Nicolae DABIJA: Cocuța

Cocuța

Unirea celor două țări române – Moldova și Valahia – de la 24 ianuarie 1859 a fost o întâmplare, pusă la cale de Dumnezeu.
Rusia visa să-și facă drum liber spre Constantinopol, unde țarul își dorea reședința de iarnă, plănuind să-și anexeze și cealaltă parte a Moldovei, în care să-și aducă dodonii și smirnovii săi din acel secol.
Bănuind marele pericol pe care-l reprezenta Rusia, care, pretextând „eliberarea” țărilor ortodoxe de sub jugul turcilor pentru ca să-l așeze pe al ei pe grumazul românilor, statele europene se unesc contra „creștinilor” ruși.

Rusia pierde Războiul Crimeii, fiind nevoită să restituie în 1856 Moldovei o parte din teritoriul furat de ea cu 44 ani mai devreme – județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Istoricii sovietici, care mai sunt activi și la 30 de ani de la decesul URSS, afirmă că Basarabia, aflându-se în componența Imperiului țarist, n-a participat la crearea statului român modern de la 1859, scrie https://litart.press/.

Nimic mai fals.

Ea a votat atât Unirea de la 1859, cât și alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor, prin deputații celor trei județe de la Sud – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Aceștia îl cunoșteau prea bine pe A.I.Cuza, care a fost într-o perioadă judecător la Cahul.
După expirarea mandatelor de 7 ani de domnie ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica, cele două principate rămăseseră fără domnitori.
Conform Regulamentului Organic, în lipsa domnitorului, țara urma să fie guvernată de un caimacam.
Sultanul îl numește în această funcțiune importantă pe Nicolae Vogoride.
Atât Rusia cât și Turcia nu doreau apariția unui stat puternic la gurile Dunării și Marea Neagră.
Și ar fi reușit în intențiile lor, dacă n-ar fi intervenit Cocuța Conachi (1828-1870).
Cocuța sau Ecaterina Conachi a fost fiica poetului Costache Conachi.

Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu greco-bulgarul Nicolae Vogoride, care, deși nu știa românește, cu ajutorul bătrânului boier Costache Conachi, obține să fie împământenit și să urce vertiginos pe scara ierarhică.
Turcii i-au promis că, dacă face totul ca Moldova să nu se unească cu Valahia, îl vor numi domnitor al Moldovei.
El le declară război unioniștilor.
Le pune piedici ca aceștia să nu fie aleși în divanul ad-hoc de la Iași, îi scoate din slujbe, îi arestează.
Boierii Holban și Voinov au fost închiși doar pentru faptul că purtau costume naționale.
Erau pedepsiți toți cei care cântau sau dansau „Hora Unirii”.
Agenții caimacamului umblau prin țară și amenințau: „Cine va rosti cuvântul „Unire” va fi dus la ocnă”.
Caimacamul Vogoride falsifică rezultatele voturilor din Divanul ad-hoc de la 19 iulie 1857. Moldova nu vrea unire! îl anunță el pe sultanul Abdul Mecid.
Mai marele Imperiului Otoman îl felicită cu victoria: „Pregătește-te să devii domn al Moldovei. În curând vei primi firmanul”, îl anunță acesta într-o scrisoare.
Dar Cocuța descoperă în seiful caimacamului corespondența lui cu Înalta Poartă, voturile falsificate și rapoartele soțului ei făcute sultanului.
Cocuța Conachi-Vogoride alege – între a fi Prima Doamnă a țării și Țară, între familie și patrie.
Ea-și deconspiră soțul, trădător de Țară, înmânându-i documentele compromițătoare fratelui ei, Costache Negri, care, la rândul său le dă spre publicare, cotidianului ”L’Etoile d’Orient” (”Steaua Orientului”), care apărea la Bruxelles.
Franța, Austria, Anglia, Prusia intervin. Rezultatele alegerilor sunt anulate.
Sunt stabilite alte alegeri pentru divanurile ad-hoc la 22 septembrie 1857.
Adunarea Moldovei îl va investi la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 adunarea de la București îl va alege și domnitor al Valahiei.
Soluția genială a alegerii unui singur domnitor pentru cele două principate dunărene a însemnat crearea României moderne.
Statele europene au fost puse în fața unui fapt împlinit.
Actul de la 24 ianuarie 1859 a pregătit terenul pentru edificarea României Mari de la 1 Decembrie 1918.

Foto: Cocuța Conachi-Vogoride

Meritele Cocuței Conachi sunt inestimabile.
Gestul ei de sacrificiu, a făcut ca visul de aur al mai multor generații să devină realitate.
Unirea tuturor românilor într-o singură țară și într-un singur stat este testamentul nescris al acestei femei de curaj, lăsat tuturor urmașilor ei de ieri și de azi.
Întreaga-i viață e un argument în plus că Cel de Sus lucrează prin oameni.
La anul Domnului 1859, ca să-și realizeze planurile Sale privind Neamul Românesc, El a ales niște Oameni, unul dintre ei fiind Cocuța, fiica poetului Costache Conachi.

La 10 mai 1866, prinţul Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul de principe al României. VIDEO

 

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914)

 

 

Acum 152 de ani,  la 10 mai 1866, Prinţul Carol, din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), după ce a fost proclamat domn de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866), a depus jurământul de domnitor al românilor, încheindu-se astfel  provizoratul locotenenţei domneşti, care a funcţionat după abdicarea silită a domnitorului Al.Ioan Cuza

Fusese ales în urma  plebiscitului din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866). 

Tînărul Carol, reprezentant al familiei princiare prusace Hohenzollern, înrudită cu familia îmăratului francez Napoleon al III-lea, a trebuit să călătorească incognito, din Prusia spre România, cu pașaport străin pe numele lui numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, ţara sa aflându-se în război cu Austria.

Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și prinţul a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător.

La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Carol a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.

Colonelul Haralambie, unul din membrii locoteneţei domneşti instituite după abdicarea lui Cuza şi prefect de poliție al Bucureștilor, a citit formula de jurământ românesc, comunicată prințului în traducere franceză:

„Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care viitorul principe, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur.

După exilarea domnitorului și întemeietorului României, Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate (1859) fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Valahiei, iar acum urma să se ajungă la dizolvarea acestei uniri.

Nici chiar în Prusia nu era bine văzută această preluare a scaunului României, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului„, fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).

După ce a pășit pe teritoriul României, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin, Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei din Bucureşti.

Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Rîmnicu-Vîlcea, Curtea de Argeș, Cîmpulung și Tîrgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

 Proclamat domnitor în ziua de 10 mai 1866, Carol, rămîne cu acest titlu pînă în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege, devenind astfel primul rege al României.

A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

  Regele Carol I este considerat, alături de principele Alexandru Ioan Cuza, fondator al României moderne.

Statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Realizările domniei lui Carol I

Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări şi tot atunci ţara s-a întregit cu Dobrogea, ca urmare a Războiului de Independență din 1877-1878 şi mai târziu, în 1913 cu Cadrilaterul. 

Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regele Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. În timpul domniei sale, în 1866, Parlamentul a adoptat una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, iar instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc.

Trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

La 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, recunoscută ulterior de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878, întrunit în urma înfrângerii Imperiului Otoman de forţele  armate ale Rusiei şi ale României, care pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol.

Încă de la venirea sa în Principatele Române, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri, o altă realizare istorică a fost şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă, la acea dată unul dintre cele mai mari realizări inginereşti de acest fel  din lume, care lega Dobrogea, peste Dunăre de restul ţării.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, o performanţă cu totul remarcabilă pentru acele vremuri.

O parte însemnată din moștenirea lui Carol I s-a păstrat până în zilele noastre.

În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată, dar în plan instituțional, câteva dintre reperele României moderne au fost înfiinţate în uma implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României.

De asemenea, în timpul domniei sale a fost creată moneda naţională –  Leul.

În plan cultural, datorăm Regelui Carol I și soției sale, Regina Elisabeta a României, construirea faimosului castel Peleș de la Sinaia, dar și sprijinirea creaţiei unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.

Primul fotograf de război din lume a fost fotograful regal, clujeanul de origine maghiară Karoly Papp de Szathmary.

În momentul începerii domniei viitorului rege, România nu era decât o înjghebare a două provincii locuite de români, aflate sub suzeranitatea otomană.

În momentul morții Regelui Carol I, România devenise un stat european modern, puternic, dar și un actor politic şi economic    extrem de respectat, atât pe plan regional, cât şi pe plan internațional.

Deviza suveranului, care a fost lege pentru supuşii săi pe timpul întregii sale domnii de 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria românilor era: „Totul pentru ţară! Nimic pentru mine“.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. S-a confruntat cu răscoale țărănești, cu opoziţia clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

A murit la vârsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, fiind înmormântat  la Curtea de Argeş.

În ciuda firii sale reci şi calculate, Carol I şi-a iubit poporul.

„Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”, spunea Carol I despre români.

În testamentul său, regele Carol I a cerut urmaşului Ferdinand să ducă mai departe crezul după care a condus România vreme de 48 de ani:

”Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.

Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine». 

Între 1866-1947,  Ziua națională a României a fost sărbătorită în data de 10 mai, ziua în care MS Regele Carol I a legalizat prin semnătura sa declaraţia de Independenţă a României.

Ulterior, între 1948 și 1989, ziua naţională a fost schimbată, de către comuniști în data de 23 august.

De asemenea, istoria a fost şi ea mistificată de comunişti în încercarea de a şterge rolul avut de regalitate în clădirea statului România, în manualele de istorie fiind înscrisă ca dată a independenţei ziua de 9 mai 1877.

Această dată a rămas fără temei sărbătoare oficială până în zilele noastre şi de aceea s-ar cuveni, în numele restabilirii adevărului istoric, revenirea la sărbătorirea zilei de 10 mai.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/10/ziua-de-10-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

SURSE: 

 

 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

http://istoria.md/articol/861/10_mai,_istoricul_zilei#1866

http://www.ligamilitarilor.ro/eroii-neamului/regele-carol-fauritorul-romaniei-moderne/

http://adevarul.ro/locale/alexandria/domnia-regelui-otel-carol-i-deviza-lui-lege-supusii-romani-48-ani-totul-tara-nimic-mine-1_57308bbb5ab6550cb8b2712f/index.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/ce-mostenire-a-lasat-romanilor-regele-carol-i-cel-mare-352875

22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străveche familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le-a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale, iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza, profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. 

A fost desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) iar în martie 1862 s-a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

După constituirea guvernului unic al Principatelor, ministerele din Moldova sau fost desfiinţate, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul şi-a pierdut statutul de capitală.

Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege  potrivit căreia poliţia  presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict major  între politicieni, era reforma agrară.

Conflictul între conservatorii conduși de Barbu Catargiu și liberali (supranumiţi “roșii“) grupați în jurul lui IC Brătianu, CA Rosetti și Mihail Kogălniceanu s-a ascuțit, odată cu promovarea proiectului de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală şi adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862.

Acesta nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau, ci constiuirea așa-zisul pământ comunal, reprezentând câte 3 pogoane de fiecare familie.

Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţia liberală. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, însă având majoritatea în Cameră, era evident că executivul conservator condus de Catargiu îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția a apelat la mase şi a convocat pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.

Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 În Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

S-a bănuit că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza, sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru a fost nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Glontele a produs o rană adincă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gîtul cu trunchiul, a lovit coloana și a rupt-o. Aceasta a fost cauza morții primului ministru, care a fost instatanee.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării pentru depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectului de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca.

Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului.

Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit şi că acesta ar fi fost Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati se recomanda cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : 

”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, cel dintâi premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa marelui om politic român, s-a ridicat în memoria acestuia o statuie pe al cărei soclu a fost scris,  celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

Statuia a fost dislocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

A fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei