CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GENETICA POPULAȚIILOR – UN ALIAT PREȚIOS ÎN STUDIUL ISTORIEI POPORULUI ROMÂN

Din punct de vedere genetic, suntem cam 20% geto-daci, iar aproximativ jumătate din genele noastre aparțin populației venite aici în neolitic.

Mihai Netea este cercetător român care conduce Divizia de medicină experimentală a Departamentului de Medicină Internă, Centrul Medical al Universității Nijmegen și a publicat volumul „O istorie genetică (incompletă) a românilor” la editura Humanitas.

Într-un interviu acordat Contributors, preluat de http://www.napocanews.ro, Mihai Netea vorbește despre originile genetice ale poporului român.

Conform acestuia, ADN-ul românesc este foarte vechi, de mii de ani. Cea mai „recentă” contribuție într-o proporție de 20%, este cea a dacilor.

Interesant, el afirmă că dacii și romanii erau foarte asemănători din punct de vedere genetic.

„Sunt trei componenente cruciale în structura genetică română: componenta paleolitică – craniile de la peștera Cioclovina și Muierii și populațiile mezolitice care urmează după aceea, care e de aproximativ 30%. Sunt aprox. 45-50% populațiile neolitice – cultura Cucuteni, cultura Hamangia cam 50%. Și cam 20% este influență indo-europeană care migrează în Europa acum 3500 de ani din stepele de la nord de Marea Neagră, cele care aduc limbile indo-europene, inclusiv limba dacă.

Dacii sunt o populație cuceritoare care cuceresc cultura Cucuteni, cultura Boian și formează structurile statului dac, dar ei sunt o elită conducătoare care contribuie cam aprox cu 20% la viitorul popor român care se va forma. Am ajuns aproape la 100%. 5% sunt tot felul de populații care peregrinează pe aici.

Dar poate că mă întrebați unde sunt romanii? Noi vorbim o limba latină, pe ei nu-i găsim niciunde?

Romanii sunt și ei importanți, dar romanii erau din punct de vedere genetic nu chiar identici, dar foarte apropiați de daci”, a spus Mihai Netea.

Mihai Netea spune că românii sunt foarte similari cu popoarele din jur.

„Din punct de vedere genetic, aproape nimic. Ne deosebește limba, cultura, de acolo vine conștiința națională, faptul că ne simțim altfel decât vecinii noștri maghiari sau bulgari sau sârbi.

Cultura și limba, obiceiurile și mult mai puțin genetica. Inclusiv pentru pentru populațiile maghiare care trăiesc împreună cu noi în România sau trăiesc în Ungaria.

Dacă ne uităm și comparăm din punct de vedere genetic și din punct de vedere istoric populațiile maghiare au o limbă care nu este indo-europeană, care a pătruns în Europa cu câteva mii de ani mai târziu decât limbile indo-europene, deci din punctul ăsta de vedere ar putea cineva crede că populația maghiară este și ea diferită față de populațiile din jurul ei.

Nu este cazul. Populația maghiară și populația română, din punct de vedere genetic, sunt foarte apropiate.

Noi vedem că există o bază genetică foarte solidă a populațiilor europene, care vine din paleolitic, neolitic și epoca bronzului, după aceea, diferențele care au venit în ultimele două mii de ani, cu populațiile migratoare care vin în timpul evului mediu dinspre est, inclusiv maghiarii, au o influență genetică minimă asupra populațiilor…

Câteodată ele își pot impune limba, numele țării. Bulgaria – bulgarii au fost o populație turcică care și-a impus numele asupra populației slave care trăia în acel moment pe teritoriul Bulgariei, dar nu își impun genetica.

Dacă ne uităm la genetica populațiilor din jurul nostru, este o populație extrem de veche care vine din zorii omenirii în Europa și care s-a schimbat din punct de vedere genetic foarte puțin, în ultimii două mii de ani”, a explicat cercetătorul.

În ceea ce privește teritoriul pe care s-a format nucleul poporului român, acesta este format din Transilvania, Oltenia, sud-Vestul Munteniei și sudul Dunării.

„Eu cred că în importante momente din istorie a existat o continuitate între populațiile vorbind limbă romanică – deja nu mai era limbă latină – în nordul și sudul Dunării, de unde vedem anumite influențe lingvistice minime, cuvinte din limba albaneză, care cred că sunt o rămășiță a acelor perioade inițiale.

Dar părerea mea e că poporul roman, în principal, se formează în Transilvania, Oltenia, partea vestică a Munteniei, inclusiv o componentă din sudul Dunării care se continuă aici.

Cred că Moldova și partea estică a Valahiei vor deveni românești treptat. Acolo este o mult mai puternică interacțiune și cu populația slavă. Nu erau munți acolo și pentru orice populație migratoare era mai ușor să se aciueze la șes.

Până la urmă componenta demografică mult mai puternică a românilor trăind la munte și coborând înapoi și reocupând partea de câmpie, practic duce la actuala conformație geografică a României.

După părerea mea poporul român s-a format categoric în principal la nordul Dunării, dar având o componentă unitară, la început, în primele faze, cu o parte a provinciilor romane din sudul Dunării”, a mai explicat cercetătorul.

25/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

UN PROIECT MALEFIC care urmărea exterminarea ungurilor din Transilvania și înlocuirea lor cu germani (șvabi catolici), dejucat de HOREA

Răscoala din 1784: un proiect nemțesc îngrozitor, dejucat de Horea

Motto:
Doamne, doamne, cresc nămeţii şi pierim
Fără ţară, fără nume, Velerim
(poezia deținuților din pusta siberiană …)

Este mai bun vecinul decât fratele” este un proverb ieșit din uzul românilor, deși toate popoarele au în uz proverbe cu un astfel de înțeles.

Pierderea proverbelor diminuează înțelepciunea și îngreunează viața.

Cine sau ce ne-a stricat cu vecinul nostru ungur și ne-a îngreunat viața?


Răscoala lui Horea din 1784,
– Supplex Libellus Valachorum, care a constat în două memorii aparent curajoase, create de intelectualii „Școlii Ardelene”, înaintate către împăratul Leopold II (1790-1792), prin care cereau și recunoașterea românilor ca națiune egală în drepturi cu celelalte din imperiu.
– Revoluția lui Avram Iancu, 1848-1849!

Există documente istorice care ne spun că Răscoala lui Horea a fost pregătită într-un sinod greco-catolic din Blaj – 1782, în care s-a stabilit exterminarea tuturor ungurilor din Transilvania:

1. Avem titlul unui raport întocmit de Nicolae Densușianu despre sinodul de la Blaj, de la 01.05.1782, organizat de episcolul greco-catolic Grigore Maior.
2. Un raport scris în maghiară detaliază cele de mai sus.
3. David Prodan a inventariat în Răscoala lui Horea informațiile referitoare la acel sinod,
4. Ștefan Pascu a preluat informațiile de la pct 2 și le-a publicat, în sinteză, în cartea Revoluția lui Horea și, în detaliu, în Izvoarele Revoluției lui Horea.
5. Cartea Episcopul gr-cat Grigore Maior, la 300 de ani de la naștere, scrisă în 2015 de un colectiv cu mulți intelectuali de factură greco-catolică.

Eu pun informații de genul celor de mai sus în confruntarea cu faptele consemnate și cu nedumeririle și spun „valid” dacă informațiile explică nedumeririle existente și dacă aduc și alte informații.

Sinodul de la Blaj explică câteva mari nedumeriri:

– rețeaua prelaților greco-catolici avea cea mai mare autoritate asupra valahilor și cea mai bună răspândire în teritoriu; așa se explică autoritatea celor trei corifei în general și a lui Horea în special.
– în sinod s-a vorbit și despre ziua înarmării valahilor, pentru exterminarea tuturor ungurilor în ziua de 01.05.1785. Înarmarea a fost precedată în 1784 de o simulare: Conscripție din vara 1784. Istoricii răscoalei nu și-au putut explica rostul acelei conscripții.

Sinodul de la Blaj pune în evidență și înțelegerea la care trebuie să fi ajuns trei capete încoronate pentru exterminarea ungurilor din Transilvania și înlocuirea lor cu germanii (șvabii catolici), pe care protestantul Frederic II nu-i mai putea susține, pentru că nemții înghesuiseră natura în corsetele unor teorii nemțești cu care au omorât diversitatea, diminuând sațietatea. Nemții șvabi, catolici, ai lui Frederic II, urma să fie colonizați flămânzi în Transilvania.

Exista un precedent: împărăteasa Maria Tereza scăpase de sârbii din regimentele de grănicieri din Arad-Seghed, trimițându-i spre Rusia împărătesei Elisabeta II.

Frederic II și Iosif II au creat tot timpul „spațiu vital” pentru nemții lor, pregătind noi valuri de colonizare cu șvabi catolici; în 1782-1784, ei aveau încă un aliat, o nemțoaică: Ecaterina II, țarina Rusiei, dispusă să-i preia pe ortodocșii alungați din Transilvania.
Cele trei capete de nemți încoronate aveau o singură problemă: maghiarii din Transilvania. Ce să facă cu ei?

Încă nu se născuse maghiarul dispus să accepte progresul și emanciparea. Progresul tehnologic, nemțesc și european, nu-și puteau face loc nici pe terenurile agricole și nici pe terenurile cu resurse minerale deosebite, proprietate a nobilimii maghiare.

Din măsurile luate de Iosif II putem să aflăm acordul celor trei împărați: exterminarea maghiarilor, deportarea valahilor și omogenizarea etnică și confesională pe spații mari.
Iosif II trebuia să creeze în prealabil o nemulțumire valahă greu de suportat, urmată de înarmarea valahilor, sprijinirea lor cu ajutoare valahe din principatele dunărene și oferirea de motive spirituale, suficiente, ca să-i omoare cu o „sfântă” mânie pe toți ungurii.

Ca să realizăm că asta a fost înțelegerea celor trei, trebuie să avem în vedere că:
– nu se știe de nici o intenție a vreuneia din puterile lumii de a deschide un război contra celeilalte în perioada răscoalei,
– Iosif II a întârzit doi ani implementarea în Transilvania a reformelor urbariale menite a proteja iobagul valah de excesele nobilimii maghiare feudale, tocmai pentru a crește furia valahilor,
– În 1751 mai avusese loc o astfel de culisare de națiuni; între Prusia, Austria, Rusia și Turcia (care executa tot ce-i cerea Frederic II). Sârbilor din Arad-Seghed le-au fost anulate în 1751 privilegiile ilirice.

În același an Elisabeta II a Rusiei i-a primit pe acei sârbi, conduși de Arhimandritul Sofronie de la Cioara, pe un teritoriu care aparținea tătarilor și turcilor, dar pe care l-a trecut sub autoritatea Rusiei și l-a și numit Noua Serbie (deasupra M. Negre), aproape de Poltava, de unde a sosit călugărul Paisie Velicicovschi; marele istoric Florian Dudaș (Cărți rare, Transsilvanica, Oradea, 2017, pg. 249-252) a găsit una din scrisorile trimise de Paisie Velicicovschi lui Sofronie (vezi imaginea).

Ar fi fost de așteptat ca Maria Terezia să nu-i lase pe acei sârbi să plece, iar Sultanul să nu-i primească, dar nu s-a întâmplat așa ceva și nimeni nu s-a întrebat până acum de ce?! Pentru că a existat și atunci tot o înțelegere și o sincronizare: în locul sârbilor ortodocși au fost aduși șvabi, adică nemți catolici, de-ai lui Frederic II (colonizarea II: 1744-1772).

La solicitarea lui Frederic II, turcii au trimis în Transilvania, în perioada de început a Răscoalei lui Horea, corpuri de valahi profesioniști, diversioniști, bine înarmați, camuflați în haine țărănești: Petru Muntean a fost căpitanul acelor valahi care au făcut cele mai mari atrocități, începând cu localitatea Cioara, a lui Sofronie, continuând în Vinț, Vurpăr și apoi în toate localitățile de-o parte și de alta a Mureșului – spre Alba Iulia și mai încolo, spre Aiud. La atrocitățile de aici și-au adus aportul și nemții (sașii).

Înțelegerea de a provoca răscoala valahilor a fost betonată în întâlnirile lui Iosif II cu Ecaterina II și ale cancelarului lui Iosif II cu Frederic II. Încă nu se născuse neamțul care înainte de a se despărți de alt neamț să nu facă un proiect comun.

Cunoscându-și sângele nemțesc, cei trei și-au imaginat că răscoala va fi de o eficacitate maximă din moment ce valahii urma să fie aduși la exasperare mult mai mult de măsurile nemțești decât de feudalismul maghiar.

Iosif II s-a văzut obligat să nu permită armatei nicio intervenție; binenînțeles că o astfel de măsură poate fi luată numai pe o perioadă foarte scurtă, dar cine să se mai și gândească la eventualitatea prelungirii răscoalei! Cei trei nemți creștini și cu Sultanul au bătut palma și au dezlegat furiile.

Răscoala lui Horea a fost gândită de cei trei nemți ca un „război fulger” (un blitzkrieg), ce trebuia să se soldeze cu exterminarea maghiarimii din Transilvania. Așa a început. Începutul părea promițător. Răscoala a avut trei conducători:

– Salis (adică acel Karl/Charles de Saxonia, numit și „Neamțul”) a acționat de la Deva înspre Arad, omorând nobilii din toate satele,
– Petru Muntean a acționat dinspre Deva spre Alba Iulia și Aiud,
– Horea, Cloșca și Crișan au acționat – după începutul din preajma Bradului – în Domeniul Zlatnei (fără Zlatna) și peste Abrud – Buceș – Mogoș – spre Alba Iulia, unde trebuia să facă confluența cu trupele lui Petru Muntean.

Țăranii din Răscoala lui Horea au acționat sub deviza: UCIDEM toți UNGURII. Concomitent trebuiau căutate și distruse toate documentele, pentru a distruge orice urmă a existenței ungurilor în Transilvania.

Ce nu a mers?
– Planul celor trei împărați creștini + Sultanul s-a năruit deoarece la Deva țăranii conduși de Salis au dat înapoi, au fugit, au fost prinși și judecați prin tăierea capului, dar și pentru că țăranii au încetat să ucidă așa cum ucid nemții: sistematic.

Imediat ce și-au descărcat năduful, țăranii valahi nu i-au mai ucis pe maghiari, ci i-au botezat. Mila i-a biruit. Încă nu se născuse valahul consecvent.

Nemții și kominterniștii uită și ignoră că valahul nu poate fi rău tot timpul, că intră în căințe, că se înduioșează, că îl prinde frica de pedepsele de după moarte, etc! Așa se face că s-a ajuns la întârzieri și deci, la imposibilitatea menținerii armatei în stare de expectativă.

Armata trebuia să apere statul de drept, care prioritiza nobilimea atunci, cum prioritizează acum oamenii de afaceri. Mai mult, deși sub interdicție strictă, nobilimea maghiară a început a se înarma și a acționa temerar și cu succese de neanticipat. Țăranii au început a da înapoi și a se dizolva în marea masă a țărănimii, că și așa se cam depărtaseră cu cel mult zece km de … „acasă”, deprimant de mult. Succesele nobilimii creșteau odată cu curajul, multiplicând succesul.

Nobilimea devenea o armată din milițiile de la început. Foarte motivată. Dacă lucrurile continuau astfel, Iosif II risca să se trezească cu o armată civilă și – odată ce a fost interceptată și scrisoarea pacifistă a lui Horea către nobilii din Huedin, – și după ce și amenințările țăranilor asupra Împăratului au început a se înteți -, era de așteptat o alianță a nobililor cu țăranii. Ar fi fost un dezastru.

Ca urmare, Iosif II s-a trezit într-o mare încurcătură. Așa se face că el a dezlegat armata asupra țărănimii și a urmat ceea ce știm.

Pe de altă parte, serviciile lui Iosif II i-au lichidat pe toți pe câți i-a putut prinde din cei implicați; inclusiv pe Grigore Maior (sinucis, prin grație împărătească) și pe Petru Muntean (hăituit până prin Câmpeni unde a fost împușcat ca un câine de gornicii care-l prinseseră pe Horea).

Este de remarcat că:

– În 1784, au fost auziți țărani neștiutori de carte spunând că Transilvania e dată românilor încă de regele cel vechi roman al Daciei cu cuvintele „Dau-io-ție”, adică țară dăruită …, vezi cartea Revoluțiunea …, de Nicolae Densușianu, pg. 353.
– În 1951, înaintea Revoltei anticomuniste de la Beliș din iunie 1951, moții din Arada/Horea – aproape la fel de inculți ca și cei din 1784 – susțineau în fața securiștilor că noi suntem urmașii lui Horea, Cloșca și Crișan.

Eu am aflat de la Petrușel Silvia – sora lui Vancu, fost primar în Arada/Horea și victimă a kominterniștilor evrei – cum și unde au fost îndoctrinați moții din Arada/Horea în termene scurte și concentrate de partizanul greco-catolic Leon Șușman.
Cine i-a incitat prin îndoctrinare pe țăranii valahi în 1784?
– Intelectualii greco-catolici asociați în demers și-n scop cu Iosif II.

Noi nu știm cine și cum a creat prefecturile și cine a pus prefecții la revoluția din 1848, cine le-a dat arme celor strânși la Blaj. Cine?
– Habsburgii, prin intermediul intelectualilor greco-catolici. De la Blaj. Marea Adunare din 1848 a avut loc la Blaj, în fieful greco-catolicilor.

Făcut-au bine acești intelectuali greco-catolici? Categoric NU!

Nu au făcut bine și pentru că incitarea la ură poate fi confundată cu o emancipare, cu o pretenție de creare a conștiinței naționale, dar este clar că nu este așa!

Habsburgii ne-au reproșat că ei au încercat să facă oameni din noi, din valahi, dar că n-au reușit pentru că noi, valahii, nu am fi avut calitățile necesare ca să beneficiem de „marea lor bunăvoină nemțească”.

Deci, de fiecare dată când mai auziți astfel de reproșuri „habsburgice” să fiți pregătiți, pentru că de fiecare dată a existat o înțelegere a nemților cu intelectualii noștri greco-catolici.

În august 1784, Salis (în imagine) a propus ambasadorului rus Golițîn, la Viena, să ducă în Crimeea 300.000 de valahi; propunerea lui este confirmată de ambasadorului austriac la Petersburg, vezi Carol Göllner, Revoluția lui Horea, din Revista istorică, îngrijită de N. Iorga, 1936, apr-iun.

Tot Iorga prezintă, în Acte și Fragmente (1896), pg. 69, intenția rușilor de a schimba, în 1772, valahii din Muntenia și Moldova cu tătarii din Crimeia.
(Salis a fost văzut la Curechiu, apoi a fost raportat de mai mult de opt ori de răsculați ca „îmbrăcat nemțește, cu o stea mare în piept”).
Sinodul de la Blaj divulgă că emigrările au fost de fapt niște deportări și/sau colonizări planificate, aflate în consecința răscoalelor.

Tot planificate. Intenția exterminării ungurilor este în măsură să explice de ce cele trei capete încoronate, Salis și oamenii lor pregăteau emigrările sub forma unor colonizări încă dinaintea răscoalei. Salis știa ce va urma pentru că făcea parte din „conclav”. Deci, după Răscoala lui Horea, pe unguri îi aștepta exterminarea, iar pe români deportarea.

Istoricul David Prodan a constat ceva ce trebuia să-l fi obligat să ajungă la concluziile mele din acest material: Horea, Cloșca și Crișan nu au fost interogați deloc în legătură cu Salis și nici despre acel celebru Ultimatum al lui Horea, trimis nobililor maghiari de la Deva.

De ce? Pentru că Salis a fost omul împăraților, iar ultimatumul a fost creația lui Salis, scris sub numele lui Horea, așa că de ce să-l mai interogheze!

Deci, intelectualii greco-catolici au „dezvoltat conștiința națională” a valahilor chiar numai atunci când nemții au avut nevoie de valahi ca să-i contracareze pe unguri:

– în perioada Răscoalei lui Horea,
– în 1790-1792, adică în perioada în care ungurii sporeau pretențiile față de habsburgii speriați de revoluția franceză și,
– în 1848-1849.

Cert este că mulți intelectuali ortodocși au învățat de la greco-catolici să se pună bine cu puterea, prin emiterea de naționalisme în preajma campaniilor electorale.

Răscoala lui Horea și Supplex Libellus Valachorum au fost opera papistașilor conduși de nemernicia sa, episcopul greco-catolic Ioan Bob (episcop de la 1782, până la1830), față de care Nicolae Iorga a avut o admirație mai mult decât suspectă.

Sunt cuvinte foarte grele, știu, dar din fericire am, pe lângă dovezile și argumentele de mai de sus, și o dovadă oferită chiar de N. Iorga:

Când a murit el (Iosif II, n. mea),( …) fratele lui din Florența, Leopold (1790-1792), înlocuindu-l (…) la sfârșitul domniei acestui Leopold, un Italian, Greppi din Milan, care era bine privit la Viena (Antonio Greppi 1722-1799, bancher, n. mea), având legăturile cele mai strânse cu miniștrii de acolo, mărturisește că Împăratul acesta (Leopold II, n. mea) îndemnase pe țăranii din Ungaria să se ridice împotriva nobililor, deci să se reia revoluția lui Horea.

Nu numai atâta, ci și proclamațiile lui erau tipărite, într-o tipografie secretă. Dar el s-a îmbolnăvit subit; a murit (…)

Să ne mai gândim încă la un lucru pentru a înțelege politica Habsburgilor; ceva mai departe decât jumătatea secolului al XIX-lea, prin anii 1860, a fost în Galiția o formidabilă revoluție țerănescă: țăranii ruteni s-au ridicat împotriva nobililor poloni.

Și nu este cea mai mică îndoială că această mișcare a fost pusă la cale, pentru a lovi în Poloni, de guvernul imperial.

Așa încât Iosif al II-lea, la 1784, apoi fratele său (Leopold II, n. mea) după câțiva ani, iar, după trecere de un veac, guvernul imperial, care voia să scape de oposiția marilor proprietari poloni, – aceasta înseamnă aceeași politică.

Din punct de vedere moral, este liber oricine să judece cum vrea, dar, din punctul de vedere al eficacității politice, nu se poate spune că ea nu oferia anumite avantagii esențiale Împăratului care voia să ieie focul cu mâna altuia, Nicolae Iorga, Horia, Cloșca și Crișan, O simplă conferință, „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1937, pg. 14-15.

Din cele transmise de Greppi, înțelegem că:
– răscoala lui Horea a fost creată de habsburgi împotriva ungurilor,
– inițiatorii celor două memorii ale Supplexului (1791 și 1792) au fost împinși din spate de împărat, care intenționa să contracareze ungurii printr-o răscoală a valahilor, ca pe vremea lui Horea.

Greppi ne obligă să înțelegem că atât în spatele Răscoalei lui Horea cât și în spatele Revoluției lui Avram Iancu au stat colaboraționiștii greco-catolici, de genul celor din 1790-1792.

Ca să ne obișnuim cu exterminările nemțești, în masă, trebuie să pomenesc și că austriecii au exterminat, în 1738-1739, sate întregi de valahi din Caraș, în special, dar și din Timiș și Arad. De ce? Austriecii voiau să demonstreze că șvabii au fost aduși într-un Banat pustiit după plecarea turcilor și din cauza turcilor.

Argumentele lui Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) – autorul cărții Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri cu un excurs istoric până la 1752 …, publicată în 1940 – nu ne-au putut convinge că Banatul n-a fost pustiu niciodată!

Pentru a realiza planul austriecilor de a extermina ungurii cu mâna valahilor pentru a face loc nemților-șvabi, trebuie parcursă și lucrarea Răscoala țăranilor bănățeni de la 1737-39, în viziunea lui Vicențiu Grozescu, scrisă de Radu Ardelean.

Este adevărat, pe de altă parte, că hoardele nemțești – (cari vesteau pacea și cultura apuseană. Sărmană cultură în mîinile … șvabului), au intervenit – așa cum ne spune mai sus, cu ironie, Vicențiu Grozescu (1838-1897), ca să stingă o revoltă a valahilor bănățeni, provocată de turci în preajma campaniei de instalare ca principe al Transilvaniei pe Iosif Rakoczy, fiul marelui principe al curuților, Francisc Rakoczy II.

Poate că exterminarea valahilor bănățeni ar fi fost totală dacă turcii nu i-ar fi învins pe austrieci.

Astfel de măsuri luate de nemți în evul mediu, divulgă dimensiunea unui naționalism nemțesc excesiv, violent și permanent.
N-a știut N. Iorga de aceste atrocități nemțești?
– Eee, n-a știut!

Horea a știut proiectul nemților; prin convertirea ungurilor le-a dejucat proiectul cu intenția de a realiza proiectul călugărului Sofronie: INTERMARIUM, adică unirea românilor, polonezilor (rutenilor), balticilor, sârbilor, bulgarilor și grecilor într-o Mare Împărăție; Horea le-a făcut și ungurilor loc în INTERMARIUM.

De aia și-a spus Horea ÎMPĂRAT și de aia simțim noi că este el ÎMPĂRAT și-n ziua de azi, pentru că acel proiect este viabil!

Educarea prin naționalism se poate face numai după ce proverbele sunt învățate, altfel ne stricăm cu vecinii și ne obișnuim să trăim cu ei ca fără de ei ori cu ei … între omoplați. De aia ne-am învățat să murim părăsiți, lângă vecini, dar cu fii și cu frații plecați în Occident.

Proverbul ”Nu-i da omului cât poate duce” mă face să susțin că nici o răscoală nu a fost spontană, toate au izbucnit prin manipulări.

Oamenii preferă să emigreze decât să se răscoale. De la Exodul biblic, din Egipt, tot așa am rămas.

Ca urmare, dacă tot am de ales, eu prefer să fie defăimate toate răscoalele, revoluțiile și supplexurile neamului meu, decât să știu că fac parte dintr-un neam care a omorât cu precizie nemțească. Așa cum mă rog pentru toți oamenii care mi-au făcut rău, m-aș ruga și pentru nemți.

Ioan Costea – (un articol publicat în ziarul UNIREA de Alba Iulia, din 25.02.2019)

15/03/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: