CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 31 iulie 1877, principele Carol I al României a primit de la marele duce Nicolae al Rusiei o telegramă în care cerea ajutorul armatei române în lupta împotriva Turciei

Imagini pentru rege carol I photos

 

Foto: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (n.1939-d.1914), rege al României 1866-1914


La 31 iulie 1877, stil nou (19 iulie 1877, stil vechi), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, în Bulgaria şi cerea ajutorul Armatei Române.

O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general, iar însăși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă  peste Dunăre, înapoi în România.

 

 

telegrama 19 iulie 1877

În telegrama cifrată către Principele Carol, Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al Rusiei, scria:

Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”.

Este telegrama care stă la baza intrării României în conflictul ruso-turc, iar sângele soldaţilor români vărsat la sud de Dunăre va consfinţi independenţa României.

Această telegramă îşi va avea propria istorie. După 1945, sovieticii au căutat multă vreme documentul în arhivele din România. Oare de ce?

De la începutul conflictului, relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi România s-au desfăşurat în condiţii inegale, Rusia „negociind” din poziţie de forţă o convenţie cu autorităţile de la Bucureşti, ce permitea trupelor ţariste să tranziteze teritoriul românesc.

Mai mult: trupele ruseşti au trecut Prutul, îndreptându-se către Dunăre, fără a mai aştepta adoptarea convenţiei în Parlamentul României.

De asemenea, încercările României de a încheia un tratat de alianţă cu Imperiul Ţarist, pentru a se alătura conflictului, s-au lovit de aroganţa ţarului Alexandru al II-lea şi a prinţului Gorceakov.

Subestimarea forţelor otomane aflate la sud de Dunăre, dar şi a armatei române, reformată şi pregătită de Carol, aveau să pună însă în pericol întreaga expediţie rusă, condusă de Marele Duce Nicolae. 

La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame prin care se solicita ajutorul armatei române, ceea ce semnifica faptul că articiparea României, refuzată inițial de Rusia, devenise indispensabilă.

Românii nu s-au grăbit să satisfacă cererile ruşilor, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament.

Domnitorul a pus condiţia ca armata română să rămână sub comanda sa şi să aibe o zonă proprie de operaţiuni.

La 16 august, la cartierul general rus, din Gornia-Studena, are loc întîlnirea principelui Carol cu dintre ţarul Alexandru al ll-lea şi Marele Duce Nicolae, care oferă domnitorului comanda trupelor româno-ruse din faţa Plevnei.

La 19 august, la Corabia se ţine consiliu de război. Se hotăraşte trecerea Dunării, chiar a doua zi. După un serviciu divin, traversarea Dunării începe după amiaza pe un pod de vase.

Carol asistă de pe malul românesc.

Imagini pentru 1877 regele carol I trecerea armatei române peste dunare photos

Urma să aibă loc Bătălia de la Plevna în care victoria armatei române va pune bazele independenței României.

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Foto: Marele Cartier General condus de principele Carol

 

Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente.

Faptul că nu a existat o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul tratativelor post-conflict, în urma cărora în ciuda sângelui vărsat alături de ruşi, România a fost forțată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail şi Bolgrad), la care  renunţase silit după Războiul Crimeii şi care îi tăiau accesul strategic la Gurile Dunării.

 

 

Reclame

31/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cum a ajuns Basarabia pe mâinile rușilor în urmă cu 140 de ani  

 

„Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete”

– Mihai Eminescu –

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 - foto preluat de pe istoria.md

 

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano, a fost încheiat tratatul de pace ruso-turc, potrivit căruia România, Serbia și Muntenegru au devenit țări independente, iar Bulgaria – un mare principat autonom.

Rusia a primit Dobrogea, care în perioada preotomană fusese în componența Țării Românești. În acest mod, Rusia a încălcat grav Convenția româno-rusă din 16 aprilie 1877 despre inviolabilitatea integrității teritoriale a României.

Peste un an, pe 13 iulie 1878 sau, mai bine zis, acum exact 140 de ani, rușii au cedat Dobrogea în schimbul unui alt pământ românesc – Basarabia de Sud, formată din județele Cahul, Bolgrad și Ismail.

Despre încălcarea de către St.Petersburg a Convenției româno-ruse din 1877, Mihai Eminescu scria că:

 „Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanție, ce le mai rămânea românilor, era voința puterilor europene ca Basarabia (de Sud – n.n.) să rămână în posesiunea statului român”.

În același timp, Austro-Ungaria era nemulțumită de faptul că, în componența Bulgariei, au fost incluse mai multe regiuni, ceea ce contravenea prevederilor Tratatului de la Budapesta din 3/15 ianuarie 1877, care interzicea crearea unui mare stat slav în Balcani.

Mai mult, într-o perioadă scurtă de timp, Bulgaria urma să devină o simplă „gubernie” rusească în coasta Strâmtorilor, la care Petersburgul râvnea de mai multe secole.

Îngrijorările Austro-Ungariei se refereau și la faptul că Bosnia și Herțegovina deveneau o regiune autonomă.

Votul Parlamentului Român era privit ca un act de dușmănie față de Rusia

În România, nemulțumirea era exprimată deschis și la diferite nivele. Opinia publică și legislativul au respins prevederea Tratatului de la San-Stefano cu privire la reocuparea celor trei județe de către Imperiul rus.

Însă Petersburgul califica protestele românești ca pe o insultă la adresa sa:

„Votul Camerelor (din Parlamentul Român – n.a.) e privit ca o ofensă directă față de împărat și ca un act de dușmănie față de Rusia”.

Cu toate astea, autoritățile române rămâneau ferm pe pozițiile lor. Țarul Alexandru al II-lea, care amenințase cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române, a primit răspunsul cuvenit din partea domnitorului Carol I:

„Armata care s-a luptat la Plevna… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”.Românii contau mult pe susținerea Marilor Puteri. În opinia lui Eminescu, problemele României erau și problemele statelor continentului.

„…Dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele proprii”, scria Luceafărul poeziei românești.

El avea în vedere că spațiul românesc constituia un zid în calea înaintării Imperiului rus spre Strâmtori, care erau importante și pentru alte țări europene.

Iar fiecare bucată din această construcție naturală slăbea capacitatea ei de rezistență.

 

Sudul Basarabiei revenit la Moldova şi România, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei (1856-1878)

Harta României  dupa Congresul de la Berlin (1878)

„Înstrăinarea Basarabiei a fost hotărâtă la Reichstadt”

Marile Puteri au profitat de criticile aduse de Austro-Ungaria și România cu privire la Tratatul de la San-Stefano și au cerut convocarea unui congres internațional.

Frica Rusiei de un nou război cu mai marii Europei, după cum s-a întâmplat cu mai mult de două decenii înainte, în Crimeea, a făcut-o să accepte convocarea unui congres la Berlin.

19 februarie 1878, României i se recunoaște independența dar i se ia Basarabia, în ciuda contribuției remarcabile a armatei române

La acest congres au participat Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Rusia și Imperiul Otoman.În ciuda poziției Marii Britanii și a Franței, Rusia a respins cererea de participare la Congres a celor trei țări din sud-estul european, care pe parcursul „crizei orientale” din 1875-1878 au luat parte la luptă împotriva Imperiului Otoman.

Conducătorul delegației ruse, Gorceakov, a declarat că „nici nu vrea să audă de participarea României…”.Firește că rușii nu doreau să asculte reproșurile românilor în adresa lor despre încălcarea prevederilor Convenției cu privire la păstrarea integrității teritoriale a României.

În aceste condiții, reprezentanții acestor țări sud-est europene au fost primiți doar pentru a-și citi memoriile.Din partea României, la Congres au venit premierul I. C. Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu.Brătianu a încercat să-i sensibilizeze pe membrii Congresului despre cruda nedreptate ce se făcea românilor prin „despuierea noastră de o porțiune din patrimoniul nostru, care nu ar fi numai o durere adâncă pentru națiunea română, ci ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tratatelor și în sfânta pază atât a principiilor de dreptate absolute, cât și a drepturilor scrise”.

De fapt, și reprezentanții Franței, Austro-Ungariei și Italiei și-au exprimat opinia că România a fost tratată „cam dur”. În plus, ministrul de externe francez cerea ca frontiera sudică a Dobrogei să fie extinsă spre Balcani până la Cavarna, o poziție similară având și reprezentantul Italiei.

Însă Bismarck recunoștea că „înstrăinarea Basarabiei nu a fost numai începută, dar și hotărâtă de mult la Reichstadt”, prin înțelegerea dintre Alexandru al II-lea și Franz-Joseph din 1876, care prevedea reocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei, și a Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria.

În spatele deciziei Congresului cu referire la Basarabia de Sud se aflau și tratativele prealabile dintre Rusia și Marea Britanie, care inițial avea o poziție favorabilă României, dar, nefiind susținută ferm de alte Mari Puteri europene, n-a dorit să lupte de una singură cu Imperiul Nordic.„Retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”După o lună de discuții, la 1/13 iulie 1878, a fost încheiat tratatul de la Berlin.

Anglia a primit insula Cipru. Austro-Ungaria a obținut Bosnia și Herțegovina.

Delta Dunării, Insulele Șerpilor și Dobrogea au revenit sub autoritatea română. Pretențiile Rusiei față de județele Basarabiei de Sud (Cahul, Bolgrad și Ismail) au fost satisfăcute.Serbia a primit plasele Niș, Pirot, Vrana, Toplița, cu o suprafață de 11 mii km2.

Muntenegru și-a mărit suprafața cu 4250 km2, în care se afla Podgorica, capitala actuală a acestui stat.S-a format Knezatul Bulgar, cu capitala Sofia, și regiunea autonomă Rumelia Orientală, cu centrul la Plovdiv.Deși ostașii români și-au vărsat sângele pentru a obține victoria asupra Porții Otomane și a fi independentă, anume România a suferit cel mai mult în urma acestui tratat.

„Cedarea Basarabiei, comenta viceconsulul francez la Tulcea, A. Langlais, a provocat o rană adâncă în inimile românilor. Influența rusă în România a suferit eșec”.Pe de altă parte, același oficial relata că „retrocedarea Basarabiei nu este o afacere prea proastă pentru Europa”.

Adică, deteriorarea relațiilor dintre România și Rusia corespundeau intereselor unor țări europene.În acest context, putem menționa că, pentru a slăbi presiunea Imperiului rus asupra sa, în 1883, România a aderat la alianța austro-germană, iar în timpul Primului Război Mondial, la Antanta.

Ca stat independent, România avea dreptul să adere la orice alianță politico-militară care putea să-i satisfacă mai bine interesele naționale.Problema Basarabiei de Sud a rămas însă ca o eternă durere în sufletele românilor.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/25/ziua-de-25-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/25/o-istorie-a-zilei-de-25-iulie-video-4/

 

 

 

Sursa:

Ion Chirtoagă, doctor habilitat în istorie,Valentina Chirtoagă, cercetător științific

https://www.timpul.md

 

25/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Expansionismul rus. Desfiinţarea Poloniei, Finlandei şi anexarea Basarabiei

Romanofobia-6

O istorie a expansionismului rus.  Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei

 

  Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune.

De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el. 

 În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, ţarina rusă anunţa, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagra.

În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat şi asta înseamnă război.

Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane; Franţa îşi proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei.

La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia.

Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia.

Pentru prima dată românii  ajungeau să aibă graniţă comună cu Rusia.

Tratatul lăsa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoştea oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

  În 1796, în Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, ţarina Ecaterina a Rusiei se stingea din viaţă.

Procurorul general Samoilov anunţă “Împărăteasa Ecaterina a murit şi fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.”

  Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg:

„În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».”

   La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor.

În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

  Principala continuatoare a acestei politici expansioniste a fost împărăteasa Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg:

„Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” 

                       

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac, partea de sud a Moldovei , devenită pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

  Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei.

Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.”  

 În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon.

Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I  îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”   Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că:

„Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” 

    Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

     Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” 

      În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra.

Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

  Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

   Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

   Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

   Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov.

Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric.

În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. 

Lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus Nikolai  Durnovo :

„Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.”  

Basarabia “ţaristă”

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului încheiat cu Turcia la Bucureşti, în 1812. 

 

„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” ( Karl Marx: însemnări despre români. Madrid ).

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

Simultan, s-a implementat la populaţia  băştinaşă ideia că, spre deosebire de  populaţiile române din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea,moldovenii nu sunt români, iar limba lor nu poate fi numită română.

Încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie implicată în războaiele cu Franţa napoleoniană.

Imagini pentru ţarul pavel I al rusiei photos

Foto: Ţarul  rus Pavel I  (1754 – 1801)  

Ţarul Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon.

Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia.

Imagine similară

Aleksandr Suvorov  (1730 – 1800)

Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru, au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale.

Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta.

Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

 Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat.

Imagini pentru Alexandru I al Rusiei photos

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825)

Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi.

Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări.

Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807.

Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri.

După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele.

În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi.

Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace.

Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

Romanov-8

În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşii i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine.

Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814.

Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez.

Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa. În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune.

Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez , căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie.

În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie.

În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804.

În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.

 

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”.

Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români:

„Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate”.

Armata Rusiei ţariste, împăratul  Alexandru I şi generalul M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni.

Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific:

„Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi.

Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf „.

Timp de peste 200 de ani, românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, dintre Turcia şi Rusia, a fost foarte dur şi dezastruos.

Ţarismul rus a dezmembrat mai multe popoare, printre care poporul român.

Aceasta este însă o altă chestiune, care trebuie să fie studiată mai pe larg.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/29/ziua-de-29-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/29/o-istorie-a-zilei-de-29-iunie-video-3/

 

Surse:

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-5-marea-neagra-si-basarabia/25610/

https://www.zdg.md/editia-print/politic/anul-1812-in-discursul-public-sau-de-ce-anexarea-basarabiei-la-rusia-ramane-o-problema-de-actualitate

http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: