ZIUA DE 8 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 8 februarie în istoria noastră

1531: A murit Doamna Stana soția voievodului Moldovei, Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță); (n.1506).

Era fiica domnului muntean Neagoe Basarab și a Despinei Milița. La 21 ianuarie 1526 Doamna Stana, s-a căsătorit cu domnul moldovean, iar după ce acesta a murit subit (la 14 ianuarie 1527), asupra ei a căzut acuzația de otrăvire a tânărului său soț.

Grigore Ureche afirma în cronica sa că „pre acest Ștefan vodă l-au otrăvit doamnă sa” (Letopisețul Țării Moldovei), iar cronicarul Radu Popescu consemna că : „de acest domn scriu moldovenii că l-au omorât doamnă-sa […] (zău, de treabă jupâneasă moldoveancă să-și omoare bărbatul!)” (Istoriile domnilor Țării Românești).

Afirmația respectivă a fost preluată de mai mulți cronicari și istorici și pusă pe seama răzbunării unei Doamne umilite.

Doamna Stana aplecat la Sibiu la mama sa, după care s-a călugărit sub numele monahal Sofronia.

1796: A fost înfiinţat la București, Consulatul francez în Ţările Române, după ce Franța a inițiat negocieri cu Înalta Poartă pentru înființarea unor consulate în Principate. Fără să aștepte rezultatul negocierilor, a fost trimis la București Claude Emile Gaudin, cu titlul de agent confidențial pe lângă domnul Munteniei, înlocuit la 8 februarie 1796 de Directoratul de la Paris cu Constantin Stamate, care a fost numit Consul general al Republicii Franceze în provinciile turcești situate dincolo de Dunăre. Turcia s-a opus numirii lui Stamate, astfel că, în locul acestuia fiind numit și trimis în Principate Carra Saint-Cyr.

Printr-un decret emis în decembrie 1796 guvernul francez l-a numit pe Charles Fleury consul general la București, iar prin decretul din 20 martie 1797 pe Louis Parrent viceconsul la Iași.

1856 (8/20): Barbu Ştirbei, domnitorul Munteniei decreta, pe baza unui text întocmit de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu, desfiinţarea robiei „ţiganilor” în Ţara Românească („Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”).

Robia în țările române a existat în tot timpul existenței Principatelor Române: Transilvania, Moldova și Țara Românească, până la desființarea sa în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac de către Iosif al II-lea, și de către domnitorul Barbu Știrbei în 1855 în Moldova și în 1856 înȚara Românească.

Cel mai mare istoric al românilor din toate timpurile, Nicolae Iorga punea sosirea ţiganilor în Ţările Române pe seama invaziei mongole din 1241-1242.

Prima atestare directă o avem un secol şi jumătate mai târziu chiar pe teritoriul de astăzi al Gorjului.

Astfel, dintr-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, în 1385, aflăm că acesta dăruia Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani. Tot mânăstirile vor fi beneficiare şi în Moldova de robi ţigani, în 1428, Alexandru cel Bun dăruia Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari.

În aceiaşi perioadă îi găsim atestaţi pe ţigani şi în Transilvania, în Ţara Făgăraşului un boier Costea era stăpânul unor ţigani de cort.

Legea din 1856 elibera din sclavie în Țara Românească ultima categorie de robi, și anume pe aceia care aparțineau particularilor.

Totodată, se dădea din Casa fondului de despăgubire drept compensație pentru fiecare dintre robii eliberați, câte 10 galbeni. Odată sloboziți, robii erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze unde doreau, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii.

Votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, a constituit practic cea din urmă etapă a eliberării robilor, aceasta fiind prima mare reformă socială.

Barbu Dimitrie Știrbei (august 1799 – 12 aprilie 1869), a fost domnitor în Țara Românească în doua rânduri, mai intâi intre iunie 1849 si 29 octombrie 1853 și apoi intre 5 octombrie 1854 si 25 iunie 1856.

El era fratele domnitorului Gheorghe Bibescu și fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu și fusese adoptat de bogatul sau bunic, Barbu Stirbei, căruia i-a preluat numele.

Dupa ce a studiat istoria si știintele de stat la Paris (1817 – 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic. pentru ca între 1829 si 1847 sa ocupe alte functii importante in administratia publica: ministru de interne, de culte, de justitie și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. In timpul studiilor la Paris, in 1819, este inițiat intr-o loja masonica.

Pe tron s-a dovedit a fi un domnitor prudent, activ si bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de infruntat, erau: intreținerea armatei de ocupatie ruso-turce si sa faca fata puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia in 1851, dupa ce tara se inglodase in datorii grele, a putut sa obtina retragerea ocupantilor.

Știrbei, prin economii si controlul sever al cheltuielilor, a reusit sa scada doua treimi din datoriile Țării si a gasit timp si mijloacele necesare chiar si pentru activități constructive. A ridicat teatrul din Bucuresti, a redeschis scolile inchise pe timpul Revolutiei de la 1848, a mai imbunatatit dispozitiile Regulamentului Organic cu privire la tarani.

1859: Domnitorului Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

Duminică, 8 februarie 1859,  domnitorul Principatului Moldovei şi de curînd domnitorul Principatului Valahiei Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

 Foto: Domnul Cuza  a intrat în Bucureşti prin zona Băneasa, fiind întîmpinat cu pîine şi sare aclamat de 100.000 de oameni.

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) îl întîmpină pe noul domnitor în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mîna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

„Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedinte al Adunării deputaţilor, ţine un discurs în care spune:

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!”

Bucuria poporului faţă de alegerea noului domnitor s-a manifestat puternic şi acum, fiind întîmpinat la Bucureşti aproape de întreaga populaţie a Capitalei în aclamaţii şi urale, încît Mihail Kogălniceanu spunea că nici suveranii marilor state nu s-au bucurat de astfel de primiri. (Pr. Prof. Mircea Păcurariu).

Atmosfera prilejuita de sosirii domnitorului Cuza la București este descrisă într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri:

„Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pilda, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

1869: Dieta Bucovinei a votat o lege privitoare la controlul școlilor, precursoare a Legii învățământului adoptată de Parlamentul Austriac, promulgată la 14 mai 1869. În baza acestor reglementări, învățământul primar era scos de sub controlul bisericii și etatizat. Legea a avut grave repercusiuni asupra învățământului românesc din Transilvania, astfel că predarea în limba română s-a restrâns numai la unele sate.

1880 (8/20) : Germania, Anglia şi Franţa recunosc independenţa de stat a României, dobândită după victoria împotriva Turciei în războiul ruso-româno-turc din 1877-78 și Tratatul de la Berlin din 1978, iar trimişii diplomatici trimiși de Bucureşti au fost ridicaţi la rang de miniştri plenipotenţiari. Independența de stat a României a căpătat astfel consacrarea internațională.

  1894, (8/9): A murit Iorgu Caragiale, actor şi dramaturg, unchiul scriitorului I. L. Caragiale şi frate al actorului Costache Caragiali (născut în jurul anului 1826). A studiat la Şcoala de Muzică a Cadeţilor).

A debutat ca actor, în 1845, în trupa fratelui său, Costache Caragiali. Primele lui scrieri publicate au fost ‘Cornetul sau Astronomul voiajor’ (1857) şi ‘Jelbariu’ (1857).

Cu propria trupă de actori, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu, a jucat în Bucureşti şi, mai ales, în oraşele de provincie. A scris cântecele comice în maniera lui V. Alecsandri, comedii-vodevil, piese patriotice scrise într-o manieră grandilocventă (‘Martirii Candiei’, 1867).

Aceleaşi slăbiciuni le are şi melodrama naţională ‘Fiul pădurei sau Moartea haiducului Tunsu’, deşi nu este lipsită de o oarecare vivacitate de mişcare şi nici imitarea umorului popular. Comediile sale (‘Coriştii în provinţie sau Hoţii drept hoţi’, 1863; ‘Samsarii de voturi sau Cum se speculă inocenţa poporului’, 1888) oferă o imagine satirică şi burlescă a moravurilor contemporane, cu efecte de limbaj, intrigă şi punere în scenă care prevestesc sau imită creaţiile scenice ale nepotului său, I.L. Caragiale. De altfel, amintirea personalităţii lui Iorgu Caragiali s-a păstrat îndeosebi datorită portretului de neuitat, pe care celebrul său nepot i l-a creionat în ‘Din carnetul unui vechi sufleor’ (1981).

1907 (8/21): Se declanșează răscoala ţăranilor din satul Flămânzi, judeţul Botoşani, în urma unui incident care a luat amploare și s-a desfăşurat sub lozinca „Vrem pământ!”. Prin amploare (în câteva săptămâni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei), răscoala a avut profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării .

Răscoala a durat până la sfîrşitul lunii martie, când a fost înăbuşită prin forţă armată .

  1916: Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul originar din România, Tristan Tzara, a creat alături de Marcel Iancu și germanii Max Ernst și Kurt Schwitters, americanul Marcel Duchamp și alții, un nou curent literar de avangardă: Dadaismul. 

 Se pare că numele său provine din franceză: dadisme (dada – căluț de lemn) și este un curent artistic și cultural creat împotriva rutinei în artă, gândire și viață, care s-a dezvoltat rapid între 1916 și 1923. O altă variantă presupune că originea cuvântului provine de la afirmația “DA”, așa cum Tristan Tzara provine de la “trist în țară.”

Dadaismul cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea, organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

Tristan Tzara, pseudonimul lui Samuel Rosenstock, născut la Moinești, la 16 aprilie 1896 și decedat la 25 decembrie 1963, la Paris, a fost un poet și eseist român, de origine evreiască.

Născut în România, dar stabilit ulterior în Franța, unde are loc o împletire a valorilor dadaiste cu cele suprarealiste, lucru posibil datorită colaborării cu Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault și Jacques Vache.

Cei mai mulți dadaiști publică în Revista “391” a lui Francis Picabia (înființată la Barcelona, mutată, pe rând, la New York, la Zurich, apoi la Paris).

În 1921, Picabia se separă de grupul dadaiștilor, apoi în anul 1922, se produce această ruptură dintre Dadaism și Suprarealism, iar în rezultatul acestei rupturi se dezvoltă mai mult Suprarealismul.

Dadaismul mai supraviețuiește datorită personalității lui Tzara. („Luați un jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă fiecare cuvânt, puneți totul într-un sac, mișcați…”).

Dadaismului a avut mari influențe asupra artei plastice și literaturii și a creat chiar o revoluție majoră în acest sens.

 

Foto: Grup de dadaiști, 1920, Paris. De la stânga la dreapta, în rândul din spate, Louis Aragon, Theodore Fraenkel, Paul Eluard, Clément Pansaers, Emmanuel Fay (parțial). Rândul din mijloc, Paul Dermée, Philippe Soupault, Georges Ribemont-Dessaignes. Rândul din față, Tristan Tzara (cu monoclu), Celine Arnauld, Francis Picabia și André Breton.

Marcel Iancu:

„Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”

Așa a luat naștere mișcarea dadaistă, care a și fost publicată în primul și singurul număr al Revistei “Cabaret Voltaire.”

1916: S-a născut la Ploiești, Corneliu Mănescu, membru al Partidului Comunist Român din 1936, fost ministru de Externe al României în perioada 1961-1972. A fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor şase”, din martie 1989, împotriva regimului Ceauşescu; (m. 26 iunie 2000).

După 23 august 1944 a fost șef al Diviziei Politice Superioare a Armatei, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, director al departamentului politic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ministru de externe al României (1961–1972). A fost ales președinte al Adunării Generale a ONU (1967–1968).

Pierderea portofoliului Externelor a fost resimţită de el ca o mazilire, care l-a luat prin surprindere…

„Trebuia să facem o vizită în Belgia şi aşteptam cu nerăbdare să mă întâlnesc acolo cu un mare prieten al meu, care era ministru de Externe al Belgiei“, a relatat fostul ministru împrejurările demiterii sale.

 ”Înaintea plecării, Ceauşescu mă cheamă la el ,  şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. Scurt şi dintr-o dată.

De faţă cu mine, a luat cuvântul şi mi-a spus în culori pozitive că-mi mulţumeşte pentru toată activitatea, că ministerul condus de mine şi-a realizat toate sarcinile, că s-au făcut mari progrese”. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

  1925: S-a născut actrița română de teatru și film Eugenia Bosânceanu;  (d. 2018).

1929: La Radiodifuziunea Română, era difuzată prima „Cronică dramatică”, realizată de scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

1932: S-a născut actorul român Emanoil Petruţ (“Fraţii Jderi”); (m. 8 august 1983).

Tatăl său, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modestă functionară.

 A urmat liceul la Focșani,unde și-a descoperit pasiunea pentru teatru.

În 1948 a fost trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care l-a absolvit în 1953. 

A activat pe scena de la Constantin Nottara.

Din 1957 va face parte din colectivul de actori al Teatrului National, unde va rămane pâna la sfarsitul vietii.

Cariera actoricească il va aduce sub bagheta unor mari regizori ca Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Mircea Dragan. A jucat în zeci de filme, iar în 1964 a primit Premiul Festivalulului Cinematografic de la Mamaia pentru filmul Tudor, iar în 1971, premiul ACIN pentru filmul Frații.

A plecat dintre noi la 8 august 1983, la scurt timp după decesul soției sale, Catinca Ralea.

Marele actor a fost înmormântat în Bucuresti, la cimitirul Bellu.

In memoria sa, primăria orașului Mărășești a dat numele său Casei de Cultură a orașului. 

1943: S-a născut Sabin Pautza, compozitor, dirijor, profesor universitar, doctor în muzică.

Numele lui figurează în „Who’s Who in Music” (1988-2003) și în volumul „2000 de oameni de seamă americani” publicat de Institutul Biografic American.

1946: Este dată publicității o notă a guvernului român, care expunea observațiile sale la prevederile Tratatului de Pace și în care se exprima  regretul României că puterile învingătoare în  cel de- Al II-lea Război Mondial, nu au recunoscut României statutul de țară cobeligerantă.

 Foto: Delegația României la Conferința de Pace de la Paris, 1946.

1946 : S-a născut la București, actriţa de film, scenă, radio și televiziune, Cristina Stamate;(m. 2017, București).

A intrat, la vârsta de 17 ani, la Institutul de Artă Teatrală ṣi Cinematografică fiind studentă la clasa regizorului Alexandru Finți ṣi mai apoi a Sandei Manu, absolvind în 1967. A avut numeroase roluri în spectacole la Teatrul Național de Televiziune ṣi la Teatrul Național Radiofonic.

A fost căsătorită timp de 11 ani cu actorul Dan Ivănescu. A jucat în filme: Grăbește-te încet și Secretul lui Bachus. A scris o carte și a fost profesoară de teatru pentru copii. A jucat doi ani la Teatrul din Arad, apoi la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureṣti, unde a apărut în foarte multe spectacole, fiind supranumită „sufletul teatrului de estradă din Bucureşti”.

1967: S-a născut Florin Niculescu, violonist de jazz stabilit în Franţa, apreciat pentru strălucita sa interpretare şi reinventarea curentului jazz manouche, creat în anii ’30 de Django Reinhardt şi Stephane Grappelli.

1979 :A decedat lingvistul român Alexandru A. Philippide, scriitor, filolog, laureat al Premiului Herder pe anul 1965; (n. 1 aprilie 1900, Iași).

În perioada 1918 -1921, urmează Facultatea de drept din Iaşi. Simultan urmează cursurile Facultăţii de litere şi filozofie. în 1919 îşi face debutul ca poet în revista „Insemnări Literare” cu poemul Cântecul câtorva.

În 1922 – Debutează  editorial cu volumul de poezii Aur sterp, la editura „Viaţa românească”, iar în 1922-1928 — Studiază în Franţa şi Germania. Întors în țară, în perioada 1929-1947 se stabileşte la Bucureşti şi lucrează la direcţia presei din Ministerul de Externe, apoi la Ministerul Propagandei.

În 1930 publică volumul Stânci fulgerate. Începe colaborarea la „Adevărul Literar şi Artistic”, „Viaţa Românească”, „Cuvântul Liber”, „Gândirea”, „Vremea”, „Revista Fundaţiilor”.

1939 – Publică volumul Visuri în vuietul vremii și în  1942 publică volumul de nuvele fantastice Floarea din prăpastie, singurul său volum de proză.

1947- Începe să traducă texte de Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Shakespeare, Puşkin, Tolstoi, Rabindranath Tagore. Primeşte Premiul de Stat pentru versiunea română a poemelor lui Lermontov.

1955 – Devine membru corespondent al Academiei Române. 1962 — Apare volumul antologic Poezii.

1963 – Apare volumul Studii şi portrete literare. Devine membru titular al Academiei Române.

1965 – Primeşte la Viena premiul internaţional Herder.

1978 – I se acordă Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor pe anul 1977.

1979- În data de 8 februarie moare la spitalul Elias din Bucureștişi este înmormântat la Cimitirul Bellu.

1983:  A decedat Grigore Baștan, primul general parașutist român;  s-a născut la 23 ianuarie  1922 în localitatea Coșcodeni, jud. Bălți (azi în Republica Moldova).

A făcut parte din prima companie de parașutiști militari din armata română, subunitate înființată la 10 iunie 1941, iar în anul 1944 participând la luptele din nordul Bucureștiului.

În anul 1950 și-a adus o contribuție esențială la reînființarea primului batalion de parașutiști și a avut un aport valoros la dezvoltarea pe noi baze a acestei specialități militare, în pregătirea a mii de parașutiști militari.

A avut preocupări legate de perfecționarea materialelor folosite în  desant, iar spiritul său de inventator și inovator a dus la realizări notabile, inclusiv prin realizarea completului de parașute BG-7M (principală) și BG-3m (de rezervă), care au fost folosite pe o perioadă îndelungată în Armata României.

La 20 august 1970, stabilește un record național la saltul cu parașuta, executând un salt din aeronavă de la înălțimea de 10.000 m cu o cădere liberă de 7.000 m.

S-a implicat activ și în coordonarea parașutismului sportiv în România.

În anul 1971 devine primul general parașutist din armata română și va conduce destinele parașutismului militar românesc până la trecerea în rezervă în anul 1979.

1984 – Se deschide  oficial, de catre președintele Mika Spiljak, cea de-a XIV-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Saraievo din Iugoslavia.

În acel an Jocurile Olimpice de iarnă au avut loc pentru prima dată într-o ţară socialistă.

Au participat 49 naţiuni, 1272 sportivi (274 femei, 998 bărbați).

România s-a prezentat cu o delegație de 19 sportivi (trei femei și 16 bărbați), dar nu a obținut nici un punct.

La vremea aceea nu exista nicio indicaţie privind, războiul care va devasta oraşul câţiva ani mai târziu.

 1990: Prin Decretul nr. 111 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost reorganizat CIE (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe).

1990: A fost înregistrată, la Bucureşti, prima organizaţie a bulgarilor din România, „Asociaţia culturală a bulgarilor din România”. Ulterior au fost înfiinţate şi alte organizaţii în diverse judeţe ale ţării, iar la 24.V.1992, la prima Conferinţă pe ţară a bulgarilor, s-a hotărât, în unanimitate, constituirea „Comunităţii Bratstvo a Bulgarilor din România”, ca organ coordonator.

1990 : A fost reînfiinţată Uniunea Armenilor din România, avându-l preşedinte al Comitetului Director – Varujan Vosganian.

Uniunea armenilor a fost legalizată prin Decizia Judecătorească 156/1990, la Judecătoria sector 1 Bucureşti.

Este o organizaţie obştească care are ca scop apărarea şi promovarea intereselor comunităţii armene din România. Imediat după reînfiinţare, au fost deschise sucursale în mai multe oraşe din ţară: Piteşti, Constanţa, Tulcea, Botoşani, Suceava, Iaşi, Roman, Bacău, Galaţi, Focşani, Cluj-Napoca, Gherla, Baia Mare.

Uniunea Armenilor din România a fost înfiinţată, iniţial, în 1919, pentru a ajuta armenii ce îşi căutau un refugiu în România, după Genocidul din 1915. Primul preşedinte a fost Grigore Trancu-Iaşi, urmat de Armenag Manissalian, care şi-a dedicat o mare parte a activităţii sale ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiaţi, pentru ca aceştia să obţină cetăţenia română. Organizaţia s-a dizolvat după instaurarea comunismului. După anul 1990, comunitatea armeană a reînfiinţat Uniunea Armenilor din România, dorind să păstreze moştenirea culturală şi spirituală a armenilor de pe aceste meleaguri.

Uniunea Armenilor din România a fost reprezentată permanent, după 1989, în forul legislativ al ţării. Începând cu anul 2019, la data de 12 octombrie, este sărbătorită Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene.

Ziua a fost instituită de Parlamentul României prin adoptarea Legii nr. 181/2019, iar iniţiativa legislativă pentru instituirea acestei zile a aparţinut deputaţilor Varujan Vosganian (ALDE) şi Varujan Pambuccian (liderul grupului deputaţilor minorităţilor naţionale), care au argumentat opţiunea pentru data de 12 octombrie prin faptul că, în 2019, la această dată sunt sărbătoriţi în toată lumea armeană „primii creatori de cultură armeană care au scris în limba armeană şi au utilizat alfabetul armean cu peste 1.500 de ani în urmă”.

 2000: A decedat  politicianul comunist Ion Gheorghe Maurer; (n. 23 septembrie 1902, București).

 A fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române între anii 1958 – 1961.

Tatăl său era alsacian, profesor de limba franceză în București. Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români.

A fost membru al Academiei Române.

2006: A murit (la Hânceşti-Lăpuşna, azi în R. Moldova) prozatorul Chiril Tricolici;(n. 1924).

A fost un popular autor de romane de factură poliţistă şi psihologică, precum şi romane pentru copii şi adolescenţi.

2009 – A murit asasinat în Ungaria,  handbalistul român  Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982), campion al României și Ungariei la handbal masculin și câștigator al Cupei Cupelor EHF.

În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal  din orașul maghiar Vesprem  împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi.

A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei tigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inima .

Alți doi colegi, croatul Ivan Pesic si sârbul Zarko Sesumau fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral.

Un alt handbalist  maghiar, născut în România, Ferenc Ilyes , a încercat să-l salveze pe sportivul român făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit.

Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005,  când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la Bucuresti, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren.

Procesul criminalilor  a durat  doi ani la tribunalul din Veszprem,  principalul acuzat  sustinandu-si  nevinovatia.Verdictul in procesul asasinilor lui Marian Cozma a fost : Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo au primit pedeapsa cu inchisoare pe viata, in timp ce Sztojka Ivan, 20 de ani inchisoare, fara drept de eliberare mai devreme de 15 ani.

In memoria lui, Comitetul Director al Federatiei Romane de Handbal a decis ca  Centrul National Olimpic de Excelenta de la Sighisoara sa poarte numele sportivului, iar in orașul maghiar  Veszprem i  s-a ridicat o statuie.

2016: A murit George Genoiu, dramaturg şi critic de teatru; (n. 1933).

2020: A murit Radu Iftimovici, cercetător virusolog, istoric al medicinei, profesor universitar, eseist, biograf și dramaturg. Opera sa capitală, pentru care a primit premiul Academiei Române, este „Istoria Medicinei și a Farmaciei”, care a avut o activitate deosebită în popularizarea științei.

A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale; (n. 1931).

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Istoriculzilei blogspot.com;
4. Istoria md.;
5. Wikipedia  
6. Mediafax.ro
7. http://www.worldwideromania.com
8. Rador.ro;
9. Historia.ro.

Publicitate

24 IANUARIE : S-AU ÎMPLINIT 164 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE MOLDOVA ȘI MUNTENIA

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă momentul astral în care s-a înfăptuit primul pas spre înfăptuirea statului național unitar român, eveniment care a avut la acea vreme o importanță crucială pentru pentru viitorul poporul nostru și pentru statul său unitar, ROMÂNIA, care apărea pe harta Europei.

În această zi, a avut loc dubla alegere de cele două camere ale depuțatilor, mai intâi de cea de la Iași, iar apoi de cea de la București, a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavârșindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.Este însă de necontestat că fără unirea Moldovei cu Țara Românească, nu am fi putut să sărbătorim nici Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Măreața idee de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca din  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, care a pus în mişcare toate paturile sociale.Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins neobosit ample acţiuni de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii în 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care se distingeau: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană

In vara anului 1853 când a izbucnit războiul Crimeii declanșat de Rusia împotriva Imperiului Otoman, a trecut pe prim plan în politica internaţională așa numita chestiune orientală, și situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei de către puterile europene aliate (Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei și a Imperiului Otoman).
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia ,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei; Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.

In Moldova însă, caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive printre persoanele bănuite de simpatii unioniste. De asemenea au fost falsificate listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, în urma cărora Turcia, presată de Franța și Marea Britanie, a fost silita să anuleze alegerile falsificate.

S-au organizat noi alegeri, care au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti.

Rezultate asemănătoare s-au obținut şi în Muntenia, unde principele Cuza, ales în Moldova cu puțin timp înainte, a fost votat în unanimitate.

Toate cele 64 de buletine de vot ale delegaților munteni purtau numele lui Cuza, unele dintre acestea având și urări adresate domnitorului: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor”.

Dezbaterile au demonstrat forța mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești.

În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Alegerea domnului moldovean în ambele țări românești a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.

“V-am zis ca ea va fi precum România o va dori si o va simți“, spunea principele Alexandru Ioan Cuza.

LA MULȚI ANI ROMÂNIA! LA MULȚI ANI DRAGI ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Nicolae DABIJA: Cocuța

Cocuța

Unirea celor două țări române – Moldova și Valahia – de la 24 ianuarie 1859 a fost o întâmplare, pusă la cale de Dumnezeu.
Rusia visa să-și facă drum liber spre Constantinopol, unde țarul își dorea reședința de iarnă, plănuind să-și anexeze și cealaltă parte a Moldovei, în care să-și aducă dodonii și smirnovii săi din acel secol.
Bănuind marele pericol pe care-l reprezenta Rusia, care, pretextând „eliberarea” țărilor ortodoxe de sub jugul turcilor pentru ca să-l așeze pe al ei pe grumazul românilor, statele europene se unesc contra „creștinilor” ruși.

Rusia pierde Războiul Crimeii, fiind nevoită să restituie în 1856 Moldovei o parte din teritoriul furat de ea cu 44 ani mai devreme – județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Istoricii sovietici, care mai sunt activi și la 30 de ani de la decesul URSS, afirmă că Basarabia, aflându-se în componența Imperiului țarist, n-a participat la crearea statului român modern de la 1859, scrie https://litart.press/.

Nimic mai fals.

Ea a votat atât Unirea de la 1859, cât și alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor, prin deputații celor trei județe de la Sud – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Aceștia îl cunoșteau prea bine pe A.I.Cuza, care a fost într-o perioadă judecător la Cahul.
După expirarea mandatelor de 7 ani de domnie ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica, cele două principate rămăseseră fără domnitori.
Conform Regulamentului Organic, în lipsa domnitorului, țara urma să fie guvernată de un caimacam.
Sultanul îl numește în această funcțiune importantă pe Nicolae Vogoride.
Atât Rusia cât și Turcia nu doreau apariția unui stat puternic la gurile Dunării și Marea Neagră.
Și ar fi reușit în intențiile lor, dacă n-ar fi intervenit Cocuța Conachi (1828-1870).
Cocuța sau Ecaterina Conachi a fost fiica poetului Costache Conachi.

Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu greco-bulgarul Nicolae Vogoride, care, deși nu știa românește, cu ajutorul bătrânului boier Costache Conachi, obține să fie împământenit și să urce vertiginos pe scara ierarhică.
Turcii i-au promis că, dacă face totul ca Moldova să nu se unească cu Valahia, îl vor numi domnitor al Moldovei.
El le declară război unioniștilor.
Le pune piedici ca aceștia să nu fie aleși în divanul ad-hoc de la Iași, îi scoate din slujbe, îi arestează.
Boierii Holban și Voinov au fost închiși doar pentru faptul că purtau costume naționale.
Erau pedepsiți toți cei care cântau sau dansau „Hora Unirii”.
Agenții caimacamului umblau prin țară și amenințau: „Cine va rosti cuvântul „Unire” va fi dus la ocnă”.
Caimacamul Vogoride falsifică rezultatele voturilor din Divanul ad-hoc de la 19 iulie 1857. Moldova nu vrea unire! îl anunță el pe sultanul Abdul Mecid.
Mai marele Imperiului Otoman îl felicită cu victoria: „Pregătește-te să devii domn al Moldovei. În curând vei primi firmanul”, îl anunță acesta într-o scrisoare.
Dar Cocuța descoperă în seiful caimacamului corespondența lui cu Înalta Poartă, voturile falsificate și rapoartele soțului ei făcute sultanului.
Cocuța Conachi-Vogoride alege – între a fi Prima Doamnă a țării și Țară, între familie și patrie.
Ea-și deconspiră soțul, trădător de Țară, înmânându-i documentele compromițătoare fratelui ei, Costache Negri, care, la rândul său le dă spre publicare, cotidianului ”L’Etoile d’Orient” (”Steaua Orientului”), care apărea la Bruxelles.
Franța, Austria, Anglia, Prusia intervin. Rezultatele alegerilor sunt anulate.
Sunt stabilite alte alegeri pentru divanurile ad-hoc la 22 septembrie 1857.
Adunarea Moldovei îl va investi la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 adunarea de la București îl va alege și domnitor al Valahiei.
Soluția genială a alegerii unui singur domnitor pentru cele două principate dunărene a însemnat crearea României moderne.
Statele europene au fost puse în fața unui fapt împlinit.
Actul de la 24 ianuarie 1859 a pregătit terenul pentru edificarea României Mari de la 1 Decembrie 1918.

Foto: Cocuța Conachi-Vogoride

Meritele Cocuței Conachi sunt inestimabile.
Gestul ei de sacrificiu, a făcut ca visul de aur al mai multor generații să devină realitate.
Unirea tuturor românilor într-o singură țară și într-un singur stat este testamentul nescris al acestei femei de curaj, lăsat tuturor urmașilor ei de ieri și de azi.
Întreaga-i viață e un argument în plus că Cel de Sus lucrează prin oameni.
La anul Domnului 1859, ca să-și realizeze planurile Sale privind Neamul Românesc, El a ales niște Oameni, unul dintre ei fiind Cocuța, fiica poetului Costache Conachi.