CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

 

 

 

24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române – Slănic Moldova

 

 

 

1772:  Moldova și Țara Românească au cearut Unirea Principatelor
 
 
 
O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie, Principatele Române au realizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

“Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

 Împărăteasa  Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut. Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

 

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului  Constantin Ipsilanti din Muntenia. 

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ecaterina-cea-mare-proiectul-grec-si-romanii

Glasul.info -agresiunea-constanta-a-rusiei-austriei-si-a-imperiului-otoman 

 

31/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRĂDĂTORII LUI CUZA. Preţul trădării

 

 

 

 

aicuza

Alexandru Ioan Cuza a intrat în istoria României ca domnitorul care a pus bazele statului român modern – însă stilul său autoritar a dus la neînţelegeri aprige cu clasa politică românească.

După şapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a căzut victima “Monstruoasei Coaliţii” a liberalilor şi conservatorilor.

Mai mulţi militari care îi juraseră credinţă domnitorului şi-au călcat cuvântul şi au participat la acţiunea de detronare a acestuia.

Însă mai înainte de această ultimă trădare, Alexandru Ioan Cuza fusese trădat în repetate rânduri de omul său de încredere, Dimitrie A. Sturdza – care avea să ajungă prim-ministru.

Trădarea coloneilor

Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.

Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N. Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură, ci pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.

O samă de naturi criminale

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”.

A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat.

Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.

Ion. C. Bratianu

Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”.

În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 400 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare:

„Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

C.A. Rosetti

Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia

La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională.

Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; i-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari. Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis.

Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea. Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie.

S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală. C.Bacalcaşa o numeşte enigmatic doamna C. Ea fu însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea „monstruoasei coaliţii”.

Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!

Colonelul Nicolae Haralambie

Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda.

Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!” Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să “ se îndoiască “ santinelele la toate posturile.

Mărturia Elenei Doamna

Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări:

„Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.

Elena Cuza

Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.

– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.

– Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.

– Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.

– Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.

Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.

După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să se procedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.

Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.

Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.

 

 

 

abdicare-e1453633477557.jpg

 

 

 

 

Preţul trădării

 

 

 

 

Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N. Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.

Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele:

„D-ta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.

După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor:

„Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă.

Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.Haralambie a devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată.

Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.

Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului.

În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C. Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.

Dimitrie A. Sturdza

Tradarile omului sau de incredere, Dimitrie A. Sturdza

Prima tradare

In 1909, sotia domnitorului, Elena Cuza, implinea 83 de ani. Cum se implinea jumatate de secol de la Unirea Principatelor, sotia domnitorului a fost vizitata de Vespasian Pella, care a consemnat amintirile doamnei referitoare la tradatorul Dimitrie A. Sturdza:

“Maria Sa Cuza avea de secretar al sau pe Mitita Sturdza, var primar cu mine, caci mama mea era sora buna cu tatal lui Sturdza.

Prin 1863, Cuza, rugat de mine, permite revolutionarilor poloni sa treaca prin tara arme si munitii pentru o mare revolutie ce o preparau polonii. Mitita Sturdza afla acest secret si gaseste cu cale sa-l divulge dupa cum mai facuse si alte acte de asemenea masura.

Si atunci sotul meu, intr-un moment de mare indignare l-a luat de gulerul hainei si l-a azvarlit pe scarile palatului…

De atunci a incetat de a mai fi secretarul Domnitorului… dar tot de atunci s-a nascut si acea ura neimpacata pe care i-a purtat-o lui Cuza voda si dupa moarte.

De aceea, la detronare, varul meu Mitita Sturdza a avut rolul sau in conspiratiune si din tot ce l-a preocupat mai mult au fost corespondenta si actele Domnitorului Cuza, pe care in noaptea detronarii s-a grabit sa i le sustraga.

Desigur ca in cutiile biroului lui Sturdza pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca sa i le sigileze, se vor fi gasind si o parte din actele barbatului meu”.

A doua tradare Subiectul detronarii lui Alexandru Ioan Cuza a ramas unul fierbinte pana in secolul al XX-lea – in mare parte si datorita faptului ca tradatorul D.A. Sturdza era inca activ in viata politica a Romaniei. Astfel, in anul 1903 ziarul bucurestean “Tara” publica un articol sub titlul “Tradarea lui Sturdza fata de Cuza”, din care redam principalele pasaje in randurile urmatoare.

“Imparatul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebita pentru Cuza, de cand cu lagarul de la Furceni (Prahova) si gandindu-se cum ar putea sa-l mareasca in fata romanilor ii trimite o scrisoare printr-un curier special, in care ii scrie:

<<Strange oricata armata ai si concentreaz-o in cateva puncte pe malul Dunarii, apoi proclama independenta tarii, caci eu voi sili pe Turcia sa primeasca pe aceasta ca fapt implinit>>.

Bucuros de o asemenea veste, Domnitorul a avut funesta ideea de a o comunica si secretarului sau particular de atunci, nimeni altul decat Dimitrie A. Sturdza.

Acesta, in intelegere cu Ion Ghica, fostul Bey de Samos, s-a grabit sa instiinteze consulii englez, austriac si prusian de uluitoarea tentativa napoleoniana. Pe data a fost alarmata presa occidentala, spre penibila impresie a imparatului Frantei.

Drept urmare telegrama laconica a lui Napoleon al III-lea catre Cuza voda: <<O tara care are asemenea tradatori nu merita independenta>>. Telegrama era insotita de extrase din presa engleza ce publicase textul scrisorii lui Napoleon catre Cuza.

Indignarea lui Cuza voda n-a mai avut margini, a asteptat cu nerabdare sosirea necredinciosului secretar particular de la palat si intampinandu-l in capatul de sus al scarilor din interiorul edificiului domnesc iesean din strada Lapusneanu i-a aplicat corectia meritata:

<<Miselule, ceea ce publica ziarele engleze, le-au cunoscut Napoleon, eu si cu tine: cine este tradatorul intre noi?>> si fara sa mai astepte un raspuns il palmui pe Dimitrie A. Sturdza, dandu-i un picior in spate care il facu sa se rostogoleasca pe scara palatului.

Dupa ce furia ii trecu, Cuza voda isi dete seama ce trebuia sa faca si trimise sa prinda si sa aresteze pe D. A. Sturdza.

Insa in zadar il cautara prin toate partile caci tradatorul intelesese situatia sa critica, fugise la Giurgiu si de acolo trecu Dunarea in Turcia pe care o servise in detrimentul patriei si natiunii romane”. Hotul de documente Tot ziarul “Tara” publica, tot in 1903 o alta investigatie referitoare la relatia Sturdza – Cuza; de data aceasta fiind vorba de documentele sustrase de catre fostul secretar:

“Este stabilit astazi ca domnul D. A. Sturdza e acela care a sustras documentele ramase in palat in urma abdicarii domnului Cuza. Ramane de stabilit in ce conditii D. A. Sturdza a sustras aceste documente ale fostului sau protector si ce a voit sa faca cu ele.

Dupa cercetari minutioase si ajutati si de intamplare, am reusit sa dam peste sentinela postata in cabinetul unde se aflau aceste hartii pretioase in ziua cand au fost sustrase de catre Sturdza”.

Martorul principal in 1903 era un soldat din garda civila care a fost prezent la evenimente: “Paream foarte mirat de ce m-a postat sa pazesc acea incapere, cand capitanul meu vazandu-mi nedumerirea imi zise:

<<Te-am postat aici, fiindca acest loc cere un pazitor destept. Sa nu lasi pe nimeni sa se apropie de acest dulap si aceasta casa de fier si daca o voi cineva sa se apropie, sa tragi intr-insul daca nu va voi sa se retraga la somatiile dumitale>>.

Abia postat acolo vazui trecand pe generalul Haralambie si apoi pe Golescu. Locotenentii Domnesti, care veneau sa vada daca mobilele ce mi s-au incredintat spre paza erau in buna stare. (…) Dupa o jumatate de ora a venit si Dimitrie Sturdza care incerca sa se apropie de dulapul de nuc.

Eu insa l-am somat sa se departeze si dansul se supuse la somatia mea. Putin mai tarziu, domnul Sturdza patrunse in acea camera insotit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin sa ies de acolo si sa raman de paza la usa, nelasand pe nimeni sa intre in acea camera.

Capitanul meu, Nita Radovici, veni atunci spre mine intrebandu-ma de ce mi-am parasit postul? I-am explicat cele intamplate si atunci dansul imi zice: <<A venit intai la mine Sturdza cerandu-mi sa-l las sa umble in dulapul ala, dar l-am refuzat. Atunci se vede ca domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am facut datoria>>.

Nu trecu mult si domnul Sturdza iese din acea camera insotit de Serurie si tinand sub brat un voluminos pachet de hartii. Domnul Sturdza care parea foarte radios, ajungand in dreptul scarii stranse mana lui Serurie si crezand ca nu inteleg ii zise pe frantuzeste: <<Iti multumesc, ai facut un serviciu cauzei noastre>>”.

D.A. Sturdza avea sa moara in 1914 – ultimii sapte ani din viata petrecandu-i in ospicii. Fiul sau, colonelul Alexandru Sturdza avea sa tradeze trecand la nemti in anul 1917 cu planurile de lupta ale armatei romane.

Loialitatea lui Cuza

Dupa detronare, Alexandru Ioan Cuza avea sa primeasca in 1868 propunerea de a se reintoarce pe tronul Romaniei – propunere venita din partea Frantei si pe care avea s-o refuze spunand ca nu isi doreste sa se reintoarca in Romania cu sprijinul unei puteri straine.

La momemntul detronarii “Monstruoasa Coalitie” a lansat o ampla campanie de dezinformare prin presa in care sustinea ca domnitorul Cuza intentioneaza sa se alieze cu Rusia.

D.A. Sturdza avea sa sustina mai apoi ca detine acte – dintre cele furate din cabinetul lui Cuza – care probeaza aceasta acuzatie, insa nu a publicat niciodata aceste presupuse dovezi. In orice caz, campania de dezinformare avea sa-si atinga tinta si sa blocheze relatia lui Cuza cu imparatul Napoleon al III-lea. Diplomatia franceza avea sa-si dea seama de greseala abia doi ani mai tarziu, cand ducele de Grammont, ambasadorul francez, avea sa poarte urmatorul dialog cu principele detronat Cuza, dialog reprodus in volumul editat de istoricul Stelian Neagoe:

“Ducele: Ei bine ne-am saturat de Carol, este destul.

Cuza: Pentru ce?

Ducele: Ei, dar este cat se poate de prusac. Si-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianta cu imparatul, ministrii sai sunt in relatii supravegheate cu Rusia. Delicateturi de ambele parti – evident pe fond de autoaparare. Se joaca (indescifrabil), ce credeti?

Cuza: Ca rusii se folosesc de acei oameni si se vor servi pana cand vor fi castigat ceea ce este de castigat si ca-i vor abandona atunci cand nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav ca faptul ca dumneavoastra pareti a va teme. Incearca sa se pacaleasca unii pe altii.

Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Bratianu vrea sa rastoarne pe Carol si sa proclame republica.

Cuza: Credeti ca tara ii va urma?

Ducele: Nu stiu ce sa cred. Va marturisesc ca sunt foarte stanjenit. Mai inainte politica din Principate se facea la Constantinopol si la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de cand suntem in alianta cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucuresti, Iasi si v-as fi recunoscator sa va stiu parerea.

Cuza: Permiteti-mi domnule duce sa vorbim in termeni academici si sa vorbim despre lucruri mai agreabile. Situatia politica din Romania este un subiect care nu ma atrage. Sunt jenat.

Dumneavoastra sunteti ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeti domnule ambasador, vreti cumva sa ma faceti principe al hazardului; ati venit sa-mi faceti niste propuneri?

Ducele: Dar principe fiti incredintat ca noi nu am fost niciodata ostili persoanei dumneavoastra, noi am fost dezolati si nu am fi uimiti deloc daca v-ati relua locul. Numai dumneavoastra puteti restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenta in afara de dumneavoastra.

Cuza: Sunteti sigur ca interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?

Ducele: Da.

Cuza: In acest timp la Paris m-au considerat implicat in amenintarile dinspre Rusia.

Ducele: Ah, s-au facut prostii; da, am crezut-o; ne-am lasat inselati.

Cuza: Dar permiteti-mi sa va spun ceva: orice s-ar intampla, nu voi consimti niciodata a intra in Romania printr-o interventie straina, cu ajutorul Frantei, tot atat de putin ca si cu cel al Rusiei. Nu as vrea sa ajung altfel decat prin tara.

Ducele: Cu dumneavoastra principe, suntem siguri ca influenta rusa nu va ajunge sa predomine in Romania.

Cuza: Intre timp, am fost luat drept rus la Paris.

Ducele: Acum stim adevarul, dar am fost prost informati, am facut si prostii.”

Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu „Legea ţării” şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală.

Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali  (Vezi decembrie 1989 ).

Iar butada lui Napoleon „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă…

 

Surse:

lumea sub lupă; istoria-romanilor.com; http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-01-24&id=248324

28/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

BISERICA A CULTIVAT ŞI CONSFINŢIT UNITATEA NAŢIONALĂ

 
 


 
Conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cărţi de cult

 

Patriarhul DANIEL

 

Actul unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 este deodată rodul maturizării conştiinţei naţionale a românilor şi al unei situaţii internaţionale favorabile lor.
Exprimată în secolul al XV-lea de către domnitorul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt, care spunea Occidentului că Moldova este „o altă Valahie”, adică o altă Ţară Românească, sau în anii 1600-1601 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, prin unirea vremelnică a Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei într-un singur stat, conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică, mai ales prin cărţile de cult în limba română tipărite în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi răspândite în toate provinciile româneşti.
De pildă, dacă unii cronicari moldoveni, precum Grigorie Ureche, afirmau originea latină a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, mitropoliţi ai Moldovei, ca Sfinţii Varlaam şi Dosoftei, în secolul al XVII-lea, tipăreau cărţi de cult şi de învăţătură ortodoxă pentru „toată seminţia românească”. Urmând pilda înaintaşilor lor şi folosind împrejurări istorice favorabile, conducători politici şi ierarhi păstori ai românilor din Moldova şi Ţara Românească au cultivat şi consfinţit, la mijlocul secolului al XIX-lea, unitatea de cuget şi simţire, de limbă şi de credinţă a Principatelor Române, exprimând în acelaşi timp dorinţa vie şi necesitatea istorică a libertăţii şi unităţii naţionale atât pe plan politic, cât şi pe plan bisericesc.
Astfel, după Războiul Crimeii (1853-1856), s-au creat condiţii favorabile unirii Principatelor Române, deoarece Tratatul de pace încheiat la Paris, la 18/30 martie 1856, între cele şapte Puteri europene de atunci se ocupa şi de Principatele Române, facilitând reorganizarea lor politico-socială. De fapt, se dorea crearea unui stat tampon între imperii ca Turcia, Rusia şi Austria. Ca urmare, s-a creat o comisie europeană la Bucureşti formată din reprezentanţi ai celor şapte Puteri, cu scopul de a înţelege mai bine care sunt aspiraţiile politice şi sociale ale celor două Principate Române. În acest sens, au fost organizate Divanurile Ad-hoc, în care reprezentanţii sau delegaţii poporului să-şi exprime voinţa lor politică şi socială.
Atunci s-au format pretutindeni comitete unioniste, care doreau ca în Divanurile Ad-hoc să fie aleşi deputaţi favorabili unirii Moldovei cu Ţara Românească. Întrucât Turcia (împreună cu Anglia şi Austria) era ostilă unirii Principatelor Române, care aspirau la independenţă, a încercat să împiedice realizarea unirii prin caimacamii săi în Moldova, Teodor Balş (1856-1857) şi Nicolae Vogoride (1857-1858). Între partidul unionist şi partidul separatist se purta o mare luptă. Biserica, prin ierarhii ei şi prin cei mai luminaţi dintre monahi şi preoţi, a fost în favoarea unirii Principatelor Române.

Comitetul Unirii era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii

În Moldova, cei mai înflăcăraţi susţinători ai Unirii din partea Bisericii au fost: mitropolitul Sofronie Miclescu, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul Teologic de la Socola (Iaşi), care a scris două lucrări, prima purtând titlul „Unirea şi neunirea Principatelor, iar cea de-a doua „Foloasele Unirii Principatelor Române”, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, pe atunci rector al Seminarului Teologic din Huşi, care a rostit în catedrala episcopală din Huşi o înflăcărată predică în favoarea Unirii, aceasta fiind apoi tipărită sub titlul „Jertfă pentru Unirea Principatelor”. Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, datorită abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride pentru a împiedica victoria unioniştilor.
Însă, după noile alegeri, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului Ad-hoc, arhiereul Nectarie Hermeziu, locţiitor de episcop la Roman şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fost aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban, de la Mănăstirea Socola şi arhiereul Calinic Miclescu, de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban, la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, la Huşi şi preotul Dimitrie Matcaş, la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.

 

Alexandru Ioan Cuza

 

Episcopul Clement al Argeşului a dus la Iaşi vestea dublei alegeri a lui Cuza

Lucrările Divanului Ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857, cu o slujbă de Te Deum în biserica „Sf. Nicolae” – Domnesc din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una – spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În Ţara Românească, în Divanul Ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu, de la Mănăstirea Sadova, Ieronim, de la Mănăstirea Bistriţa, şi protopopii Iancu Sachelarie din Bucureşti, Constantin, „protonotariul” Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea, „catihetul” de la Buzău, şi Constantin, iconomul de la Argeş. Divanul Ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, prin slujba de Te Deum săvârşită la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon, care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.
Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859.
Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti.
Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române.

Prin Te Deum mulţumim lui Dumnezeu pentru darul unităţii

Slujba de Te Deum se săvârşeşte şi ca amintire a multelor slujbe de Te Deum care s-au săvârşit în toate momentele solemne şi importante ale lucrărilor pentru Unirea Principatelor. Cu o slujbă de Te Deum s-au început lucrările Adunărilor Ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească, cu slujba de Te Deum s-au început lucrările Adunării Elective din Moldova, care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, şi tot cu slujba de Te Deum s-a început şi Adunarea Electivă de la Bucureşti, care l-a ales domnitor tot pe Alexandru Ioan Cuza.
Deci, Te Deum-ul, care provine din limba latină şi înseamnă „pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, are o semnificaţie deosebită în viaţa poporului român, deoarece, în primul rând, mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la El, între ele aflându-se mai ales darul unităţii noastre de cuget şi simţiri. Darul unităţii de limbă şi de credinţă este sfânt şi trebuie să-l apărăm şi să-l cultivăm, să-l promovăm şi să-l evidenţiem în momentele cele mai sfinte ale lucrării noastre în calitate de cetăţeni creştini, având vocaţia de a sfinţi pământul românesc prin credinţă şi prin lucrări bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare poporului nostru.
Aşadar, în fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, dorim ca în această Catedrală, pe dealul Mitropoliei din Bucureşti, să fie săvârşită o slujbă de Te Deum, nu numai ca amintire a faptului că Biserica, prin rugăciune, prin cuvânt, prin îndemn şi prin cărţi tipărite, a fost activă în lucrarea de Unire a Principatelor Române, ci şi pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu în păstrarea şi cultivarea darului unităţii naţionale, ca pe o lumină transmisă din generaţie în generaţie, ca pe o făclie de Înviere spirituală şi ca pe o coroană a demnităţii noastre româneşti.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa:Agentia BasilicaS

24/01/2010 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, ROMANIA MODERNA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: