Nicolae DABIJA: Cocuța

Cocuța
Unirea celor două țări române – Moldova și Valahia – de la 24 ianuarie 1859 a fost o întâmplare, pusă la cale de Dumnezeu.
Rusia visa să-și facă drum liber spre Constantinopol, unde țarul își dorea reședința de iarnă, plănuind să-și anexeze și cealaltă parte a Moldovei, în care să-și aducă dodonii și smirnovii săi din acel secol.
Bănuind marele pericol pe care-l reprezenta Rusia, care, pretextând „eliberarea” țărilor ortodoxe de sub jugul turcilor pentru ca să-l așeze pe al ei pe grumazul românilor, statele europene se unesc contra „creștinilor” ruși.
Rusia pierde Războiul Crimeii, fiind nevoită să restituie în 1856 Moldovei o parte din teritoriul furat de ea cu 44 ani mai devreme – județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Istoricii sovietici, care mai sunt activi și la 30 de ani de la decesul URSS, afirmă că Basarabia, aflându-se în componența Imperiului țarist, n-a participat la crearea statului român modern de la 1859, scrie https://litart.press/.
Nimic mai fals.
Ea a votat atât Unirea de la 1859, cât și alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor, prin deputații celor trei județe de la Sud – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Aceștia îl cunoșteau prea bine pe A.I.Cuza, care a fost într-o perioadă judecător la Cahul.
După expirarea mandatelor de 7 ani de domnie ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica, cele două principate rămăseseră fără domnitori.
Conform Regulamentului Organic, în lipsa domnitorului, țara urma să fie guvernată de un caimacam.
Sultanul îl numește în această funcțiune importantă pe Nicolae Vogoride.
Atât Rusia cât și Turcia nu doreau apariția unui stat puternic la gurile Dunării și Marea Neagră.
Și ar fi reușit în intențiile lor, dacă n-ar fi intervenit Cocuța Conachi (1828-1870).
Cocuța sau Ecaterina Conachi a fost fiica poetului Costache Conachi.
Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu greco-bulgarul Nicolae Vogoride, care, deși nu știa românește, cu ajutorul bătrânului boier Costache Conachi, obține să fie împământenit și să urce vertiginos pe scara ierarhică.
Turcii i-au promis că, dacă face totul ca Moldova să nu se unească cu Valahia, îl vor numi domnitor al Moldovei.
El le declară război unioniștilor.
Le pune piedici ca aceștia să nu fie aleși în divanul ad-hoc de la Iași, îi scoate din slujbe, îi arestează.
Boierii Holban și Voinov au fost închiși doar pentru faptul că purtau costume naționale.
Erau pedepsiți toți cei care cântau sau dansau „Hora Unirii”.
Agenții caimacamului umblau prin țară și amenințau: „Cine va rosti cuvântul „Unire” va fi dus la ocnă”.
Caimacamul Vogoride falsifică rezultatele voturilor din Divanul ad-hoc de la 19 iulie 1857. Moldova nu vrea unire! îl anunță el pe sultanul Abdul Mecid.
Mai marele Imperiului Otoman îl felicită cu victoria: „Pregătește-te să devii domn al Moldovei. În curând vei primi firmanul”, îl anunță acesta într-o scrisoare.
Dar Cocuța descoperă în seiful caimacamului corespondența lui cu Înalta Poartă, voturile falsificate și rapoartele soțului ei făcute sultanului.
Cocuța Conachi-Vogoride alege – între a fi Prima Doamnă a țării și Țară, între familie și patrie.
Ea-și deconspiră soțul, trădător de Țară, înmânându-i documentele compromițătoare fratelui ei, Costache Negri, care, la rândul său le dă spre publicare, cotidianului ”L’Etoile d’Orient” (”Steaua Orientului”), care apărea la Bruxelles.
Franța, Austria, Anglia, Prusia intervin. Rezultatele alegerilor sunt anulate.
Sunt stabilite alte alegeri pentru divanurile ad-hoc la 22 septembrie 1857.
Adunarea Moldovei îl va investi la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 adunarea de la București îl va alege și domnitor al Valahiei.
Soluția genială a alegerii unui singur domnitor pentru cele două principate dunărene a însemnat crearea României moderne.
Statele europene au fost puse în fața unui fapt împlinit.
Actul de la 24 ianuarie 1859 a pregătit terenul pentru edificarea României Mari de la 1 Decembrie 1918.

Foto: Cocuța Conachi-Vogoride
Meritele Cocuței Conachi sunt inestimabile.
Gestul ei de sacrificiu, a făcut ca visul de aur al mai multor generații să devină realitate.
Unirea tuturor românilor într-o singură țară și într-un singur stat este testamentul nescris al acestei femei de curaj, lăsat tuturor urmașilor ei de ieri și de azi.
Întreaga-i viață e un argument în plus că Cel de Sus lucrează prin oameni.
La anul Domnului 1859, ca să-și realizeze planurile Sale privind Neamul Românesc, El a ales niște Oameni, unul dintre ei fiind Cocuța, fiica poetului Costache Conachi.
La 10 mai 1866, prinţul Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul de principe al României. VIDEO
|
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914) |
Acum 152 de ani, la 10 mai 1866, Prinţul Carol, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), după ce a fost proclamat domn de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866), a depus jurământul de domnitor al românilor, încheindu-se astfel provizoratul locotenenţei domneşti, care a funcţionat după abdicarea silită a domnitorului Al.Ioan Cuza
Fusese ales în urma plebiscitului din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866).
Tînărul Carol, reprezentant al familiei princiare prusace Hohenzollern, înrudită cu familia îmăratului francez Napoleon al III-lea, a trebuit să călătorească incognito, din Prusia spre România, cu pașaport străin pe numele lui numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, ţara sa aflându-se în război cu Austria.
Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și prinţul a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător.
La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Carol a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie, unul din membrii locoteneţei domneşti instituite după abdicarea lui Cuza şi prefect de poliție al Bucureștilor, a citit formula de jurământ românesc, comunicată prințului în traducere franceză:
„Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care viitorul principe, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur.
După exilarea domnitorului și întemeietorului României, Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate (1859) fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Valahiei, iar acum urma să se ajungă la dizolvarea acestei uniri.
Nici chiar în Prusia nu era bine văzută această preluare a scaunului României, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului„, fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).
După ce a pășit pe teritoriul României, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin, Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei din Bucureşti.
Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Rîmnicu-Vîlcea, Curtea de Argeș, Cîmpulung și Tîrgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Proclamat domnitor în ziua de 10 mai 1866, Carol, rămîne cu acest titlu pînă în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.
A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Regele Carol I este considerat, alături de principele Alexandru Ioan Cuza, fondator al României moderne.
Statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.
Realizările domniei lui Carol I
Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări şi tot atunci ţara s-a întregit cu Dobrogea, ca urmare a Războiului de Independență din 1877-1878 şi mai târziu, în 1913 cu Cadrilaterul.
Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.
Regele Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. În timpul domniei sale, în 1866, Parlamentul a adoptat una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, iar instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc.
Trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.
Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar treptat, şi substanţa modelului european-occidental.
La 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, recunoscută ulterior de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878, întrunit în urma înfrângerii Imperiului Otoman de forţele armate ale Rusiei şi ale României, care pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol.
Încă de la venirea sa în Principatele Române, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.
Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri, o altă realizare istorică a fost şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă, la acea dată unul dintre cele mai mari realizări inginereşti de acest fel din lume, care lega Dobrogea, peste Dunăre de restul ţării.
Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, o performanţă cu totul remarcabilă pentru acele vremuri.
O parte însemnată din moștenirea lui Carol I s-a păstrat până în zilele noastre.
În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată, dar în plan instituțional, câteva dintre reperele României moderne au fost înfiinţate în uma implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României.
De asemenea, în timpul domniei sale a fost creată moneda naţională – Leul.
În plan cultural, datorăm Regelui Carol I și soției sale, Regina Elisabeta a României, construirea faimosului castel Peleș de la Sinaia, dar și sprijinirea creaţiei unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.
Primul fotograf de război din lume a fost fotograful regal, clujeanul de origine maghiară Karoly Papp de Szathmary.
În momentul începerii domniei viitorului rege, România nu era decât o înjghebare a două provincii locuite de români, aflate sub suzeranitatea otomană.
În momentul morții Regelui Carol I, România devenise un stat european modern, puternic, dar și un actor politic şi economic extrem de respectat, atât pe plan regional, cât şi pe plan internațional.
Deviza suveranului, care a fost lege pentru supuşii săi pe timpul întregii sale domnii de 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria românilor era: „Totul pentru ţară! Nimic pentru mine“.
Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. S-a confruntat cu răscoale țărănești, cu opoziţia clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.
A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat la Curtea de Argeş.
În ciuda firii sale reci şi calculate, Carol I şi-a iubit poporul.
„Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”, spunea Carol I despre români.
În testamentul său, regele Carol I a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:
”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.
Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.
Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.
Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.
Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.
Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine».
Între 1866-1947, Ziua națională a României a fost sărbătorită în data de 10 mai, ziua în care MS Regele Carol I a legalizat prin semnătura sa declaraţia de Independenţă a României.
Ulterior, între 1948 și 1989, ziua naţională a fost schimbată, de către comuniști în data de 23 august.
De asemenea, istoria a fost şi ea mistificată de comunişti în încercarea de a şterge rolul avut de regalitate în clădirea statului România, în manualele de istorie fiind înscrisă ca dată a independenţei ziua de 9 mai 1877.
Această dată a rămas fără temei sărbătoare oficială până în zilele noastre şi de aceea s-ar cuveni, în numele restabilirii adevărului istoric, revenirea la sărbătorirea zilei de 10 mai.
CITIŢI ŞI:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/10/ziua-de-10-mai-in-istoria-romanilor/
SURSE: