CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acțiuni subversive ale unor mari puteri îndreptate împotriva unirii Moldovei cu Muntenia

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

1859 – Unirea Principatelor Române

 

 

Între evenimentele epocale petrecute în istoria noastră după Războiul Crimeei (1853-1856), pierdut de Rusia în confruntarea acesteia cu coaliţia marilor puteri europene, un aspect mai puţin cercetat a fost acela al conspiraţiilor antiunioniste, puse la cale atât de forţe interne cât şi externe, în perioada premergătoare Unirii de la 1859.

Deosebit de periculos pentru cauza Unirii, a fost complotul pus la cale de prinţul Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza, sprijinit de Rusia şi finanţat de bancherii evrei Şmul Rbinovici şi Leiba Kan, care urmărea să pună prin orice mijloace mâna pe tronul ţării şi care a fost doar la un pas să-şi aducă la îndeplinire planul, care a fost dejucat de unionişti în ultima clipă.

Deşi învinsă în Războiul Crimeei şi nevoită să cedeze atât teritorii, cât şi din influenţa sa în politica sud-estului Europei, Rusia nu putea accepta totuşi ideea de a lăsa din mână Principatele Române, astfel încât a ales în acţiunile sale de împiedicare a Unirii, soluţia uneltirilor din umbră şi a finanţării de spioni, unul dintre pionii săi de bază în aplicarea acestei strategii fiind tocmai acest beizade Grigore,dornic să acceadă cu orice preţ pe tronul moldovean.

Prinţul moldovean s-a sprijinit în acţiunile sale pe contele polonez, Nieczuka Wierzebicki, un mercenar aflat în timpul Războiului Crimeei în slujba turcilor şi care a fost plătit de bancherul Rabinovici, pentru a-l sprijini pe Grigore Sturdza.

În scurt timp, Wierzebicki va recruta o adevărată armată de 1200 de mercenari polonezi, gata să intervină la primul semnal.

Potrivit planului, dacă Sturdza nu ar fi reuşit să ajungă domn prin coruperea deputaţilor, ar fi intrat în acţiune în forţă mercenarii pentru a-l impune pe tron, beneficiind totodată de tot sprijinul logistic şi diplomatic Rusiei.

În conformitate cu strategia adoptată, mercenarii fuseseră aduşi în taină în jurul capitalei Iaşi, ulterior ei urmând să fie concentraţi pe graniţa cu Muntenia şi trimişi în marş spre Bucureşti.

Fără îndoială, reuşita acestui plan ar fi blocat, cine ştie pentru câtă vreme, acţiunile unioniste care luaseră amploare în cele două ţări române.

Complotiştii nu aveau nici o îndoială asupra atuurilor lor, fiind convinşi că vor avea succes, mai ales că unii dintre liderii unioniştilor, printre care Kogălniceanu, Manolache Epureanu sau Anastasie Panu, făceau joc dublu, promiţând prinţului Grigore sprijinul, pentru ca acesta să acceadă la tron.

Reuşita planului părea atât de sigură, încât agentul rus William Sollioms, îi scria unuia dintre complotişti : ” Grigori Sturdza s-a ales Domn, prin urmare vei avea şi d-ta o bucată de pâine”.

Ar fi absurd sâ credem că în „Partida Unioniştilor” se aflau numai idealişti naivi şi că lipseau oamenii hotărâţi şi pragmatici, care să nu şovăie nici un moment în lupta inegală totuşi, pentru aducerea la îndeplinire a idealului secular al unirii poporului român, împotriva imensului pericol reprezentat de forţele din interior ostile Unirii, susţinute de forţa enormă a imperiilor vecine: Rusia, Turcia şi Austria.

Lovitura de stat pusă la cale, a fost dejucată în preajma zilei de 5 ianuarie, când unioniştii l-au propus domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, anihilând astfel şansele complotiştilor de a recurge la forţă, după ce acţiunile secrete ale lui Grigore Sturdza pentru coruperea unui număr suficient de deputaţi unionişti, eşuaseră.

Legenda spune că în seara zilei de 3 ianuarie 1859, unionistul Costache Negruzzi, dădea buzna în sala unde juca biliard Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene, pentru a-l înştiinţa că a fost ales să devină domn al celor două Principate Române  unite.

Este poate doar o poveste, dar ceea ce ştim acum este că alegerea lui Cuza a înclinat hotărâtor balanţa spre Unirea, aflată efectiv la momentul respectiv pe muche de cuţit.

A rămas de pomină şi răspunsul pe care l-ar fi dat Cuza, nevenindu-i să creadă , aducătorului veştii :

” Hai sictir, farsorule ! „.

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Harta Principatelor Române unite la 1859

 

Planuri finanţate de puteri străine prin care se urmărea blocarea acţiunilor Partidei Unioniste în cele două ţări române.

Într-o declaraţie dată după dezvăluirea complotului prinţului Grigore Sturdza, Alecu von Onciul spunea că:

„Nu se ştia decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a-l ucide pe Domn şi pe deputaţi”. 

Deputaţii  Partidei Unioniste aflaseră de pericolul grav care îi pândea şi au decis în ziua de 3 ianuarie, după o lungă dezbatere care a avut loc în casa deputatului unionist Pisoschi, să-l susţină ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene.

Un alt unionist se grăbeşte să-l aducă în faţa adunării pe Cuza, care după acceptarea candidaturii, a jurat că va abdica dacă proiectul unionist eşuează.

La sedinţa hotărâtoare, desfăşurată în ziua de 5 ianuarie, prinţul Sturdza infiltrase în sala unde urma să aibă loc votul agenti polonezi, instruiţi să anihileze eventualele proteste, în cazul în care va fi ales el.Surpriza a fost mare atunci când lui Sturza, sigur de victorie, i s-a respins candidatura, iar Cuza, comandantul oştirii ales domn, a adus trupe în jurul clădirii.

După eşuarea complotului, comandanţii polonezi reuniţi în aceeaşi zi, hotărau uciderea unor lideri ai unioniştilor, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, pe care îl considerau trădător.

Prinţul Sturdza decisese data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat, însă Alecu von Onciul şi Iacob Antosz i-au dezvăluit în 10 ianuarie lui Cuza planurile acestuia, astfel încât conspitaţia fost lichidată în ultimul moment.

Au urmat arestări in rândurile complotiştilor, printre primii numărându- se comandantul mercenarilor polonezi, Wierzbicki, asupra căruia au fost găsite între altele, scrisori cifrate şi sigiliul lui Grigore Sturdza.

Într-un raport secret consulul britanic la Iaşi, Henry A.Churchill, clarifica mai multe aspecte:” Acest evreu, Şmul Rabinovici, care a fost arestat ca implicat în conspiraţie, a mărturisit că a fost martor la o conversaţie care a avut loc între contele mercenar Wierzbicki şi ambasadorul Rusiei de la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul complotului.

Wierzbicki (alias Murad bey), care urma să plece în Principate, a primit din partea ambasadorului scrisori adresate consulului rus Popov de la Iaşi, cu recomandarea insistentă de a i se acorda tot sprijinul”.

Acelaşi evreu a adăugat ca Wierzbicki cheltuise 3000 de ducaţi pentru a cumpăra armament şi muniţie, pe care le-a ascuns într-o pădure şi că planul prevedea declararea unirii la Focşani şi proclamarea lui Sturdza domn în cele două principate române, cu binecuvântarea Rusiei.

Consulul britanic mai relata în secret la Londra faptul că ofiţerul Constantin Moruzi din armata rusă şi de asemenea un preot rus, Pop Costa, au întreprins în perioada premergătoare alegerii noului domn, numeroase acţiuni de incitare a norodului.

Unirea s-a înfăptuit totuşi la 5 ianuarie la Iaşi şi 24 ianuarie la Bucureşti, în  ambele principate fiind ales un singur domn – Alexandru Ioan Cuza.

Complotiştii implicaţi în conspiraţia din Moldova, inclusiv mercenarii polonezi, au fost aduşi în faţa Curţii Criminale şi acuzaţi de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”.

Au fost pedepsiţi să primească fiecare câte douăzeci de lovituri şi pentru că mulţi dintre ei erau cetăţeni ai unor state străine, au fost predaţi reprezentanţilor ţărilor lor, cu interdicţia de a mai reveni.

Cuza a intervenit personal pentru eliberarea prinţului Grigore Sturdza.Cu toată clemenţa care le-a fost arătată, conspiratoriii nu s-au resemnat, acţionând în continuare pentru împiedicarea Unirii.

La 1 februarie 1859, la Bucureşti a avut loc un atentat cu bombă nereuşit, care îl viza pe domnitorul nou ales al celor doua Principate Române, Alexandru Ioan Cuza.

Nu s-a aflat nici până în zilele noastre cine a pus la cale acesastă acţiune…

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

Foto: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi deputaţii Unirii

 

Elitele româneşti ale timpului au înţeles şansele extraordinare pe care le aveau şi au acţionat magistral

 După înfrângerea Rusiei de către marile puteri europene aliate ale Turciei, în Războiul Crimeei (1853 -1856), noua situaţie geopolitică de pe continentul european, a fost statuată de prevederile Tratatului  semnat în urma Congresului de Pace de la Paris, care a reuşit să blocheze câteva decenii expansionismul rus în Balcani.

Potrivit acestui Tratat, Rusia a trebuit să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad, aflate în sudul guberniei ţariste Basarabia, pe care o anexase în 1812 şi pierdea accesul la Gurile Dunării. De asemenea, zona Mării Negre a fost demilitarizată şi, ceea ce era foarte important, Rusia a pierdut controlul asupra Munteniei şi a Moldovei, care fuseseră la un pas de anexare, după ce guvernatorul rus Pavel Kiseleff, înaintase o propunere în acest sens, cu câţiva ani înainte.

După 1856, Principatele Române intrau sub garanţia celor şapte puteri europene, care au fost de acord să consulte românii în privinţa felului în care doreau să fie guvernaţi în viitor, înfiinţând în acest scop Adunările AD Hoc, menite să reprezinte toate straturile populaţiei.

Rusia şi-ar fi dorit o Unire  formală a acestora, sub conducerea unui domn marionetă, astfel încât să-şi poată perpetua prezenţa în zonă, motiv pentru care l-a sprijinit puternic din umbră pe prinţul trădător Grigore Sturdza.

Nici Imperiul Austriac şi nici Imperiul Otoman (care avea statutul de putere suzerană), nu acceptau ideea unirii prin voinţa poporului român, încercând prin fel de fel de ingeriţe grosolane, să-şi impună interesele politice.

Austria avea în Ţările Române o puternică agentură de spionaj şi subversiune, a cărei misiune era blocarea Unirii.

Agenţii austreci au început să facă mărturisiri…

Agentul Ignasy Ferdinand Kek mărturisea în fața tribunalului ca agenturile austriece aveau misiunea de a provoca în cele două ţări române dezordini grave sociale, care să justifice intervenţia armatelor străine, împiedicarea alegerii unui domnitor, „căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţiii”.

Principalul pion al subversiunii turceşti în Moldova acelor vremuri, a fost Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), grec la origine, fost Ministru de Finanţe al Moldovei, în perioada  18 decembrie 1856 – 7 martie 1857, sub căimăcămia lui Teodor Balş şi ulterior el însuşi caimacam (regent) al Moldovei),  între anii 1857 – 1858. 

S-a căsătorit cu Ecaterina „Cocuţa”Conachi, care avea numai 17 ani si era singurul copil al logofătului Costache Conachi şi  al Smarandei Negri,  mama  marelui om politic Costache Negri.

 La cununia sa a asistat şi domnitorul Mihai Sturdza. Noua familie şi-a luat şi numele de Conachi, după dorinţa marelui logofăt, care neavând un moştenitor, a dorit ca astfel să-i fie perpetuat numele.

După ce a fost numit caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins, mai ales după ce primise toate asigurările de la  Austria şi Turcia că, în cazul în care Marea Unire nu se va înfăptui, „caftanul de domnitor al Moldovei va fi al său”, astfel incât el a  falsificat fara nici o remuşcare  listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Vogoride                  Caricatură din presa vremii

 

 

Între postura de prima doamnă a ţării şi  simţămintele sale  patriotice unioniste, soţia sa, Ecaterina Conachi Vogoride, n-a ezitat să opteze pentru Unirea poporului  sau.

S-a integrat în mod natural în tabăra unioniştilor, alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Moruzi ş.a.

Când soţulsău şi-a impus prin fals  antiunionismul, Ecaterina Conachi n-a ezitat să sustragă corespondenţa secretă a acestuia cu Înalta Poartă, in care lui Vogoride îi era promis tronul tarii, dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc, şi să divulge uneltirile separatiste   ambasadorului  Franţei,  care a  facut in asa fel  ca acestea să fie publicate în ziarul unionist „L’Etoile d’Orient” ( Steaua Orientului), care apărea la Bruxelles, generând un imens scandal diplomatic la nivel european.

Apoi, traduceri în limba română ale acestei corespondenţe au fost răspândite şi în Moldova, sub titlul “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite fete politice”, cu menţiunea că  scrisorile  „sunt traduse din Steoa Dunarii, ce apare la Brucsela (Bruxeles)”.

În aceste condiţii, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană, obligându-l  pe sultan sa-l destituie pe marele vizir Reşid Paşa.

In situatia in care Austria şi Anglia, susţineau Poarta, s-a ajuns chiar la ameninţări de război, însă după  întrevederea de la Osborne între imparatul Napoleon al III- lea  al Frantei şi regina Victoria a Imperiului Britanic, unde s-a încheiat un acord de a se anula alegerile făcute sub controlul lui Vogoride şi de a se organiza altele, Poarta Otomană a consimţit  la 12 august 1857, anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au  soldat cu o majoritate unionistă.

La 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei, iar la 30 septembrie cel al Munteniei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul oştirii moldovene, s-a  numărat printre deputaţii noi aleşi în Divan.

Majoritatea unionistă era zdrobitoare şi dorea formarea unui singur stat, sub numele de ROMÂNIA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reprezentanţii românilor, au sintetizat cinci solicitări de bază: se cerea autonomie faţă de Turcia, Unirea celor două principate româneşti sub un principe străin, neutralitatea statului, reforme sociale şi necesitatea ca puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări Obşteşti, care să reprezinte toate interesele naţiei.

Conferinţa de la Paris din 7 octombrie 1858, a elaborat un document final, având rolul unei adevărate Constituţii pentru cele două principate. Unirea avea să fie una formală, fiecare principat român urmând să albă propriile sale instituţii executive şi legislative şi câte un domnitor..

Deputaţii l-au ales domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, pe Alexandru Ioan Cuza, iar în data de 24 ianuarie 1859, şi în Muntenia. A fost o mişcare inspirată şi curajoasă, care a exploatat o lacună a Convenţiei de la Paris, care nu specifica nicăieri interdicţia de a fi ales acelaşi domn în ambele Pricipate.

Obiectivul imediat următor, a fost infăptuirea Unirii depline, fără a mai aştepta deciziile altor reuniuni internaţionale, Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat al celor două principate, a armatelor lor, a legislatiei, vămilor, etc.

În 1861, Înalta Poartă a emis „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care era admisă unirea politică şi administrativă a celor două ţări române.

Pe 11 decembrie, domnul Cuza, a dat publicităţii o Proclamaţie prin care aducea la cunoştinţa tuturor că „naţionalitatea română este întemeiată”.

Din 1866, conform Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial ROMÂNIA.

 

SĂ TRĂIASCĂ ÎN VECI PATRIA NOASTRĂ, ROMÂNIA ! 

 

 

 

 

 

Surse: http://ro.blastingnews.com/cultura/2017/razboiul secret; https://cersipamantromanesc.wordpress.com/ portretul-unui-tradator;

 

24/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ecaterina Conachi, românca fără de care Unirea din 24 ianuarie 1859 nu ar fi fost posibilă. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for unirea de la 1859 photos

 

Harta Principatelor Române între anii 1859- 1878

Spre sfârşitul deceniului şase al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist după înfrângerea suferită în războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei, Angliei şi Regatul Sardiniei) a creat şansa unirii pentru ţările române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni şi agenţi de influenţă. 

Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român.

 Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene.

Se avea de asemenea în vedere revizuirea legilor fundamentale ale acestor două principate române, alegerea unor Adunări  ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organism înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. 

 Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.

Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitori de domn (regenţi sau caimacami). Aceştia au fost  în Moldova Teodor Balş (iulie 1856 – 1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857- toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856 – toamna lui 1858), favorabil Unirii. Scopul principal era organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.

  Turcia, Rusia şi Austria, au  pus  în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni de  blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.

Istoria reală a Unirii are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune.

E clar că personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.

În acelaşi timp, există şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza, omul ruşilor sau cu cea a turcilor, până-n ultima clipă.

Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor, în vreme ce mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.

Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate.

Reacţiunea separatistă din Moldova, care a organizat alegerile la 7/19 iulie, le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare  de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos.

Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei, măsluise alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste.

Scoaterea pe moment a unioniştilor din cursă, fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.

După ce  Vogoride orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă, soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi, a descoperit  corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a  înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care la rândul său a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.

Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.

Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 83 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii).

După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, în divnurile ad hoc au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au lucrat pentru înfăptuirea unirii Principatelor Române.

 

 

 

DRAPELUL PRINCIPATELOR UNITE ALE VALAHIEI SI MOLDOVEI (1859-1862)

Foto: Drapelul PRINCIPATELOR UNITE ALE Valahiei şi Moldovei (1859-1862)

Viaţa uimitoare a Ecaterinei Conachi, femeia care a salvat Unirea din 24 ianuarie 1859

 Ecaterina (Cocuţa) Conachi, soţia caimacamului Moldovei, Nicolae Vogoride, a fost cea care a dezvăluit complotul antiunionist, după ce a devoalat corespondenţa soţului său cu Constantinopolul şi i-a făcut publice scrisorile în întreaga Europă.

Fără gestul ei curajos, Mica Unire nu ar fi fost posibilă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Născută în 1828, a fost unica fiică a logofătului moldovean Costache Conachi şi a Smarandei Negri. După ce mama sa a decedat, sarcina creşterii şi educării Ecaterinei a revenit tatălui văduv, Costache Conachi.

  La vârsta de 17 ani, la 2 iunie 1846, s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride, grec de origine, desemnat caimacamul Moldovei, locţiitor al domnitorului însărcinat cu administrarea Moldovei.

Căsătoria a fost una aranjată de tatăl Ecaterinei, care era ostil cauzei unioniste şi apăra interesele turcilor în Moldova. Tot el a dorit ca noul cuplu să poarte numele de Conachi, întrucât nu avea alţi moştenitori în afară de fiica sa şi a dorit să ducă mai departe numele familiei.  

În urma acestei căsătorii, Ecaterina i-a născut lui Nicolae Vogodrie trei copii: Emanoil, Maria şi Lucia.

Cei doi soţi nu au împărăşit niciodată aceleaşi idei.

În vreme ce caimacamul sprijinea interesele otomanilor, pentru că primise promsiunea de a deveni domn al Moldovei în cazul în care Unirea nu se va înfăptui, tânara sa soţie sprijinea cauza unionistă.

,,Unirea mai presus de soţ”. 

Alături de fratele ei vitreg, Costache Negri, Ecaterina s-a înrolat în tabăra unioniştilor, sprijinindu-i pe Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.   

Despre Ecaterina Vogoride se mai spune că ar fi fost una dintre iubirile celui care avea să devină domnitor, Alexandru Ioan Cuza şi că ei îi datora Cuza ascensiunea în cariera militară şi trecerea sa rapidă de la gradul de sublocotenent la cel de colonel.  

Când soţul ei a vrut să îi numească pe Constantin Catargiu şi Nicolae Cantacuzino miniştri, ambii fiind recunoscuţi antiunionişti, l-a ameninţat cu divorţul.

  „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât  zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale.

Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”, i-ar fi spus Ecaterina, Caimacamului.  

 

   După ce soţul ei, caimacamul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă, Ecaterina i-a furat corespondenţa cu Poarta Otomană, pentru a da în vileag complotul antiunionist.  

Scrisorile lui Vogoride au făcut înconjurul presei din Europa. Au fost publicate şi în Moldova sub numele de ”Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice”.

După dezvăluirea complotului, Puterile Garante au obligat Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia faţâ de Principatele Române şi să accepte rezultatul favorabil reluării alegerilor.

Nicolae Vogoride a fost înlăturat din postul de caimacam, în octombrie 1858.

După Unirea din 1859, Ecaterina Conachi l-a părăsit pe Nicolae Vogoride şi a călătorit prin Europa. Fostul caimacam a murit în1862, iar Ecaterina s-a recăsătorit cu principele italian Emanuele Ruspoli în 1864.

Românca , fără de care Unirea ar fi fost stopată cine ştie pentru câtă vreme, a murit la Genova în Italia, în februarie 1870, fără a mai putea să se bucure de cucerirea Independenței iubitei sale țări ân 1877…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

https://www.erepublik.com/sr/article/unirea-principatelor-rom-ne-evenimente-anterioare-2628840/1/20

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Vogoride

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

24/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

24 ianuarie 1859 – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. LA MULȚI ANI ROMÂNI, LA MULȚI ANI ROMÂNIA !

 

 

 

File:Theodor Aman - Hora Unirii la Craiova.jpg

Foto: Th. Aman – Hora Unirii la Craiova

 

 

 

 

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă un mare act politic care stă la baza României moderne.

Imprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române, astfel ca statul naţional român s-a format treptat, unirea din 1859 desavarsindu-se șase decenii mai târziu, în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de victorie.

Ideea măreață de unire a românilor în cadrul aceleiași țări a fost exprimată clar şi puternic înca in  timpul Revoluţiei de la 1848, iar după revoluţie, aceasta a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, o idee care a pus în mişcare toate paturile sociale.

Generaţia care a înfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care înfăptuise revoluţia de la 1848, avea în frunte patrioţi înflăcăraţi, între care s-au distins: Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş.a.

Fruntaşii revoluţionari de la 1848, au întreprins o amplă acţiune de propagandă în favoarea Unirii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Răspândiţi în diverse capitale europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol), patrioţii romani au desfăşurat actiuni  laborioase si entuziaste, pentru creerea un curent international de opinie în sprijinul cauzei româneşti.

 

Unirea Principatelor Române – o problemă europeană.

 

In vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman, eveniment care aduce în prim plan politic internaţional chestiunea orientală,  inclusiv situaţia Principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante puse în fața Congresului de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii.
Reprezentanţii statelor participante la Congres, au luat  atitudini diferite faţă de viitorul regim politic si juridic al Principatelor Române.

In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,Rusia,Sardinia şi Prusia;o împotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria.

Favorabilă Unirii în timpul lucrărilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Turciei.

Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de evidente interese statale.

Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure în sud-estul Europei un debuşeu economic şi un bastion al influenţei sale politice;Rusia vedea în Unire un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman;Sardinia şi Prusia,susţinând cauza românilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană,se temea că Moldova şi Muntenia odata unite îşi vor dobândi şi independenţa politică,aşa cum se va întâmpla de altfel, după mai puţin de două decenii.

Austria considera că statul naţional român ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania,doritori să se alăture fraţilor lor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor, dar s-a creat însă posibilitatea ca poporul român să se pronunţe în privinţa viitorului sau.

In Tratatul de pace se prevedea ca poziţia romanilor din Principate să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc, special constituite în acest scop.

Totodată s-a stabilit ca cele două ţări romanesti, rămânând sub suzeranitatea Turciei,să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris.

Se pune capat astfel protectoratului si influentei hotaratoare exercitata de cateva decenii de Rusia.

In timpul constituirii si consultării Adunărilor ad-hoc, fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Inalta Poartă.
Congresul a mai hotărât ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad),parte a Basarabiei acaparate in 1812 de Rusia, să reintre în componenţa Moldovei.

De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice importante pentru romani, printre care  libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre.

In acest scop, se aproba crearea unei Comisii europene a Dunării ,cu sediul la Galaţi.
Pe temeiul cererilor exprimate în Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute în Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres,urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene, care să conceapa  o altă legislaţie în locul Regulamentului organic.

Adunările ad-hoc (1857) . Convenţia de la Paris  din 1858.

Pregătirile şi alegerile pentru Adunările ad-hoc  s-au desfăşurat în condiţii diferite în cele două ţări.
In Ţara Românească,fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unionistă.In Moldova insa,caimacamul N. Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare si intimidare, pentru a zădărnici Unirea.

Au fost  interzise gazetele favorabile Unirii şi întrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive .

Au fost de asemenea falsificate  listele electorale şi alegerile din iulie 1857.

Comisia de informare de la Bucureşti  a primit numeroase telegrame, memorii şi apeluri, in urma carora Turcia a fost silita  să anuleze alegerile falsificate.Noile alegeri au condus la o victorie covârşitoare a candidaţilor unionoşti,care cu două excepţii, au fost aleşi pretutindeni.Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi în Muntenia.

In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionoşti,revoluţionari de la 1848: Mihail Kogălniceanu,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Alecsandri,Vasile Mălinescu,Anastase Panu,în Moldova,C. A. Rosetti,fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu,A. G. Golescu,fraţii Ion şi Dumitru Brătianu,Chr. Tell,Gh. Magheru,în Muntenia.

Pentru prima dată,ţărănimea îşi trimitea aleşii săi într-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată,Tănase Constantin,Gheorghe Lupescu,Mircea Mălieru ş.a.
Adunările ad-hoc şi-au început lucrările în septembrie 1857,la Iaşi şi la Bucureşti.

Dezbaterile au demonstrat forta mişcării unioniste si voinţa poporului român de a-şi făuri statul său naţional.

 

 

Fişier:Divanul Ad-Hoc, 1857.jpg

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de    Szathmáry

Intr-o atmosferă de mare avânt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, în luna octombrie 1857 rezoluţii asemănătoare, în care cereau cu hotărâre Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România,respectarea drepturilor,a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte “toate interesele naţiei”.
Chestiunea agrară a fost si ea prezentă în discuţiile deputaţilor din ambele Adunări.

In jalba deputaţilor pontaşi moldoveni,al cărei prim semnatar era razesul Ion Roată din ţinutul Putnei,erau înfăţişate în imagini impresionante starea ţărănimii şi temeiurile revendicărilor sale.

Se cerea ca “săteanul să fie pus în rândul oamenilor”,să fie interzisă bătaia,să fie înlăturate boierescul (claca),beilicurile şi birul pe cap,iar satele să-şi aibe…dregătorii aleşi chiar din sânul lor”.

  Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise Comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport,pe care l-a înmânat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri,care s-au întrunit în mai 1858,la Paris.

Convenţia semnată la 7 august 1858,ca urmare a lucrărilor Conferinţei,prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,fiecare cu câte un domnitor,guvern şi o Adunare Legiuitoare proprie si înfiinţarea unei Curţi de Casaţie comune pentru ambele Principate,cu sediul la Focşani.

Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor modernizarii tarii: desfinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legilor),responsabilitatea ministerială etc;se recomanda,de asemenea,o nouă lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.

”Stiţiile electorale”, trecute în anexa convenţiei,stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat.

Act internaţional, noua Convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate,ceea ce de fapt însemna încetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic.

Convenţia va rămâne în vigoare până în anul 1864.

Deoarece puterile Europei nu îndepliniseră in intregime dorinţa fundamentală a românilor,exprimată prin Adunările ad-hoc,se impunea o acţiune internă a întregului popor,care să realizeze Unirea şi să pună Europa în faţa unui fapt împlinit.

 

Infăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti
 

Alegerile de deputaţi în Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor înverşunate înfruntări între forţele partidei naţionale unioniste şi forţele antinationale, potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrângea corpurile elective din cele două ţări la câteva mii de alegători.
In timp ce alegerile din Moldova au adus în Adunarea electivă o majoritate a Partidei Naţionale, în Ţara Românească reacţiunea a obţinut majoritatea. 

 

Fişier:Alexandru Ioan Cuza at the Metropolitanate, 29 February 1860.jpg

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

 

In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza.După alegerea din Moldova, privirile natiunii erau aţintite spre Bucureşti unde Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859.

Incă din prima zi, in Bucuresti,peste 30.000 mii de oameni mobilizaţi de tinerii unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea electivă.

Erau prezenţi tăbăcari,măcelari,meseriaşi,negustori,ţărani din Bucuresti si in  satele judeţelor Ilfov şi Dâmboviţa,elevi ai claselor superioare şi din  învăţământul de specialitate.

Mulţimea manifesta vehement împotriva partidei reacţionare,care susţinea alegerea lui Gh. Bibescu.
In această atmosferă incendiara,în noaptea de 23/24 ianuarie,deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul “Concordia”, unde au hotărât să propună Adunării ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Alexandru Ioan Cuza,domnul Moldovei.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11,reprezentanţii Partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului.

Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru  persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului.Unirea era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular!

Trecându-se la vot,toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie în Moldova.
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional !

“Unirea naţiunea a făcut-o”, avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.

Ziua de 24 ianuarie se înscria pentru totdeauna în istoria Patriei noastre ca “Ziua renaşterii naţionale”.

Punând bazele României moderne,Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale,a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918.

 Consolidarea Unirii

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului  Cuza, a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional.

In martie 1859,reprezentanţii Franţei,Rusiei,Sardiniei,Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.

Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării armatei.Un prim pas în acest sens a fost concentrarea unităţilor militare moldovenesti si muntene într-o tabără militară unică la Floreşti,în primăvara şi vara anului 1859.

Ostirea unificată avea datoria să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
In domeniul afacerilor  externe se înregistrau de asemenea succese importante, politica înnoitoare dusa de domnitor avand  un mare impact in strainatate si conducand  la intensificarea activitatilor diplomatice ale Romaniei.

Principatele Unite,  deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman,au inceput sa duca tot mai mult o politică externă proprie si sa se manifeste din ce in ce mai puternic in concertul natiunilor lumii.

In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

Imagini pentru principele cuza photos 

Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completă a Moldovei si Tarii Romanesti, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861, Înalta Poartă a adoptat “Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Ţara Românească si Moldova ca  teritoriu autonom, aflat în componenţa Imperiului Otoman.

Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că “naţionalitatea română este întemeiată”.

 La 22 ianuarie(pe stil vechi) 1862,  s-a format primul guvern unitar al României.

Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări.

http://g1b2i3.files.wordpress.com/2010/03/theodor-aman-unirea-principatelor.jpg?w=604

Foto: Pictura lui Theodor Aman – „Unirea Principatelor”

De la acea dată, Principatele Moldova si Tara Romaneasca şi-au încetat existenţa ca entitati statale de sine statatoare.

Au inceput sa fie aplicate o serie de reforme progresiste.A fost unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate, au luat fiinţă judecătoriile săteşti etc.

In  anul 1863 a incercat preluarea imenselor mosii detinute de manastiri, multe din acestea apartinand grecilor.

Reformele lui Cuza au intampinat o opozitie acerba din partea marilor proprietari si a inaltului cler,mai ales al celui grec, care isi vedea pierdute intinsele mosii acumulate in decursul timpului in Principatele romane.

Taranii nu aveau suficient pamant, plus ca trebuiau să plătească impozite și să practice clacă pentru boieri. Alexandru Ioan Cuza a sperat să îmbunătățească situația din țară prin reforma agrara. El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor mosieri, dar majoritatea parlamentară era formată din marii proprietari de pamant, care se opuneau.

 

Criza și soluția

 

Această parte a reformei sale nu a fost aprobată în Adunarea Legiuitoare. În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat Parlamentul pe 2 mai si a dizolvat Adunarea electivă, promulgand  o nouă Constituție, numită de el Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, care întărea puterea Domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor.

 Dreptul de a vota s-a extins, fiind acordat si unei părți a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor.

La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins suporterii domnitorului. Cu sprijinul noului parlament, au avut loc o serie de reforme necesare.

Pe 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Claca era desfiinţată, iar sătenii clăcaşi deveneau pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor.

Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite.

Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată legea rurala,a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.

În Occident, reformele lui Alexandru Ioan Cuza au fost considerate echivalente cu o  lovitură de stat fiind condamnate de  Rusia, Franța și Prusia. Situația s-a înrăutățit în jurul României, Cuza fiind acuzat de încălcarea prevederilor de bază adoptate la Convenția de la Paris din 1858.

În scopul de a restabili relațiile, domnitorul a plecat la Constantinopol  unde, pe 28 iulie, au avut loc negocieri cu sultanul turc. Ca rezultat, dintr-un vasal al Imperiului Otoman, Principatul a ajuns la o și mai mare autonomie și i s-a acordat dreptul de a decide în afacerile sale interne.

Este adoptat primul Cod Civil si Cod Penal din tarile romane, inspirate dupa Codul Napoleonian.

Au fost fondate Universitatea din Bucuresti si cea din Iasi .  

File:Romania 1859-1878.png

Harta României între anii 1859-1878

Abdicarea şi exilul domnitorului

 

In urma măsurilor radicale luate,  Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, fiind chiar dejucate câteva comploturi,unele organizate din exteriorul țării .

Totul a culminat cu lovitura de stat, in care domnitorul a fost fortat sub amenitarea  armelor  sa abdice, in urma unei asocieri politice de moment intre conservatori si liberali, cunoscuta in istorie sub numele de Monstruoasa Coalitie.

Complotiștii îl acuzau pe Domn că ar intenţiona să instituie un regim personal si au reuşit să-şi aduca la indeplinire planurile, atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei si a garzii personale a domnitorului.

Din partea unui gazetar, lui Cuza îi este adusă in seara dinaintea loviturii o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice . În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

La ora 4 dimineaţă,in ziua de 22 februarie 1866, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula:

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 fevruarie 1866(stil vechi n.n.), cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” .

 Este urcat într-o trăsură şi dus la locuinţa lui Costache Ciocârlan, apoi a doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

La producerea acestei lovituri de palat a contribuit însuşi Al. I. Cuza care, nu numai că nu a luat măsuri împotriva  elementelor complotiste, dar  într-un discurs  s-a arătat  chiar dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe din afara tarii, fapt susţinut şi intr-o scrisoare adresată unui diplomat străin.

Dupa abdicarea fortata si exilarea domnitorului Cuza, s-a constituit o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.

Initial a fost propus ca domnitor printul Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.

Provizoratul Locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce printul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină Domn, la 10 mai 1866.

Abdicarea lui Cuza ar fi  putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că,după înlăturarea acestuia, populatia satelor era nelinistita si tematoare  că reforma agrară va fi anulata .

Poarta Otomană a mobilizat forte importante  la Dunăre pentru a interveni în România, Unirea fiind recunoscută de aceasta asa cum am aratat, doar pe timpul domniei lui Cuza.

Pe  3 aprilie 1866 a avut  loc la Iaşi o demonstraţie separatista, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească.In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ, strigind “Jos Unirea!”, “Jos printul strain!”,“Traiasca Moldova”!

Miscarea a fost lichidata  cu brutalitate de fortele de ordine.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite  a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să devina ireversibil.

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a nascut pe  20 martie 1820 la  Bârlad, si s-a  stins din viata  la  15 mai 1873, in orasul Heidelberg din  Germania. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea  instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temeliile trainice puse de  Unirea celor doua principate romanesti .

Analizând suita de evenimente petrecute in acei ani, unele avand un caracter cu adevarat  revoluţionar, putem spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a nascut  Romania moderna .

Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică,  administrativă, culturală sau militară , în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri si înnoiri organizatorice, in concordanta cu  noile cerinţe ale epocii.

Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

 

 

DOAMNELOR, DOMNIȘOARELOR ȘI DOMNILOR, TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

FIE CA MÂNDRA ȘI FRUMOASA NOASTRĂ ȚARĂ SĂ TRĂIASCA ÎN VECI !

 

 

 

 

 

 

Foto: Gheorghe Tăttărescu: 11 Februarie 1866- România modernă

 

 

 

 

 

24/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: