CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VA REUȘI RUSIA SĂ BLOCHEZE UNIREA Basarabiei CU ROMÂNIA? CE NU ŞTIE PUTIN ?

 

 

 

 

RĂZBOIUL DIN BASARABIA: VA REUȘI RUSIA SĂ BLOCHEZE UNIREA CU ROMÂNIA?  

 

România nu e unica ţară care, în secolul trecut, a fost ruptă în două de timpurile grele ale istoriei. A fost şi Germania care avut acelaşi destin tragic. Totuşi Germania a reuşit să se întregească, demonstrând lumii întregi că se poate, dacă idealul unităţii îl porţi în inimă. România mai rămâne încă neîntregită.

Astăzi, când se vorbește tot mai mult despre unirea Barasabiei cu România, prezența toxică a Rusiei în istoria noastră se face din nou simțită!

De 200 de ani, vecinul nostru de la răsărit, fost Imperiu Țarist, apoi Uniune Sovietică, iar astăzi Federație Rusă, a lovit neîncetat în prosperitatea, libertatea, identitatea și viitorul țării noastre…

Visul imperial al țarilor ruși a făcut ca în anul 1812 să ne fie răpită Moldova dintre Prut și Nistru, pentru ca în anul 1940 bolșevicii sovietici să ne răpească încă o dată bucăți din pământul țării: Basarabia, Nordul Bucovinei și Ţinutul Herţa, pierdute până astăzi…

În toată perioada de ocupație, ticăloșia imperialistă a operat din plin omorând elitele din teritoriile ocupate, strămutând populații întregi în Siberia, aducând comunități mari de slavi pe care i-a plantat în teritoriile românești – totul pentru a distruge identitatea românilor, pentru a le slăbi prezența aici.

Peste toate, ocupația sovietică a întregii Românii, de după al Doilea Război Mondial, reprezintă cel mai barbar act de distrugere identitară cu care românii s-au confruntat în istorie: ne-au fost eliminate elitele, ne-au fost răsturnate valorile, ne-au fost furate sau distruse comorile culturale, ni s-a falsificat istoria, generații întregi au fost indoctrinate agresiv, non-valorile au fost promovate în locul valorilor.

Marile tare ale românilor de astăzi au legătură în special cu această perioadă!

Sintetizând, putem spune că nici romanii, nici turcii și nici austro-ungarii nu au adus atâtea prejudicii identitare românilor pe cât au adus rușii de 200 de ani!

Chiar și astăzi, Armata a XIV-a rusă stă ca un ghimpe în Transnistria, ca o amenințare la adresa românilor basarabeni, în timp ce agenții Rusiei Imperialiste agită apele în Republica Moldova pentru a crea haos și a bloca astfel unirea care se prefigurează cu România, o unire despre care vorbesc tot mai mulți lideri europeni.

Acutizarea conflictului dintre Rusia și Occident face din Republica Moldova o miză importantă. Rușii nu vor cu nici un preț să își ia labele de pe ea, în timp ce interesele geostrategice ale americanilor vor să o scoată de sub influența rușilor. Desigur, nu din dragoste pentru români, ci pentru că le slujește lor mai bine interesele politice și militare.

Paradoxal, acest nou Război Rece care se prefigurează reprezintă o oportunitate pentru noi, românii. Amintiți-vă că unirea Principatelor Române sub Cuza nu s-a produs pentru că puterile occidentale mureau de dragul nostru, ci pentru că aveau nevoie de un stat mai puternic în regiune – tampon între imperii – și atunci ne-au lăsat să ne unim.

Astăzi este o situație similară. Jocurile geostrategice occidentale au nevoie de o România mai mare, mai puternică, mai prosperă… în fața Ursului rusesc.

Iar această nevoie a lor poate împlini dorința noastră de reîntregire. Mai mult decât atât, eu am convingerea că, din aceleași interese, vom fi lăsați să ne dezvoltăm și economic.

Totuși, Rusia nu o să stea cu brațele în sân. Probabil că va agita apele și mai mult în Basarabia și, în plus, împreună cu ungurii, partenerii lor tradiționali în crearea de conflicte etnice, vor încerca manevre și în așa numitul ținut secuiesc. Doar că aici s-a început decapitarea extremismului unguresc, iar acest lucru le îngreunează treaba.

Așadar, va reuși Rusia să blocheze unirea Basarabiei cu România? Să sperăm că nu!

În articolul de mai jos, istoricul Octavian Ţâcu se întreabă dacă Putin şi alţii din armata lui de ocupaţie, cea militară şi cea civilă, cunosc adevărata istorie a ROMÂNILOR.

Putin şi slugile lui moldovene cunosc perfect istoria noastră a românilor.

Ceea ce face el şi colaboraţioniştii moldoveni, complicii lui, în termeni juridici se numeşte etnocid, memoricid, când la modul programat se distruge conştiinţa naţională a românilor moldoveni pentru a ţine sub control politic acest teritoriu pînă la o rusificare completă, transformându-i pe băştinaşi în carne de tun într-un eventual război fratricid.

Problema este cum ne apărăm noi, românii în cazul unei asemenea război, agresiuni şi diversiuni. Aş dori să văd un protest categoric din partea Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Uniunii Scriitorilor din Moldova, oamenii de cultură proieminenţi etc, care la nivel internaţiona şi, evident, naţional să apere istoria noastră adevărată, să demaşte acest război dus de Putin împreună cu unealta lui Igor Dodon împotriva românilor basarabeni, să apere IDEALUL nostru al UNIRII românilor întro singură Ţară, ROMÂNIA.

 

Ce nu ştie Putin şi ce nu ştiu alţii ca el

Am mai spus şi în alte părţi că a critica Rusia sau politica ei nu înseamnă să fii rusofob. Din contră, admir milioanele de ruşi care au curajul să lupte împotriva unui regim autoritar, oligarhic şi mafiot, condus de Putin.

Dar mi se pare logic să critici Rusia atunci când îţi atentează la integritatea ta naţională şi statală. Mai ales atunci când o fac oameni care n-au învăţat istoria la şcoală. Fie ei şi preşedinţi de ţară. Tuturor celor care umblă cu „statalitatea moldovenească de la 1812” mă simt obligat să le dau o lecţie de istorie asupra felului cum percepeau ruşii din punct de vedere identitar populaţia majoritară a Basarabiei în perioada Imperiului Ţarist.

În Pamiatnaya knizhka Bessarabskoi oblasti na 1862 se menţiona că în anul 1812 „…populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari… iar în oraşe, pe lângă români, mai locuiau greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi” (p. 151).

Enumerând în descrierea statistico-militară, elaborată în 1827, toate naţionalităţile din Basarabia, ofiţerul rus R. Soşalski scrie că moldovenii „…sunt locuitori autohtoni ai regiunii Basarabia… vorbesc o limbă proprie, cunoscută sub numele de română şi care este întrebuinţată în toată Moldova, Valahia, în regiunile turceşti de peste Dunăre şi o parte din Transilvania” (Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia, Fond 437, dosar 18589, p. II, fila 5).

Într-o altă lucrare, Rumynskie gosudarstva Valahia i Moldavia v istoriko-politiceskom otnoshenii, publicată la St. Petersburg în 1859, istoricul rus S. Palauzov menţionează că „Pe spaţiul dintre râurile Tisa şi Nistru, care la nord are munţii Carpaţi, iar la sud se sprijină în şesul Dunării şi ţărmul nord-vestic al Mării Negre, locuieşte compact un popor, al cărui nume originar, fărâmiţat de etnografii moderni în câteva denumiri locale, nu este prezent nici pe o hartă geografică cunoscută a spaţiului conturat mai sus.

Poporul acesta îşi numeşte pământul locuit de el Ţara Românească” (Pământul românilor), iar sie îşi zic români” (p.1).În Bessarabskaya oblasti. Spisok naselennyh mest po svedeniam 1859 goda, Comitetul Central de Statistică al MAI al Imperiului Rus, constata în legătură cu indicii demografici ai provinciei: „..este limpede că judeţele de mijloc servesc drept loc principal de trai al neamului românesc” (p. 19).

Monitorul provinciei Basarabia, organul oficial al administraţiei din Basarabia, menţiona la 1860 în paginile sale că „Etnia principală care domină în Basarabia o reprezintă moldovenii băştinaşi, ei fiind o rămăşiţă a daco-românilor antici” (Bessarabskie oblastnye vedomosti, 1860, nr. 19, p. 78).

Tot în acelaşi context, etnograful rus A. Zaşciuk în Etnografia Bessarabskoi oblasti, publicată în volumul 5 al Zapiski Odesskogo Obshestva Istorii i Drevnostei, Odessa, 1863, menţiona că „…cel mai mare număr al locuitorilor din regiunea Basarabia îl alcătuiesc moldovenii sau românii” (p. 450), iar într-un alt pasaj remarca că moldovenii din Basarabia „…îşi zic români”.

În Materialy dlea voennoi geografii i voennoi statistiki Rossii, acelaşi Zaşciuk scria că „..moldovenii predomină numeric în Basarabia şi vorbesc limba română” (p. 103).Moldovenii din Basarabia erau consideraţi români şi la nivel oficial.

Într-un act din 1862, provenit din Cancelaria guvernatorului Basarabiei, sunt enumerate naţionalităţile din provincie, inclusiv etnia română, care îi cuprindea pe volohi şi moldoveni (Arhiva Naţională a R. Moldova, F. 2, inv. 1, d. 7507, f. 7).

În anul 1884, un alt istoric rus, R. Orbinski, nota că, atunci când cobori de la nordul Basarabiei spre sud, se „evidenţiază elementul românesc al populaţiei şi …se manifestă forţa lui de românizare”, iar „…vitalitatea elementului românesc se exteriorizează prin diferite moduri, bunăoară, prin căsătorii mixte” prin care elementul alogen era românizat, indiferent dacă femeia „…era rusnacă sau moldoveancă”. „Numai cu o astfel de viabilitate, conchide istoricul rus, s-a putut întâmpla ca acea neînsemnată populaţie romană, lăsată de Traian, să-şi păstreze naţionalitatea, pe parcursul a aproape două mii de ani şi nu s-a stins în marea slavă, care a înconjurat-o de la începutul secolului VI” (Ocerk proizvoditelnyh sil v Bessarabskoi gubernii, p. 15-16).Comentând datele recensământului imperial din 1897, un alt istoric rus, D. Anucin, consemna că „Grupa romanică este reprezentată de români – 900 mii (asta deşi în recensământ erau numiţi moldoveni), care locuiesc în gubernia Basarabia şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson.

Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală” (Rossia. Naselenie, în „Entziklopediceskii slovari”, Sankt Petersburg, 1899, vol. 54, p. 143).

În cartea sa publicată cu ocazia centenarului anexării Basarabiei în 1912, N. Laşkov menţiona că „Naţionalitatea principală şi cea mai veche din Basarabia o reprezintă moldovenii”, precizând că „…românii din Moldova îşi zic moldoveni” (Bessarabia. K stoletiu prisoedinenia k Rossii. 1812-1912, Chişinău, 1912, p. 53).

Ca să scurtez această listă, voi mai expune câteva din cele mai reprezentative teze privind românitatea moldovenilor din Basarabia: G. Gore vorbea despre „…ţăranii români din Basarabia”;

I. Doncev spunea că populaţia provinciei „este alcătuită din români… şi alte etnii”; un oficial rus, Kohmanski, l-a numit la 15 martie 1871 pe primarul Chişinăului I. Cristi drept român, menţionând meritele sale; P. Soroca a intitulat capitolul său din manualul de geografie asupra Basarabiei din 1878 Moldovenii sau românii, caracterul lor, obiceiurile şi modul de viaţă;

 în almanahul Basarabia (1913), P. Cruşevan scria că „..moldovenii sau românii alcătuiesc partea principală a populaţiei Basarabiei” (p. 175);

în lucrarea fundamentală privind geografia Imperiului Rus (1910), V. Semionov-Tian-Şanskii spune clar că „…populaţia Basarabiei actuale este constituită cu preponderenţă din moldo-vlahii sau români… moldovenii provin de la daci sau geţi, care s-au amestecat cu romanii, de unde li se trage numele de român” (p. 202).

Voi încheia cu un citat din savantul rus L. Berg, originar din Basarabia, care menţiona într-o lucrare publicată în 1918 la Petrograd „Moldovenii sunt români care populează Moldova, Basarabia şi părţile învecinate cu Basarabia ale guberniilor Podolia şi Herson” (Bessarabia, p. 87).
Toate aceste constatări ar trebui să explice de ce chiar şi „clasicii” marxism-leninismului Marx, Engels şi Lenin ne considerau români.

Că ceea ce s-a întâmplat după 1924, prin construcţia „moldovenismului sovietic”, este o altă poveste.Într-un cuvânt, tovarăşi-domni putini, medvedevi, sneguri, lucinschi, voronini, lupi, formuzali, ţârzi, gavrilovi, krasnovi, kurţi soloviovi, mihaili, gurăi, taberi sau dubrovski/durakovi, minoritari ruşi, ucraineni sau găgăuzi, diferiţi „patrioţi” ai R. Moldovei sau Federaţiei Ruse, care au călărit şi mai călăresc ideea de „popor moldovenesc statuat istoric”, terminaţi cu aiurelile şi uitaţi-vă ce ne considerau aceiaşi ruşi, care chiar dacă erau imperialişti, nu avea capurile îmbâcsite cu diferite teorii totalitare stalinisto-moldovenisto-sovietice privind „naţiunea şi statalitatea moldovenească seculară”.

Surse:

 Octavian Țâcu – timpul.md

Dinu Poştarencu – monografia Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, P. II, Chişinău, Tipografia Centrală, 2009

Daniel Roxin –http://daniel-roxin.ro/

Anunțuri

05/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

A fost o vreme când Lenin şi bolşevicii erau gata să recunoască Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

Fixed Stamp: Gherman Pîntea (Pântea) - 1894-1968

 

 Gherman Pântea, a fost unul dintre fruntașii basarabeni făuritori ai Marii Uniri. S-a născut pe 13 mai 1894, în com. Zăicani, jud. Bălţi, și a decedat în anul 1967, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.A fost primar de Chişinău în 1923, 1927–1928 și 1932, iar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupat postul de edil al orașului Odesa.

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, Gherman Pântea avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.Comitetul central ostăşesc moldovenesc  luase fiinţă la 23 iulie 1917, şi îl alesese ca preşedinte în unanimitate pe Gherman Pântea. Din acest moment, comitetul central ostăşesc moldovenesc a devenit forţa conducătoare a provinciei moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. 

S-a deplasat personal împreună cu o delegaţie moldovenească  la Petrograd pentru a cere aprobarea pentru desfăşurarea unui Congres al ostaşilor moldoveni  de la primul ministru Kerenski. 

Kerenski îl cunoscuse personal în luna septembrie 1917,  şi l-a primit foarte enervat şi arogant, spunând că acum, când bolşevicii ameninţă ţara cu anarhia, el nu aprobă nici un fel de congres.

În continuare a plecat să se întâlnească cu Lenin  care  i-a primit foarte prietenos într-o cameră de la intrare. Pântea i-a explicat că doreşte să organizeze un congres militar moldovenesc, unde să se discute şi să se hotărască soarta a 3 milioane de moldoveni din Basarabia şi că primul ministru Kerenski le-a refuzat aprobarea pentru ţinerea acestui congres.

Răspunsul lui Lenin a venit imediat şi categoric. El spus:

„Partidul comunist susţine cu toată tăria autodeterminarea tuturor naţiunilor din fostul imperiu ţarist. Aceste naţiuni au dreptul, după părerea noastră, la autonomie şi independenţă, mergând chiar la despărţirea de statul nostru, dacă interesele lor naţionale cer acest lucru.

Voi aţi greşit ducându-vă la Kerenski, căci acest avocăţel mărunt şi guraliv, care a pus mâna pe putere peste capetele maselor şi care doarme în patul fostului ţar rus, este ocupat numai de gloria lui, şi nu de a naţiunilor oropsite.

Sfatul meu pentru voi este să vă convocaţi congresul în mod revoluţionar, samovolnic şi să vă hotărâţi soarta voastră, după cum vor dori ostaşii moldoveni veniţi de pe fronturi, care prin suferinţe groaznice au căpătat acum mare experienţă şi curaj. Voi trebuie să vă smulgeţi drepturile voastre cu forţa şi să nu le cerşiţi de la un aventurier, pe care popoarele îl vor goni în curând de unde este, pentru totdeauna.”

Această convorbire cu Lenin a avut loc  la începutul lunii octombrie, iar la  vreo 20 de zile de la această convorbire,  Kerenski a fost alungat de la putere.

Înapoiat la Chişinău, a  pus în practică sfatul lui Lenin…

După 10 ore de discuţie, comitetul central Ostăşesc Moldovenesc s-a hotărât la un act eroic şi anume: convocarea congresului pe cale revoluţionară, samovolnic, iar Gherman Pântea, ca preşedinte al comitetului central Ostăşesc Moldovenesc a fost însărcinat de comitet să trimită următoarea telegramă fictivă pe toate fronturile:

„Comandanţilor de armată, de corp de armată şi de divizii. Pe baza autorizaţiunii comandamentului suprem (generalisim) şi a primului-ministru Kerenski cu Nr. 378,764, s-a aprobat adunarea militarilor moldoveni pentru data de 20 octombrie 1917 în oraşul Chişinău, dispoziţiunea dvs. pentru delegarea a câte doi soldaţi şi un ofiţer de la fiecare companie de moldoveni, prevăzându-i în acelaşi timp cu delegaţiile respective şi plata diurnei pe 10 zile. Preşedintele Comitetului Central executiv Moldovenesc Sublt. Gherman Pântea, secretar voluntarul Maleavin.” 

Telegrama fictivă a adunat peste 700 de delegați !

De audienţa la Lenin el nu a pomenit nimic în Comitetul Central, pentru a nu agrava situaţia, căci Lenin în acel moment era urmărit de guvernul Kerenski pentru a fi arestat.

Telegrama a avut efectul dorit. La 20 octombrie 1917 s-au adunat la Chişinău peste 700 de delegaţi, reprezentând peste 250.000 de ostaşi moldoveni de pe toate fronturile. Kerenski, în timpul congresului a dat ordin ca eu să fiu arestat şi expediat la Marele Cartier General pentru telegrama fictivă,  în timp ce Congresul era în toiul dezbaterilor, la 25 octombrie 1917, Lenin cu partidul lui a pus mâna pe putere în Rusia.

Kerenski, după mai multe peripeţii, a fugit în America, iar Gherman Pântea a scăpat de răzbunarea lui. Congresul a durat 7 zile şi anume de la 20 până la 27 octombrie 1917. Delegaţii de la Congres erau în majoritatea lor ţărani săraci, cu maximum 5 hectare de pământ, iar o parte din ei erau  fruntea poporului muncitor, care desigur avea tot dreptul şi autoritatea de a vorbi şi hotărî în numele moldovenilor din Basarabia.

 Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei,  Gherman Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, el venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”.

Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică:

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe.

Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene. Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării.

Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918. Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă. La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida Voievod, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin. Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.… şi a fost debarcat de Rege.

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida. Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri. Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu – Take Ionescu.

Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

 

Cum  au devenit sovieticii antiunionişti.

 

 

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, bolşevicul Cristian Rakovski:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă.

Campania lui Racovski, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean.

Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut. 

Surse:

Un articol de în http://www.timpul.md/articol/gherman-pantea-i-diplomaia-secreta–120695.html

 

 

 

 

 

 

15/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

De ce a cedat Rusia în urmă cu şase decenii Crimeea ?

 

 

 

După ce  preşedintele SUA, Donald Trump,  a spus recent foarte clar că „se asteaptă ca guvernul rus sa dezescaladeze violenţele din Ucraina şi să returneze Crimeea”, purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agenţia TASS, a declarat că „Crimeea este teritoriu rusesc şi că Rusia nu îşi cedeaza teritoriile”

 „Nu ne cedăm teritoriile. Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Rusie”, a spus Zaharova.

Reamintim că Peninsula Crimeea a fost anexată ilegal de Rusia în martie 2016, în urma unui aşa zis referendum, care nu a fost recunoscut de niciun stat democratic.

Totodată, pentru a vedea cum s-a ajuns aici şi pentru o corectă informare, este bine să rememorăm principalele momente legate de istoria acestui teritoriu cu o importanţă geostrategică excepţională.

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane, până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea ei de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie este publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului.

La momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod.

Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice.

Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente.

Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală.

Privind retrospectiv, tratatul de la Pereiaslav este asociat în mod eronat  cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e de asemenea exagerată. În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia au fost deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde au fost fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale.

Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse.

Și, să nu uităm, în Crimeea se află de pe vremea țarilor  baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devine Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider.

În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949. În ultimii ani de la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat.

Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși.

Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev. Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale.

Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko.

El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor.

Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal.

Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie.

După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există.

Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina. Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center: http://www.wilsoncenter.org/publication/why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat de Timpul md.

 

 

Sursa: 

Mark Kramer, directorul programului  Cold War Studies la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

https://www.wilsoncenter.org/blog-post/crimea-glimpse-post-american-world

14/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: