CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce reprezintă Republica Moldova ?

Ce este Republica Moldova?

 

 

Toți cei care vorbesc despre Republica Moldova ar trebui să înțeleagă o afirmație simplă: distanța dintre Chișinău și primul soldat rus înarmat este de circa 50 km și nu există nici un obstacol pe drum, scrie jurnalistul și istoricul

Toți experții, politicienii și jurnaliștii de la București, Bruxelles și aiurea ar trebui să înțeleagă acest fapt simplu și clar.

Soldații ruși înarmați și aflați în misiune de luptă se găsesc la 50 de km de Chișinău și nimic nu îi poate împiedica să ocupe capitala Republicii Moldova.

Altfel spus, în maxim 60 de minute Chișinăul poate fi ocupat de trupele ruse. Să nu ne facem iluzii că nu ar exista planuri și scenarii pentru așa ceva sau că rușii nu ar îndrăzni să facă asta – ori că s-ar găsi cineva să dea un ordin de rezistență sau că armata Republicii Moldova ar putea rezista.

Rușii nu ocupă Chișinăul nu pentru că nu ar putea, ci pentru că le convine situația existentă.

Iar asta ne duce la răspunsul pentru întrebarea din titlu: Republica Moldova este o mască pentru baza militară rusă de la Nistru.

infografic) Harta Republicii Moldova în cifre! Care sunt cele mai ...

Asta a fost teritoriul dintre Prut și Nistru în ultimii 200 de ani, hinterlandul unui castru ce a găzduit o legiune rusească, un tampon, o zonă de siguranță pentru forța militară de la Nistru cu direcția de acțiune către gurile Dunării.

În 1807 rușii s-au angajat să se retragă din Moldova și Valahia, însă au uitat s-o mai facă: din considerente militare.

Generalii țarului doreau să pună presiune la Dunăre asupra Imperiului Otoman, nu să fie siliți de fiecare dată să traverseze mai multe cursuri de apă.

Într-un mod specific de gândire rusească, imediat după ce au promis că se retrag din țările române au luat decizia să rămână.

Anexarea Basarabiei a fost un act pur militar în 1812: rușii rămâneau la Dunăre și puteau lovi rapid Imperiul Otoman. (Povestea acestei decizii am scris-o aici).

Basarabia țaristă a fost un hinterland agricol pentru trupele ruse staționate aici, bază de aprovizionare și concentrare a trupelor ațintite către Imperiul Otoman.

Oamenii serioși ai epocii au înțeles asta, tocmai din acest motiv după războiul Crimeei a fost retrocedat românilor sudul Basarabiei, din același motiv rușii au luat înapoi sudul Basarabiei în 1878.

Ideea bazei militare permanente de la Nistru nu a fost abandonată nici în perioada când Basarabia a făcut parte din România în interbelic.

Atunci Moscova a creat în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria de azi).

În documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru sovieticii afirmă clar că sarcina RASS Moldovenești este de a fi vârful de lance al re-anexării Basarabiei și sovietizării României, obiectivul fiind dominarea (și sovietizarea) peninsulei Balcanice.

La pachet a venit și inventarea limbii moldovenești, a poporului moldovean separat de cel român și tot restul construcției identitare făcute cu Nagant-ul în ceafă.

Planul a fost respectat: sovietizarea României a fost făcută sub supravegherea agenților pregătiți la Tiraspol în perioada interbelică.

Vedeți la Viktor Suvorov ce concentrare de trupe era în Transnistria și Basarabia înainte de Al Doilea Război Mondial.

În timpul și după dizolvarea Uniunii Sovietice, Moscova a avut un obiectiv simplu în regiune: menținerea cu orice preț a bazei militare de la Nistru.

Iar Republica Moldova este o perdea de fum care acoperă din punct de vedere politic și diplomatic această bază militară.

Poduri de flori, unionism, Elveția Estului, identitate civică, românism, aderare la UE, reforme și progres – toate sunt false dezbateri.

Marea majoritate a politicienilor de la Chișinău sunt paralizați de frica armatei ruse.

Nimic din ceea ce se discută la Chișinău nu are vreo valoare reală și cam tot ce se discută în dezacord cu Moscova rămâne doar la nivel de discuție.

De frica soldaților ruși se păstrează cultul Armatei Roșii, istoriografia de tip sovietic, simbolistica sovietică.

Mesajul e simplu: ”Vedeți? Suntem cuminți, facem ce trebuie, facem ca voi, nu vă supărați!”

Să recapitulăm: Republica Moldova este un teritoriu sub ocupație rusească, unde viața politică este dominată de frica unei eventuale intervenții militare ruse.

Orice discuție sau proiect referitor la Republica Moldova trebuie să pornească de la această realitate. Independența și suveranitatea Republicii Moldova sunt doar niște chestii imaginare, nu există în realitate.

16/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ziua în care Oltenia a fost anexată de Austria

 

 

 

 

 

 

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte.

Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-171,8 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin  (germană Peterwardein) în 1716, de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

 

 

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris - d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Foto: Prinţul Eugen de Savoia Carignano, sau Eugeniu de Savoia, (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi comandanţi militari ai Sfântului Imperiu Romano-German. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere (citiţi mai mult pe ro.wikipedia.org)

 

21 Iulie 1718, Ziua când Oltenia a fost cedată Austriei de către Imperiul Otoman, împreună cu  Banatul Timişoarei, dar şi cu nordul Serbiei și al Bosniei.

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman pierduseîn favoarea Casei de Habsburg, Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia .

 

 

 

 

Imagini pentru pacea de la passarowitz photos

Veneția și-a pierdut şi ea posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad*.

 

Dacă până la Tratatul de la Passarowitz din anul 1718 elita românească nutrea speranțe și iluzii deșarte într-o posibilă salvare de sub jugul otoman venită din partea monarhiei habsbugice, după “reformele” brutale întocmite cu arma în mână de forțele imperiale germanice în Oltenia și Banat împotriva populației autohtone, începe o lungă și înverșunată formă de rezistență românească pe toate planurile împotriva Imperiului Habsburgic: de la sabotaj economic și administrativ până la rezistența armată, exprimată mai ales prin formele de haiducie din Oltenia, sau de sabotaj militar (n.r. foștii haiduci sau pandurii se angajau în forțele   militare ale administrației austriece din Oltenia, fără a-și îndeplini însă obligațiile de a stârpi fenomenul haiduciei).

“Dar această nălucire a muntenilor asupra binelui ce era sa vina țării din partea predomnirei germane nu ținu mult timp. Anume războiull dintre turci si monarhia habsburgică sfârșindu-se în paguba celor dintâi, prin tratatul de Passarowitz, 1718, Serbia și cu Oltenia fură cedate Germaniei.

Se întocmi în ele câte o ocârmuire germană care își puse ca țintă reformarea așezămintelor țărilor supuse după principiile civilizatoare pe care Austria credea că le reprezenta.

În Oltenia cu deosebire ocârmuirea germană se sili a introduce reformele ei. ” (Istoria partidelor politice în România, A.D. Xenopol )

«Ocârmuirea germană în Oltenia, care la început, umblase dupa ținte atât de înalte, căzuse cu totul la pământ.

Ea se zdrobise de o stare de lucruri, prea adânc înrădăcinată și de plecarea spre abuzuri a organelor însărcinate cu reformele plănuite și nu ajunsese decât la rezultatul de a nemulțumi pe toata lumea: boieri, cler, călugari și țărani.

Toți blestemau acuma momentul când chemaseră pe nemți și doreau reînturnarea la prima lor stare.

Cugetele mai înalte începură, a vedea că, dacă, era rău sub turci, nu era mai bine nici sub austriaci» ( Istoria partidelor politice în România, A.D. Xenopol ).

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova.

Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

 

CITIŢI ŞI:

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.istorie-pe-scurt.ro; 

 

http:politeia.org.ro 

https://www.facebook.com

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pacea_de_la_Passarowitz

16/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a ajuns Imperiului Rus să stăpânească Basarabia

 

 

 

Cum a ajuns Basarabia în componența Imperiului Rus

La începutul secolului XIX, „omul bolnav”- Imperiul Otoman dădea semne tot mai clare de slăbiciune, de care a înceecat să profite Rusia Ţaristă.

În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei, acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc.

Vă dau Prutul…

În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu.

În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah.

Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman.

În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.

Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti.

Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie).

Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate.

Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.

 

 

În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române.

Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.

Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum.

Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”.

Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.

Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa.

Ţarul s-ar fi mulţumit „cu Prutul”, numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu.

În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei.

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.

Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit…

La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine:

„Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt.

Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie.

Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi.

Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.

Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.

Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting.

El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov

În timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia:”Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, care acorda provinciei o destul de mare autonomie.

Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri-5 numiţi şi 6 aleşi-aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni); s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.

Aşezământul mai stabilea că”pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.

Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei.

În 1828, „aşezământul” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul”regulament al lui Voronţov”, prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei.

Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic.

În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă.

Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.

În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire.

Acesta stipula că „pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor”.
O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului zemstvelor şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale.

La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind gubernie a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic.

Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.

Aspecte demografice şi religioase

Un moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei-Cahul, Ismail şi Bolgrad-au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă.

Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete.

Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.).

Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului.

Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei.

Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene.

O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică.

Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult.

Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă.

Acelaşi înalt prelat a adunat „toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească… la Mitropolia din Chişinău”, unde „timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”.

Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.

O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev.

Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea învăţământului

Şi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia.

Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:”dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.

Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”.

Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare.

Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia.

Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.

Mişcarea naţională

În ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor.

Publicaţiile româneşti, de felul Curieruluiromânescsau Albina Româneascăerau citite cu mare interes de basarabeni.

O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste.

Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.

După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc, Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor.

Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907.

Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia „Deşteaptă-te române”.

Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor.

În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social-politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.

Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme „românitatea”, românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România.

Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul.

Existau o serie de asociaţii culturale-Milcov, Cercul Basarabenilor-organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.

Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit „răsplata” pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat.

Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată „Basarabia noastră”, ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.

În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău:CuvântMoldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc.

Cuvântul…, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

 

 

Bibliografie



Alexandru V. Boldur, Basarabia şi relaţiile româno-ruse, Editura TIMPUL

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a IVa, Institutul de Arte Grafice şi Editură”Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1924

C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, Institutul de Arte Grafice”România Nouă”, Chişinău, 1919

Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţie ţaristă, în Istoria Basarabiei, de la începuturipână la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucureşti, 1998

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001

 

 Sursa: Bogdan-Alexandru CIACHIR –  www.timpul.md/ cum-a-ajuns-basarabia 

15/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: