CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut marilor puteri Unirea Principatelor

FOTO: Harta României la 1816, după autorul grec Dimitrie Philippide în lucrarea Geographikon tes roumounias reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com. În această lucrare, Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, folosea numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

1772: Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început Congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie , Principatele Române au conștientizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării.

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Împărăteasa Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut.

Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului?

Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”
Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului Constantin Ipsilanti din Muntenia.

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

Publicitate

28/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prin Acordurile de la Roma din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Publicația GLASUL.INFO scrie că prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.(1) 

După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă precum broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțaț caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”. La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul al doile se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934.

Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” (2)

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.


Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament(3), fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor.

Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.


Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv în propaganda filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor sale pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări.

Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 Revista "Corvina", organ al Societății Ungaro-Italiene "Mattia Corvino"
Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Notă GLASUL.INFO : Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 care au fost urmate de atrocități, crime de război și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai reperul temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934 – data “Acordurilor de la Roma“.


Bibliografie / Note:

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

16/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | Lasă un comentariu

DOUĂ CONCEPTE GEOPOLITICE eșuate ale RUSIEI privind schimbarea arhitecturii europene în sec. al-XVII-lea: Proiectul grecesc și regatul Daciei

În ultimii 500 de ani Rusia şi Turcia au avut nu mai puţin de 12 războaie, dintre care şapte s-au soldat cu victoria ruşilor, trei au fost câştigate de turci, iar în cazul a două războaie victoria a fost indefinită.

Foto: Ecaterina a II-a a Rusiei și favoritul ei, feld-mareșalul Grigori Potemkin

Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (1762-1796) a schiţat în 1782 un proiect de împărţire a Imperiului Otoman în care i-a atras şi pe Habsburgii austrieci.

„Proiectul grecesc” a reprezentat o soluție politică inițiată de țarina Rusiei Ecateriana a II-a ”cea mare” la începutul anilor 1780 și a fost, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Planul prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

În partea europeană a imperiului turc trebuia să se refacă Imperiul Bizantin, iar  Ţările Române urma să fie formeze un stat tampon sub numele de „Regatul Daciei” condus de un principe creştin.

Partea care privește direct regiunea românească este cea a proiectului unui stat unitar care ar fi cuprins Moldova, Țara Românească și Basarabia și care ar fi urmat să fie numit Dacia, un teritoriu tampon care, conform proiectului, ar fi fost condus de prințul Potemkin, dar cel mai important punct al planului era accesul liber al Rusiei la Marea Mediterană prin Bosfor.

Pentru ca proiecția să aibă succes, toate Marile Puteri ar fi trebuit să fie de acord cu el, iar țarina a început să își pregătească aliații. În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la Moghilău, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

Soluția țarinei a fost concepută împreună cu favoritul ei, feld-mareșalul Grigori Potemkin, iar cei doi au plănuit chiar și structura de conducere a viitorului imperiului, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, pentru ca primul împărat al noului Bizanț să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Imperiu Bizantin.

Primul răspuns încurajator va fi primit de Rusia de la Viena, consemnează https://www.historia.ro.

Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul Regatului Dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” .

Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782. Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman.

Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului? Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”

Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…]

Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă: oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea susţine destul de timid proiectul.

Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia. În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii.

Opoziţia împărătesei mamă Maria Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică.

În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului valah Constantin Ipsilanti. Mişcarea naţionalistă greacă va pune capăt domniilor fanariote în principate.

În final, rămane întrebarea:ce s-ar fi întâmplat dacă planul împărătesei ar fi fost pus în mişcare?

Reputatul istoric de la Chișinău, Vlad Mischevca, scrie în https://www.limbaromana.md.că poziția geografică strategică а Principatelor, amplasate la hotarul de interferență а intereselor marilor imperii, conjugat cu constrângerea unui pericol mereu crescând al confruntărilor dintre aceste mari puteri (Turcia, Rusia, Austria), а generat ideea creării unui stat românesc tampon.

Ideea а fost promovată de înșiși boierii pământeni prin memoriul de constituire а Principatelor într-un singur stat, înaintat încă la 1772 congresului de la Focșani; proiect preluat și dezvoltat de către diplomația țaristă în scopul întăririi propriilor poziții în Sud-Estul Europei.

În timpul Războiului ruso-turc din 1768–1774, Ecaterina a II-a s-a limitat doar la planurile de a oferi Rusiei acces sigur la Marea Neagră. Cu toate acestea, pentru a primi sprijinul popoarelor ortodoxe de la Nordul și Sudul Dunării, împărăteasa a transmis, prin intermediul conducătorilor ei militari, că războiul se duce pentru a-i elibera de jugul otoman.

Tentativele neîncetate ale Porții Otomane de a reconsidera unele clauze ale Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, în primul rând cea ce se referă la independența Crimeii, pe de o parte, fixarea în calitate de obiective prioritare imediate asigurarea navigației comerciale libere a navelor ruse în Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, stipulații prevăzute de Tratatul ruso-turc din 1774 și, nu în ultimul rând, anexarea Crimeii (acest act fiind considerat un prim pas în realizarea unor proiecte mai ample în privința Imperiului Otoman, în direcția Balcanilor), pe de altă parte, au determinat corectarea esențială a politicii externe a Rusiei, axa ei principală plasându-se de la vest spre sud-vest și sud. În acest sens, Petersburgul a desfășurat acțiuni energice în vederea stabilirii relațiilor strategice cu Imperiul Habsburgic în temeiul interesului comun în soluționarea Problemei Orientale.

Unul dintre primele efecte ale acestei reorientări a constituit apariția ambițiosului proiect, cunoscut în literatura istorică cu titlul de „Proiect grecesc”. Apariția acestui proiect de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor a fost precedată de încheierea, în luna mai 1781, a tratatului de alianță ruso-austriacă având un caracter pronunțat anti-otoman. Potrivit documentului, împăratul Austriei recunoștea achizițiile teritoriale ale Rusiei fixate în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și se angaja să acționeze împotriva turcilor în cazul în care Poarta Otomană declară război Rusiei.

La rândul său, Ecaterina a II-a recunoscuse integritatea teritorială a Imperiului Habsburgic în corespundere cu Sancțiunea pragmatică (Sanctio pragmatica) – decretul împăratului Carol al VI-lea din data de 13 aprilie 1713 privind succesiunea la tronul Habsburgilor și asigurarea indivizibilității și inseparabilității posesiunilor monarhiei, a susținut pretențiile teritoriale ale Habsburgilor asupra Serbiei de Nord cu Belgradul, Valahiei Mici și a unei părți din teritoriul Bosniei, ceea ce oferea Austriei ieșire la Marea Adriatică.

Cu toate că prevederile tratatului erau strict confidențiale, s-a produs totuși scurgerea informației, provocând în Europa nervozitate și o reacție nefavorabilă a Rusiei și Austriei. În scrisoarea din data de 2 aprilie 1782, adresată ambasadorului Prusiei la Petersburg fon Hertz, regele Prusiei Frederick al II-lea nota: „Continuă să primim informații destul de contradictorii despre aceea că ambele curți imperiale (rusă și austriacă – n.n.) deja au coordonat între ele împărțirea cuceririlor pe care intenționează să le efectueze.

Se afirmă că nu doar Belgradul, dar și o parte a Traciei, Moldovei și Valahiei urmează să aparțină curții vieneze. Însă nu-mi vine să cred ca împărăteasa să fi avut așa de prost grijă de interesele proprii și să fie dispusă să cedeze austriecilor majoritatea sfărâmăturilor Imperiului Turc, cu excepția Constantinopolului și al Adrianopolului… Franța, care de asemenea a aflat ceva despre proiectul celor două curți imperiale, face agitație în Turcia și ea, probabil, a decis să se opună cu toate forțele sale în cazul în care se va realiza acest proiect. Cred însă că acest proiect va avea aceeași soartă ca majoritatea celorlalte, formulate de împărăteasă – va rămâne pe hârtie fără a se prea împovăra cu executarea acestuia”6.

Ecaterina a II-a a inițiat realizarea înțelegerilor prealabile, convenite de către Rusia și Austria în primăvara anului 1781, într-un plan de acțiuni. În legătură cu izbucnirea insurecției împotriva protejatului său în Crimeea (primăvara anului 1782), Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea să convină în privința „compensării” ambelor puteri în cazul unui eventual război cu Turcia. Împăratul Austriei i-a răspuns prompt, la 1 (12) iulie 1782, exprimându-și disponibilitatea „să încheie orice acord cu Majestatea Sa Imperială referitor la orice eveniment, care poate fi provocat de răscoala din Crimeea”, reclamând insistent ca împărăteasa „să-și deschidă gândurile și intențiile sale”.

Proiectul grecesc și-a găsit reflectarea sa amplă în corespondența, demarată în toamna anului 1782, dintre Ecaterina a II-a, „principesa Moldovei” („moldavanskaia kneaghinea”, unul din titlurile prin care s-a autointitulat împărăteasa Rusiei într-o scrisoare particulară) și Iosif al II-lea. La 10/22 septembrie 1782 împărăteasa Rusiei s-a adresat către împăratul Austriei cu o scrisoarea în care i-a expus planul său grandios de partajare a Imperiului Otoman, propunând două proiecte distincte – minim și maxim, fiind conștientă totodată că realizarea lor va depinde întru totul de conjunctura politică din Europa.

Caracterizând în linii generale posibilele atitudini ale puterilor europene vizavi de un eventual război cu Turcia, Ecaterina a II-a consideră, în continuare, că la baza preconizatei noii convenții secrete între ambele părți (Imperiul Rus și Sfântul Imperiu Roman – n.n.) trebuie să fie pus principiul conform căruia între cele trei imperii – otoman, rus și austriac – nu trebuie să existe vecinătate nemijlocită, ceea ce presupune existența între ele a unui stat tampon.

Pornindu-se de la acest deziderat, se sugera ideea de a restabili statul independent, cunoscut în antichitate cu numele de Dacia, în componența Moldovei, Valahiei și Basarabiei (teritoriul cuprins între Dunăre și Nistru, alias Bugeac – n.n.) în frunte cu un suveran de religie greacă (ortodoxă); preconizatul stat nu trebuia să fie dependent nici de Rusia și nici de Austria și nu putea fi anexat nici la prima și nici la doua putere; se propunea, de asemenea, ca hotarele „noului stat” Dacia să fie Nistru și Marea Neagra din partea Rusiei, râurile Dunărea și Aluta (Olt – n.n.) din partea austriacă. Referitor la achiziții teritoriale Ecaterina a II-a era decisă să se limiteze cu spațiul dintre Bug și Nistru (teritoriu cucerit ulterior în urma Războiului ruso-turc din anii 1787-1791) și la câteva insule din Arhipelag, urmând ca Austria, de sine stătător, să-și contureze apetitul teritorial.

În viziunea împărătesei ruse, această acțiune ar prezenta o variantă de partajare a spațiului european al Imperiului Otoman. În continuare Ecaterina a II-a își exprima convingerea că în cazul în care ambele părți (Rusia și Austria – n.n.) vor reuși în comun „[…] să salveze Europa de dușmanul creștinismului prin izgonirea acestuia din Constantinopol”, împăratul (Austriei – n.n.) nu va renunța să contribuie „[…] la restabilirea, pe ruinele (Imperiului Otoman – n.n.) și după căderea cârmuirii barbare care acum domină acolo, a vechii monarhiei grecești cu o condiție indispensabilă din partea mea: de a păstra monarhia restabilită într-o stare de independență deplină față de monarhia mea și de a ridica pe tronul ei pe nepotul meu cel mic, marele principe Constantin, care se va obliga ca niciodată să nu aibă pretenții la tronul Rusiei, pentru că niciodată aceste două coroane nu pot și nici nu trebuie să fie împreunate deasupra unui cap”. La rândul lor, marii principi Pavel Petrovici și fiul său Alexandru vor jura că nu vor pretinde la tronul Constantinopolului.

În scrisoarea de răspuns, semnată nu mai devreme de 13/25 noiembrie 1782, Iosif al II-lea, exprimându-și incertitudinea în privința supoziției că Franța și Prusia vor lua o atitudine indiferentă față de proiectele de partajare a Imperiului Otoman, în principiu acceptase ambele propuneri ale Ecaterinei a II-a, manifestând, totodată, unele rezerve în privința realizării lor: „… doar mersul războiului poate să hotărască totul…” și că realizarea acestor planuri nu va întâmpina piedici din partea sa „… dacă ele (planurile – n.n.) se vor armoniza și uni cu cele pe care eu le consider echitabile”.

În continuare împăratul Imperiului romano-german nominalizează teritoriile la care ar pretinde Austria: Hotinul pentru acoperirea Bucovinei și Galiției, Valahia până la râul Olt (Valahia Mică), Serbia de Nord cu Belgradul, o parte din Bosnia și Herțegovina, asigurându-i-se Austriei ieșire la Marea Adriatică, precum și posesiunile venețiene Dalmația și Istria.

În urma discuțiilor diplomatice la acest subiect, prin scrisoarea din 4/16 ianuarie 1784 către Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a s-a arătat decepționată de pretențiile teritoriale exagerate ale Austriei în raport cu cele ale Rusiei.

Analiza substratului politic intern și extern în mediul căruia a apărut Proiectul grecesc nu intră în obiectivele prezentului studiu, astfel încât evocăm doar un singur moment în contextul chestiunii abordate, la care s-a referit și istoricul francez Albert Sorel în lucrarea sa Lа question d’Orient au XVIII siècle (1878).

La 17 ianuarie 1772 cancelarul de stat al Austriei, prințul Wenzel Kaunitz remite împărătesei Maria Tereza un memoriu în care expune propunerile contelui Massin, cavaler al Ordinului de Malta, în serviciul Rusiei din 1770 în calitate de contr-amiral, referitor la condițiile care ar putea fi puse la baza apropierii ruso-austrice cu scopul „izgonirii definitive a turcilor din Europa”.

Kaunitz a atras atenția asupra a două propuneri dintre cele șase variante de partajare a Imperiului Otoman în cazul unui război victorios împotriva acestuia („Les six propositions du comte Massin pour le partage de la Turquie”). Potrivit primei propuneri, Austria ar fi primit Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la Moreea; cealaltă parte a Balcanilor în comun cu Constantinopolul și Dardanele este transmisă Rusiei.

În contextul Proiectului grecesc prezintă un mare interes a doua variantă de partajare, ambele planuri având coincidențe surprinzătoare. În ea se prevedea crearea unui regat cu centrul la Constantinopol, care ar fi fost compus din Macedonia, Albania, Rumelia, majoritatea insulelor arhipelagului grecesc, urmând ca conducătorul acestei formațiuni să fie desemnat de către Rusia.

În posesiunea Imperiului Rus se propunea de a fi cedate o mare parte a teritoriilor din stânga Dunării (Moldova și Țara Românească – n.n.), țărmul Mării Negre, cu excepția Crimeii, căreia i se acorda independență sub protectoratul Rusiei. La rândul său, Austria ar fi primit Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria și Herțegovina; Moreea urma să fie reorganizată într-un stat independent sub puterea arhiducelui austriac sau transmisă Veneției, care, în schimb, ceda Habsburgilor Istria.

E interesant faptul că una din variantele propuse presupunea neutralizarea Prusiei prin acceptarea noilor ei pretenții teritoriale față de Polonia, Varșovia fiind recompensată în acest context din contul Moldovei și Valahiei. Coincidența uimitoare a momentelor esențiale ale Proiectului grecesc cu cele din a doua variantă a planului contelui Massin, a schimbului de teritorii în cadrul triumviratului Prusia – Polonia – Principatele Române cu proiectul similar vehiculat de către cercurile guvernamentale ruse în anii 1769 și 1771 ne face să-i acordăm dreptate lui Kaunitz care, la 1772, scria: „Les Russes, ont fait insinuer par le comte Massin qu’il y avait à choisir entre plusieurs plans” (citat de către A. Sorel: propunerile contelui Massin au fost sugerate de ruși).

Cu toate că Proiectul grecesc a rămas doar o construcție ipotetică, în el și-au găsit exprimare, cu o claritate suficientă, principiile fundamentale și tendințele generale ale politicii Rusiei în Sud-Estul Europei; acest proiect marcând „o etapă în elaborarea cursului geostrategic al Rusiei în Balcani… a servit punct de pornire pentru următoarele combinații privind restructurarea teritorial-statală a Europei de Sud-Est”. Acest „grand projet” poate fi considerat un plan real de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor, o dovadă a poftelor expansioniste ale Curților de la Sankt Petersburg și Viena în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea. Iar coautorii principali au fost Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea, asistat de Kaunitz.

Abandonând Proiectul grecesc ca atare, Rusia și Austria au revenit, la mijlocul anilor ’90 ai secolului al XVIII-lea, la ideea creării unui stat tampon în spațiul carpato-dunărean. În Declarația secretă referitoare la alianța între Rusia și Austria din data de 23 decembrie 1794 /3 ianuarie 1795 se stipulează că în cazul unui război comun al ambelor curți imperiale împotriva Imperiului Otoman suveranii se obligă să contribuie, prin toate mijloacele disponibile, la realizarea planului schițat în scrisorile Ecaterinei a II-a din 10/22 septembrie și a lui Iosif al II-lea din 13/25 noiembrie 1782.

În particular, se preconiza „[…] separarea, pe vecie, a Moldovei, Valahiei și Basarabiei de Imperiul Otoman și crearea unui stat independent, pus, pentru totdeauna, la dispoziția principelui sau principesei familiei imperiale ruse și urmașilor lor de ambele sexe”. După cum lesne se observă, s-a produs o anumită corectare a Proiectului grecesc: Constantin sau alt reprezentant(ă) al curții imperiale a Romanovilor trebuia să instaureze o dinastie de sine stătătoare deja nu la Constantinopol, ci în Dacia, fie la Iași, fie la București sau în alt oraș din preconizatul stat.

În schimb, Rusia se angaja să contribuie Austriei la achiziționarea teritoriilor nominalizate, după cum reiese din scrisoarea lui Iosif al II-lea de la 13/25 noiembrie 1782. Acest proiect, la fel ca și cel grecesc, era lipsit totuși de perspectivă, căci Austria însăși avea „ochii deschiși asupra Valahiei și а Moldovei pentru а nu le lăsa rușilor”.

Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul anilor ’90 еrа de acum alta, puțin favorabilă Curții imperiale de la Petersburg pentru traducerea în viață а planurilor orientale. Subtextul geopolitic al alianței ruso-austriece (1781) și al Proiectului grecesc, anexarea Crimeii și Georgiei Orientale (1783) la Imperiul Rus au tensionat situația politică în Europa: apăruse pericolul coagulării unei coaliții europene contra Rusiei și Austriei; iar relațiile între Rusia și Poarta Otomană permanent balansau la marginea rupturii.

Din toamna anului 1786, Rusia a desfășurat acțiuni de planificare a operațiunilor militare și de pregătire a trupelor pentru un eventual război cu turcii. Astfel, perioada interbelică nu se lungi mult timp, deoarece, așa cum se destăinuise însăși împărăteasa rusă iubitului său Potemkin, în august 1787: „…în capul meu războiul fierbe, precum berea tânără într-un butoi”.

După Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, scrie istoricul american St. K. Batalden, atenția Ecaterinei a II-a tot mai mult se concentrează asupra evenimentelor din Noua Rusie. Un indiciu al interesului împărătesei pentru această regiune a fost numirea în fruntea Novorosieia lui G. A. Potemkin, un favorit și o putere în creștere în politica Curții ruse”.

Faimosul favorit urma să recunoască, cu regret, țarinei sale, la 28 august 1787, că: „Turcii au anticipat făcând o declarație de război și au schimbat astfel întregul plan ofensiv, care ar fi putut să se producă, fără îndoială, într-un an din partea noastră”. Se știe că Potemkin a participat activ în derularea noului război, optând, deja din primăvara anului 1787, pentru necesitatea stabilirii cooperării militare cu Polonia în lupta împotriva Porții Otomane.

În cadrul negocierilor diplomatice ruso-polone privind încheierea tratatului de amiciție și cu scopul de a detașa Polonia de puterile antiruse, în primul rând de Prusia, desfășurate pe parcursul Războiului ruso-turc din anii 1787-1791, din nou a fost abordată, fie la inițiativa Poloniei sau a Rusiei, chestiunea recompensării teritoriale a Regatului Polon din contul posesiunilor otomane, mai concret vorbind – pe seama Moldovei și Basarabiei. Având în vedere conjunctura internațională nefavorabilă Rusiei, Petersburgul nu a riscat să revendice insistent anexarea Principatelor, limitându-se cu cererea independenței acestora. Tentativa de a reanima proiectul grecesc a suferit un eșec total.

Clauza proiectului Tratatului de pace, elaborat încă în vara anului 1789, prevedea ca teritoriul cuprins între Dunăre, Nistru, Marea Neagră și posesiunile austriece, adică Moldova și Valahia „să rămână independent sub conducerea domnului de credință creștină și cu un mandat sigur că acesta (pământul – n.n.) nicicând nu va fi alipit și cedat nici Rusiei, nici Austriei, nici Porții”.

Această propunere, asemănătoare proiectului creării statului independent Dacia în frunte cu un principe din dinastia imperială rusă, a fost respinsă categoric de aliatul său – Austria, care-și revendica, la rândul său, Țara Românească. În fine, Petersburgul s-a limitat cu doleanța „de a nu modifica statutul (politico-juridic – n.n.) Principatelor Dunărene”, ceea ce însemna că Moldova și Valahia rămâneau în componența Imperiului Otoman.

Grigori Alexandrovici Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), care, de fapt, a fost a doua persoană din stat și, după unii biografi, chiar era co-guvernantul împărătesei ruse. privind „Moldova ca pe o moșie care îi aparține”, a înființat, editat și publicat propriul ziar, numit „Le Courrier de Moldavie”ce purta stema tradițională aMoldovei și făcea cunoscute știrile internaționale și locale. Acest „ziar de scandal” promova în paginile sale atât propaganda antifranceză, cât și crearea unui „regat românesc independent” sub serenisimul conducător de oști ruse.

Nu întâmplător generalul A. Samoilov (nepotul lui Potemkin), care îl însoțea în timpul Războiului ruso-austro-turc, afirmase că nu ar fi încheiat pacea decât dacă Moldovei – Dacia – i se garanta independența, iar Valahiei o „ușurare a situației”, urmărindu-se, astfel, scopul de a avea oricând pentru armata rusă drum liber până la Dunăre.

Concluzionăm că, în secolul al XVIII-lea, Hanatul Crimeii și Principatele Române se aflau în structura geopolitică a regiunii de Nord a Mării Negre, într-un „câmp încrucișat” clasic (clasificare de către K.V. Pleșakov), pe care mai multe state vecine le revendicau.

Începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea marchează sfârșitul unei perioade de grele încercări pentru poporul nostru. Războiul ruso-austro-turc declanșat în august 1787, întru încercarea Porții de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului” otoman de Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), s-a terminat prin „Păcile albe” (aprecierea lui N. Iorga) de la Șiștov (24 iulie/4 august 1791) și Iași (29 decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792). Astfel, Imperiul Rus devine vecin nemijlocit cu Principatul Moldovei – pe hotarul Nistrului.

De remarcat că, o altă tentativă de refacere a Daciei va exista și în timpul domnului fanariot Constantin Ypsilanti (1760-1816), care în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 considera că „are cuvântul țarului că acesta se va interpune cu toata stăruința pentru a-i asigura demnitatea de principe ereditar al Munteniei”.

Iar partizanii săi credeau că el este candidatul pentru „demnitatea de Voievod al Daciei, care urma să exercite domnia asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei”.

Dar, tot atunci se vorbea prin București ca s-ar fi primit o scrisoare din Petersburg cu vestea senzațională că „Basarabia, Moldova, Muntenia și Serbia vor fi unite într-un regat sub sceptrul Marelui Duce Constantin”, fratele împăratului Rusiei Alexandru I.

Însă, dacă la începutul acestui război însuși generalul I. I. Michelson, comandantul-șef al trupelor de ocupație din Principate, susținea, la 7 februarie 1807, față de agentul austriac din București Brenner, că „intențiunea sa nu este de a rămânea în Principate, ci de a înainta în Italia.

Principatele trebuie să constituie un stat tampon, independent față de Austria ca și de Rusia, un perete despărțitor între ambele puteri creștine, dar și între ele și Turcia”, ulterior, aceste declarații au fost date uitării pentru că se dorea deja încorporarea totală sau, cel puțin, parțială a Principatelor – tentativă soldată cu anexarea doar a Moldovei de la Est de Prut, la 1812.

CITIȚI ȘI:

17/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: