CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Colonizările forțate – un instrument odios de rusificare a populației din Basarabia cotropită de Rusia

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812

 

Una din cele mai grave şi odioase crime pe care le-a săvârşit Rusia ţaristă în Basarabia după 1812 a fost colonizarea forţată a acestei regiuni cu populaţie eterogenă, străină intereselor naţionale a românilor basarabeni. 

Noi numim şi comparăm colonizarea cu fenomenul „tsunami”, care distruge totul în calea lui. Unii istorici scriu că, chipurile, „schimbarea componenţei etnice a populaţiei Basarabiei a contribuit la „dezvoltarea demografică a ţinutului”. Se intensifică simţitor procesul de urbanizare”. „Din 1819 până la 1856 populaţia urbană a crescut de la 43 de mii până la 196 de mii de oameni, de circa 4,6 ori” („Istoria Republicii Moldova”, Chişinău, 1997, p. 100). Însă, în realitate, Rusia ţaristă ducea o politică meschină şi sângeroasă de colonizare şi schimbare a componenţei etnice a populaţiei, de lichidare a populaţiei româneşti din această regiune.

După 1812, Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie rusească. Elita politică a Rusiei ţariste (Alexandru I, Mihail Kutuzov, Ivan Garting, Alexandru Bahmetiev, Filip Vighel, Mihail Voronţov, Ivan Inzov, Ivan Lipromdi, Pavel Ciceagov, A. Kornilevici, S. Tucikov şi mulţi alţii) s-a ocupat cu colonizarea Basarabiei. În multe documente scrise şi trimise la Petersburg se afirma precum că Basarabia este o regiune „pustie”, ceea ce nu corespundea realităţii.

La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a permis strămutarea de colonişti nemţi în Basarabia, dându-le aceleaşi drepturi, acordate bulgarilor şi sârbilor care s-au aşezat în această regiune românească mai înainte.

În 1814, coloniştii nemţi întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemţeşti Krasnoe, Culmea, Maloiaroslaveţ, mai apoi, din 1816, s-au format localităţile nemţeşti Brien, Arciz, Borodino, Leipzig, Kleistitz, Verschanpenaus şi Berezino, iar coloniştii bulgari întemeiază satul Valea Perjei.

Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sarata în 1812. În acest an, prin decretul lui Alexandru I coloniştii nemţi şi bulgari sunt scutiţi de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit şi a clădirilor publice.

Mai târziu au fost formate coloniile nemţeşti Maloiaroslaveţ II şi Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc. La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgare şi găgăuzeşti: Ferapontovka, Tvardiţa, Chiuriutnea, Tabac (Bolgrad), Vaisal, Derment-Dere, Iserli, Devlet-Agaci, Pandacli, Glavans, Galiţî, Selioglu, Traianul Vechi, Ciumlechioi, Ghiulmen, Cuporom, Burgugi, Deljelere, Iscopolos, Beimagala, Dragodan, Trapoclu, Camcic, Culevcea etc.

Mai apoi, la 29 decembrie 1819, Alexandru I a emis un decret privind stabilirea în Basarabia a bulgarilor şi altor colonişti. Toţi aceşti venetici, sosiţi în Basarabia, aveau „toate drepturile şi privilegiile acordate străinilor declaraţi colonişti, aşezaţi în guberniile Novorosiei şi în Basarabia”. Aceşti colonişti au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului. Mai mult, toţi coloniştii care au venit în Basarabia în timpul războiului de cotropire din 1806-1812 au beneficiat „de aceeaşi scutire pe un termen de şapte ani” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 101).

Tot pământul din sudul Basarabiei a fost împărţit arbitrar în patru districte.

1. Districtul Prut cu 14 localităţi;

2. Districtul Cahul cu 12 sate;

3. Districtul Ismail cu 13 localităţi şi

4. Districtul Bugeac cu 19 sate.

Din toate aceste 58 de localităţi, 26 erau sate româneşti, iar 32 erau sate bulgăreşti, ruseşti, ucrainene, găgăuzeşti. Din această perioadă s-a pus baza răpirii sudului Basarabiei şi alipirea lui la Novorosia, iar mai apoi la Ucraina sovietică în 1940. Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Comuna Tabac a fost în 1819 botezată în Bolgrad, iar satul Bairamcea ruşii l-au numit Nikolaevka-Novorossiiskaia, pentru că aici veniseră hoardele de cazaci din Novorosia.

Cea mai mare primejdie pentru românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a decis ca prin colonizarea acestei provincii cu populaţie slavă s-o transforme mai apoi în „pământ rusesc”.

În iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a obligat pe noul numit guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, să aibă grijă de colonizarea acestei regiuni cu populaţie străină, să atragă „atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii” şi să supună sub controlul Rusiei „sufletul acestor popoare” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 66-67, 112). În 1825, Mihail Voronţov a format o Comisie specială de stat care se ocupa cu ocârmuirea coloniştilor („Oficiul coloniştilor din Basarabia”).

În 1833 acest Oficiu a fost desfiinţat, iar pentru administrarea tuturor coloniilor din sudul Rusiei a fost menţinut Comitetul tutelar al coloniştilor străini din Rusia, sub preşedinţia lui Ivan Inzov, având reşedinţa la Odesa.

Prima categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost aşa-numiţii ţărani „fugari”. În secolele XVIII-XIX în Basarabia au năvălit ca lăcustele foarte mulţi ţărani ruşi şi ucraineni.

În Rusia ţaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „ştiri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis” (C. V. Cistov, „Russkie narodnîie soţialino-utopiceskie leghendî”, M., 1967). De aceea aceşti ţărani şerbi nu mai voiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810-1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni (Anţupov I. A. „Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII-XIX v.”, Chişinău, 1996, p. 14). Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti. (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18-23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182-186).

A doua categorie de ţărani ruşi care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanţii credinţei de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655-1656 şi s-au refugiat în mai multe regiuni ale ţărilor vecine, inclusiv în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9800 de rascolnici.

După datele publicate de I. A. Anţupov, în 1861-1865, în judeţul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Teleneşti. De asemenea, ei mai activau în satele Ivancea şi Izbeşti. Din 1656 şi până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici.

A treia categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost ţăranii colonişti aduşi de către administraţia ţaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20.000 de ţărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula şi Reazan.

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că ţarismul a decis să mărească numărul coloniştilor ruşi ca un mecanism eficient de consolidare a regimului de ocupaţie rusesc. O mare parte de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei alimentare, în construcţie, la calea ferată etc. Ei foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în Basarabia.

Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Pentru a se camufla adevăratul scop al colonizării, ea era prezentată ca o necesitate de a valorifica aceste pământuri, chipurile, slab populate. În realitate, densitatea populaţiei Basarabiei de 1,2 oameni la km2 era mai mare decât în guberniile ruseşti, precum Vologda, Arhanghelsk, Kuban, Stavropol etc. („Basarabia şi basarabenii”, p. 164). Pe de altă parte, ţarismul a împărţit mai mult pământ la colonişti decât aveau ţăranii români din Basarabia. Conducerea imperială nu se putea baza numai pe elementele nobilimii autohtone.

Ţarismul a atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei româneşti din Basarabia. El le-a atribuit sub formă de cadou pământul românilor basarabeni. În 1812-1835 ţarul a dăruit contelui Karl Neselrode, generalului Ivan Sabaneev, principelui Volkovski câte 10.000 de desetine de pământ în Basarabia; generalul Mihail Roler a primit 3000 desetine, consilierul de stat Constantin Catacazi, moştenitorii generalului Cornilovici, Dumitru Moruzi au primit câte 6000 desetine, colonelul Canarin – 25.000, generalul Alexandru Benkendorf – 28.000, colonelul Afanasiev – 7 mii desetine de pământ arabil („Basarabia şi basarabenii”, p. 166-168).

În această perioadă, ţarismul a donat boierilor ruşi şi celor rusificaţi 300.560 de desetine de pământ. Acest pământ aparţinea ţăranilor basarabeni. Dar acest teritoriu a fost colonizat de boierimea rusească.

Către 1843-1844, în Basarabia locuiau 48.963 de evrei, 15.410 ruşi, 64.686 bulgari şi găgăuzi, 119.248 ucraineni, 15.477 germani, 2.356 armeni, 2.824 greci şi 2.612 – alte etnii (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10-22). În urma colonizării forţate a Basarabiei, deportării populaţiei autohtone în această regiune în 1897 locuiau: 47,5% români moldoveni, 19,62% ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari, 3,11% nemţi, 2,88% turci (găgăuzi), alte etnii – 1,1% (D. Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 126).

Colonizarea ţaristă a influenţat asupra componenţei populaţiei din judeţul Orhei. Către 1901 în acest judeţ locuiau 191.766 români moldoveni, 17.539 ruşi, 26.005 evrei, 296 armeni, 493 polonezi şi 189 găgăuzi.

În concluzie, vom menţiona că sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.

Autocraţia ţaristă a creat în Basarabia mai multe probleme naţionale, care până astăzi nu sunt rezolvate. Problema ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor şi găgăuzilor îşi trage rădăcinile din perioada războiului de ocupaţie ruso-turc din 1806-1812, care s-a desfăşurat pe pământul românesc fără nici un drept legal.

Încercarea de a rezolva aceste probleme trebuie să înceapă cu studierea istoriei apariţiei acestor etnii pe teritoriul suveran al Ţării Moldovei şi mai apoi al Basarabiei. Datele statistice, documentele istorice ne arată că sudul şi parţial nordul Basarabiei, Transnistria şi oraşele Ismail, Akkerman, Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin şi Chişinău au devenit în timp de 200 de ani de dominaţie rusească centrele principale de colonizare, rusificare, denaţionalizare şi distrugere a populaţiei româneşti din această regiune.

Colonizarea a concentrat puterea ţaristă şi sovietică în aceste centre basarabene, a format anumite focare de promovare a politicii expansioniste a Federaţiei Ruse, de distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie.

Regimul colonial ţarist şi sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, de bunăvoie cu ţara noastră – România.

Anton Moraru,
dr. hab. în istorie, prof. univ. 

https://www.timpul.md/articol/colonizarea-fortata-a-basarabiei-dupa-1812-33486.html

Reclame

08/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

26 ianuarie 1859: Anunțul privind încetarea activității căimăcămiei din Țara Românească și formarea unui guvern provizoriu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru adunarea electiva a valahiei photos

 

 

 

 

 

 

Anunțul formării guvernului provizoriu în Țara Românească din 26 ianuarie 1859

În 26 ianuarie 1859, Nicolae Golescu, numit de Cuza ministru de interne, anunță Principatele Unite încetarea activității căimăcămiei din Țara Românească.

Totodată, Golescu înștiințează că domnitorul l-a însărcinat cu formarea unui guvern provizoriu.

Principatele Unite

Moldova și Țara Românească

Onorata obșteasca Adunare Electivă, constituită la 24 Ianuarie curent, a și ales prin toate formele legale prevăzute de Convenție, cu unanimitatea voturilor de Domn Stăpânitor al Țării Românești pe Înălțimea Sa Alexandru Ion I, Domnul Moldovei. Această alegere a fost aclamată de națiune și de oștire.

Onorata obștească Adunare, comunicând îndată prin depeșe telegrafice votul ei Înălțimii Sale, Măria Sa a răspuns că primește cu mândrie și recunoștință a fi șeful Românilor de dincoace de Milcov, precum este și al fraților noștri de dincolo de Milcov.

Cu numirea dar a Domnului Stăpânitor, Căimăcămia constituită de mai înainte pentru executarea operațiilor electorale, încetând din funcție, Măria Sa Domnul a numit President al Consiliului Administrativ și Ministru Secretar de Stat al Departamentului Justiției, pe d-l Ioan Al. Filipescu, iar pe subsemnatul ca Ministru Secretar de Stat al Departamentului din Năuntru, invitându-i totodată a lua cârma Guvernului și a compune un minister provizoriu.

Acest Înalt ordin îndeplinindu-se, Înălțimea Sa a și întărit pe:

  • D-l Barbu Catargiu, ca Ministru al Finanțelor.

  • General Barbu Vlădoianu, ca șef al Miliției.

  • Ioan C. Cantacuzin, ca Ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice.

  • D-l Gr. Filipescu, ca Ministru al Controlului, și

  • Dimitrie Brătianu, ca Ministru din Afară.

Acesta este noul ordin de lucruri ce s-au așezat în Țara noastră și asupra căruia subscrisul se simte dator să arunce o căutătură de ochi, ca înțelegându-l să putem păși cu toții pentru îndeplinirea datoriilor noastre cu înțelepciune și energie.

Românii din aceste două țări declaraseră prin organul Generalelor lor Adunări din anul 1857, că întrunirea acestor două principate întru-un singur Stat cu un șef dintr-o familie domnitoare din Europa, este condiția principală ca să putem merge cu pas sigur, pe drumul regenerării și împuternicirii naționale. Înaltele Puteri Garante nu găsiră mijloc în conferințele de la Paris, a acorda cererea noastră în toată întregimea ei, însă ne deschise drumul ca noi înșine să putem ajunge la ținta dorită, de aceea deși lasă o administrație deosebită pentru fiecare Principat, însă le înseamnă legi identice, le dădu instituții comune, și chiar de multe ori o acție comună.

Onorata obștească Adunare Electivă de astăzi, alegând de Domn Stăpânitor al Țării Românești, pe Înălțimea Sa Alexandru Ioan I, Domnul Moldovei, a făcut un pas înainte spre Unire, fără însă a călca nici litera nici spiritul Convenției, căci unirea se face numai în persoana Șefului Statului, lucru ce nu este nicidecum poprit de Convenție, iar nu și în administrația din năuntru a țărilor ce rămâne conform Convenției osebite.

Așa dar onorată Adunare Electivă, dându-ne de Șef al Statului pe alesul Moldovei, a făcut mai mult decât a ne da un Domn, ea a consfințit un principiu, care este înrădăcinat în inimile tuturor Românilor; principiu ce, în aplicare sa dezleagă una dintre cele mai mari greutăți ce înfățișa Convenția de la Paris, adică o acție comună în amândouă principatele executată de doi Șefi; mai putem adăuga că, cu această alegere am dat cea mai vie și ce mai mare dovadă de dragoste și încredere fraților noștri din Moldova.

Astfel, cu alegerea Măriei Sale Alexandru Ioan I, nu numai am înființat condiția cea mai însemnată pentru întărirea politică a Țării, adunând cu un mod frățesc într-o singură mână puterea acestor două Principate, ci am întărit și societatea noastră, căci prin alegerea anonimă a Înălțimii Sale, unindu-se toate clasele într-un același sentiment, într-o aceeași idee, unitatea societății noastre, de acum înainte este asigurată pentru totdeauna, de vom ști să o prețuim îndestul și să ne aducem aminte că “Unirea face puterea” și că slăbiciunea societății în genere este vătămătoare și fatală tuturor claselor și mai cu osebire celor avute.

Fiind dar învederat, că această nouă situație este cea mai firească, cea mai legală, și totodată cea mai fericită și cea mai frumoasă ce putem aștepta, suntem încredințați că toți, fără osebire, atât cetățeni cât și funcționari, se vor pătrunde de misea și de noile îndatoriri ce ea impune tuturor cetățenilor în genere și mai cu osebire acelora cărora este încredințat aplicarea legilor. Onoarea, probitatea, patriotismul, activitatea, energia și blândețea trebuie să prezide de acum înainte la toate actele noastre publice și particulare. Dar, fraților, cu cât o poziție este mai înaltă, cu cât avantajele ei sunt mai mari, cu atâta și datoriile trebuiesc îndeplinite cu mai multă scumpătate și sfințenie; să ne silim dar, să ne punem toate puterile ca să ne arătăm demni de poziția ce am dobândit-o cu ajutorul Europei și care ne urmează astăzi cu o privire îngrijită și plină de amor, în toate actele noastre naționale; să ne arătăm cum suntem din natura noastră, iar nu cum cum tristele condiții ce ne apăsară așa de greu și întru-un timp așa de îndelungat, ne făcuse să fim, să dovedim prin sacrificiile noastre de toate zilele pentru binele comun, prin respectul nostru pentru legile noi, că într-adevăr amorul patriei ne-a santificat și ne-e ridicat la o înălțime unde interesele egoiste nu pot să ne mai atingă.

Noi, mai cu osebire care suntem funcționari publici, să facem pe toți cetățenii să creadă, că de azi înainte au o patrie liberă, unde legea este dreaptă și ocrotitoare.

Dumnezeu este cu noi, fraților, să fim și noi cu credință la dânsul și România va fi tare și ferice.

Să trăiască Principatele Unite!

Să trăiască Alexandru Ioan I, Domnul Moldovei și al Țării Românești.

Ministrul din Năuntru, Nicolae Golescu.

07/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum i-a masacrat Mihai Viteazul pe creditorii turci

 

 

 

 

Născut în anul 1558  la Targul de Floci, situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută.    Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor era sora lui Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul (capuchehaia) domnului Munteniei la Constantinopol, fiind o persoană foarte influentă. 

Identitatea tatălui lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al domnului muntean Pătraşcu cel Bun, alţii că a fost fiul nelegitim al acestuia.

Mihai Viteazul, cunoscut și ca Mihai Bravu,fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și, pentru o perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

 

 

 

Pentru a fi înscăunat pe tronul Țării Românești,  Mihai a oferit  sultanului si nobililor turci care  i-au facilitat intrarea la suveranul otoman 1,5 milioane de galbeni, o sumă fabuloasă pentru acele vremuri.

Așa se face că in octombrie 1593, noul domnitor al Valahiei a intrat in Bucuresti însoțit de un alai de creditori dornici să își recupereze cât mai repede investițiile făcute pentru înscăunarea domnului Mihai pe tronul Țării Românești.

În acea perioadă, la iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-German, în Europa apuseană se constituise Liga Creştină, o alianţă antiotomană  la care au aderat Spania și  ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferrara.

Popoarele din Balcani îşi legau speranţele de eliberare şi independenţă de acţiunea marilor puteri creştine.

Dovedind o intuiție caracteristica doar marilor lideri militari si politici, Mihai nu  a ramas indiferent la mișcarea antiotomană care cuprinsese Europa si, atras de idealul eliberarii țării sale de turci,  el a  hotărât să se alăture Ligii Sfinte europene. 

Nu a așteptat sa fie invitat ci, fapt ce îl caracteriza din plin, ia inițiativa și trimite el însuși soli în Ardeal si Moldova, precum și la boierii Buzești, pe care îi cheamă alaturi de el in lupta antiotomană. Rezultatul a fost o intelegere deplina între cele trei țări românești.

 La 13 noiembrie 1594, la doar un an dupa înscăunarea sa, Mihai i-a chemat pe toți creditorii la vistieria domnească pentru a „încheia socotelile”. Dar socotelile sale erau mai mult decât sângeroase. Tunurile au lovit în plin in mulțimea celor adunați să își primeasca banii. Supravietuitorii au fost masacrați de oștenii domnului, după care au urmat cei  circa 2000 de ieniceri, întreaga garnizoana turceasca din București, in frunte cu emirul.  La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii suferă infrângeri zdrobitoare.

In Moldova, domnul  Aron Voda, aliat în secret cu Mihai, îi măcelerea la rândul său pe toti otomanii din Iași și dadea semnul unei răscoale generale. 

Lupta antiotomană declanşată de Mihai odată cu  uciderea creditorilor turco-levantini şi masacrarea garnizoanei turceşti din Bucureşti (1594) va continua imediat cu  atacarea şi incendierea cetăţilor de la Dunăre ocupate de garnizoane otomane şi înfrângerea armatelor turco-tătare (venite să-l mazilească pe domn) la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti (ianuarie 1595). Sunt eliberate Rusciuc, Silistra şi Brăila.

 Este începutul odiseei marelui domn al românilor care avea să se încheie odată cu asasinarea sa pe Câmpia Turzii, din ordinul generalului Basta (1601).

Se încheie în acest fel, destinul celui care va deveni peste secole un simbol al luptei eroice pentru unitatea românilor.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/30/o-istorie-a-zilei-de-30-ianuarie-video-3/

30/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: