CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Trianon, un secol și următorul după el jpeg

Foto: 4 iunie 1920Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

20/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Apariția RSS Moldovenești, creație a imperialismului sovietic (III)

Continuarea articolului: ”Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (II): Apariția RSS Moldovenească;(https://cersipamantromanesc.wordpress.com/aparitia-rss-moldovenesti-creatie-a-imperialismului-sovietic”)

Primari găgăuzi în anul 1938, majoritatea exterminați în Ivdellag (Arhiva personală - OȚ)
Primari găgăuzi în anul 1938, majoritatea exterminați în Ivdellag (Arhiva personală – OȚ)

Octavian Țîcu Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (III): Regimul de ocupație sovietic în RSSM (1940-1941)

Teroarea și represiunile. Regimul comunist a arătat chiar de la începuturile constituirii RSSM că teroarea este instrumentul cel mai adecvat nu doar pentru inocularea noii orânduiri în sine, dar şi mai eficient pentru formarea „moldovenilor sovietic”, enunțând că „până la lichidarea elementelor străine de clasă, națiunea moldovenească nu era consolidată din interior”.

În consecință, în RSSM, la fel ca în restul noilor teritorii anexate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost promovate cele mai dure şi mai consecvente politici de deznaționalizare.

Într-un mod absolut paradoxal și de neconceput în alte circumstanțe decât cele sovietice, instrumentele de represiune și „condamnare” a cetățenilor români de pe teritoriul Basarabiei au fost realizate prin aplicarea provizorie a codurilor penale și penal-procesuale ale RSS Ucrainene, care prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14 decembrie 1940 erau extinse asupra RSSM.

Decretul prevedea ca „tragerea la răspundere penală pentru crime produse până la reunirea Basarabiei cu URSS, să fie realizate în conformitate cu codurile RSS Ucrainene”.

Sergo Goglidze (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)
Sergo Goglidze (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Materialele documentare din fondul dosarelor judiciare ale Serviciului de Informație și Securitate al R. Moldova, inițiate în privința persoanelor care au fost supuse represiunilor politice în perioada regimului totalitar se referă la anchetarea a 28 mii 984 persoane, ulterior condamnate în baza deciziilor organelor de stat judiciare şi extrajudiciare („Osobaia Troika”, „Comisia NKVD”, „Consfătuirea specială”, „Tribunalul militar al trupelor NKVD”).

Dosarele au fost intentate, în deosebi, în baza art. 54 (infracțiuni contrarevoluționare) Cod Penal al RSS Ucrainene aplicat în RSS Moldovenească până în anul 1961, iar după 1961 în baza Codului Penal al RSS Moldovenească (agitație şi propagandă antisovietică).

În cazul represaliilor din prima perioadă sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) se urmărea, în primul rând, exterminarea tuturor liderilor, a persoanelor incomode, „periculoase” pentru statul sovietic prin pregătirea, cultura și autoritatea pe care o aveau. De organizarea deportărilor din 1941 s-a ocupat Biroul Politic al CC al PCUS, iar structurile NKGB-iste au dezvoltat baza logistică a mecanismului deportării. Responsabil direct de realizarea lor a fost Sergo Goglidze, numit în mai 1941 împuternicit al partidului în RSSM.

La nivel local operațiunea de deportare și alte acțiuni de represiune au fost coordonate de Pavel Borodin, prim-secretar al PCM și Iosif Mordoveț, vice-comisar NKVD din RSSM. Ca baza juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele „categorii de criminali”, aprobat în mai 1941, iar listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe baza de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Iosif Mordoveț (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)
Iosif Mordoveț (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30), urmând a fi ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 sa fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSSM). Deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazaha (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). In Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordinsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Autorii studiului Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, publicat în 1942, au prezentat un rechizitoriu diabolic al terorii sovietice în Basarabia: în beciul localului din str. General Văitoianu, nr. 25, din Ismail, fost sediu al NKVD-ului local, s-au găsit corpurile a 5 bărbați între 45-60 de ani şi al unei femei de 22-23 de ani; în septembrie 1941, în spatele curții fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor, nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al NKVD-ului local, au fost deshumate 85 de cadavre, dintre care 15 aruncate într-o groapă comună aveau mâinile, iar unele şi picioarele legate; în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări şi unde sovieticii au avut secția de spionaj a NKVD-ului, s-au descoperit mai multe celule individuale, unde fuseseră deținute cele mai suspecte şi mai importante persoane care trebuiau să fie interogate cu o grijă deosebită. În același local au fost găsite instrumente speciale de tortură; se folosea îndeosebi curentul electric.

Pavel Borodin (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)
Pavel Borodin (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

O soartă deosebit de cruntă au avut deputații Sfatului Țării care au rămas după 1940 pe teritoriul Basarabiei. Împotriva a 13 deputați în Sfatul Țării și unui fost ministru al Republicii Democratice Moldovenești, capturați de bolșevici în vara anului 1940, va fi intentat Dosarul nr. 824, prezentat de șeful NKVD din RSSM, maiorul Sazîkin, comisarului poporului al Afacerilor Interne din Uniunea Sovietică, Lavrenti Beria.

Potrivit dosarului „inculpații Uncu Feodor; Cojuhari Feodor; Neaga Feodor; Bodescu Vladimir; Ignatiuc Ivan; Sinadino, Pantelimon; Bivol Constantin; Codreanu Ivan; Cotelli Emanuil; Știrbeț Luca; Baltaga Alexandr; Secara Nicolai; Turcuman Grigorii Nicolaevici și Botnariuc Stepan…în anul 1918 au săvârșit ruperea cu forța a Basarabiei de la Uniunea Sovietică și au alipit-o la România.

În plus, aceste persoane au exercitat o activitate contrarevoluționară pe teritoriul Basarabiei până în ziua venirii Armatei Roșii”. Toți cei enumerați, cu excepția lui Ion Codreanu, care va fi schimbat pe Ana Pauker, vor fi condamnați și au fost exterminați în gulagurile sovietice, unii din ei chiar în penitenciarul din Chișinău.

Bilanțul cantitativ al represiunii într-un un an de putere sovietică în Basarabia este cumplit: exodul, arestarea, deportarea, asasinarea a 12,23% din populație – peste 300 000 de locuitori, în special români. Prin deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 se dorea distrugerea bazei naționale a culturii, limbii, istoriei și anihilarea memoriei istorice legate de România.

Alături de nimicirea identității românești ai Basarabiei, autoritățile sovietice au procedat la deconstrucția românească și anihilarea minorităților naționale. O categorie importantă din acest punct de vedere a fost comunitatea imigrației ruse, refugiată în Basarabia în condițiile revoluției ruse și a războiului civil, ai căror membri vor fi executați sumar imediat după intrarea trupelor sovietice în anul 1940 (cazul foștilor ofițeri țariști Serghei Gherman, Ivan Bâcov, Pavel Korcinski și Dmitri Kiseliov, condamnați pe 15 octombrie 1940 la pedeapsă capitală sau cazul lui Grigori Gorbatov, fost ofițer în armata țaristă, condamnat la moarte pe 21 ianuarie 1941), mulți fiind deportați în Gulag, în mare parte pentru „trădare de Patrie”.

Este cunoscut de asemenea procesul de anihilare în masă a tuturor primarilor și foștilor primari bulgari și găgăuzi din sudul Basarabiei, preluați în vizorul organelor de represii sovietice imediat după ocuparea provinciei în anul 1940, majoritatea dintre ei fiind deportați în noaptea de 12-13 iunie 1941 în lagărul „Ivdel” (Ivdellag) de lângă Sverdlovsk, lagărul Usoli de lângă Permi, lagărul Onega de lângă Arhanghelsk, unde majoritatea dintre aceștia vor deceda.

Deznaționalizarea și „moldovenismul sovietic”. Procesul de transformare identitară a românilor din Basarabia în „moldoveni sovietici” a început imediat după anexarea Basarabiei și crearea RSSM.

La 11 noiembrie 1940 era adoptată hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului din URSS „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc în raioanele noi ale RSS Moldovenești (Basarabia) de la alfabetul latinizat la cel rus”. Legea sovietică de școlarizare prevedea trecerea „tuturor școlilor din Basarabia la instruirea în limba maternă”, pornind de la premisa că limba română era o limbă străină. Odată cu aceasta, în toate școlile din Basarabia s-a trecut la învățarea obligatorie a limbii și literaturii ruse.

Spațiul public al Basarabiei a fost golit de orice amintire a administrației românești, începând cu demontarea monumentelor și statuilor regilor și domnitorilor români și terminând cu poieții și scriitorii.

Victime ale represiunilor sovietice în 1940-1941 (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)
Victime ale represiunilor sovietice în 1940-1941 (Sursă: Igor Cașu, Dușmanul de clasă, 2013)

Pe parcursul anului de ocupație sovietic are loc transferului factorului de conducere ucrainean și transnistrean în funcțiile de conducere ale noii republici, un habit sovietic ce va putea fi dezrădăcinat abia cu anii 1960, când politica sovietică de „indigenizare” va echilibra proporția dintre basarabeni și restul elementelor străine venite din afara provinciei. La 4 iulie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene aproba componența comitetelor executive județene din Basarabia şi Nordul Bucovinei, organe ale puterii sovietice.

Din cei 75 de funcționari împuterniciți să constituie sovietele județene doar doi erau români. Respectivele decizii ale forurilor supreme ale Ucrainei erau adoptate în condițiile în care, pe 27 iunie 1940, se forma comitetul de partid al comuniștilor ieșiți din ilegalitate.

Dar comuniștii ilegaliști din Basarabia n-au fost recunoscuți de noua putere sovietică, nici unul dintre comuniștii ilegaliști n-a participat la Congresul I al PC (b) din Moldova, iar mulți comuniști ilegaliști basarabeni au fost deportați în Siberia sau condamnați la ani grei de pușcărie.

Sovietizarea și comunizarea. După proclamarea R.S.S.M., s-a intensificat procesul de comunizare a economiei: au fost naţionalizate băncile (6 iulie 1940), a fost naţionalizat pământul (15 august 1940), la sate a fost pusă în aplicare politica comunismului de război: 200 de mii de tone de grâu rechiziţionat de la ţărani au fost expediate în Germania nazistă, cu care U.R.S.S. era în perioada „lunii de miere”.

Autorităţile comuniste au trecut apoi la colectivizarea pământului naţionalizat şi împărţirea lui ţăranilor: pe data de 15 februarie 1941 existau oficial 29 de colhozuri, întrunind 3.629 de gospodării cu membrii lor. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare a scăzut brusc: ţăranii nu mai erau interesaţi şi nu aveau posibilitatea să aducă la oraşe produsele muncii lor.

Regimul bolşevic a promovat o politică de preţuri vădit defavorabilă pentru agricultori. Multă lume rămăsese fără lucru şi o ducea extrem de greu. Nenumărate mori şi fabrici de ulei vegetal fuseseră demontate, iar utilajul transportat peste Nistru. La sate lumea stătea pe întuneric, gazul lampant lipsea. Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au perfectat pașapoarte, ei nu puteau să se deplaseze decât cu permise speciale, eliberate de la caz la caz, pe un termen de până la 3 luni.

În februarie 1941 Sesiunea Sovietului Suprem al RSSM a aprobat Constituţia noii republici. „Legea fundamentală” era o copie fidelă a Constituţiei R.A.S.S.M. cu unele completări, bazate pe noile realităţi. „Statul” recent creat era proclamat ca fiind „socialist, al muncitorilor şi ţăranilor”, iar baza politică o formau sovietele (consiliile) deputaţilor truditorilor, „care s-au întărit în rezultatul răsturnării puterii moşierilor şi capitaliştilor şi a stabilirii dictaturii proletariatului”.

Chiar dacă a durat un singur an, regimul instaurat de sovietici în anul 1940-1941 punea fundamentele unui experiment politic și identitar de lungă durată, care va fi continuat cu aceeași violență și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Devenind un poligon al teoriilor și practicilor sociale, economice, culturale și lingvistice deja experimentate în RASSM, al violenței fără precedent dezlănțuite asupra sa, populația Basarabiei a înțeles într-un singur an esența regimului totalitar sovietic, față de care până la 1940 mai existau anumite atitudini de pozitivism și entuziasm, fapt ce va declanșa un exod masiv al basarabenilor în România și în Europa în momentul revenirii armatelor sovietice în anul 1944 scrie https://moldova.europalibera.org/a/31225152.html.

29/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Apariția RSS Moldovenești, creație a imperialismului sovietic (II)

Continuarea articolului: ”Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (I): Apariția RSS Moldovenească (https://cersipamantromanesc.wordpress.com/aparitia-rss-moldovenesti-creatie-a-imperialismului-sovietic”)


Paradă improvizată la intrarea Armatei Sovietice în Basarabia (28 iunie 1940)

Octavian Țîcu – Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (II): Apariția RSS Moldovenească

Odată cu instaurarea regimului totalitar, Basarabia ca parte a sistemului sovietic a avut la conducere partidul comunist, înarmat cu ideologia marxist-leninistă, care controla orice domeniu de activitate în stat şi în societate. Acesta folosea un sistem economic de comandă bazat pe controlul statului asupra mijloacelor de producţie şi planificare centralizată. Sistemul puterii de stat în RSSM era dual şi ambiguu: exista un sistem formal, consfinţit în constituţia republicii şi unul real, care funcţiona în baza unor legi nescrise, întărit de dublul aparat de partid şi de stat (local şi unional) bazat pe constrângere şi propagandă.

Definiția dată de Iosif Stalin naţiunilor a constituit fundamentul pe care s-a aşezat „modelarea” identităţilor naţionale sovietice, iar concepţia sovietică a naţiunii a fost bazată ferm pe legătura stalinistă dintre naţionalitate şi teritoriul său.„Naţiunea este o comunitate stabilă, evoluată istoric, bazată pe o limbă comună, teritoriu, viaţă economică şi stare psihologică manifestate într-o comunitate a culturii”. Însuşindu-şi noţiunea stalinistă a naţiunii, autorităţile sovietice au promovat ideea de naţiune fixată într-un anumit teritoriu, iar grupurilor etnice majore li s-au acceptat oficial teritorii recunoscute şi organizate intr-o ierarhie administrativă cu stratificare etnică, în care cele cincisprezece republici sovietice unionale reprezentau nivelul superior al statalităţii accesibil unei naţionalităţi sovietice. 53 popoare ale URSS, dintre cele circa două sute, aveau unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome și 10 districte autonome.

Conturarea teritorială a RSS Moldovenești

Proiectul „moldovenist” va fi dezvoltat în curând în dreapta Nistrului, când în urma tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939, trupele sovietice au anexat la 28 iunie 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, iar la 2 august 1940, la Moscova, a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Conturarea teritoriului noii republici unionale a fost o chestiune îndelung dezbătută de liderii comuniști de la Moscova, Kiev, Harkov și cei din RASSM, imediat după anexarea Basarabiei. Dintr-un anumit punct de vedre, acest fapt părea simplu pentru autoritățile sovietici, deoarece Basarabia era privită ca parte integrantă a RASSM, încă de la momentul constituirii sale în 1924. Dar raționamentele imperiale au determinat o abordare diferențiată a configurației teritoriale. Tonul în această polemică a fost dat de ziarul „Pravda”, oficiosul PCUS, care la 10 iulie 1940, publică o propunere făcută la „inițiativa” Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldovenesc al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a RASS Moldoveneşti”. Dacă RSS Moldovenească ar fi fost constituită astfel, ea ar fi ocupat o suprafaţă de 53,6 mii km² (45,1 mii km² – teritoriul basarabean şi 8,5 mii km² – al RASS Moldoveneşti) şi s-ar fi păstrat ieşirea la Marea Neagră.

La scurt timp, Piotr Borodin, secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) al Ucrainei; Tihon Constantinov, preşedintele Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM, şi Feodor Brovco, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RASS Moldoveneşti, au trimis o scrisoare la Moscova, în care au propus o variantă apropiată de cea enunțată. Conducerea RASSM propunea să fie incluse în componenţa Ucrainei doar trei raioane din RASSM (Kodîma, Balta şi Pesciansk), iar „frontiera părţii de sud a RSS Moldoveneşti să fie stabilită la hotarul plasei Chilia, cu includerea în componenţa RSSM a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a oraşului Ismail. Frontiera de mai departe a RSSM pînă la râul Nistru să fie stabilită pe hotarele existente ale judeţelor Akkerman, Cahul şi Bender”. Dacă propunerea părţii moldoveneşti era acceptată, RSS Moldovenească urma să însumeze o populaţie de 2.538.400 de oameni, inclusiv 2.068.987 de persoane în judeţele Basarabiei şi 469.413 în raioanele RASS Moldoveneşti. Sub aspect etnic, RSSM ar fi avut următoarea componenţă: 1.556.863 de oameni sau 61,34% – moldoveni, 263.551 sau 10,38% – ruşi, 273.020 sau 10,76% – ucraineni şi 444.866 sau 17,52 % – alte etnii.

Mikhailo Greciuha
Mikhailo Greciuha

Această propunere a fost contracarată de Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU, care trimite la 22 iulie 1940 o notă la Moscova, în care dezavuează argumentele părţii moldoveneşti și susține: a. că „nu este necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin, unde locuiesc în temei ucraineni”; b. referitor la judeţul Akkerman, „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană”; c. judeţul Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi delimitaţi aici ruşii de ucraineni”; d. trebuie incluse în componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească. La finele Notei informative, este inserată o descriere a graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la delimitarea frontierei dintre „republicile-surori” semnată la 22 august 1940. Punctul de vedere al lui Greciuha era susținut și de Nikita Hruşciov, care la rândul său a propus Comitetului Central al PCUS ca noua RSS Moldovenească să fie creată prin unificarea „doar a populaţiei moldoveneşti” şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldovenească.

Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.

Sovieticii nu au urmat o logică istorică sau culturală la formarea noii republici, ci doar considerente strategice, imperiale. În afară de ideea de a distruge integritatea istorică a Basarabiei, pentru a pune în dificultate o eventuală rupere a acestui teritoriu de la imperiul sovietic, strategiile Moscovei au urmărit securizarea accesului statului sovietic la Dunăre (prin intermediul unei republici slave de încredere) şi transformarea RSS Moldovenească într-o entitate politico-geografică fără acces la oceanul planetar. La formularea acestei politici nu putem nega rolul şi presiunea exercitată de oficialităţile comuniste ucrainene atât în termenii ultimatumului sovietic privind Basarabia, cât şi ai principiului Piedmontist.

În cadrul noilor frontiere fixate teritoriul disputat dintre Nistru şi Prut, Basarabia, a încetat să mai fi o entitate compactă unică, iar acest fapt s-a realizat, pe langă cele menţionate, şi din raţionamentul de a complica ulterior o eventuală întoarcere a acestui teritoriu la România.

De la „Moldova Mare” la „Basarabia Mare”

Căutările unui teritoriu pentru moldovenii sovietici au continuat și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România, conducerea RSSM a considerat oportun realizarea unei extinderi teritoriale ale republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut – 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii oameni).

Fragment din scrisoarea conducerii RSSM către I. Stalin (Arhiva Personală - OȚ)
Fragment din scrisoarea conducerii RSSM către I. Stalin (Arhiva Personală – OȚ)

Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură continuă să nu rămână „în robia boierilor români”. Acest document s-a păstrat în arhiva Biroului Politic fără vreo decizie.

Nikita Salagor
Nikita Salagor

O ultimă tentativă de a da credit ideii că autoritățile sovietice urmăreau interesul „prosperării și înflorii poporului moldovenesc” într-un teritoru de referință istorică, a fost ratată în anul 1946, atunci când conducerea de vârf a RSSM, în persoana lui N. Salagor, prim-secretarul Partidului Comunist din RSSM și N. Covali, Președintele Consiliului de Miniștri ai RSSM, a înaintat către I. Stalin o scrisoare în care cerea retrocedarea către RSSM a celor trei județe ale Basarabiei cedate RSSU în anul 1940. Semnatarii acestul document menționau că „La rezolvarea problemei cu privire la transmiterea în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei nu s-a ţinut cont de comunitatea constituită istoric a teritoriului Basarabiei, de comunitatea economiei judeţelor din sudul, centrul şi nordul Basarabiei, de comunitatea de limbă, cultură şi mod de viaţă ale etniilor care populează aceste judeţe”. Autoritățile moldovenești contestau faptul cedării acestor teritorii în baza criteriului etnic, demonstrând că teritoriile înstrăinate nu erau locuite în majoritate de ucraineni, ci de moldoveni (în cele trei județe 28 procente erau moldoveni și 25 procente erau ucraineni). Dar și acest document a fost trecut sub tăcere, dovadă că autoritățile sovietice urmăreau alte interese decât consolidarea teritorială a RSS Moldovenească.

Cu această precizare, conchidem că Uniunea Sovietică a creat pentru moldovenii de peste Prut, ceea ce istoricul american Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor republici sovietice, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, având aparent simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a moldovenilor a căpătat aspect fizic şi politic, îmbrăcând uniformă sovietică; (publicat de https://moldova.europalibera.org.).

29/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: