ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…Un moment istoric puțin cunoscut – surprinzătoarea ofertă maghiară făcută liderilor români

 

 

 

 

Harta României la 4 august 1919, după ocuparea Budapestei de către Armata Română și alungarea guvernului comunist ungar condus de Kun Bela.

 

 

 

 

 

  „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…)

 Prințul maghiar Windischgraetz, într-un interviu publicat în jurnalul  parizian Le Temps

 

 

 

Prof. TIMOTEI URSU, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România – COMUNICARE LA SIMPOZIONUL  ” ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…” –  Iunie 2019, NEW YORK

 

 

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIE” din Long Island, New York, acum două decenii. 

 Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția ”DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N.P.Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

            N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920. Datele oferite de ”atașatul” N.P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

            Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

            Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals:  adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

            …Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Westul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kúhn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!…. 

           După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.       

     ”Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

            În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!) ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!;

– în fapt: fostului deținut de drept comun, Béla Kún care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… ”Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui ”sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu ”Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

            La 15 Apriie 1919 trupele lui Béla Kún  atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei. Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919). 

 La 2o Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kún  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan. 

 Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

            Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

            Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kún), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N.P.Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”… atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

            În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu Prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!.. Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

            În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

          ”..Spun drept că la orice mă așteptam ..” _ va scrie N.P.Comnen _ ”..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

    Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele,  Contele Andrassy și Prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” (scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

            De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 ” Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…”(pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P.N.Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei „UNIRI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

            Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kún –  N.P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc).

În ce-l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era Contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

             În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N.P.Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte ”la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”. Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era determinată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

            Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri: 

 ”Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

             Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune: 

 „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „ a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

            Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N.P.Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

”Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportând mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

             Întâlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu Maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 ”Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o ”uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.”

            Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu Maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia ”unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

             În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Brătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

            …Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

            Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni.  

Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din ”Ardealul de Nord” – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

      

            Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea (?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/03/12/proiectul-unirii-romaniei-si-ungariei-cu-romania/

                                                                                       –oOo-

 

             

Prof.TIMOTEI  URSU,  Florida,  Iunie 09, 2019 prin https://ioncoja.ro/moment-istoric-putin-cunoscut 

Publicitate

PROIECTELE DE UNIRE A BULGARIEI ŞI UNGARIEI CU ROMÂNIA

 

În această vară s-au împlinit 131 de ani de când Principatul Bulgariei a cerut unirea cu Regatul României.

De asemenea, anul acesta se împlinesc 99 de ani de când Ungaria a cerut şi ea să fie condusă de Casa Regală a României.

Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat, România ar fi avut acum un teritoriu aproape la fel de mare ca şi cel stăpânit cândva de regele dac Burebista.

În 1877 România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman. Luptele s-au dus pe actualul teritoriu al Bulgariei.

Înfrângerea Turciei otomane a avut drept rezultat Independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei.

S-a vorbit foarte puţin despre faptul că, după câţiva ani, bulgarii au venit cu o propunere ieşită din comun: în iunie 1886 ei au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii Româno-Bulgare şi crearea unei armate comune.
Între 1886-1887 a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, unire susţinută puternic de Germania.

 

 

 

 

Foto: Alexandru de Battenberg (5 aprilie 1857 – 23 octombrie 1893) a fost primul prinţ (cneaz) al Bulgariei moderne. A domnit din 29 aprilie 1879, până în 7 septembrie 1886.

Cneazul bulgar  Alexandru Battenberg a propus în iunie 1886, constituire a unei Confederaţii Româno-Bulgare, care urma să aibă o armată comună în caz de război.

 Acest proiect ar fi dus, printre altele, la eliminarea influenţei ruseşti din Balcani.

Tocmai de aceea Rusia a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea Confederaţiei, astfel încât, pentru a evita un război cu Imperiul Ţarist, cel două state  au abandonat proiectul, în 15 iunie 1887.

 

 

 

Harta unei confederaţii  între România, Ungaria şi Bulgaria

 

 

Liderii maghiari i-au propus lui Ferdinand I să fie rege şi la Bucureşti şi la Budapesta

În 1916 România a intrat în unul din cele mai sângeroase conflagraţii ale omenirii, primul război mondial, ca aliată a Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Rusiei împotriva Puterilor Centrale, adică
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Obiectivele Regatului României erau unirea cu Ardealul.

În august 1916 armata română a trecut munţii şi a învins în câteva lupte trupele austro-ungare. Atunci a trebuit să intervină Germania pentru a schimba raportul de forţe în Transilvania.

Concomitent, trupe germano-bulgaro-turce au atacat Regatul României dinspre sud.

În aceste condiţii,  a fost respins atacul românilor asupra Ardealului, iar trupele Puterilor Centrale au înaintat şi au ocupat Bucureştiul.

Armata română şi toate oficialităţile statului s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitala Regatului. 

În 1917, aliatul principal al românilor, Rusia ţaristă, a renunţat la luptă din cauza războiului civil declanşat de bolşevici pe tot teritoriul rusesc.

În urma acestui război civil s-a născut Uniunea Sovietică.

Deşi situaţia era disperată pentru români, campaniile germane din 1917 nu au putu sparge frontul din Moldova, în celebrele bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, iar în mai 1918 germanii propun o pace, prin care se promite României unirea cu Basarabia, în schimbul demobilizării armatei.

A urmat un respiro de câteva luni, după care, în octombrie 1918, România a reluat de una singură atacul asupra coaliţiei germano-austriaco-ungaro-bulgare, pe fondul victoriilor repurtate de francezi pe frontul de vest împotriva Germaniei şi au reuşit să ia sub control întregul spaţiu dintre Nistru şi Tisa (Vorba lui Mihai Eminescu).

Controlul românesc a durat patru luni

Între timp, comuniştii puseseră stăpânire pe Rusia. Mai mult, oamenii lui Lenin au reuşit să instaleze un guvern bolşevic şi la Budapesta, condus de Bela Kun.

În primăvara anului 1919 comuniştii unguri au strâns o armată şi au încercat să contraatace în Ardeal, în timp ce o armată comunistă din Ucraina a trecut Nistrul şi a încercat să invadeze Basarabia.

Românii au respins atacurile şi, pentru a fi sigură de linişte dinspre Vest, în iunie 1919 au trecut Tisa şi au ocupat Ungaria.  În 4 august trupele româneşti au ocupat Budapesta, fără luptă.

După cum se vede din fotografiile de epocă, ostaşii români, foarte relaxaţi, erau mereu înconjuraţi de o populaţie mai mult curioasă decât speriată în Budapesta.

Trupele noastre s-au retras după patru luni, conform înţelegerilor internaţionale, după ce au fost sigure că marile puteri ale lumii recunosc drepturile României asupra Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei.

În acest context, în1919 Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în primul război mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia ruinată şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.

In acest context, în Germania, principala inamica a tratatelor de pace încheiate dupa primul razboi mondial, a fost lansata ideea unei uniuni dinastice româno-ungare.

Proiectul mai apăruse în octombrie 1919, în discutile purtate de N. Petrescu-Comnen — trimis de guvernul român la Budapesta — cu unii fruntasi politici maghiari.

Uniunea ar fi trebuit sa se realizeze, atunci, sub sceptrul regelui Ferdinand I, suveranul întregitor al României Mari.

Acum, la începutul anilor ’30, un astfel de proiect de uniune personala româno-ungară a fost formulat într-un memoriu elaborat de un fruntas al Republicii de la Weimar (1919-1933), fostul cancelar (1928-1930) Hermann Müller, lider al Partidului Social-Democrat German.

Intitulat „Problema viitorului României”, acest document din 1930 analizeaza situatia geopolitica, pornind de la constatarea ca, pentru dezvoltarea viitoare a României, „ca si pentru toate statele, are o însemnatate considerabila — în afara de consolidarea interna completa — si dezvoltarea statelor vecine.

Pe lânga dezvoltarea viitoare a statelor din Mica Intelegere si a celor trei state vecie, este foarte natural ca România este interesata mult si de soarta si viitorul statului maghiar, precum si de raporturile cu acest stat”.

Erau luate în discutie si probleme legate de existenta în jurul României a patru „state slave”. In eventualitatea „unirii ideale” a acestora, Ungaria ar fi devenit pentru România „singurul vecin, cu interese comune fata de acest pericol slav”.

Omul politic german vedea o singura solutie: „uniunea personala între România si Ungaria sub regele Carol al II-lea si a dinastiei sale. Prin aceasta — continua H. Müller — s-ar putea elimina divergentele dintre aceste popoare, creându-se astfel o punte de trecere, peste care ar fi posibila o colaborare larga pe terenul economic si politic”.

Uniunea personala „dupa modelul Austro-Ungariei sau suedez-norvegian” ar crea posibilitatea unei uniuni vamale si, eventual, chiar „o armata comuna sau armate separate, dar identic organizate”.

H. Müller recunoştea ca „singura divergenta pronunţată între aceste doua popoare este problema Ardealului”.

Aceasta ar putea fi rezolvata „prin introducerea unei descentralizarii complete şi o autonomie perfectă în administraţie si soluţionarea reuşită a problemei minorităţilor”. Uniunea dinastica ar duce la „formarea celui mai puternic bloc de state în regiunea Dunarii”.

Acest bloc „ar paraliza complet pericolul panslavist si ar putea sa faca fata întotdeauna unei încercari înfiintarea unui mare stat panslav în Est sau în Europa Centrala”.

Proiectul acestei uniuni dinastice româno-maghiare era consemnat şi într-o scrisoare adresata din Budapesta, la 17 aprilie 1931, secretarului general al Ministerului Industriei si Comertului din Bucuresti de un fost inginer sef la Primaria Capitalei ungare.

Acesta nota ca din discutiile avute cu oameni politici, magistrati, înalti functionari, mari industriasi, comercianti s.a. a înregistrat dorinta acestora pentru o „colaborare mai strânsa” cu România „pentru evitarea crizei economice, pentru înlaturarea pericolului slav.

Deja aici [în Ungaria] — continua el — se vorbeste si de planuri mai detaliate, si anume despre o federatie”.

Aceasta ar urma sa fie astfel organizata: „Ungaria sub înalta guvernare a guvernatorului Horthy, Transilvania sub înalta guvernare a M. Sale Marele Voievod Mihai si regatul [Vechiul Regat] sub înalta guvernare a A.S. printului Nicolae si toate sub conducerea si domnia M. Sale regelui Carol II”.

Aceasta idee „este foarte simpatizata în majoritatea paturilor sociale si am impresia ca chiar si în cercurile oficiale. Si în fond — continua autorul scrisorii — este o idee rationala: Ungaria si România sunt incontestabil amenintate în primul rând de pericolul slav, numai noi stând în calea realizarii visului de unire a tuturor slavilor”.

In fine o referire la o „uniunea personala” consemneaza si N. Iorga în memoriile sale. A fost facuta de primul ministru Bethlen István, într-o audienta la Carol II, în 1931.

Toate acestea au rămas însă doar în faza de proiect.

Elita politică maghiară, în special reprezentanţii ei de dreapta şi extremă dreaptă, a încercat în acel moment o apropiere între Ungaria şi România.

Astfel, timp de 7 ani, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a celor două ţări sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea.

Adică tot o manorhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România. Cei mai înfocaţi suţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul ultranaţionalist Miklos Horthy.

S-a mers până acolo încât contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, a renunţat la cetăţenia maghiară în favoarea celei române şi a negociat timp de două săptămâni împreună cu Regele Ferdinand, la Sinaia, detaliile acestei uniri.

Ferdinand era încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşuarea tratativelor.

 

 

 Detalii, în volumele ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, de Titu Maiorescu, şi ”România şi Tripla Alianţă”, de Şerban Rădulescu Zoner şi G. Cazan şi în http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-/Articole-Perioada-contempoarana/Proiecte-de-uniune-dinastica-romano-maghiara.html.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/31/proiectul-esuat-al-unirii-intr-un-singur-stat-a-romaniei-cu-bulgaria/