CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mihai Eminescu s-a opus unirii Dobrogei cu România

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni |  Istorie pe scurt

De ce s-a împotrivit Mihai Eminescu unirii Dobrogei cu România?

Două aniversări din luna noiembrie sunt legate de una dintre cele mai vizitate regiuni ale României – Dobrogea, scrie istoricul și jurnalistul Ovidiu Drugă în https://ioncoja.ro/dobrogea-romaneasca.

Acesta spune că puțini știu astăzi că litoralul Mării Negre și Delta Dunării au intrat în componența țării noastre printr-un schimb „forțat de ruși”, care voiau să pună mâna pe cele trei județe din sudul Basarabiei, aflate în acea vreme în stăpânirea Românie.

POPULAȚIUNILE SĂLBATICE”


Cel mai vehement critic al alipirii Dobrogei a fost Mihai Eminescu.

”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă. O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi (zeci n.r.), poate sutimi (sute n.r.) de milioane.

Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi (sute n.r.) de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și… dacă aceasta va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”, scria poetul nostru național în ziarul „Timpul” pe 2 august 1878.

LA SCHIMB, CADRILATERUL


La 141 de ani de la unirea Dobrogei cu România, putem spune că poetul național s-a înșelat. „Populațiunile sălbatice ale Dobrogei” s-au dovedit, în marea lor majoritate, fidele statului român și nu au pus mari probleme, cu excepția jafurilor și a crimelor provocate în primele zile de cerchezii nemulțumiți de plecarea administrației otomane.

E drept, guvernul bulgar a pretins în repetate rânduri Dobrogea, iar comitagii din țara vecină au desfășurat acțiuni teroriste împotriva autorităților românești.

Cadrilater – Redescoperă Istoria

Până la urmă, însă, lucrurile s-au calmat prin cedarea Cadrilaterului (luat de România după al doilea război balcanic și reocupat de bulgari înainte de Al Doilea Război Modial) și un schimb de populație.

Protestul lui Eminescu viza, însă, cu totul altceva, comportamentul odios pe care Curtea de la Sankt Petersburg l-a avut față de aliații români.

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată ca un aliat de Imperiul Țarist.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat. Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace. În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres. Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei.

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii din regiune, după cum o demonstrează primirea făcută la Măcin trupelor ruse în iunie 1877 și, apoi în decembrie 1877 petiția care cerea unirea Dobrogei cu România.

O SAMAVOLNICIE


În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră.

Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie. În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei s-a la Constantinopole pe 21 octombrie 1878. În componența sa se aflau delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.

ACEST PĂMÂNT DEVINE, DIN NOU, ROMÂNESC


Problema a fost discutată încă de la Congresul de la Berlin. Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Chiar dacă cele șapte puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

Proclamația de la Brăila

Chiar înainte de delimitare, pe 14 noiembrie, Carol I dădea următoarea proclamație de la Brăila, de unde trupele românești aveau să se desfășoare în Dobrogea:

“Locuitori de orice naționalitate și religie. Dobrogea- vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân- de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește.

Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi pedeapsa legitimă.

Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire”.

Documentul, tradus și în limbile turcă, greacă și bulgară, avea să fie răspândit pe foi volante în toată provincia, pentru a-i convinge pe locuitori că soldații români nu trebuie văzuți ca o armată de ocupație.

Ordinul dat armatei de domnitor mergea pe aceeași idee a evitării oricăror tensiuni. „Azi veți pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veți merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri.

Soldați, în această nouă Românie veți găsi o populație care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veți găsi și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți aceștia, care devin membri ai statului român, au aceleași drepturi la protecțiunea și dragostea voastră”.

ROMÂNI DE BUNĂVOIE


În 1878, Dobrogea era locuită de un adevărat mozaic etnic. Din cei 226.000 locuitori, 127.000 erau musulmani. Din punct de vedere etnic, cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), dar în Dobrogea mai locuiau și evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi și germani. Cu toate astea, armata română a fost, în general, bine primită.

La Măcin, Babadag, Tulcea, Constanța, Ostrov și Cernavodă s-au organizat ceremonii de primire. Localnicii voiau să scape de haosul creat de schimbarea stăpânilor, iar armata română a reușit să pună capăt dezordinilor și să restabilească siguranța localnicilor, chiar cu prețul unor pierderi umane. Nu e nicio exagerare.

După intrarea trupelor române, câteva mii de localnici, de diverse etnii, au ales să se întoarcă la gospodăriile lor, devenind de bună voie români.

Preluarea administrației de la autoritățile ruse a fost un proces mai lent. Deși oficial s-a făcut pe 23 noiembrie 1878, trupele rusești au rămas pe poziții până în primăvara anului următor.

Abia pe 4 aprilie, prefectul Constanței Remus Opreanu anunța plecarea unităților rusești de infanterie și artilerie din oraș. Pe 22 aprilie, prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, dădea și el de știre că navele rusești au părăsit portul.

Dobrogea era pe deplin românească!

ADDENDA:

În urma tratatului de la Berlin, în 1878 harta schimbărilor teritoriale privind România şi statele din Balcani se prezenta astfel:

Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)
 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

30/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1881: Adoptarea legii de constituire a Regatului României

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului ruso-româno- turc din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”.

În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României).

Ideea constituirii Regatului României aparținuse oamenilor politici de la Bucureşti, încă de când din țara noastră îşi cucerise cu enorme sacrificii materiale şi umane, independenţa în Războiul din 1877-1878, însă puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale datorită faptului că statul nu avea statutul de regat și nu avea o monarhie care putea să aibă relații cu marile case regale din Europa.

Pentru pregătirea actului pe plan extern, marele om politic liberal român IC Brătianu a întreprins călătorii la Viena și la Berlin, iar pe plan intern a început negocierile cu liderii Partidului Conservator.

În acest sens, Brătianu l-a contactat pe P.P. Carp pentru constituirea unui guvern la care să participe și câțiva conservatori.

La 13 martie 1881, în Camera Deputaților au avut loc dezbateri furtunoase, hotărându-se, atât de guvern, cât și majoritatea liberală, proclamarea Regatului.

L-a rândul său, într-o interpelare a guvernului, conservatorul Titu Maiorescu a cerut măsuri pentru a consolida „ordinea monarhică”. A doua zi, generalul Lecca, președintele Camerei, prezenta moțiunea de proclamare a Regatului, care a fost votată de toți cei prezenți. În Senat, moțiunea de proclamare a Regatului a fost susținută de prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, Vasile Alecsandri și Lascăr Catargiu și a fost de asemenea votată de toți senatorii prezenți.

În cadrul şedinţei Consiliului de miniştri întrunite la data de 14 martie 1881, corpurile legislative reunite au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România se transforma în Regat.

Referindu-se la acest moment, principele Carol I nota în jurnalul său:

”Ora 11 1/2 au venit toți miniștrii la mine să declare că nu mai pot fi oprite Camerele Parlamentului să proclame regatul. Ședința de ieri, în care opoziția a atacat puternic guvernul, a scos din fire majoritatea în așa hal, încât nu mai dorește să aștepte nici o zi. Eu am avut doar o singură rezervă, că împăratul Alexandru nu a fost încă înmormântat. Miniștrii merg direct la Cameră, unde moțiunea este depusă de generalul Lecca. Pe baza acesteia este făcută de îndată legea, care e votată în unanimitate. La Senat este depusă aceeași moțiune și legea e votată și acolo. La ora 5 vine Brătianu la mine. Totul este gata.

Întreg Senatul vine pe jos la Palat, noi îl salutăm de la fereastră. La ora 6 ambele Camere sunt reunite în sala tronului, însă fără fracuri, vin direct de la sala de ședințe. D. Ghica citește legea, cu câteva cuvinte introductive. Eu răspund, discursul meu este salutat cu entuziasm. După aceea proclamăm legea, care are două articole, în prezența Camerelor. Facem cerc, pe toate fețele bucurie și emoție. Apoi ieșim cu președinții la balcon, unde lumea ne aclamă, muzică etc. La 6 1/2 se termină. Regatul României e proclamat și sancționat prin lege”.

Actul de consacrare a monarhiei constituționale a fost impus în principal de imperativul consolidării statului român modern.

Let's recap Romania's history as it celebrates its Centennial on December  1st - True Romania

Harta Regatului România la 1881

Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881, Carol I devenind primul rege din istoria României, iar această zi nu a fost aleasă întâmplător, ea reprezentând o data importantă pentru viitorul rege Carol I și anume, era ziua când acesta a intrat pentru prima dată în capitala României unite, București, în aclamațiile a peste 30.000 de români.

Turcia a fost prima țară care a recunoscut Regatul României. Au urmat Anglia, Franța, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării”, iar acest lucru s-a văzut destul de repede, deoarece după acest important eveniment, prestigiul Regatului României pe plan internaţional a crescut simțitor și a făcut ca țara noastră să reprezinte un element de o reală stabilitate în zona sud-est europeană.

26 Martie: Domnitorul Carol I a fost proclamat primul rege al României.  ,,Regele de Oțel'' care a transformat țara într-un regat independent |  Ziarul Unirea

Al. Vârnav-Liteanu, reprezentantul României la Berlin, îi scria la 7 aprilie 1881 lui Ion C. Brătianu: „Prin actul ce ai îndeplinit, România s-a mărit, nu într-un mod material, nu adăugând ceva la pământul ei, dar întinzând hotarele influenței și prestigiului național”.

Tot el preciza că  Bismarck, cancelarul Germaniei, a declarat tuturor ambasadorilor a doua zi după proclamarea Regatului României, prin Ministerul Afacerilor Străine, că nu are nicio obiecțiune de făcut în contra noii transformării a României, dar că el așteaptă, date fiind legăturile de familie ce unesc pe Împăratul Germaniei cu Suveranul de la Dunăre, „ca celelalte puteri să binevoiască a lua inițiativa spre recunoaștere”.

Pe plan intern, proclamarea Regatului avea să contribuie la consolidarea dinastiei în țară și la asigurarea unei stabilități politice mai mari a României.

02/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

La 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

 

 

 

24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române – Slănic Moldova

 

 

 

1772:  Moldova și Țara Românească au cearut Unirea Principatelor
 
 
 
O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie, Principatele Române au realizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

“Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

 Împărăteasa  Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut. Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

 

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului  Constantin Ipsilanti din Muntenia. 

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ecaterina-cea-mare-proiectul-grec-si-romanii

Glasul.info -agresiunea-constanta-a-rusiei-austriei-si-a-imperiului-otoman 

 

31/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: