CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ziua în care Oltenia a fost anexată de Austria

 

 

 

 

 

 

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte.

Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-171,8 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin  (germană Peterwardein) în 1716, de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

 

 

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris - d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Foto: Prinţul Eugen de Savoia Carignano, sau Eugeniu de Savoia, (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi comandanţi militari ai Sfântului Imperiu Romano-German. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere (citiţi mai mult pe ro.wikipedia.org)

 

21 Iulie 1718, Ziua când Oltenia a fost cedată Austriei de către Imperiul Otoman, împreună cu  Banatul Timişoarei, dar şi cu nordul Serbiei și al Bosniei.

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman pierduseîn favoarea Casei de Habsburg, Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia .

 

 

 

 

Imagini pentru pacea de la passarowitz photos

Veneția și-a pierdut şi ea posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad*.

 

Dacă până la Tratatul de la Passarowitz din anul 1718 elita românească nutrea speranțe și iluzii deșarte într-o posibilă salvare de sub jugul otoman venită din partea monarhiei habsbugice, după “reformele” brutale întocmite cu arma în mână de forțele imperiale germanice în Oltenia și Banat împotriva populației autohtone, începe o lungă și înverșunată formă de rezistență românească pe toate planurile împotriva Imperiului Habsburgic: de la sabotaj economic și administrativ până la rezistența armată, exprimată mai ales prin formele de haiducie din Oltenia, sau de sabotaj militar (n.r. foștii haiduci sau pandurii se angajau în forțele   militare ale administrației austriece din Oltenia, fără a-și îndeplini însă obligațiile de a stârpi fenomenul haiduciei).

“Dar această nălucire a muntenilor asupra binelui ce era sa vina țării din partea predomnirei germane nu ținu mult timp. Anume războiull dintre turci si monarhia habsburgică sfârșindu-se în paguba celor dintâi, prin tratatul de Passarowitz, 1718, Serbia și cu Oltenia fură cedate Germaniei.

Se întocmi în ele câte o ocârmuire germană care își puse ca țintă reformarea așezămintelor țărilor supuse după principiile civilizatoare pe care Austria credea că le reprezenta.

În Oltenia cu deosebire ocârmuirea germană se sili a introduce reformele ei. ” (Istoria partidelor politice în România, A.D. Xenopol )

«Ocârmuirea germană în Oltenia, care la început, umblase dupa ținte atât de înalte, căzuse cu totul la pământ.

Ea se zdrobise de o stare de lucruri, prea adânc înrădăcinată și de plecarea spre abuzuri a organelor însărcinate cu reformele plănuite și nu ajunsese decât la rezultatul de a nemulțumi pe toata lumea: boieri, cler, călugari și țărani.

Toți blestemau acuma momentul când chemaseră pe nemți și doreau reînturnarea la prima lor stare.

Cugetele mai înalte începură, a vedea că, dacă, era rău sub turci, nu era mai bine nici sub austriaci» ( Istoria partidelor politice în România, A.D. Xenopol ).

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova.

Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

 

CITIŢI ŞI:

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.istorie-pe-scurt.ro; 

 

http:politeia.org.ro 

https://www.facebook.com

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pacea_de_la_Passarowitz

16/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a ajuns Imperiului Rus să stăpânească Basarabia

 

 

 

Cum a ajuns Basarabia în componența Imperiului Rus

La începutul secolului XIX, „omul bolnav”- Imperiul Otoman dădea semne tot mai clare de slăbiciune, de care a înceecat să profite Rusia Ţaristă.

În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei, acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc.

Vă dau Prutul…

În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu.

În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah.

Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman.

În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.

Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti.

Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie).

Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate.

Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.

 

 

În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române.

Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.

Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum.

Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”.

Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.

Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa.

Ţarul s-ar fi mulţumit „cu Prutul”, numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu.

În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei.

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.

Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit…

La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine:

„Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt.

Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie.

Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi.

Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.

Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.

Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting.

El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov

În timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia:”Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, care acorda provinciei o destul de mare autonomie.

Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri-5 numiţi şi 6 aleşi-aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni); s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.

Aşezământul mai stabilea că”pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.

Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei.

În 1828, „aşezământul” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul”regulament al lui Voronţov”, prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei.

Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic.

În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă.

Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.

În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire.

Acesta stipula că „pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor”.
O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului zemstvelor şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale.

La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind gubernie a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic.

Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.

Aspecte demografice şi religioase

Un moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei-Cahul, Ismail şi Bolgrad-au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă.

Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete.

Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.).

Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului.

Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei.

Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene.

O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică.

Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult.

Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă.

Acelaşi înalt prelat a adunat „toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească… la Mitropolia din Chişinău”, unde „timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”.

Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.

O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev.

Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea învăţământului

Şi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia.

Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:”dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.

Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”.

Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare.

Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia.

Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.

Mişcarea naţională

În ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor.

Publicaţiile româneşti, de felul Curieruluiromânescsau Albina Româneascăerau citite cu mare interes de basarabeni.

O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste.

Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.

După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc, Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor.

Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907.

Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia „Deşteaptă-te române”.

Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor.

În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social-politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.

Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme „românitatea”, românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România.

Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul.

Existau o serie de asociaţii culturale-Milcov, Cercul Basarabenilor-organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.

Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit „răsplata” pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat.

Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată „Basarabia noastră”, ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.

În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău:CuvântMoldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc.

Cuvântul…, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

 

 

Bibliografie



Alexandru V. Boldur, Basarabia şi relaţiile româno-ruse, Editura TIMPUL

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a IVa, Institutul de Arte Grafice şi Editură”Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1924

C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, Institutul de Arte Grafice”România Nouă”, Chişinău, 1919

Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţie ţaristă, în Istoria Basarabiei, de la începuturipână la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucureşti, 1998

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001

 

 Sursa: Bogdan-Alexandru CIACHIR –  www.timpul.md/ cum-a-ajuns-basarabia 

15/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

13 iulie 1878 – Este semnat Tratatul de pace de la Berlin, prin care se recunoștea independența de stat a României

În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878, s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat aliat cu Rusia  care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare.

Ni se recunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.  

Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu.

Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.

 

 

 

 

Semnarea Tratatului de la San Stefano

Foto: Semnarea Tratatului de la San Stefano

 

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată, ştiind că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri.

În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.

Replica Bucureștiului nu a întârziat: “O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.

Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște. Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace.

Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția dominantă pe care o câștigase Rusia în Balcani.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a intrării Rusiei Ţariste în partea de Sud-est a Europei.

 

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin 1878

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin  

Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin.

La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ.

Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes.

Pe 12/25 iunie aceştia au înaintat un Memorandum cancelarului Bismarck, președintele Congresului, care  sintetiza în cinci puncte următoarele cereri ale României: nicio parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale cu forţele militare angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.

La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru “a fi auziți, dar nu ascultați”.

Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala putere europeană.

După înfrângerea Franţei de la Sedan şi realizarea unităţii spaţiului german în jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.

 

Marea Britanie continua să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărea ce se întîmplă pe continent şi participa la politica acestuia, dar nu se angrena în nici un sistem de tratate şi alianţe.

Congresul a avut câteva prevederi care se refereau în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoaşterea independenţei sale de stat.

Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiţii.

Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii  şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea.

Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării.

 

Participanţii la conferinţă

 

Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

 

 

 

Otto von Bismarck

Foto: Cancelarul german Otto von Bismarck

 

 

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea independenţa României.

Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991.

Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămână.

 

Prevederile Tratatului de la Berlin

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Franţa era slăbită dupa 1871, iar Londra şi Parisul erau dezinteresate de evoluţia spaţiului Balcanic, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frîna expansionsmului Petersburgului erau Germania şi Austro-Ungaria.

În ciuda încordatelor relaţii cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţa cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia.

Confrom prevederilor Tratatului de la Berlin:

  • România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă;

  • Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

  • Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină;

  • Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;Cedarea efectivă către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

  • Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruiență rusă, era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;

  • Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina;

  • Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;

  • Se creau condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, şi fragmentele Moldovei (Bucovina şi Basarabia ţaristă).

 

 

Romania 1878

Recunoașterea independenței era condiționată de Articolul 44 care  viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

Acest articol menţiona că :

“În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.

Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.

Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.

La Berlin au fost facute si presiuni asupra reprezentantilor români, Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu, ajungându-se sa se condiţioneze recunoaşterea independenţei României de acordarea cetateniei române tuturor evreilor din tara, la gramada.

Aceste presiuni au fost facute  in special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu din Germania.

Reprezentantii români nu au cedat presiunilor, argumentând ca marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili imediat în societatea românească şi că naturalizarea  va  putea fi făcută în mod individual. 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/07/congresul-de-pace-de-la-berlin-1878si-problema-sudului-basarabiei/

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, editura universitară, București 2006;

  2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratate_interna%C5%A3ionale

  3. http://www.istoria.md/ Tratatul_de_la_Berlin_1878

  4. http://www.istorie-pe-scurt.ro/congresul-de-pace-de-la-berlin1878-sau-sacrificiile-cerute-de-independenta/

13/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: