CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1916 şi jertfele făcute de România în războiul mondial

Image result for romania in primul razboi mondial photos

 

 

Nerespectarea promisiunilor făcute României în 1916 de către aliaţi

 Salvarea situaţiei militare a aliaţilor prin jertfa României

România a intrat in razboiul mondial la 27 august 1916 (stil nou) nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii nostri, ci pentru a elibera ţinuturi românesti, locuite in majoritate absoluta de romani, tinuturi aflate sub locuire romaneasca istorica, dar care, prin capriciile istoriei, au fost supuse monarhiei Austro-Ungare, sau a celei ruseşti.

Acele doua imperii stăpanitoare aveau ca singur scop deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea sau rusificarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare sau ruseşti.

România avea de ales spre ce parte sa se indrepte in conditiile razboiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele parti, dar pana la urma, regele Ferdinand a calcat peste legaturile sale de neam si de familie si a decis sa fie credincios cerintelor poporului sau, care dorea reintregirea cu Transilvania.

Pentru aceasta decizie, Ferdinand a fost supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis sa meargă alături de poporul său pe o cale presarată cu spini, chiar impotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut si format.

Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul pe care era chemat sa-l conducă. Alipirea Basarabiei şi a Bucovinei urma să o decida istoria viitoare deoarece cele doua provincii se aflau in tabere militare diferite şi opuse.

România a intrat in razboi pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără sa ştie ca acestia ii pregăteau de la început pierzarea. S-a spus ca momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii erau cei ce presau mai mult ca oricand România să intre in razboi.

„Acum ori niciodata” s-a spus de cateva ori, iar România a crezut în promisiunile aliatilor, mai cu seama in cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu armata sa în efortul militar comun. Tratatul incheiat de România cu puterile aliate prevedeau si noile granite de dupa victorie, dar nici acestea nu au fost pe de-a intregul respectate, mai cu seama in problema Banatului, din care o treime ii va reveni Serbiei la Conferinta de Pace de la Paris, desi aceasta nu a stapanit niciodata acest teritoriu populat majoritar de catre romani.

Romaniei i s-a promis ca la începerea operaţiunilor sale militare in Transilvania, va beneficia de intreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est, în Galitia, ofensiva lui Brusilov va reincepe mult mai energic, în timp ce la sud, generalul Sarrail va incepe propria ofensiva. Era vorba de un complex de masuri militare care sa faciliteze avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurta de front, in centrul Transilvaniei, undeva pe valea Muresului.

Astfel, noua linie a frontului se dorea mai dreaptă şi mai usor de controlat. Pâna la urma s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov a stagnat din lipsa de forţe (mai mult, prin oprirea ofensivei a fost amenintata dreapta avansata a armatei romane de nord ce patrunsese in Transilvania), iar în sud, generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona ca nu are resurse nici macar pentru defensiva, cu atât mai putin pentru a prelua ofensiva promisa de Aliati, pentru blocarea armatei bulgare.

Romania a fost mintita si pacalita pentru a servi ca front cu trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, a intrat in razboi si a inaintat in Transilvania. Cu aceasta miscare sinucigasa a salvat nu numai armata generalului Sarrail si pe a lui Brusilov, dar a slabit si presiunea pe frontul francez de la Verdun.

Marea victorie franceza de la Verdun i se datoreaza indirect armatei romane, lucru uitat cu desavarsire dupa razboi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate in Transilvania, impotriva romanilor, prin aceasta comandamentul german renuntand definitiv la cucerirea Verdun-ului in acel an.

Mai mult, trupele bulgare intarite cu cele germane au renuntat la atacul impotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate impotriva romanilor in Cadrilater si mai departe in Dobrogea. O suta de mii de oameni contra a treizeci de mii de aparatori. A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia si pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvata. Promisiunile rusilor conform carora bulgarii nu vor intra in lupta impotriva noastra si a lor, la fel ca si promisiunile de ajutor ale trupelor ruse in Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de mincinoase.

Tunurile si armamentul comandat si platit cu ani in urma catre Franta, Statele Unite si Japonia statea inca in decembrie 1916 prin garile rusesti, la Chisinau, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci si din cauza unei rele vointe a Rusiei faţă de România la cele mai inalte nivele, ulterior dovedindu-se ca insuşi ministrul de razboi rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

Pentru rusi, era de preferat o Românie invinsă

In majoritatea bataliilor, inclusiv in Dobrogea sau, mai ales, in batalia de pe Arges-Neajlov pentru Bucuresti, rusii au refuzat sa ne acorde cel mai mic sprijin, o intreaga armata stand in asteptare, cu arma la picior, cand românii le-au cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la cativa kilometri de tabara rusească.

La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român ca aici doreau să ne aducă, ei propunand de la inceputul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureşti. Ce fel de aliat era acesta care propunea  de la inceputul campaniei abandonarea capitalei şi a doua treimi din teritoriul national roman?

Privind logica imperiala ruseasca, era normal, deoarece pentru ei nu era de dorit o armata romana victorioasa, care mai tarziu ar fi putut ridica pretentii asupra Basarabiei romanesti. Era de preferat o Romanie invinsa, scapata mai apoi de catre rusi, care ar fi putut anexa la incheierea pacii fara probleme inca o bucata zdravana din teritoriul romanesc.

Doar la fel procedasera rusii si in 1878, cand au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care ii salvase in timpul campaniei impotriva Turciei, in razboiul 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales in artilerie, cu toata perfidia si tradarea ruseasca recunoscuta si de aliatii occidentali, romanii s-au batut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1.300 km (identica cu intreaga lungime a frontului rusesc si cu mult mai mult decat intreg frontul de vest care avea doar 800 km), luptand unul contra cinci, contra celor mai bune trupe germane si austro-ungare, la care se adaugau cele bulgare si turcesti, au produs pierderi mari atacatorilor.

De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a cazut la datorie generalul Dragalina, o singura divizie romaneasca a rezistat fara sa fie schimbata timp de 80 de zile in fata celor trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareza) a fost complet nimicita.

Iar exemplele au continuat în anul următor, anul marilor victorii de la Maraşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădari din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai Regatului României.

Sursa: Vladimir Roşulescu – http://www.clipa.com/a18133-Tradarea-Rom226-niei-238-n-1916.aspx

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Image result for romania mare map

 

Harta: România întregită la  1 decembrie 1918 – răsplata pentru jertfele poporului român în Primul Război Mondial.

Primul Război Mondial este cel care a desființat putredul Imperiu Austro-Ungar și a permis formarea României Mari prin Unirea Basarabiei şi Bucovinei, și apoi la 1 decembrie 1918,  a Transilvaniei la Patria Mamă…

În această conflagrație mondială românii au pierdut pe fronturile războiului, peste 500.000 de militari , distingându-se prin vitejie, mai ales în sângeroasele încleştări de la Mărăși, Mărășești și Oituz.

În acei ani, Tezaurul României a ajuns pe mâna bolșevicilor ruși. 

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât să confişte tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul român Diamandi de la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați.

Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor ! O radiogramă a lui Troțki anunța confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa.

La 1 mai, Lenin va da României un ultimatum, ca în trei zile să fie evacuată Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, în fapt reprezentanți ai vechii Rusii, ai țarismului (deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei), au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea Unirii, dar fără succes.

De aici s-a putut vedea convergența de păreri și aspirații ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație teritorială, chiar globală, inclusiv prin intermediul ideologiei.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, a jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele.

S-a mers până acolo că au fost aduşi chiar și câțiva „țărani basarabeni„, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească.

Rușii albi îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii).

Lor li s-a opus delegația basarabeană, de pe lângă delegația românească la negocieri , formată din patrioţii români basarabeni Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli.

Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusească prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa.

Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii.

La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele Ţărilor Baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939?

L-a împiedicat pe Stalin să cotropească teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța?

Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise?

În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească, atunci când momentul le-ar fi fost favorabil.

Și asta, indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., sau de  Rusia țaristă şi cea postcomunistă.

Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a amplasat și trupele sale  într-o regiune smulsă din teritoriul R.Moldova recunoscut de O.N.U.?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea Unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali.

Schimbul de telegrame între Lenin și bolşevicul maghiar Bela Kuhn, tovarăşul său, este edificator, numai că românii au rezolvat problema comunismului unguresc după războiului din 1919, ocupând Budapesta şi salvând Ungaria de bolşevism, pentru aproape trei decenii …

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/04/30/razboi-informational-ungaria-a-infiintat-departamentul-special-de-propaganda-trianon-100-pentru-combaterea-sarbatoririi-centenarului-marii-uniri-a-transilvaniei-cu-romania/

19/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine deplânge Trianonul pe umărul iredentistilor unguri chiar şi acum, in secolul XXI ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta printre români, o bucurie „linistita”, profunda, calma.

Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole.

 

Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara:

 

„Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari”.

Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.

Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga:

„Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…)

Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza.

Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (…).

Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare”.
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.

 

 

 

 

Foto: Delegatii participanti la tratativele de pace de la Trianon

 

 

A trecut aproape un secol de la primul Trianon, a mai fost un război mondial şi un tratat de pace, la Paris in 1947, putem să-l numim al 2-lea Trianon, în care Ardealul a rămas ceea ce este: pământ românesc.

Apoi, la intrarea în Uniunea Europeană, Ungaria a semnat că nu are pretenţii teritoriale la vecini – al 3-lea Trianon, după care a urmat intrarea Ungariei în NATO semnând al 4-lea Trianon.

La Conferinţa de la Lisabona din 2008, alt Trianon!

Și tot aşa de un secol, guvernele Ungariei semnează tratat după tratat, dar tot revizioniste și revanșarde au rămas.

Detestabili ipocriți: semnează la masa tratativelor Trianon după Trianon şi apoi merg la masa cu palincă şi gulaş, unde strigă că românii-s împuţiţi înapoiaţi şi le-au luat Ardealul !

Nişte obsedaţi, dar măcar să aibă respect faţă de ungurii simpli, corecţi cu care trăim în pace în Ardeal, să nu mai plăsmuiască himere cu Nem! Nem! Soha !!!, după câte tratate au  semnat.

Sa nu-i mai amăgeasca, sunt minoritari cu drepturi cetăţeneşti egale în România, plus nişte privilegii ca bonus politic !

In cartea „Primul Război Mondial”, tiparita la editura  „Humanitas-2014”, istoricul cu pedigriu Lucian Boia, este de-a dreptul josnic in felul cum distorsionează şi falsifică adevărul istoric, pentru interesele lui meschine.

El confecţionează o istorie denaturată, cu tendinţe anti-româneşti, pe placul iredentiştilor unguri din ţară şi străinătate. 

Capitolul patru din acea carţulie este intitulat: România: „atât de mult noroc”.

Da, se întâmplă să mai aibă şi ţările noroc, după atâta nedreptate şi supunere în imperiile în care au fost înglobate cu forţa.

Oare cât noroc a avut şi Ungaria în 1686, când austriecii au eliberat-o de sub turci, sub ocupatia carora  era un paşalâc otoman de 160 de ani.

Eliberarea le-a venit pe tavă din partea austrecilor, iar ei, ungurii nu au dat nici un tribut de sânge!

Apropo, stie acest  asa zis „reputat istoric”, cu cât sânge a plătit România norocul ei?

Chiar nu stie acest Lucian Boia, ca pe lângă cei 220.000 de militari combatanţi români morţi înrăzboi,  pierderile totale au ajuns până la 800.000 de români ?

Capitolul „Dreptatea şi nedreptatea de la Versailles”, trebuie  recomandat insistent românilor de astăzi, fiind partea ce ne arată cât de departe poate merge Boia cu josnicia sa de avocat al intereselor unguresti, falsificând grosolan adevărul despre Actul Unirii Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Trebuie citit, veți afla cum pledează Boia, în Anul 2015, Ardealul în favoarea Ungariei, sperând absurd că poate întoarce roata istoriei!

Iredentiştii unguri au avut mult mai mari avocaţi în trecut, i-au plătit şi au pierdut !

Acum, caută alții și găsesc amatori de retribuții abjecte precum Boia, care și de data aceasta a fost aspru contestat de autoritatea adevăraților istorici români.   

 

Surse: http://www.ziarulnatiunea.ro/lucian-boia-avocatul-iredentistilor/ http://www.historia.ro/

01/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa Tratatul de la Trianon, României

La 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921.

Articolul 45 al Tratatul de la Trianon preciza :

„Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la articolul 27, Partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”

Iar in Articolul 47  al aceluiasi tratat se   mentiona:

 

„România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un Tratat cu Principalele Puteri Aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rassă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii, precum şi pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.

Proporţia şi natura sarcinelor financiare ale Ungariei pe cari România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi fixate conform cu articolul 186, Partea IX (Clauze financiare), a Tratatului de faţă.

Convenţiuni ulterioare se vor regula toate chestiunile cari n-ar fi regulate prin Tratatul de faţă şi cari ar putea lua naştere din cesiunea zisului teritoriu.”

Chestiunea optanților unguri

 

– retrocedarile ilegale din Transilvania contestă Tratatul de la Trianon –

O analiză de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop1. Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte. Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală.

Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist.

Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică.

Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza).

În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român.

De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară.

A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate.

De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Tratatul de la Trianon a schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare.

Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional.

Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi.

Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty.

Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”.

România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept.

Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale.

Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric.

Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare.

Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana).

Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80 la sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România.

Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice.

Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară.

Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.

Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal.

Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate.

A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată.

Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept.

Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români.

Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici [5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere.

După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă. Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei.

Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor.

Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului.

S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi.

La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu.

grof Apponyi Albert

Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă.

Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României.

Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român.

Nicolae Titulescu

Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români” [6].

Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

2. Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar.

Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată.

După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie.

Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale.

Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare.

Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului, cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu.

Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României.

Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze.

S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial.

La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „

La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi.

Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României.

Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei.

Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor.

Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat.

Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional.

Rosenthal avea o bogată experienţă, fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris.

El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor.

A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon.

Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României.

După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal.

Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate.

Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste șapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa.

România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată.

Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi.

În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Note: [1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152.

Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român.

S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921.

Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei. [2]

Bibliografie (surse):

  V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.
[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.
[4] Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.
[5] A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.
[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.
[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Ziarul Natiunea.ro

22/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: