ROMÂNII (valahii gorali) din Polonia și Cehia. VIDEO

Istoria românilor este surprinzătoare, uneori de-a dreptul incredibilă. De aici, din zona Arcului Carpatic, au radiat în toate direcțiile cardinale, de mii de ani, strămoșii noștri traco-geto-dacii, iar mai apoi vlahii, continuatorii lor.

Astfel, artefactele scoase la lumină și izvoarele istorice antice și medievale ne vorbesc clar despre faptul că strămoșii românilor de astăzi au locuit din vremuri îndepărate,pe suprafețe întinse dein estul, centrul și sudul Europei. Mărturie stau și marile comunități de români vlahi sau aromâni din peste 10 state europene, în locuri ale Europei la care românul obișnuit nici nu s-ar putea gândi.

O incursiune geo-etnografică în zonele locuite de valahii gorali din Polonia și Cehia, din zona Munților Tatra, care mai sunt numiți și Carpații Păduroși de băștinașii acestor locuri, duce la o redescoperirire a arhetipului transhumanței românești de pe crestele acestor munți.

Istoricul și jurnalistul Ionuț Țene scrie în publicația online http://www.napocanews.ro că în acești munți, care fac parte din ”autostrada transhumanței” românești de la Dunăre până la actualele granițe ale Slovaciei, Poloniei și Cehiei, trăiește o populație de valahi cu o puternică identitate pastorală, care și-a păstrat portul, tradițiile oieritului și stilul construcției caselor de lemn la fel ca la frații lor ciobani de pe teritoriul de azi al României. Instrumentarul muncii ciobanilor este identic cu cel al ciobanilor din Mărginimea Sibiului sau din localitatea gorjeană Novaci și nu numai.

Datorită politicii de asimilare duse de statele polonez, slovac și ceh, valahii de azi nu mai vorbesc limba română veche din secolul XIII, moment când sunt atestați documentar și în cronicile timpului. În acest secol au venit în Moravia prin transhumanță sau colonizați de regii Boemiei, Ungariei sau Poloniei.

Erau oameni de munte care prelucrau lemnul și erau mari producători de brânză, lapte și carne de miel. Mai mult, valahii, așa cum îi numeau slavii sau germanicii, erau și foarte buni militari, fiind colonizați, inclusiv de regele Ungariei Matei Corvin în actuala Moravie ca grăniceri și păzitori ai hotarelor. De altfel urmașii voievodului Dragoș și fiului Sas au primit sau cumpărat aici moșii întinse cu locuitori din Maramureș sau Moldova.

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan.

În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de ”valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de ”vlaska”.

Valahii trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Ei sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși.

Ca român, te poți înțelege ușor în discuțiile cu acești valahi din localitățile de munte ale Moraviei, dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. În limbile cehă și poloneză a rămas un fond comun de cuvinte românești care sunt ușor identificabile într-o conversație informală cu valahii cehi sau polonezi.

Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012).

Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia.

În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice.

În anul 2007, Štika a publicat o carte ”Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra.

A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi.

La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți pe crestele și pășunile alpine din zona intracarpatică a României de azi. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o uimitoare geanologie clară a strămoșilor și o păstrează cu sfințenie.

Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral și nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii se consideră originari din țara noastră prin fenomenul vechi de secole al tranhumanței.

Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte din punct de vedere etno-folcloric dintr-o singură țară.

Dacă în discuțiile cu valahii sunt eliminate din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent.

Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc.

Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale.

De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei.

De la brazi, la ”orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o ”țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului.

Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu.

Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei.

Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vii dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară.

Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală.

Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituților diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea entofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România.

În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română.

În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni.

Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali.

Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah.

A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte.

Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Goralii, românii din Polonia

Zakopane, capitala goralilor valahi.

Deși românii cunosc localitatea ca stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă.

În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați.

Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești ”valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin. Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură.

Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria.

În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucium. E și o vorbă valahă aici: ”Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.”

După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească. 

În videoclipul de mai jos, profesorul Avram Fițiu, ne dezvăluie lucruri uimitoare despre cei un million de vlahi din Carpații Nordici (Polonia, Cehia și Slovacia), care se consideră urmașii dacilor liberi de la izvoarele Vistulei. O comunitate cu care Statul Român nu are nicio relație, în spiritul antiromânesc dovedit al celor care ne conduc de trei decenii. Acolo, în Carpații Nordici, există sute de localități cu nume românești și o zonă numită Bucovina.

În acest spațiu s-au născut doi președinți de țară al căror nume are rezonanțe românești: Andrei Duda, președintele Poloniei și Andrei Kișka, președintele Slovaciei. Tot aici, Papa Ioan Paul al II-lea, revendicat de vlahii din Polonia ca fiind din neamul lor, folosea tricolorul românesc pe mitră și pe alte obiecte vestimentare.

CITIȚI ȘI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/10/vlahia-morava-moravska-valaska-tinutul-autonom-al-vlahilor-romani-din-cehia-de-azi

Despre criptoromâni și cei 500000 de greco-catolici din Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: O familie de români de altădată

 

 

Criptoromânii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române.

Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte.

Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto – Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmeni, pontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelini, torbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzi, goranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii(moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazini, linobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei – maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a

a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor;

b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

• ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);

• o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);

• greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;

• valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;

• o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpatia, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum).

• Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;

• populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.

• rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;

• Torlacii, ziși și Șopi, din localitățile altădată românești atestate documentar în spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani, care trăiesc astăzi în Serbia, Bulgaria, Macedonia și Kosovo, un grup etnic misterios, de limbă slavă (nici bulgară, nici sârbă), având un șir de elemente etnografice comune cu dacoromânii, aromânii și meglenoromânii, și fac geografic legătura între blocurile dacoromân și aromân-meglenoromân, dar și cu cel albanez, păstrând un important lexic rezidual românesc și considerați a fi criptoromâni (români slavizați lingvistic cu secole în urmă).

• valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;

• sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;

• caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;

• aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;

• populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

• Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;

• Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați.

Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.

 

 

 

 

 

 

 

Spațiul etnogenezei  românilor

 

 

Să începem cu cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria care sunt de fapt români!

Câteva cuvinte despre Proclamația de la Alba Iulia, pe care o pomenim atât de des și cu atâta venerație la fiecare aniversare a zilei de 1 Decembrie! Proclamație invocată în ultima vreme și de UDMR-iști, acuzându-i pe români că nu au aplicat-o niciodată! Că nu și-au respectat promisiunile făcute la 1 Decembrie 1918 prin Proclamația de la Alba Iulia!…

Această Proclamație conține un important capitol, vizionar, cu privire la viitorul minorităților naționale din România. Printre altele, li se recunoștea acestor minorități dreptul de a folosi limba maternă în școală, în justiție, în administrație, în biserică. Nimeni la 1 Decenbrie 1918 nu a avut de obiectat la aceste propuneri. Românii ardeleni, care au gândit această proclamație, au vrut să demonstreze astfel că nu au de gând să inverseze rolurile cu ungurii care până atunci nu recunoscuseră, în fosta Austro-Ungarie, decât un singur drept pentru români: dreptul de a se declara …unguri! Dreptul la deznaționalizare!

Mai trebuie amintit, spus și repetat la nesfârșit că la intrarea României în război, aliații ei, Franța și Anglia în mod deosebit, au promis României că la încheierea războiului viitoarea graniță de Vest a României va fi pe Tisa. Promisiune nerespectată la Conferința de Pace. La 1 Decembrie 1918 se știa deja că granița de Vest a României nu va fi cea promisă, cea dreaptă, cea corectă în fața justiției istorice! Se știa așadar că prin Granița nedreaptă de la Vest circa 500.000 de români rămâneau să trăiască mai departe sub administrația Budapestei, bine cunoscută ca abuzivă și samavolnică.

Mai mult chiar, printre cei 100.000 de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia se aflau și câteva mii dintre românii care rămâneau în afara noilor granițe ale României. Veniseă și ei să se bucure de izbânda justiției, chiar dacă ea nu era deplină. Veniseră la Alba Iulia cu o întrebare adresată fruntașilor Partidului Național: Pe noi cui ne lăsați?…

Pe noi cui ne lăsați?… O întrebare care răsună și azi, cu aceeași deznădejde!

E lucru sigur că autorii Proclamației de la Alba Iulia, atunci când au introdus în textul acesteia cel mai democrat și mai umanist program politic din lume și din istorie pentru minoritari – repet: cel mai democrat regim din lume pentru minoritari, s-au gândit nu numai la corectitudinea politică, la justiția divină care le impunea un asemenea program, ci s-au gândit și la cei 500.000 de români care rămâneau să suporte un regim politic pentru minoritari așa cum îl vor concepe liderii maghiari de la Budapesta. Liderii români din Ardeal au nutrit speranța că principiile enunțate solemn la Alba Iulia vor fi preluate și la Budapesta, pentru ca românii din Ungaria să se bucure de drepturile pe care le vor avea ungurii din România!… Această dorită reciprocitate nu s-a instaurat însă niciodată! Nici în zilele noastre! De la 1 Decembrie 1918 și până azi maghiarii din România s-au bucurat de drepturi și înlesniri pe care niciodată nu le-au avut românii din Ungaria! Și nici celelalte minorități naționale din aceeași Ungarie!

Principiile de la Alba Iulia reprezintă un model ideal, oferit întregii Europe, întregii omeniri! Un model de politică corectă față de minoritarii etnici! Ca orice model, și acesta rămâne greu accesibil, intangibil chiar. Dar este de datoria fiecărui stat să tindă spre acest model, să se apropie cât mai mult de el, chiar dacă asimptotic.

Îndrăznesc să spun – iar la nevoie să demonstrez, că România se numără printre cele 3-4 state europene care s-au apropiat cel mai mult de modelul de la Alba Iulia! Această reușită merită a fi subliniată mereu, cu fiecare ocazie! Ca români, trebuie să fim mândri că înaintașii noștri, părinții noștri au conceput modelul Alba Iulia. Putem fi mândri și pentru felul cum acest model a fost transpus în realitate de guvernanții români, de clasa politică din România, în frunte cu Parlamentul ei.

Atragem atenția în mod special asupra faptului a toate lămuritor privind deosebirea dintre guvernanții de la București și cei de la Budapesta:

La 1 decembrie 1918, în Ungaria trăiau 500.000 de români. Azi mai trăiesc 30-40.000… Au pierit, au dispărut aproape o jumătate de milion de români prin maghiarizare.

La 1 decembrie 1918, în România trăiau 1.500.000 de maghiari. La 1 decembrie 1989 trăiau în România 2.000.000 de maghiari!… Mai e nevoie de comentarii?!

…Să nu disperăm însă pentru dispariția a sute de mii de români din statisticile Budapestei! Slavă Domnului! În Ungaria trăiesc, înregistrați în toate statisticile oficiale, și o jumătate de milion de greco-catolici! Unguri greco-catolici?!… Maghiari greco-catolici?! Este o absurditate! Un non-sens!

Când s-a produs această trecere masivă a maghiarilor la Uniație?! Istoria nu consemnează un asemenea eveniment, un asemenea proces!

În realitate, cei 500.000 de greco-catolici din Ungaria sunt de fapt români, români cărora le e teamă să se declare români! Ar avea multe de pierdut pe plan social și economic, în toate privințele, pe toate planurile, dacă s-ar declara români… Pentru acești români, cadrul pe care îl oferă Uniunea Europeană, reprezintă însă o șansă imensă de a se regăsi pe sine fiecare! De a-și afirma identitatea fără niciun risc. O șansă pe care n-o pot fructifica însă fără sprijinul decisiv al românilor din România, și în primul rând al guvernanților, al clasei politice din România.

Azi, numărul maghiarilor din România este mai mic decât în 1989! Mai mic este și numărul românilor din România de azi, față de România din 1989. În cifre relative însă, ca procent, numărul maghiarilor care au părăsit România după 1990 este mult mai mare decât al românilor care au părăsit România!

De unde această diferență?

Această diferență provine din faptul că foarte mulți maghiari – îndeosebi la tinerii maghiari mă refer!, au un motiv în plus să părăsească România, un motiv în plus să nu se simtă bine în țara, în statul în care s-au născut. Motivul este simplu și surprinzător: ei nu știu românește! De ce oare mulți, tot mai mulți tineri maghiari nu știu românește, în vreme ce toți ceilalți minoritari din România au învățat bine românește, nu au nicio problemă, nicio dificultate în a vorbi cursiv și corect românește?! Atât țiganii cât și evreii, tătarii sau sârbii, sașii sau rutenii, vorbesc la fel de bine românește ca și româno-fonii nativi! Numai maghiarii și secuii nu reușesc să-și însușească ca lumea dulcele nostru grai! De ce oare?

Răspunsul pune în evidență iresponsabilitatea liderilor udemeriști: maghiarii nu reușesc să devină buni vorbitori ai limbii oficiale, de stat, pentru că în interiorul comunității maghiare tinerii sunt supuși unei educații anti-românești, sunt manipulați – ca să nu zic că sunt constrânși, sunt încurajați să nu învețe bine românește! Să nu se simtă bine printre români, să nu simtă că România este patria lor!…

Discriminarea între cei ce știu limba oficială a unui  stat și cei ce nu o știu este o discriminare inevitabilă, care se impune de la sine, este naturală, firească, normală. Anormală este existența unor entități politice și culturale care funcționează în România pentru a săpa o prăpastie cât mai adâncă între maghiari și concetățenii lor. La ce le este utilă politicienilor maghiari o prăpastie, o falie cât mai adâncă între maghiari și restul societății românești? Le este utilă pentru a se asigura astfel, cu acest preț, de sprijinul acestei noi divinități care apare în orice democrație: electoratul! Măria Sa Electoratul!…

Prăpastia, la nevoie chiar vrăjmășia dintre maghiari și români, le asigură politicienilor maghiari un electorat constant, le asigură voturi! Și în felul acesta le asigură prezența în diverse funcții nemeritate, inclusiv prezența în  incinta Parlamentului României!

Aceasta este explicația comportamentului aberant al UDMR-ului. Una dintre explicații! Căci mai sunt și altele, printre care, cea mai importantă, este integrarea iresponsabilă a UDMR în politica Budapestei, o politică de subminare a României, a intereselor vitale românești, care constituie axa spirituală a existenței statului maghiar! Cât are de pierdut toată lumea de pe urma acestei schizofrenii, ridicată la rangul de politică de stat,  vom vedea cât de curând.

 

Surse:

https://cubreacov.wordpress.com

Ion Coja site personal

 

Românii (valahii) din Cehia, Slovacia şi Polonia

 

 

 

 Istoria românilor este surprinzătoare, uneori de-a dreptul incredibilă. În zona Bazinului Carpatic, a Balcanilor şi pe un teritoriu întins la Est de Nistru, au trăit mii de ani  strămoșii noștri traco-geto-daci, iar mai apoi vlahii, continuatorii lor.

 

 

 

 

 

Mărturie stau și marile comunități de vlahi sau aromâni din peste 10 state europene, în locuri ale Europei la care românul obișnuit nici nu s-ar putea gândi.

 Din când în când, aflăm lucruri uimitoare despre cei un million de vlahi din Carpații Nordici (Polonia, Cehia și Slovacia), cei care se consideră urmașii dacilor liberi de la izvoarele Vistulei.

O comunitate cu care Statul Român nu are nicio relație, în spiritul neromânesc dovedit al celor care ne conduc de câteva decenii.

 

 

 

 

 

 

 

Acolo, în Carpații Nordici, există şi acum sute de localități cu nume românești și un teritoriu numit „Bucovina”.

În acest spațiu s-au născut doi președinți de țară al căror nume are rezonanțe românești: Andrei Duda, președintele Poloniei și Andrei Kișka, președintele Slovaciei.

 Iar Papa Ioan Paul al II-lea, revendicat de vlahii din Polonia ca fiind din neamul lor, folosea tricolorul românesc pe mitră și pe alte obiecte vestimentare.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/10/vlahia-morava-moravska-valaska-tinutul-autonom-al-vlahilor-romani-din-cehia-de-azi/