CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A fost o vreme când Lenin şi bolşevicii erau gata să recunoască Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

Fixed Stamp: Gherman Pîntea (Pântea) - 1894-1968

 

 Gherman Pântea, a fost unul dintre fruntașii basarabeni făuritori ai Marii Uniri. S-a născut pe 13 mai 1894, în com. Zăicani, jud. Bălţi, și a decedat în anul 1967, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.A fost primar de Chişinău în 1923, 1927–1928 și 1932, iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupat postul de edil al orașului Odesa.

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, Gherman Pântea avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.Comitetul central ostăşesc moldovenesc  luase fiinţă la 23 iulie 1917, şi îl alesese ca preşedinte în unanimitate pe Gherman Pântea. Din acest moment, comitetul central ostăşesc moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. 

S-a deplasat personal împreună cu o delegaţie moldovenească  la Petrograd pentru a cere aprobarea pentru desfăşurarea unui Congres al ostaşilor moldoveni  de la primul ministru Kerenski. 

Kerenski îl cunoscuse personal în luna septembrie 1917,  şi l-a primit foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres.

În continuare a plecat să se întâlnească cu Lenin  care  i-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. Pântea i-a explicat că doreşte să organizeze un congres militar moldovenesc, unde să se discute şi să se hotărască soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul ministru Kerenski le-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres.

Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. El spus:

„Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru.

Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este ocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite.

Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samovolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”

Această convorbire cu Lenin a avut loc  la începutul lunii octombrie, iar la  vreo 20 de zile de la această convorbire,  Kerenski a fost alungat de la putere.

Înapoiat la Chişinău, a  pus în practică sfatul lui Lenin…

După 10 ore de discuţie, comitetul central Ostăşesc Moldovenesc s-a hotărât la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samovolnic, iar Gherman Pântea, ca preşedinte al comitetului central Ostăşesc Moldovenesc a fost însărcinat de comitet să trimită următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile:

„Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. Pe baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski cu Nr. 378,764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917 în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dvs. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului Central executiv Moldovenesc Sublt. Gherman Pântea, secretar voluntarul Maleavin.” 

Telegrama fictivă a adunat peste 700 de delegați !

De audienţa la Lenin el nu a pomenit nimic în Comitetul Central, pentru a nu agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat.

Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917 s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 de ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele Cartier General pentru telegrama fictivă,  în timp ce Congresul era în toiul dezbaterilor, la 25 octombrie 1917, Lenin cu partidul lui a pus mâna pe putere în Rusia.

Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar Gherman Pântea a scăpat de răzbunarea lui. Congresul a durat 7 zile şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau  fruntea poporului muncitor, care desigur avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.

 Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei,  Gherman Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, el venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”.

Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe.

Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării.

Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida Voievod, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.… şi a fost debarcat de Rege.

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu – Take Ionescu.

Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

 

Cum  au devenit sovieticii antiunionişti.

 

 

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, bolşevicul Cristian Rakovski:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă.

Campania lui Racovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.

Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut. 

Surse:

Un articol de în http://www.timpul.md/articol/gherman-pantea-i-diplomaia-secreta–120695.html

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

15/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

14/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Guvernatorii ruşi şi relaţiile ruso-române

O istorie a relaţiilor ruso-române –  Guvernatorii ruşi

La 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenția Rusiei în războiul grec de independență, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetății Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor:

Convenția de la Cetatea Albă a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de șapte ani pentru principii aleși de Divane și totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua , în mod liber, comerț internațional (spre deosebire de tradiția limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorități în privința comerțului cu grâu).

 

 

RusRom-37

 

 

 

Dupa izbucnirea războiului ruso-turc, din 1828-1829, prezența militară rusă pe pământul Principatelor a început deja în primele zile ale războiului: la sfârșitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).

Campania, prelungită în cursul anului următor și coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică și holeră (care, împreună, au ucis aproxiamtiv 1,6% din populația celor două Principate, devenind o povară pentru economiile locale .

Trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.

El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră.

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât și prevederile Convenției de la Cetatea Albă (Akkerman), amendate în parte, pentru a reflecta ascendența politică a Rusiei în regiune.

Mai mult, sudul Valahiei a fost stabilit pe talvegul Dunării, Valahia obținând astfel controlul asupra fostelor raiale turcești Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele.

Libertatea comerțului (care consta în principal în exporturi de cereale) și libertatea de navigație pe Dunăre și Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permițând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum și un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei și Valahiei stipulate pentru prima dată la Cetatea Albă (Akkerman), odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci și piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Valahia în 1830.

RusRom-38Ocupația rusă asupra Moldovei și Valahiei, (precum și asupra orașului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparațiilor de război de către otomani.

Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen ca guvernator al celor două țări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „președinți plenipotențiari ai Divanelor din Moldova și Valahia”, și supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”.

Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachiîn Moldova și Barbu Dimitrie Știrbei în Valahia și-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii și au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin în februarie 1829.

Situația de după Adrianopol a fost percepută în Valahia și Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin își folosise poziția pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri și redusese la tăcere toată opoziția exilând toți boierii anti-ruși din principate (incluzând chiar și pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului Valahiei care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna:

“Generalul Jeltuhin și subordonații săi au apărat toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă și a face reclamantul să se retragă de teamă să nu pățească ceva și mai rău decât ceea ce pățise inițial”.

Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situație mai complexă:

“Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine […] spuneau că este o persoană cinstită, onestă și corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulți dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfățișa starea deplorabilă în care se aflau principatele“

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut in versiunea franceza a numelui, Pavel Kiseleff a fost al treilea si  ultimul guvernator rus ale RusRom-39Principatelor Romanesti.

Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829.

In perioada dintre 1829 – 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești.

Președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în timpul administrației militare ruse.

A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria Moldovei și Valahiei.

 

 

Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.

Kiseleff s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă și holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina și importând grâu din Odessa.

Administrația sa a durat până la 1 aprilie,1834 și a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei.

Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.

Regulamentul Organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferențele erau legate doar de buget și restricțiile privind forțele militare) la 13 iulie 1831 în Valahia și 13 ianuarie 1832 în Moldova.

Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de către Kiseleff.

 

 

Sursa:

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-relatiilor-ruso-romane-9-guvernatorii-rusi/5467/

 

 

Bibliografie, note si citate:

Dan Berindei, “Precursorii României moderne”, in Magazin Istoric, August 2001
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucharest, 1995
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor, Polirom, Iași, 2002
Stella Ghervas, Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance, Paris, Honoré Champion, 2008.
Wikicommons

03/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: