CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum se fac de râs politicienii „moldovenişti”când susţin că nu vorbesc limba română

 

 

Imagini pentru afise moldoveniste

 

Moldovenismul este un curent politic diversionist antiromânesc, care promovează ideea aberantă că moldovenii ar fi o etnie separată, diferită de poporul român.

Această teorie există în două variante :

a) Una dominantă, „minimalistă”, conform căreia numai moldovenii de la răsărit de Prut au căpătat o identitate etnică diferită faţă de cetăţenii României (inclusiv faţă de moldovenii din vestul Prutului). Pe această variantă, legalizată de articolul 13 al Constituţiei actuale a Republicii Moldova, se bazează definiţia politică a „limbii moldoveneşti” ;

b) Cealaltă variantă„maximalistă”, minoritară şi neoficială, susţine că toţi moldovenii dintre Carpaţi şi Nistru sunt „urmaşi ai slavo-romanicilor bolohoveni” şi au o identitate etnică diferită faţă de români.

Această variantă reinterpretează istoric-retroactiv  graiurile limbii daco-române ca „limbi diferite”, graiul moldovenesc fiind descris ca fiind „limba moldovenească veche”, iar limba română din România actuală precum şi identitatea românească sunt prezentate  în ciuda unei multitudini de dovezi ştiinţifice şi surse vechi, ca fiind „construcţii artificiale recente” prin care moldovenii de la vest de Prut (şi o mică parte dintre cei de la est) ar fi fost „artificial românizaţi după 1859 (când a avut loc Unirea Principatelor), de statul român”.

„Curentul moldovenist”a fost tot timpul sprijinit şi direcţionat pe faţă de puterea de la Moscova, în lupta pentru separarea românilor moldoveni din Basarabia de consângenii lor din România, aceasta făcând parte dintr-o campanie politică îndelungată şi de amploare, în spatele căreia se află Rusia,  care a doreşte să țină R.Moldova cât mai departe de România.

Imagini pentru afise moldoveniste

  Printre principalii promotori actuali ai „moldovenismului” în Republica Moldova, se numără: Mihail Garbuz şi formaţiunea sa maximalistă „Patrioţii Moldovei” care militează pentru „Moldova Mare” (anexarea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut de către Rep. Moldova) ; Nicolae Pascaru, fondator al asociaţiilor „Mişcarea Voievod” şi „Scutul Moldovenesc”, preşedintele Federaţiei de lupte „Voievod” şi fondator al portalului moldovenii.md; Vasile Stati, istoric şi politician controversat, autor a unor opere la fel de controversate, printre care şi „Dicţionarul moldovenesc-românesc”; Renato Usatîi împreună cu partidele sale şi mişcarea Antifa; Partidul Comuniştilor din Republica Moldova care s-a aflat la putere timp de 8 ani; Partidul Socialiştilor din Republica Moldova în frunte cu liderul său Igor Dodon; Victor Stepaniuc, fost deputat comunist şi nu în ultimul rând persoane ca Sergiu Perciun (fruntaş al partidului „Patrioţii Moldovei”), Emilian Ciobu (fondator al partidului „Patria”) sau episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel (co-fondator al mişcării „Moldova Mare” declarat deschis „împotriva unioniştilor din Republica Moldova”).

Mai sunt şi alţii…

Cunoscut filorus,Igor Dodon, noul președinte al Moldovei, este și unul dintre adepții doctrinei „moldovenismului”, care spune că Moldova nu este România, iar identitatea moldovenească nu are nici o legătură cu etnogeneza românescă.

„Jandarmul român nu va fi la noi stăpân”; „O parte din România este Ungaria iar cealaltă parte este Moldova”, „Fraţi, fraţi, însă fiecare în casa lui şi fiecare să se uite în ograda sa”, „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut în 1812 am fi avut acum o Moldova întregită”, „Avem istoria noastră, istoria Moldovei” sunt declarații care aparțin slugii ruseşti, Igor Dodon.

Mai mult, la începutul acestui an, preşedintele moldovean a făcut o vizită la Moscova, unde Vladimir Putin i-a dăruit o hartă a Moldovei istorice din secolul al- XVIII-lea elaborată de cartograful italian Bartolomeo Borghi .

Sluga ruşilor, Dodon, și-a exprimat regretul că în 1812 Imperiul Rus nu a anexat întregul teritoriu al Moldovei, ci s-a oprit pe Prut.

„Dacă Imperiul rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a spus el.

 

 

 

Imagine similară

Foto: Putin îi dăruieşte lui Dodon harta vechii Moldove dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră.

 

Şi pentru că vorbim de istorie, teoriile „moldoveniste” susțin  că populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care sunt adevăraţii locuitori ai teritoriului.

Din simbioza slavilor cu noii-veniți s-ar fi  născut, de fapt, „norodul moldovenesc”, care evident, după mintea lor cea de pe urmă, este diferit de cel român.

Versiunea  basmelor propagandistice „moldoveniste” sovietice despre etnogeneza „narodului moldovenesc” era şi mai  radicală.

„Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la etnogeneza românească iar unirea valahilor cu slavii de răsărit a dus la etnogeneza moldoveană,aşa avem două naţiuni şi două limbi diferite şi există o legătură naturală între poporul moldovean, rus şi ucrainian, Statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei” (Valeriu Cozma, Adrian Dolghi, Primul manual universitar de Istorie a Moldovei, 2007)

Până la dispariţia URSS-ului trebuie remarcat şi Studiul privind istoria formării poporului moldovenesc publicat în 1978 la Chişinău, în care autorul N.A. Mohov considera că, „valahii sunt diferiţi de moldoveni mai mult decât de bulgari care se înrudesc cu slavii”, iar formarea naţiunii moldoveneşti moderne ar fi avut loc în Basarabia după includerea acesteia în Imperiul Rus”.

În 1991, după declararea independenţei, Republica Moldova a cunoscut alte teorii anti-româneşti.

Îl vom aminti pe Vasile Stati, pretins istoric, politician prorus şi unul dintre cei mai fervenţi promotori ai „moldovenismului”. Este autorul unor monografii intitulate Moldovenii de la est de Nistru (1995), Istoria Moldovei (2002) şi alcelebrul Dicţionar moldovenesc-român (2003).

 

 

 

Imagini pentru dicţionar roman moldovean

Moldovensimul agresiv cu rădăcini în propaganda sovietică, promovat pe timpul guvernării comuniste de la Chișinău și reluat astăzi de președintele prorus Igor Dodon și socialiști, a fost şi este sursa unor situații hilare.

 Imagini pentru    voronin si iliescu photos

Foto: Foştii preşedinti ai României şi R.Moldova, Iliescu şi Voronin

 

 

În timpul unei întrevederi, la Stânca-Costești, din august 2003, dintre președintele R. Moldova de atunci, Vladimir Voronin, și omologul său de la București, Ion Iliescu, jurnaliștii i-au întrebat pe cei doi în ce limbă au vorbit.

Voronin a răspuns atunci că el a vorbit „moldovenește”, iar Iliescu a spus ca a discutat cu Voronin în limba română și că a înțeles perfect ce a spus omologul său moldovean.

O altă situație care a stârnit nedumerire și a făcut deliciul presei a fost declarația fostului comunist Marian Lupu, care a devenit, în 2009 președintele Partidului Democrat, pe care l-a condus până toamna trecută.

În 2010, Lupu a declarat în cadrul emisiunii „În profunzime” de la Pro TV Chișinău, atunci când a fost rugat să precizeze cum se numește limba pe care o vorbește, că e vorba de „română din punct de vedere științific, moldovenească – din punct de vedere politic”.

Peste doi ani, în 2012, acelaşi Marian Lupu se răzgândea:

„Noi nu suntem de acord cu modificarea denumirii limbii de stat din moldovenească în română. M-am răzgândit. Ştiinţific nu mai este limba română, cum spuneam anterior, ci limba moldovenească”, a menţionat atunci acesta, din postura sa de președinte al Parlamentului.

Trebuie menţionat că, pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a decis că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova prevalează asupra Constituției și a considerat necesară modificarea articolului 13 din Constituție, pentru ca limba română să devină limba de stat a R. Moldova.

Articolul 13 din Constituție nu a mai fost modificat, iar președintele Igor Dodon a anunțat că sărbătorește astăzi „limba moldovenească”.

 

Marele lingvist român basarabean din exil, Eugen Coşeriu  (n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, judeţul interbelic Bălţi, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania), membru de onoare al Academiei Române (din 1991), fondatorul primei şcoli lingvistice din America de Sud şi al Şcolii lingvistice de la Tübingen şi părinte a ceea ce azi se numeşte lingvistica integrală, unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului XX a susţinut mereu, că : 

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.

Savantul a subliniat de asemenea că: „limba culturii şi limba de stat este limba română pentru întreg spaţiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independenţa R.Moldova ca stat, tot aşa cum nu subminează independenţa Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoaşterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor ţări”, pentru că, le aduce aminte Coşeriu oponenţilor săi, „graniţele politice nu au coincis şi nici nu pot coincide cu cele lingvistice”.

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Moldovenism

https://www.vice.com/ro/article/d7e5dz/teoria-ca-moldovenii-nu-se-trag-din-daci

Anunțuri

01/09/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Politica imperială rusă şi mutilarea identitară a Basarabiei

 

 

Harta Basarabiei

Dintotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi de aceea au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare.

Imperiile au folosit cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”.

Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor.

Dacă până în secolul al XIX-lea Rusia s-a servit de ortodoxie sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii, iar nu a împilării şi a crimei.

Chiar şi Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, cărturar şi scriitor, a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă.

Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare şi în imperii-avorton, precum cel otoman, lipsite de civilizaţie şi cultură, ce parazitează pe seama popoarelor cucerite.

El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, dar pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său.

Cantemir „s-a lecuit” de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care îi făgăduise, în 1812, că va „elibera” o parte a Moldovei, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre.

Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasislavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi drept „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenul mancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul.

El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste.

Când imperiul sovietic a căzut împreună cu ideologia susţinătoare, un alt moştenitor al „naivităţii” cantemiriene, scriitorul Ion Druţă, a considerat că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite de Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova.

De data aceasta, de bunăvoie, nesilit de circumstanţe ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică.

Istoricul Charles King1 a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică, Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul aşa-numitei Comunităţi a Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriarhiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei.

Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări?

Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992 prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistriană, dar nu uită nici că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident.

Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării.

Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi?

Political correctness pune mare accent pe drepturile minorităţilor de orice soi: etnice, sexuale, religioase etc.

Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, a fost încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc.

Şi pentru a nu lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea uneiidentităţi antiidentitare denumită „moldovenism”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a stat la baza consolidării României moderne, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etnolingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum!

Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă, aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, ca să nu zic un avorton care sfidează atât bunul-simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific.

Nu poate fi denumit decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski şi mulţi alţii nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău, şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi… Vladimir Voronin şi Vasile Stati! 

O asemenea ruşine niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale.

De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română a explicat foarte bine I. C. Ciobanu:

„Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.!

Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare.

Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”2.

Eminescu, despre care nu se poate spune că n-a iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate.

Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare a secolului XX:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”3.

Maiorescu nu a făcut decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu.

Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – „poetul naţional”, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea „omul deplin al culturii româneşti”, iar Dimitrie Vatamaniuc – „coloana infinită” a spiritualităţii noastre.

Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: A. C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a.

Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în drumul spre integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum!

După norma formulată de Titu Maiorescu: naţionalitatea în marginile adevărului.

 

 Iarăşi despre identitate de Theodor CODREANU

Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII,

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/28/anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-si-consecintele-ei-pe-termen-lung-in-relatiile-cu-imperiul-sovietic/

Note:

1 Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, trad. Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 2002.

2 Apud Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, antologie, de Alexandru Bantoş, Chişinău, Casa Limbii Române, 2010, p. 27.

3 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.

29/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planurile Ungariei de maghiarizare totală a românilor din Transilvania

 

Imagini pentru harta raspandirii românilor photos

 

Harta răspândirii poporului român 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase. Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

 

  • 1898 – Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

„Manualul de maghiarizare” a românilor, care „conţine planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc”[1], a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Cea mai completă evaluare a acestui plan strategic, bazat pe forţa brutală a terorii şi pe toate mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu[2]. 

Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea tot mai puternică a conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora faţă de politica naţională a statului ungar, preconiza:

– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi circumscripţiilor electorale;
– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică, pentru a i se impiedica orice manifestări cu caracter românesc;
– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea numelui de „Ungrovlahia” din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română este exponentul principal al aspiraţiilor românilor transilvă¬neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai periculoşi agenţi ai românismului;
– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi abrogarea Statului Organic, pentru ca „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării”[3];
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi”;
– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu;
– în toate şcolile pedagogice româneşti se va utiliza numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor otodocşi” să fie desfiinţate;
– controlul de către stat a activităţilor fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor;
– şcolile secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politicii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară, să poată fi controlate de stat”;
– adunările „Astrei Române” să se desfăşoare numai la Sibiu, în prezenţa unui comisar guvernamental;
– pretinsele societăţi culturale româneşti, în realitate focare de agitaţie antimaghiară, să fie puse sub strict control de stat;
– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condamnarea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară, în locul celei de stat;
– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi reducerea influenţei acestora asupra societăţii;
– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”;
– dezinformarea opiniei publice europene în legatură cu situaţia românilor transilvăneni prin publicarea, în sinteză, a datelor statistice cuprinse în lucrarea confidenţială, astfel prelucrate, încât „să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar”.

În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „manualului de maghiarizare” s-au publicat 492, sub pseudonimul „Veritas”, într-un tiraj considerabil, fiind scoasă şi o a două ediţie, cu 90 de pagini mai puţin.

Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim ministru şi lider al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, ministrul de interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţinut măsurile politice, eonomice şi culturale de o severitate excepţională împotriva românilor din Transilvania.
Ca prim minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune a statului ungar în chestiuea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867 au neglijat o politică energică şi sitematică”.

Planul contelui Bethlen István prevedea:

– noi colonizări de unguri în Transilvania;
– stimularea natalităţii ungurilor;
– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor;
– stimularea emigrării românilor;
– strămutarea, în Transilvania, a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împropietărirea acestora şi acordarea unui credit financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca „Albina” din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti;
– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în infrastructura edilitară a oraşelor, cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului economic, industrial ori agrar, cu caracter naţional românesc;
– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare, din dreapta Dunării;
– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei;
– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului;
– azilele de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă ungurească;
– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor şi obligativitatea frecvenţei şi educaţiei în limba maghiară;
– înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare;
– introducerea calendarului gregorian în ambele biserici româneşti;
– înfiinţarea „Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei”.
Numai Primul Război Mondial şi consecintele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a Transilvaniei să fie aplicat.

 

Odată cu intrarea României în primul război mondial de partea Antantei (1916), guvernul maghiar a luat măsuri de deznaţionalizare totală şi imediată a românilor, prin înfiinţarea aşa-zisei „zone culturale” de la graniţa Transilvaniei cu România.

Sprijinul şi entuziasmul cu care a fost primită armata română la pătrunderea în Transilvania (sfîrşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1916) au determinat autorităţile maghiare să ia hotărîri dintre cele mai grave pentru viitorul naţional al populaţiei româneşti. În primul rînd, s-a luat măsura ca statul să preia în regiunile de graniţă şcolile româneşti confesionale cu învăţătorii aprobaţi de stat. În al doilea rînd, trecîndu-se peste autonomia bisericilor româneşti, a fost introdus împuternicitul ministerului cu puteri nelimitate.

Teritoriul „zonei culturale”, instituit la 30 decembrie 1917, cuprindea comitatele Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Făgăraş, Tîrnava Mare şi Sibiu, precum şi cercurile şcolare Haţeg, Hunedoara şi Orăştie. În acest spaţiu geografic au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, cu 477 învăţători. În locul şcolilor închise, guvernul a hotărît să înfiinţeze, în comunele româneşti din această arie geografică, 1.600 de şcoli şi 800 de grădiniţe de stat maghiare.

E interesant de cunoscut ce intenţii încălzeau inimile politicienilor maghiari cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al Primului Război Mondial, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea.

Ziarul maghiar “Ujság” scria:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci, lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte.

Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fi în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar:

“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară.

În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Repetăm: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

Mai precizăm că din rândurile unor gânditori politici de felul celor de mai sus aveau să se recruteze, imediat după Tratatul de la Trianon, propagandişrii revizionismului maghiar interbelic, cei ce aveau să se jeluiască în presa internaţională pentru soarta maghiarilor rămaşi în Ardeal.

Într-adevăr: ce s-a întâmplat cu minoritatea etnică maghiară după 1919, ajunsă aşadar ea sub administraţia românească?

Foarte pe scurt, se poate spune că românii şi-au respectat întru totul jurământul făcut la Marea adunare populară naţională, de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, 1848:

“Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici noi nu ne vom lăsa asupriţi!”

Acestui jurământ i se dăduse o recunoaştere oficială prin Rezoluţia adunării de la Alba Iulia, care, între cele cinci “principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, punea pe primul loc „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.

Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”

Un text sublim, de o generozitate maximă, a cărui punere în fapt nu se putea produce însă numai pe teritoriul României!

Acest text se adresa întregii comunități internaționale ca model de urmat în toate țările Europei măcar! În subsidiar, ca subînțeles, acest mesaj de corectitudine deplină  se adresa în primul rând vecinilor din Vest, ungurilor! Era un mesaj care să le dea liniște sufletească românilor de pe malurile Tisei, care rămâneau mai departe să trăiască în Ungaria, ca minoritari!

Era un mesaj care exprima convingerea că s-a pus capăt politicii criminale de maghiarizare cu forța, practicată de Budapesta cu sprijinul Vienei după 1867!

Ce a urmat se cunoaște! Din cei aproape o jumătate de milion de români din Ungaria, azi mai au curajul să-și zică români numai câteva mii!  

 

După înfrângerea Puterilor Centrale şi justa reaşezare a graniţelor Ungariei în urma Tratatului de la Trianon în 1920, oficialităţile şi publicaţiile maghiare au manifestat o ostilitate crescută faţă de popoarele vecine.

“Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

 Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

Prin contrast, românii au reuşit să acorde un tratament civilizat minorităţilor, aşa cum o dovedeşte şi mărturia părţii celei mai interesate: Parlamentul ungar, de la Budapesta.

Aici, în iunie 1933, Fischer Kerestes, ministrul de interne, a rostit un expozeu asupra situaţiei interne din Ungaria. Printre cei care au avut de obiectat la situaţia internă din Ungaria, două intervenţii ni se par cu totul memorabile: a deputatului Tibor Eckhardt, şeful Partidului Proprietarilor din Ungaria, care a cerut “Daţi-ne drepturile pe care ungurii le au în Cehoslovacia!” şi a deputatului Francisc Ullein: “Daţi-ne drepturile pe care românii la acordă ungurilor din Ardeal”!…

Numai că luciditatea şi sinceritatea celor doi deputaţi nu-și găsea pereche în presa şi publicistica, fireşte, “liberă”, a perioadei interbelice. În ciuda afirmaţiilor oficiale privind dorinţa Budapestei “de a trăi în bune relaţii cu toţi vecinii”, presa maghiară producea la nesfârşit texte pe leit-motivul – şi cităm:

 

      “Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

      Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

 

În aceşti ani paralel cu propaganda revizionistă făcută în străinătate, în Ungaria “înfloreşte” o subliteratură a urii, a răfuielii sângeroase.

Iată o mostră, semnată de dr. Iosif Farago, profesor de liceu:

      “De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete: Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi, mişună călăii. Ni-e amară pâine. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

       Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea!

Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru tâlhari!… [78]

Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid:

“Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân! Să piară deci sârbul, cehul şi valahul!

Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu se mai tulbure visurile Carpaţilor!” (Eddödy Elek)

Inutil să precizăm că nu vom găsi în publicistica românească replici cu „aceeași monedă” la asemenea mizerii.

Fireşte, această publicistică penibilă nu accepta decât propriul revizionism, vizând revenirea integrală la situaţia dinainte de Trianon, când mai puţin de 8 milioane de maghiari oprimau peste 12 milioane de români, slavi şi germani, la adăpostul autorităţii militare austriece.

“Bineînţeles, noi pretindem vechile hotare milenare. Naţiunea maghiară nu-şi poate găsi fericirea decât redobândindu-şi vechiul teritoriu. Noi pretindem revizuirea sută la sută!”

Dar oare decât acest Nandor Urmánczy, publicist la “Pesti Hirlap”, nu era mai nimerit să vorbească în numele “naţiunii maghiare” primul ministru al statului ungar? Probabil că da. Căci iată şi o părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.)

Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920… [79]

În fine, trecând peste alte mărturii şi hărţi demografice, întocmite fie de unguri, precum Geresy Kalman, Varga Gyula (academician), fie de străini neutri, printre care îl aflăm şi pe romanistul Gustav Gröber, mărturii luate sau nu în consideraţie de comisia internaţională care a fixat la Trianon graniţele dintre Ungaria şi România, mărturii toate în consens asupra caracterului românesc al teritoriului stabilit la Trianon pentru România, să mai pomenim, din arhivele Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe:

“În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140). [80]

Şi atunci, dacă acestea sunt declaraţiile celor mai responsabili factori politici, ale celor mai îndreptăţiţi să-şi spună părerea, chiar şi în numele naţiunii maghiare, cum a putut să prolifereze, în perioada interbelică, o literatură atât de josnică, de degradată?!… Ce climat moral şi intelectual a făcut posibilă o publicistică ce pare azi halucinantă oricărui om normal?!…

Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba, intitulată „Nici o îndurare”, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul:

“Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…

Represiunea împotriva românilor petrecută  în Ardeal în cei patru ani (1940-1944) de stăpânire horthistă, depăşeşte în barbarie orice imaginaţie.

Civili particulari şi autorităţi dimpreună, din proprie iniţiativă ori conformându-se unor dispoziţii de stat, s-au dedat la acte sălbatice, de neimaginat în Europa secolului nostru .

Între confiscarea averii şi ucideri în masă a populaţiei, întregul evantai de abuzuri şi crime a fost epuizat de ocupaţia ungară, horthystă: arestări, bătăi, schingiuiri, siluiri, deportări în lagăre de muncă, expulzări, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor, interzicerea ziarelor şi revistelor, a asociaţiilor culturale ori politice, dislocări de populaţie ş.a.m.d.

Datele statistice ale vremii, arată cu precizie ce isprăvi au săvârşit în primele  luni ale ocupaţiei ungare, cavalerii maghiari ai răfuielii, dornici de a vărsa sânge omenesc doar din plăcerea ce le-o poate stârni unora spectacolul suferinţei şi al degradării fizice, care au ucis şi schingiuit de-a valma, bătrâni şi copii abia născuţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, pentru singurul motiv că aceştia erau români: 919 omoruri (în comuna Ip au fost ucise 157 de persoane, în comuna Trăznea 68), 1.126 persoane schingiuite, 4.126 bătute, 15.893 arestate, s-au săvârşit 124 cazuri de profanări (biserici, sinagogi, morminte), 78 devastări colective şi 446 devastări individuale.

Aceasta deci numai în primele două luni după anexarea nordului Transilvaniei !

Unul dintre conducătorii acestor represalii criminale, baronul Aczél Ede, se adresa astfel oamenilor din subordinea sa, într-o cuvântare ţinută la Şimleu Silvaniei:

“Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută şi această forţă brută noi cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Aceasta este oare păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat numai dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari. Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”…

La manifestarea de comemorare a eroilor Revolutiei de la 1848, organizată de Partidul Civic Maghiar şi de Consiliul National Secuiesc, la Târgu Mureş a fost citită scrisoarea premierului Ungariei, Victor Orban care spunea:

“Să fie Ardealul şi naţiunea ungară aşa cum au fost înaintea Tratatului de la Trianon.”

La recensamântul care a avut loc in 2011, UDMR le-a recomandat secuilor si ceangăilor să se declare maghiari. Preşedintele filialei Covasna, Tamas Sandor, a afirmat:

“vom informa comunitatea maghiară cu privire la recensamânt si vom recomanda membrilor acesteia să-şi declare identitatea natională şi nu pe cea regională”.

Trianonul a fost şi continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi a devenit o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific acestui popor – Sindromul Trianon.

Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita „naţiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţineau Ungariei multinaţionale.

De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Bucureşti, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Revizioniştii unguri, de ieri şi de astăzi, nu s-au împăcat cu   gândul că „Ungaria Mare” a celor 30 milioane de locuitori este un vis spulberat.

Nu au înţeles că  monarhia austro-ungară era un conglomerat de naţionalităţi asuprite care depăşeau cu mult populaţia maghiară. Prăbuşirea Ungariei s-a făcut din interior, aceasta fiind o alcătuire statală artificială, în care o minoritate  maghiară domnea asupra altor naţionalităţi.

Elocventă în acest sens este declaraţia făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către Harmworth, secretar de stat la Ministerul de Externe al Marii Britanii, care a ţinut să sublinieze că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înainte de începerea Conferinţei de pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Este interesantă şi relatarea cotidianului The New York Times din 1918, care, într-un articol intitulat „Ungaria reală” sublinia:

„Orice copil de şcoală trebuie să cunoască adevărul cu privire la componenţa Ungariei. Ar trebui să ştie că din 22 de milioane de locuitori, numai aproximativ 9 milioane sunt unguri.Celelalte 13 milioane de nemaghiari sunt trataţi de clasa stăpânitoare cu opresiune şi cruzime”.

La rândul său, dr. Emil Nagy, fost ministru al Justiţiei, declara:

„Ungurii trebuie să abandoneze ideea integrităţii dinainte de război şi trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naţionalităţi străine”.

Lamentărilor ungureşti pe tema „pierderilor” înregistrate prin Tratatul de la Trianon li se poate răspunde cel mai simplu prin aprecierea academicianului David Prodan:

„La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”.

Guvernanţii maghiari nu au înţeles realitatea şi chiar de la data semnării Tratatului de la Trianon şi-au manifestat intenţiile revizioniste.

Cunoscutul publicist american Milton Lehrer, analizând politica revizionistă promovată de Ungaria horthystă, făcea următoarele aprecieri:

„Chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon, ea şi-a manifestat intenţiile revizioniste. Deputaţii după ce au votat ratificarea, au jurat în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei milenare, care a durat exact cinci decenii, de la 1867 până la 1918″.

Politica de revizuire a graniţelor stabilite prin Tratatul de la Trianon a fost prezentă în toate programele cercurilor politice maghiare între anii 1920- 1940 şi promovată cu fervoare de cabinetele care au condus Ungaria în perioada ascensiunii hitlerismului în Germania.

Tot ceea ce se întâmplă astăzi în România ne face să ne amintim de perioada interbelică. Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.

Regimul horthyst a organizat o intensă propagandă revizionistă pentru cotropirea teritoriilor locuite de români, slovaci, sârbi şi ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste reţele de societăţi şi formaţiuni cu caracter paramilitar, terorist şi revanşard.

Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitând de alianţa cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală. Partea de Nord-Est a Transilvaniei va ajunge sub ocupaţia Ungariei, însoţită de teroarea şi masacrele comise împotriva românilor de trupele şi administraţia maghiară.

Iredentiştii maghiari dau dovadă şi astăzi de multă inventivitate şi se manifestă nestingheriţi de nimeni, aici, în România, în afara Ungariei şi în anumite organisme internaţionale, încercând să obţină bunăvoinţa unor cercuri politice revanşarde.

Falsificând istoria, sfidând dreptul istoric şi dreptul internaţional, revizioniştii acţionează metodic, folosind tactica paşilor mărunţi.

Suita de autonomii de tot felul pentru care militează, diferitele referendumuri pentru autonomia teritorială, aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, sau sloganul „noii descălecări” vizează redobândirea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon.

Nicoale Iorga spunea că România este o ţară înconjurată de români şi avea perfectă dreptate:  la nord sunt bucovinenii anexaţi astăzi în Ucraina, la est sunt moldovenii, arbitrar şi abuziv transformaţi într-o colonie de către sovietici, la sud est sunt românii din Cadrilaterul anexat de Bulgaria, la sud-vest avem Banatul şi Timocul aflate în interiorul graniţelor Serbiei, iar la vest sunt românii care astăzi trăiesc în Ungaria…

Cu toate acestea, politica României a respins şi respinge expansionismul teritorial şi acţiunile de subminare a statelor vecine în care trăiesc români.

Ungaria a avut şi are de învăţat de la România în această privinţă, dar mai ales din lecţiile aspre ale istoriei.

 

 

Surse:

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

http://www.art-emis.ro/istorie/ -centenarul-unitatii-nationale 

https://m.caplimpede.ro/pericolul-extremismului-politicienilor-maghiari-pentru-viitorul-romaniei/

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918 

http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara

 

 

Note: 

 

1] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 92-93.
[2] Onisifor Ghibu, Un livre secret de gouvernement hongrois: les Roumains de Hongrie et la necessite de les magyariser, in Revue de Transylvanie, tome I, nr.1, 1934, p. 61-72;
Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
[3] Huszár Antal, op.cit. p 221

 

14/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: