boierime vedea în unire şi un debut al reformelor , care urmau să-i micşoreze privilegiile feudale.Mai mulţi reprezentanţi ai separatiştilor începuseră prin a fi unionişti, după care, din diferite motive, au trecut la separatism. La început, aceştia apar consemnaţi fie în actele de adeziune, fie într-o cerere adresată domnitorului Grigore Al. Ghica, prin care protestau împotriva deciziilor luate în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, cerând unirea sub un principe străin, pentru ca, la scurt timp, ei să devină  fruntaşi ai separatiştilor.

Din rândurile acestora a făcut parte şi Nicolae Istrati, unul dintre cei mai înverşunaţi antiunionişti, care însă,cu câteva luni în urmă, la 16/28 februarie 1856, semnase o petiţie în favoarea unirii.  
Acţiunea  lui Istrati a fost dezvăluită de Constantin Hurmuzachi într-un articol, în care descria reacţia plină de agitaţie a acestuia în momentul aflării deciziilor privind Principatele, luate în cadrul Conferinţei din Constantinopol.

Astfel, aflăm că Nicolae Istrati, fire energică, a organizat numeroase întruniri şi adunări şi s-a comportat ca un adevărat „tribun al poporului“, manifestând şi protestând împotriva protocolului conferinţelor de la Constantinopol, din 11 februarie 1856.

Tot el a desfăşurat o agitaţie furibundă în susţinerea acestei petiţii, el a fost cel care i-a chemat „pe toţi in corpore“ la curte, pentru a-l determina pe domnitor să subscrie la protestul prin care, printre altele, se cerea şi Unirea Principatelor.

La scurt timp după toată această agitaţie pentru cauza unirii, Nicolae Istrati a devenit un înverşunat antiunionist, precizându-şi clar poziţia odată cu publicarea broşurii ”Despre chestia zilei în Moldova”.

Deşi această broşură antiunionistă a lui Istrati a apărut după ce trecuseră mai puţin de şase luni de la momentul semnării petiţiei sus-menţionate, în august 1856, Nicolae Istrati susţinea că schimbarea poziţiei sale nu s-a produs brusc, el afirmând într-o scrisoare adresată lui Dimitrie Corne, că încă de mulţi ani,convingerile sale înclinau spre separatism: „Vous connaissez depuis des années que, par convinction, je suis contre l’union”.

Dar Nicolae Istrati nu a fost singurul care a trădat cauza unirii, devenind înfocat adversar al ei, după ce, iniţial, o îmbrăţişase.

Petiţia adresată lui Grigore Al. Ghica, în favoarea unirii Principatelor, din 16/28februarie 1856, este semnată de mai mulţi membri ai boierimii,care, apoi, au intrat în rândul separatiştilor.

Astfel, printre semnatarii petiţiei figurează marele vornic N. Millo, care în 1857 este antiunionist şi ministru de finanţe, hatmanul N.Mavrocordat, care a renunţat la convingerile lui pentru a fi numit şef al oştirii moldovene, D.Corne, care a procedat la fel, pentru a ajunge preşedintele Divanului întăriturilor.

Aceeaşi atitudine a fost adoptată şi de logofătul Vasile Ghica, care, în broşura ” Proiect de o formulă a dorinţelor României”, proslăvea ideea unirii, pentru ca, în timpul căimăcămiei lui Vogoride, să devină unul din marii adversari ai unioniştilor.

Acţiunea separatiştilor a fost prezentată ca expresia unor interese meschine de clasă, prin care doreau păstrarea privilegiilor în detrimentul celor mulţi.

De aceea, acţiunea lor a fost blamată în epocă, separatiştii fiind declaraţi „oameni cu vederea îngustă“, fără simţul progresului, oameni care nu sesizează sensul mersului istoriei şi chiar „vânzători de ţară“ ori „slugi ale străinului”. 

Această percepţie asupra separatiştilor a fost preluată şi de posteritate ; separatiştii au fost condamnaţi, ignoraţi şi reprimaţi,  istoriografia noastră îngroşând de-a lungul timpului această condamnare, folosind împotriva lor cea mai cumplită pedeapsă: uitarea, anularea aspectelor pozitive din activitatea lor .

Separatismul moldovenesc nu a acționat  doar între 1856-1859. Acesta a fost doar perioada cea mai activă, cu confruntări politice interne de o mare amploare.

Ultima pagină politică, din această primă etapă a mişcării antiunioniste, s-a încheiat cu descoperirea falsificării alegerilor (1857); după acest moment, separatiştii au fost nevoiți să intre în ilegalitate, iar manifestările lor publice au luat alte forme.

Din cauza pericolului de a fi arestaţi, antiunioniştii au preferat să nu  se manifeste activ în viaţa politică de după Unirea Principatelor.

Separatiştii şi-au zis ”conservatori”, iar în Iaşi, a existat un separatism de „surdină“, o rezistenţă tacită, pe toată perioada domniei lui Cuza.

Faptul că Turcia nu recunoscuse Unirea decât în anul 1861, a contribuit la persistenţa curentului separatist în Moldova  și după momentul 1859.

Dacă nu ar fi existat presiunea enormă a Franţei şi apoi a Rusiei, cu siguranță că Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit atunci. 

În perspectivă istorică, este un adevăr de necontestat că fără sprijinul lui Napoleon al III-lea şi al diplomaţilor ruşi Gorceakov şi Kiselelff, mişcarea unionistă ar fi fost zdrobită administrativ de către căimăcăniile reacţionare care instauraseră teroarea.

Mişcarea unionistă a aflat de trădările lui Vogoride, de la soţia acestuia,Cocuța Vogoride, care a pus mâna pe corespondenţa secretă a soţului cu Poarta şi Viena şi a publicat-o la Paris.

Din corespondenţă reieşeau dovezi privitoare la plăţile făcute de Viena către caimacamul Vogoride şi jocul dublu al Porţii şi al Angliei împotriva unirii.

În presa vremii scandalul a fost imens, iar Conferinţa de pace de la Paris a impus anularea alegerilor pentru Adunarea ad hoc falsificate în Moldova,și repetarea acestora, fapt ce a dus la victoria unioniştilor, care l-au impus domn pe colonelul Al. Ioan Cuza pe 5 ianuarie 1859, cu majoritate covârşitoare de voturi.

aman

Pictorul Theodor Aman a surprins pe pânză dezbaterile încinse care au însoţit proclamarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Unioniştii au avut în Adunarea ad hoc aproape unanimitate absolută în favoarea unirii Principatelor Române, fapt ce confirmă că poporul Moldovei era în majoritate covârşitoare adept al mişcării unioniste.

Nu s-a impus un principe  străin, pentru că această idee a fost sabotată de Austria, care se temea de prestigiul unui principat român vecin condus de rege străin de succes, care ar fi putut deveni un magnet pentru românii din Ardealul ocupat de acest imperiu.

Franţa a cedat presiunii austriece, dar românii inteligenţi l-au reales pe Cuza şi la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, reuşind astfel unirea de facto, deşi la şedinţele prelungite ale Conferiţei de pace de la Paris se vorbea de o unire pe jumătate: adunări legislative separate, doi domni şi doar o comisie centrală la Focşani şi aramtă unită.

Unirea sub sceptrul unui singur domn a fost recunoscută de marile puteri, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Munteniei după Unirea din 1859

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aibă capitala la Focșani, unele provenind chiar din rindurile unioniștilor moldoveni, in 1862 au fost emise decrete  de centralizare a principalelor instituții ale statului la București.

Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatiști a fost chestiunea „compensatiei morale” reclamate pentru „sacrificiul” făcut de Iași pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casație la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă intr-un final de Legislativ, generând in „dulcele tîrg al Ieșilor ” motive de proteste de stradă.

Nu este astfel de mirare ca inlăturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iați prin trei nopți de iluminații.

În acest context geopolitic delicat, după forțarea abdicării principelui Cuza , în 1866, a renăscut o nouă mişare separatistă în Moldova, de data aceasta susţinută de Imperiul Ţarist, care avea alte obiective strategice. Turcia masase trupe la Dunăre, gata să intervină militar în Principate.

Unioniștii conduşi de Ion C. Brătianu trebuiau să acţioneze rapid şi să găsească alte modalităţi de implementare a prevederilor internaţionale. Pentru a nu se desface unirea, s-a apelat la contele de Flandra ca principe străin.

Acesta a refuzat tronul, lucru care a dat aripi mişcării separatiste de la Iaşi, fapt care s-a dovedit a fi totuşi un „foc de paie”. Unirea nu se mai putea desface doar pentru că aşa doreau Moscova sau Londra.

În primul rând mişcarea antiunionistă din Moldova slăbise din punct de vedere politic: ideologul N. Istrati murise în 1861 la moşia de la ţară. Nemulţumiţii faţă de unire erau aceeaşi mari boieri reacţionari, ostili reformei agrare a lui Cuza de la 1864, și care acum se numeau conservatori.

Alături de separatişti, s-au aciuat şi câțiva burghezi avuți din Iaşi, care pierduseră afaceri datorită mutării capitalei la Bucureşti.

Se mai adăugau şi nostalgici moldoveni, foşti unionişti,  supărați pe politicienii de la Bucureşti că l-au înlăturat pe moldoveanul Al. Ioan Cuza de la domnie. Un rol aparte îl juca acum şi mitropolia ortodoxă a Moldovei.

Dacă înainte de 1859 a conducerea Bisericii din Moldova fost unionistă, acum o parte din clerici în frunte cu IPS Calinic Miclescu au devenit separatişti pe motivul, des invocat, că un principe străin de religie catolică va leza biserica strămoșească şi majoritatea ortodoxă.

Ca de obicei, mişcării separatiste se adaugă şi câţiva nostalgici ai Moldovei străbune şi patrioţi locali. Pescuitorii în ape tulburi nu au întârziat să apară. Familia separatistă Marghioliţa şi Nunuţa Roznoveanu, care se refugiase la Odesa de frica lui Cuza, sprijinită de Rusia,  a revenit cu pompă la Iaşi după lovitura de stat de la 11 februarie 1866.

Boierul Constantin Moruzi, cetăţean rus, a fost sponsorul principal din umbră al mişcării separatiste de la Iaşi, cu sprijinul activ consulatului rus din localitate.

Poarta Otomană a cerut, în calitatea sa de putere suzerană, trimiterea unui comisar la Bucureşti şi cerea aplicarea protocolului din 25 august 1859 de desfacere a unirii recunoscute doar pe timpul vieţii lui Cuza.

Rusia şi Turcia au cerut la Paris ca puterea să fie preluată de doi domni, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti.

Cutia Pandorei fusese deschisă…

Bogaţii boieri moldoveni se visau deja pe tronul lui Ştefan cel Mare.

Iată însă că Austria a întoars foaia, devenind mai conciliantă și cerând menţinerea Unirii!

Rusia precaută, susţinea separatismul motivând că aşa ar fi dorit  „norodul moldovean”.

Reprezentantul Turciei, Safvet Efendi, se opunea la Paris venirii unui principe străin la Bucureşti, iar reprezentantul Prusiei la Iaşi i-a jignit pe moldoveni pentru că ar fi avut „o aplicare firească spre uneltiri şi găsc plăcere în gâlcevile politice”.

Nici locotenenţa domnească de la Bucureşti nu stătea degeaba. Unul dintre puciştii activi în detronarea lui Cuza, Lascăr Catargiu, un  moldovean respectat în provincie, a impus tineri funcţionari unionişti în dregătoriile Moldovei.

Antiunioniștii au mers pe lozinca potrivit căreia  muntenii conduc Moldova şi i-au funcţiile moldovenilor, iar Iaşiul  decăzuse administrativ şi economic, aflându-se  în umbră  faţă de Bucureşti.

Pe 25 februarie consulul rus Oubril dădea un comunicat în care afirma că „aproape toate clasele populaţiei moldovene…doresc separaţia”.

Totodată, consulul rus şi agenţii săi au început să arunce cu banii Petersburgului spre mişcarea separatistă.

Bucureştiul vedea corect separatismul ieşean, ca pe o „instigaţiune muscălească” și a trimis la Iaşi un comisar special, pe  D. Cozadini, cu puteri depline să introducă ordinea.

A fost trimis şi un regiment muntean, în care se aflau căpitanii Costiescu şi Pilat, conspiratori cunoscuţi împotriva lui Cuza. Mai mult, prefect de Iaşi a fost  numit un muntean, Ştefan Golescu, fratele locotenentului domnesc.

Aceste măsuri erau privite de ieşeni ca instigatoare. La fel era privită şi venirea lui Al. Golescu şi Al. Lahovari, ca agenţi de propagandă ai Bucureştiului.

Iritaţi, separatiştii moldoveni au redactat o petiţie către Poarta Otomană, în care cereau aplicarea convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, privind numirea a domni diferiți pe tronurile Moldovei și Munteniei.

Consulul prusac aprecia că măsurile coercitive ale Bucureştiului enervase pe moldoveni. El îi scria lui Bismarck că dacă opinia s-ar exprima liber în Moldova, „rezultatul ar fi puţin favorabil unirii”.

Turcii puneau și ei gaz pe foc cerând, prin Fuad Efendi, domn moldovean la Iaşi.

Separatiştii se opuneau alegerii unei adunări legiuitoare de teamă că guvernul îşi va impune candidaţii unionişti cu forţa și făceau agitaţii şi manifestaţii, recurgeau la provocări.

Ei s-au  organizat într- un „partid naţional” care cerea „Moldova Moldovenilor” şi apoi, nici mai mult, nici mai puțin, „domn străin sau ruperea de Muntenia”.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou mișcarii separatiste, frustrarea atingând apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o  manifestație separatista despre care astăzi se mai știu putine lucruri.

În acea zi, o duminică, mulțimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigând „Jos Unirea!”, „Jos Prințul străin!”, „Trăiasca Moldova”.

La ordin separatiştii au strigat:

„Jos Muntenia! Nu vrem să fim dăscăliţi de ţigani!”.  

Roznoveanu declara că are colaborarea clerului. Partida părea câştigată de separatiştii care fuseseră înarmaţi pe ascuns de Rusia cu arme, de la un depozit clandestin aflat la Sculeni.

Guvernul a organizat o altă adunare de unionişti la primărie, în care s-a ales un comitet de alegeri controlat de Bucureşti, care îl avea  în frunte pe Vasile Pogor şi Titu Maiorescu.

Locotenenţa Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a anunţat  că prințul german Carol de Hohenzzolern a acceptat tronul României şi că va organiza  plebiscitul de alegere a acestuia de către popor.

Separatiştii moldoveni nu mai stau cu mânile în sân  şi trec la acţiune.

Ministru de interne Dimitrie Ghica întăreşte prefecturile din Moldova şi trimite noi trupe de munteni la Iaşi. Fruntaşii moldoveni au întocmit un prescript verbal în care nu acceptă pe prinţul Carol şi cer ca „Moldova să aibă îndrumare şi guvernul său, fără niciun amestec cu Valachia”.

Roznoveanu şi acoliţii lui în seara de 2 aprilie dau o „proclamaţie răzvrătitoare” şi postează afişe în oraş, pe care se putea citi:

„Moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit…”

Pe 3 aprilie 1866 separatiştii erau concentraţi la Palatul lui N. Rosetti Roznoveanu, care se visa domn, în jurul orelor 10.00. La finalul slujbei religioase de la Mitropolie, conducătorul clerului Calinic Miclescua  ţinut o cuvântare împotriva unirii. Se observau steagurile bicolore ale separatiştilor. Preoţii în odăjdii se alătură separatiştilor.

În fruntea mitingului era Teodor Boldur Lăţescu, care se îndreaptă cu mulţimea relativ numeroasă spre palatul adminsitrativ, unde se aflau locotenenţii domneşti Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu.

Preoţii ortodocşi separatişti încep să tragă clopotele la biserici şi să agite mulţumile.

Gruparea de la Palatul Roznoveanu se uneşte cu grosul mulţimii de pe stradă şi scandează: „Jos Unirea”, „Jos prinţul străin”, „Trăiască Moldova”, „Trăiască Convenţia”.

Un batalion  de soldaţi munteni îi aştepta pe protestatari. La început soldații nu vor face uz de armă. Apoi, se trage în aer, iar după o busculadă a mulțimii cu soldaţii se trage în plin.

Monitorul Oficial din 4 aprilie 1866 ne spune că au participat vreo 500 de separatişti la miting. Teodor Boldur Lăţescu spunea că au fost circa 5000 de protestatari.

Pe str. Baston şi străzile laterale se ridică baricade cu grilajul şi pietrele din curtea mitropoliei.

Unioniştii susţineau că printre protestatari erau mulţi evrei, polonezi,lipoveni şi cetăţeni ruşi, dar şi comercianţi şi clerici naivi. La Iaşi s-a impus jurisdicţia militară.  Mitropolitul a fost printre primii răniţi, după ce a primit o baionetă în piept.

Arnăutul Inge Robert îl ia în braţe şi-l ascunde pe Calinic Miclescu în pivniţa unei crâşme apropiate: „Crâşma lui Anghel”.

Locotenenţii domneşti speriați, l-au chemat pe mitropolit la negocieri, sub protecţie ca să nu fie împuşcat.

Acesta le spune verde  demnitarilor de la Bucureşti „Noi nu ne-am dat muntenilor ca să ne vândă nemţilor”, fapt care se explica şi prin aversiunea moldovenilor faţă de recenta ocupaţie austriacă a ţării după războiul Crimeii.

Manifestanţii au devenit furioşi. Pe străzile Iaşiului se scanda: „A ucis şi pe Mitropolitul”! 

S-au cerut arme, dar nu s-a mai ajuns la depozitul rusesc de a Sculeni, care fusese descoperit şi păzit de armată. Batalioanele mutene au făcut ordine în Iaşi.

Conform cifrelor consulare,  în confruntări au căzut circa 150 de răsculaţi, în timp ce  alte surse locale vorbeau de vreo 60 de morţi.

I. Moraru din „ocolu Moldovei” vorbeşte că masacrul a durat vreo „cinci ceasuri” şi au fost ucişi vreo 300 de moldoveni. De remarcat că locotenenţii domneşti au privit satisfăcuți la măcel pe fereastra prefecturii.

Nicolae Golescu ar fi strigat la soldaţii munteni „să nu cruţe pe nimeni, să ucidă…”. Mai mult, că Ştefan Golescu şi profesorul Ion Maiorescu ar fi strigat la militari: „ucideţi jidanii, ucideţi pe moldovenii ieşeni ce sînt un cuibu jidovâscu, fraţii cu jidanii, pentru că aceştia nu vor unire, vor separatismu”.

15 soldaţi munteni au căzut în luptele de pe străzile Iaşiului. Pucistul N. Rosetti Roznoveanu şi mitropolitul Calinic Miclescu împreună cu 200 de protestatari au fost arestaţi.

Capul din umbră al mişcării care finanţase separatismul cu bani rusești, Constantin Moruzi s-a ascuns  la consulatul rus şi  apoi s-a refugiat în Rusia.

A murit în 1886 la Odesa fiind înmormântat la biserica ctitorită de el la Ungheni, în 1882.

Fiul său Dumitru C. Moruzi a scris romanul „Pribegi în ţară răpită” a cărui personaj central Alexandru Mavrocosta este prototipul lui Constantin Moruzi sfâşiat de dorul de ţară în Basarabia ocupată de ruşi.

Se pare că şi scriitorul Gh. Asachi a fost arestat şi anchetat puţin timp pentru implicarea în rebeliunea din 3 aprilie 1866.

Locotenenţa Domnească a evitat să acuze public Rusia de implicare în mişcarea separatistă, doar cerându-i consulatului să-l predea pe Moruzi.

Ministru de externe Ion Ghica le spune ruşilor că nu va face publică implicarea supuşilor Rusiei în mişcarea de la 3 aprilie.

Capii revoltei au fost curând eliberaţi şi au  acceptat  înfrângerea, doar Teodor Boldur Lăţescu  încăpăţânându-se să mai scoată broşuri cu accent separatist şi să publice articole nostalgice despre Moldova străbună.

La Iaşi plebiscitul organizat de guvernul de la București a fost un real succes: pe 8 aprilie s-au acordat 952 voturi pentru Carol I şi doar șase împotrivă, dovadă că mişcarea separatistă nu avea o bază socială şi intelectuală reală, iar victoria unionistă din Adunarea ad hoc de la 1858 s-a prelungit şi peste iluzoriu incident separatist de la 3 aprilie 1866. Moldova nu mai avea viitor ca stat izolat, de sine stătător.

Dacă Moldova nu se unea cu România, ar fi devenit o pradă mult mai uşoară pentru Imperiul Ţarist care îi sfâşiase deja o bucată din teritoriu, cu nume istoric de întemeietor de ţară: Basarabia.

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

SPECIAL] Statuia lui Cuza din Piaţa Unirii, dezvelită în 1912

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor, il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document apărut in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului.

Mai întâi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plângea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemită apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieșeni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului.

Pîna la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

Anii au trecut, fricțiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din disputele și negocierile  dure pentru stabilirea sediilor de instituții nu a mai ramas decât, si asta doar ca o cutumă, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei.

Antiunioniștii au dispărut ca și cum nici nu ar fi existat, în urma lor rămânând praful de pe publicațiile vremii și chiar și o statuie  ridicată în curtea bisericii satului Rotopănești, jud.Suceava, de boierul Nicolae Istrati, fost ministru în timpul în care trădătorul Vogoride era caimacam și principalul ideolog al separatiștilor din Principatul Moldova,   care a botezat-o „Moldova plângându-şi Unirea”, cunoscută şi ca „Moldova plânge”. 

A mai rămas poate și mândria locala că Iașul, la anii unirii un oras cu o efervescenta activitate culturală și cu o populatie puțin mai mare decât a Bucureștiului (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori), a avut prima universitate din noua țară România.

Comunismul a șters definitiv curentul antiunionist

Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

În prezent, episodul separatismul moldovean este un subiect care a rămas doar în spațiul academic, unii dintre tinerii cercetători fiind deranjați de modelul idealizat-festivist impus evocării momentului 1859.

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/din-culisele-unirii-tradari-actiuni-din-umbra-si-eroi/

Surse:

Mişcarea separatistă înainte de 1859

Prof. Mihaela-Rodica Luca 

https://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_separatist%C4%83_din_Moldova

https://www.ziarulnatiunea.ro/2019/02/01/demonstratia-separatistilor-moldoveni-de-la-iasi-3-15-aprilie-1866/

  adev.ro/poyanr

22/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce-ar fi fost Basarabia fără Unirea din 1918?

Cu ceva timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RMoldova, a rupt în public harta României Mari.

Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

deputat-rupe-harta

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați.

Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

  Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.
Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic? Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată. România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată. Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.
Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei. Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia. Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917: Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteţi întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor conducerii bolşevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în oraşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca şi duşmani ai poporului. A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri şi citate de mai jos.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbuşite în sânge de Armata Roşie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie ce scotoceau şi confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detaşamentul a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziţie şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie. În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, o bandă a pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit şi ucis pe preşedinte.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor în acea perioadă. Am sintetizat nişte date cu imagini în articolul Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localităţile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame este de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse: Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%). Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Despre Odessa, o notă Poliţiei şi Siguranţei generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa: Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situaţia s-a mai ameliorat, deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui. La asta se adaugă şi ajutorul internaţional care reuşeşte să salveze o parte din populaţia care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor. Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului. Totuşi, şi reprezentanţi ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia. Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere. S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:
Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.
Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk. A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921. Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:
Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul. Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre. Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine. Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România şi Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia spun despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România. La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulaţie zvonul că foametea va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar? Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar şi 50000 de soldaţi masaţi pe frontieră (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie). Dar acţiunile teroriste prin agenţi infiltraţi ce atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuţia populaţiei româneşti care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru. Mai multe în Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni.

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar, vezi mai multe în Lupte antibolşevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922: Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare. O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldovenişti, încă mai credeţi că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă şi independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Aţi uitat oare faptul că, după înghiţirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii v-au şi fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-aţi pierdut pe cele din 1919-1923 şi 1931-1933? Şi nu aţi avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă aţi fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit şi apărat! Şi drept mulţumire, un deputat al vostru rupe harta ţării care i-a ocrotit bunicii şi părinţii să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniţi de foame, să decidă să-şi devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!

sursa: cristiannegrea.ro

…………………………………………………………………

31/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Nicolae DABIJA: Cocuța

Cocuța

Unirea celor două țări române – Moldova și Valahia – de la 24 ianuarie 1859 a fost o întâmplare, pusă la cale de Dumnezeu.
Rusia visa să-și facă drum liber spre Constantinopol, unde țarul își dorea reședința de iarnă, plănuind să-și anexeze și cealaltă parte a Moldovei, în care să-și aducă dodonii și smirnovii săi din acel secol.
Bănuind marele pericol pe care-l reprezenta Rusia, care, pretextând „eliberarea” țărilor ortodoxe de sub jugul turcilor pentru ca să-l așeze pe al ei pe grumazul românilor, statele europene se unesc contra „creștinilor” ruși.

Rusia pierde Războiul Crimeii, fiind nevoită să restituie în 1856 Moldovei o parte din teritoriul furat de ea cu 44 ani mai devreme – județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Istoricii sovietici, care mai sunt activi și la 30 de ani de la decesul URSS, afirmă că Basarabia, aflându-se în componența Imperiului țarist, n-a participat la crearea statului român modern de la 1859, scrie https://litart.press/.


Nimic mai fals.


Ea a votat atât Unirea de la 1859, cât și alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor, prin deputații celor trei județe de la Sud – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Aceștia îl cunoșteau prea bine pe A.I.Cuza, care a fost într-o perioadă judecător la Cahul.
După expirarea mandatelor de 7 ani de domnie ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica, cele două principate rămăseseră fără domnitori.
Conform Regulamentului Organic, în lipsa domnitorului, țara urma să fie guvernată de un caimacam.
Sultanul îl numește în această funcțiune importantă pe Nicolae Vogoride.
Atât Rusia cât și Turcia nu doreau apariția unui stat puternic la gurile Dunării și Marea Neagră.
Și ar fi reușit în intențiile lor, dacă n-ar fi intervenit Cocuța Conachi (1828-1870).
Cocuța sau Ecaterina Conachi a fost fiica poetului Costache Conachi.

Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu greco-bulgarul Nicolae Vogoride, care, deși nu știa românește, cu ajutorul bătrânului boier Costache Conachi, obține să fie împământenit și să urce vertiginos pe scara ierarhică.
Turcii i-au promis că, dacă face totul ca Moldova să nu se unească cu Valahia, îl vor numi domnitor al Moldovei.
El le declară război unioniștilor.
Le pune piedici ca aceștia să nu fie aleși în divanul ad-hoc de la Iași, îi scoate din slujbe, îi arestează.
Boierii Holban și Voinov au fost închiși doar pentru faptul că purtau costume naționale.
Erau pedepsiți toți cei care cântau sau dansau „Hora Unirii”.
Agenții caimacamului umblau prin țară și amenințau: „Cine va rosti cuvântul „Unire” va fi dus la ocnă”.
Caimacamul Vogoride falsifică rezultatele voturilor din Divanul ad-hoc de la 19 iulie 1857. Moldova nu vrea unire! îl anunță el pe sultanul Abdul Mecid.
Mai marele Imperiului Otoman îl felicită cu victoria: „Pregătește-te să devii domn al Moldovei. În curând vei primi firmanul”, îl anunță acesta într-o scrisoare.
Dar Cocuța descoperă în seiful caimacamului corespondența lui cu Înalta Poartă, voturile falsificate și rapoartele soțului ei făcute sultanului.
Cocuța Conachi-Vogoride alege – între a fi Prima Doamnă a țării și Țară, între familie și patrie.
Ea-și deconspiră soțul, trădător de Țară, înmânându-i documentele compromițătoare fratelui ei, Costache Negri, care, la rândul său le dă spre publicare, cotidianului ”L’Etoile d’Orient” (”Steaua Orientului”), care apărea la Bruxelles.
Franța, Austria, Anglia, Prusia intervin. Rezultatele alegerilor sunt anulate.
Sunt stabilite alte alegeri pentru divanurile ad-hoc la 22 septembrie 1857.
Adunarea Moldovei îl va investi la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 adunarea de la București îl va alege și domnitor al Valahiei.
Soluția genială a alegerii unui singur domnitor pentru cele două principate dunărene a însemnat crearea României moderne.
Statele europene au fost puse în fața unui fapt împlinit.
Actul de la 24 ianuarie 1859 a pregătit terenul pentru edificarea României Mari de la 1 Decembrie 1918.

I-au sudat pe cap o cușcă neagră celei care a făcut posibilă Unirea! Nu se știe când o vor ”elibera”

Foto: Cocuța Conachi-Vogoride


Meritele Cocuței Conachi sunt inestimabile.
Gestul ei de sacrificiu, a făcut ca visul de aur al mai multor generații să devină realitate.
Unirea tuturor românilor într-o singură țară și într-un singur stat este testamentul nescris al acestei femei de curaj, lăsat tuturor urmașilor ei de ieri și de azi.
Întreaga-i viață e un argument în plus că Cel de Sus lucrează prin oameni.
La anul Domnului 1859, ca să-și realizeze planurile Sale privind Neamul Românesc, El a ales niște Oameni, unul dintre ei fiind Cocuța, fiica poetului Costache Conachi.

12/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: