CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Metode şi mijloace utilizate de guvernele maghiare pentru restricționarea drepturilor românilor din Transilvania

 

 

Imagini pentru romanii din ardeal sec XIX photos

 

 

 

 

 

 

DREPTUL LA VOT ŞI SITUAŢIA POLITICĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ŞI BANAT ÎN TIMPUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

 

1. Formarea, în 1867, a monarhiei dualiste a însemnat, pentru Transilvania anexată de Ungaria1, şi împreună cu aceasta o componentă a Transleitaniei (parte a Imperiului austro-ungar), pierderea oricărei urme de autonomie, pentru prima dată în istoria milenară a acestui pământ românesc, iar pentru Ungaria, după mai bine de 300 de ani, recăpătarea statutului de entitate politică, ştiut fiind că după bătălia de la Mohaci (1526), Ungaria a dispărut ca stat pentru toată perioada ce a urmat până la 1867.

În cadrul monarhiei dualiste – un compromis realizat de monarhia habsburgică, clasele dominante şi militarismul austriac cu nobilimea şi burghezia maghiară, în detrimentul celorlalte naţionalităţi înglobate fără voia lor, şi împotriva voinţei şi aspiraţiilor lor, în fatidica monarhie dualistă- pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat a început o perioadă istorică dură.

Monarhia maghiară, trufaşii grofi şi burghezia care i-a secondat, au trecut la persecuţii draconice, ţinta fiind deznaţionalizarea2. Un loc aparte în cadrul acestei politici l-a ocupat, fără a fi unicul domeniu al politicii dusă de regatul maghiar, problema drepturilor politice pentru naţionalităţile subjugate, în primul rând şi în principal problema dreptului de vot.

1 a. Se impune a se lămuri, mai întâi, faptul că, pierderea oricărei urme de autonomie de către Transilvania, ca urmare a anexării de către Ungaria, a însemnat cănu a mai avut nici un organ propriu de conducere. Şi-ntr-adevăr, Transilvania a fost condusă de două categorii de organe centrale, iar pe plan loco-administrativ a fost organizată în sistemul de organizare al regatului maghiar (comitate, plase, comune, care la rândul lor erau urbane, şi acestea de două feluri -municipii şi oraşe cu consiliu, şi comune rurale).

1 b. Organele centrale care au avut competenţă asupra Transilvaniei au fost: 1 b1Organele comune ale monarhiei dualiste, şi anume: a) Parlamentul delegaţiilor, compus din două delegaţii a câte 60 de membri, alese de către parlamentul Austriei şi parlamentul Ungariei, fiecare parlament alegând dintre membrii săi câte 20 de reprezentanţi din camerele înalte (cu câte 20 de supleanţi). Conform art.6 din Legea asupra problemelor (afacerilor) comune ale Imperiului austro-ungar, din decembrie 1867, competenţa acestui organ a fost de ordin legislativ, în problemele comune, fie discutând şi votând propunerile guvernului comun, fie discutând şi votând propriile propuneri (art.14).

În art.1 al acestei legi s-au stabilit, ca probleme comune întregului imperiu, următoarele: – afacerile externe, atât sub aspectul reprezentării diplomatice şi comerciale cu străinătatea, cât şi din punctul de vedere al tratatelor internaţionale şi de comerţ, navigaţie, poştă, extrădare, semnate de Ministerul Comun al Afacerilor Externe, dar care trebuiau ratificate de către parlamentul austriac şi de către parlamentul maghiar; – problemele militare, cu excepţia votării contingenţelor militare, a cheltuielilor militare şi a o serie de probleme referitoare la condiţia civilă a personalului militar (al statutului civil al acestui personal) şi drepturile sale; – finanţele ţării, în sensul de bugetul comun, în primul rând.

Cu toate că nu au fost tratate ca probleme comune în înţelesul legii, s-a stabilit totuşi că se puteau rezolva pe baza unor principii identice probleme ca: afacerile comerciale, sistemul monetar, reglementarea impozitelor indirecte, problemele căilor ferate care interesau ambele părţi ale Imperiului, stabilirea sistemului defensiv (art.2).

Pentru toate legile a fost necesar votul ambelor delegaţii, iar sancţiunea împăratului a fost obligatorie pentru ca un proiect discutat şi votat să devină lege (art.15).

b)Guvernul comun (miniştrii comuni).

Administrarea centrală a problemelor comune a aparţinut câte unui minister comun, ministrul fiind responsabil pentru activitatea departamentului. Cele trei ministere comune monarhiei dualiste au fost:

– Ministerul Afacerilor Externe;

– Ministerul de Război;

– Ministerul de Finanţe.

1b2 Organele centrale ale statului maghiar în perioada dualismului au fost:

 

a) Parlamentul de la Budapesta care s-a compus din două camere:

 

– camera magnaţilor ai cărei membrii s-au recrutat după principii stabilite încă în feudalism; a fost un organ pur aristocratic (în 1879 cuprindea: 18 prinţi, 380 conţi şi 208 baroni), iar numirea membrilor acestei camere de către rege i-a asigurat acest caracter;

– camera deputaţilor compusă din deputaţi aleşi pe o perioadă de trei ani în care şi-a avut şi Transilvania reprezentanţi (mai exact i s-a rezervat şi Transilvaniei un număr de locuri)

b) Şeful statului – regele maghiar care a fost împăratul Austriei;

c) Guvernul de la Budapesta compus din celelalte ministere, altele decât ministerele comune.

2. Pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat, singurul organ la care a avut acces a fost Camera deputaţilor a Parlamentului de la Budapesta.

De aceea, analiza pe care o facem în continuare se referă la regimul electoral stabilit de guvernanţii de la Budapesta, pentru a reliefa discriminarea şi marile nedreptăţi care au fost făcute naţiunii române, cea mai numeroasă parte a populaţiei din aceste provincii româneşti. Cu toate că prin Legea XLIII din 1868, prin care se decretase anexarea Transilvaniei la Ungaria, se desfiinţaseră graniţele dintre statul acaparator şi provincia românească acaparată, ceea ce implica şi aplicarea uniformă a tuturor actelor normative, prin art.3 al legii de mai sus s-au menţinut două sisteme electorale, avându-şi izvoarele în: Legea nr.V din 1848 -pentru Ungaria şi Legea nr.II din 1848 -pentru Transilvania3.

Cu toate că în 1874 a fost elaboratăLegea XXXIII, deosebirile cu privire la sistemul electoral între Ungaria şi Transilvania s-au menţinut, textul acestei legi făcând în continuare referiri la douăteritorii deosebite. Ambele legi electorale au urmărit ca, prin censul material şi censul intelectual să se asigure dominaţia elementului maghiar în Camera deputaţilor, şi elaborarea unor legi al căror scop era promovarea intereselor cercurilor reacţionare maghiare: crearea statului naţional maghiar unitar, chiar dacă trebuia distrusă fiinţa naţională a celorlalte popoare incluse în monarhia maghiară.

2 a. Cele două legi, Legea II din 1848 şi Legea XXXIII din 1874 au aproape acelaşi conţinut; deosebirile privesc doar caracterul şi întinderea lor. Legea II din 1848 a fost ratificată de reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania în ajunul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848 şi elaborarea ei s-a făcut în viziunea consacrării unor prerogative în favoarea marilor proprietari de moşii. Spre deosebire de această lege, cea din 1874 are un pronunţat caracter burghez.

În art.2 al legii din 1874 se prevede că: “pe viitor dreptul de alegător nu mai poate fi întemeiat pe privilegiile în fiinţă înainte de anul 1848, totuşi se va lăsa… privitor la persoana lor exercitarea dreptului de alegător, acelora care se dovedesc a fi înscrise în virtutea Legii V din 1848 şi Legii II din 1848 şi în temeiul îndreptăţirii anterioare, în una dintre listele stabilite de la anul 1848 până inclusiv anul 1872”.

Compromisul evident, făcut prin textul de mai sus, în favoarea moşierilor, se explică prin rolul şi locul ocupat de elementele feudale din viaţa economico-socială4. Sub aspectul întinderii, Legea XXXIII din 1874 constituie o reglementare mai amplă (are 121 articole ordonate în şapte capitole, faţă de 10 articole cât avea Legea din 1848).

2 a1 Ambele acte normative proclamă, ca principiu, dreptul de a alege al tuturor cetăţenilor, exceptându-se anumite categorii. Legea II din 1848 nu acorda dreptul de a alege femeilor, persoanelor aflate sub tutelă ori curatelă, străinilor şi persoanelor condamnate în baza unei hotărâri judecătoreşti (art.1)5, prevăzând şi ridicarea dreptului de a alege unor cetăţeni ai comitatelor, ţinutului Făgăraşului şi scaunelor secuieşti care, în baza Legii XII din 1791, avuseseră drept de a alege deputaţi atât pentru adunările comitatense cât şi pentru dietă (art.4 lit.a).

Pentru a avea dreptul de a alege, Legea din 1874 a impus printre condiţii:

– indigenatul ori naturalizarea (6);

-vârsta de 20 ani;

-îndeplinirea prevederilor art.3-4 din Legea II din 18487. În conformitate cu prevederile acestei legi, nu au avut drept de vot: femeile, “servitorii sub puterea stăpânului”8, persoanele aflate sub tutelă ori curatelă, soldaţii, marinarii, jandarmii, cei condamnaţi pentru “crimă ori delict sau pentru vreunul din delictele de presă”, “cei căzuţi în concurs”, cei care “nu şi-au plătit în cercul de alegători contribuţia directă ce sunt datori de a o achita pentru anul premergător conscripţiunii”9.

2 a 2 Censul – condiţie fundamentală a exercitării dreptului de vot

În Legea din 1874, reglementarea censului material a fost mai diferenţiată decât în Legea II din 1848; aici censul a diferit în funcţie de localitate -urbană sau rurală -, în funcţie de felul şi mărimea proprietăţii.

Astfel s-a stabilit că în oraşele libere regeşti, precum şi în oraşele cu magistrat constituit, aveau dreptul de alegători toţi aceia care, cu proprietate exclusivă sau împreună cu soţiile şi copiii lor minori, deţineau: – proprietatea unei case care avea cel puţin trei camere supuse contribuţiei;

– un lot de pământ, pentru care s-a înscris contribuţia după un venit curat de 16 florini (art.3).

În comunele mari şi mici aveau dreptul de a alege: – cei care plăteau în temeiul cadastrului pentru calcularea contribuţiei în vigoare, contribuţie după un venit curat de 84 florini, iar dacă posedau o casă aparţinând clasei I de contribuţie, după un venit curat de 70 florini şi 80 crăiţari, iar dacă casa era trecută în clasa a II-a ori într-o clasă superioarăde contribuţie, după un venit curat de 72 florini şi 80 crăiţari;

– cei care plăteau o contribuţie la stat după un venit anual curat în total 105 florini asupra contribuţiei pe pământ, pentru casă ori contribuţia de clasa I sau a III-a după venit.

Mai aveau dreptul de a alege, în fiecare comună, cei îndreptăţiţi în virtutea articolului de lege XII din 1791, dacă în comună erau cel puţin 100 de case; se vota indirect prin câte doi delegaţi, iar în comunele mici câte un delegat, liber aleşi 10.

Conform art.6, au mai avut calitatea de alegători: – cei care erau proprietari, ori exclusiv, ori împreună cu soţiile lor şi cu copiii minori (conform dispoziţiilor art.4 din lege), ai unei case pentru care se socotea contribuţie după chirie la cel puţin un venit anual de 105 florini;

– cei care plăteau contribuţie de stat pentru proprietatea stăpânită în modul amintit mai sus ori pentru capitaluri proprii sau pentru amândouă împreună, după un venit anual curat de cel puţin 105 florini; – cei care în calitate de comercianţi sau fabricanţi erau supuşi la o contribuţie după un venit curat de cel puţin 105 florini; – cei ce erau impuşi în oraşele libere regeşti ori în oraş cu magistrat, ca industriaşi cu o contribuţie după un venit anual de cel puţin 105 florini;

– cei care plăteau în comunele mari sau mici, dare pe venit de cel puţin două calfe. În părţile confiniilor militare, provincialiste, încorporate în comitatele Bács-Bodrog, Timiş-Torontal, Caraş, precum şi în comitatul Severin s-au aplicat prevederile art.4 din lege; s-a stabilit că în acele părţi ale ţării, unde era în vigoare art. de lege V din anul 1848 (în Ungaria), aveau dreptul de a alege acei care aveau în comunele mari şi mici 3 de sesie urbarială, ori un alt loc de aceeaşi întindere, ca proprietate exclusivă, ori în comun cu soţiile şi cu copiii lor minori, indiferent pe numele cui era înscrisă această proprietate în cartea funciară. Dar se menţiona că, în aceste teritorii, unde populaţia românească era destul de numeroasă, 3 de sesie urbarială însemna o întindere de 10 jugăre, fiecare jugăr 1.600 m2, iar în comitatul Solnocul de Mijloc, Crasna şi Zărand, în districtul Cetăţii de Piatră această 3 de sesie urbarială era egală cu opt jugăre de câte 1.200 m2.

Se asemăna cu terenul cultivabil pământul intravilan, grădinile, viile, arăturile şi locurile de păşune. În privinţa censului intelectual, acesta a fost foarte ridicat, pretinzându-se o pregătire corespunzătoare nivelului învăţământului secundar.

Legea numărul II din 1848 a enumerat, în rândul celor ce beneficiau de dreptul de a alege, indiferent de venitul lor (scutire de cens material), datorităîndeplinirii condiţiilor censului intelectual pe: avocaţi, chirurgi, ingineri, academicieni, artişti, profesori, membrii societăţilor ştiinţifice maghiare, farmacişti, preoţi, capelani şi învăţători, aceştia votând acolo unde îşi aveau domiciliul stabil (art.3 lit.d) .

Acestora, legea din 1874 le-a adăugat diplomaţii silvicultori şi montanişti, notarii publici şi comunali, învăţătorii şi institutorii azilelor de copii . Prin conţinutul ei, datorită lipsirii de dreptul de vot a femeilor, a servitorilor (în înţelesul larg al celor ce lucrau la alţii, pentru un salariu), a neştiutorilor de carte, a celor lipsiţi de proprietate

imobiliară ori de pământ, legislaţia electorală din Ungaria acelor vremuri a fost cea mai anacronică din întreaga Europă13. În privinţa Transilvaniei, datorită faptului că dreptul de a alege a fost acordat, în principal, în raport de calitatea de proprietar de pământ sau de imobile, care aduceau un venit anual între 75-105 florini, naţiunea română, în principal formată din ţărani, lipsită de pământ ori cu puţin pământ a fost practic exclusă de la exercitarea acestui drept. Realizarea venitului pretins de lege pentru a se dobândi dreptul de alegător, presupunea deţinerea în proprietate a unor loturi de pământ de cel puţin 10-12 ha, de calitate foarte bună .

În timp ce Legea electorală din 1874 a dezavantajat clar ţărănimea transilvăneană, a favorizat elementele burgheziei maghiare, stabilite, în principal, în centrele urbane din Transilvania  . Excluderea de la dreptul de vot a neştiutorilor de carte a dezavantajat în primul rând şi în principal tot naţiunea română. Lipsa şcolilor16, obligativitatea însuşirii limbii maghiare şi condiţionarea promovării clasei de cunoaşterea acestei limbi, decretată limbă de stat, au dus, în mod firesc la creşterea continuă a analfabetismului în rândul românilor. În anul 1907, din totalul de 768.186 copii obligaţi să frecventeze şcolile, 151.399, adică 19,7% au rămas neşcolarizaţi .

Dintre aceştia, copiii români au reprezentat circa 11,9%. Raportat la numărul total al copiilor români din Transilvania, cei neşcolarizaţi reprezentau aproximativ 60,4% .

2 a3 Cea de-a doua componentă importantă a dreptului electoral este dreptul de a fi ales în organul reprezentativ. Cele două legi electorale pe care le analizăm au reglementat aproape identic problema.

În legea din 1848 s-a prevăzut că: “este eligibil, în patria ungară, orice alegător care a împlinit vârsta de 24 ani şi poate corespunde acelei dispoziţii legale în conformitate cu care singura limbă a Legislaţiei este limba maghiară” (art.6; sublin.ns. – D.V.F.), legea din 1874 adăugând că vor fi lipsiţi de dreptul de a fi aleşi ca deputaţi şi cei condamnaţi, prin hotărâri judecătoreşti penale, după intrarea în vigoare a legii electorale (art.14) .

Dispoziţia de mai sus a însemnat înlăturarea de la dreptul de a fi ales în camera deputaţilor a majorităţii locuitorilor nemaghiari, lovind în primul rând în naţiunea română. Semnificativ, ca şi consecinţă a unei atari dispoziţii este faptul că la alegerile parlamentare efectuate în perioada 1895-1899, “naţionalităţile nemaghiare, deşi constituiau 54% din populaţie, au reuşit să trimită în parlament un singur deputat.

2 a4 Legea din 1874 are şi prevederi importante referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, prin care a favorizat net naţiunea maghiară. Legea din 1874 a prevăzut constituirea, în vederea organizării alegerilor, a unui comitet central, care a avut ca misiune importantă alcătuirea şi rectificarea listei alegătorilor, precum şi conducerea alegerilor de deputaţi (art.17-28) .

Această lege nu are prevederi referitoare la formarea circumscripţiilor electorale; distribuirea numărului de deputaţi se efectua pe baza unor legi speciale. O asemenea lege a fost Legea X din 187722 care, ca şi alte asemenea legi speciale, s-a limitat doar la stabilirea numărului de deputaţi trimişi de câte o circumscripţie, alcătuirea circumscripţiilor rămânând la latitudinea autorităţilor administrative, abuzurile şi arbitrariu, determinate de interese de stat şi politicianiste, fiind consecinţele.

O astfel de concepţie, transpusă în măsuri legislative, a avut consecinţe nefaste pentru naţiunea română. De fapt, stabilirea circumscripţiilor electorale s-a făcut cu nesocotirea împărţirii administrativ-teritoriale. În anul 1912, de ex., pe teritoriul celor 25 de comitate din Transilvania, Maramureş, Banat şi Crişana au existat 147 de circumscripţii electorale, care nu au fost stabilite nici în raport cu numărul locuitorilor şi nici în raport cu suprafaţa acestora.

Astfel, comitatul Sibiu, împărţit în 6 circumscripţii electorale trimetea în Cameră 6 deputaţi aleşi de 5.662 alegători, reprezentând 3,2% din totalul populaţiei acestui comitat23, în timp ce tot 6 deputaţi trimetea şi comitatul Hunedoara, dar aleşi de 13.146 alegători care reprezentau 3,9% din totalul locuitorilor acestui comitat.

Este edificatoare raportarea la comitatul Arad, care avea 21.621 alegători şi care trimetea numai 7 deputaţi doar cu unul mai mult decât comitatul Sibiu, în timp ce numărul locuitorilor acestui comitat era mult mai mare decât al Sibiului (ca şi al alegătorilor de altfel: în comitatul Sibiu doar 5.662 alegători, în timp ce în comitatul Arad numărul alegătorilor era de 21.621) . Că prin o astfel de organizare a circumscripţiilor electorale s-a urmărit dezavantajarea clară a naţiunii române, iată un exemplu, tot din anul 1912.

În comitatul Caraş-Severin, locuit în majoritate de români, 29.048 alegători puteau trimite în Cameră 7 deputaţi, în timp ce comitatul Trei Scaune, locuit în majoritate de secui şi maghiari, putea trimite tor 7 deputaţi dar la numai 5.586 alegători , iar comitatul Odorhei, cu 5 circumscripţii electorale a avut doar 7.108 alegători.

Întocmirea listelor electorale a fost ocazia abuzurilor şi arbitrarului autorităţilor maghiare, care, au făcut totul, pentru a îndepărta naţiunea română de la exercitarea dreptului de vot şi aceasta ca expresie a unei politici oficiale, politică pe care Huszár Antal, în lucrarea intitulatăRomânii din Ungaria o concretiza într-o serie de măsuri prin care să asigure exercitarea unui control politic deosebit asupra comitatelor (şi recunoştea că în 70 de cercuri electorale românii formau, în 1907, majoritatea), acestea fiind considerate de el drept “cuiburi ale politicii ultranaţionaliste române”, cerând şi o nouă arondare a cercurilor electorale care să asigure pentru totdeauna supremaţia maghiară. Iată date edificatoare, după periodicul electoral 1892-1897, publicat de contele Kreith Béla29. În toată Ungaria existau 412 cercuri electorale cu 818.141 alegători.

Între aceştia, 74.395 aparţineau Transilvaniei (15 comitate cu 73 de cercuri). Alegătorii transilvăneni reprezentau 9% din totalul alegătorilor, în timp ce populaţia Transilvaniei reprezenta 14% din populaţia întregii “uniuni”.

În Ungaria, la 100 de locuitori reveneau 5 alegători, iar în Transilvania numai 3.

Pe de altă parte cele 15 comitate transilvănene se împărţeau în două: 11 comitate în care românii şi celelalte naţionalităţi nemaghiare erau în majoritate şi 4 comitate în care maghiarii şi secuii erau majoritari.

În cele 11 comitate nemaghiare, cu o populaţie de 1.719.106 locuitori erau 42.052 alegatori, în timp ce în cele 4 comitate maghiare cu 532.110 locuitori, au fost 32.343 alegători.

Deci, în cele 11 comitate nemaghiare din Transilvania, care au avut o populaţie de 3 ori mai mare decât populaţia celor 4 comitate maghiare, erau doar cu 9.709 mai mulţi alegători; în comitatele nemaghiare existau, deci, 2 alegători la 100 alegători, în timp ce în cele 4 comitate cu populaţie majoritară maghiară erau 6 alegători la 100 alegători. “Bazele dreptului electoral sunt deci, în cele patru comitate maghiare din Transilvania (mai corect, cu majoritate maghiară a populaţie lor, n.ns. – D.V.F.), nu numai aproape de trei ori mai largi ca în restul nemaghiar, dar şi mai largi ca în toată Ungaria… Totodată cele patru comitate reprezintăregiunea cea mai săracă, de unde locuitorii sunt nevoiţi din cauza sărăciei a emigra în număr considerabil… De altă parte, trebuie considerat că o bună parte din numărul alegătorilor celor 11 comitate maghiare, vine din partea saşilor care n-au fost niciodată iobagi” .

În mod normal, românii au reacţionat împotriva unui astfel de regim electoral. Cele douăpartide naţionale române au reacţionat diferit. Partidul Naţional al românilor din Transilvania, creat în 1869 în Conferinţa de la Miercurea, avându-l în frunte pe Elie Măcelariu, a adoptat ca linie directoare a programului său politic tactica pasivismului politic.

În acelaşi an, la Conferinţa de la Timişoara, partidul creat acolo, condus de Alex. Mocioni, Partidul Naţional din Banat şi-a înscris în programul său tactita activismului politic: “În lupta pentru naţionalitate, românii din Ungaria şi Banat vor urma politica de acrivitate” (pct.8). În 1881, în cadrul Conferinţei de la Sibiu s-a constituit un singur partid românesc, Partidul Naţional Român din Ardeal, Banat şi Ungaria care până în 1905, a adoptat tactica pasivismului politic, după care s-a considerat că participarea la viaţa politicăşi mai ales la lupta pentru obţinerea de locuri în Camera deputaţilor este tactica politică cea mai potrivită, pentru ca din interiorul parlamentului maghiar să fie demascată politica dusă faţă de naţiunea română.

Note

1. Prin rescriptul imperial din 1 septembrie 1865 a fost desfiinţată „Dieta românească de la Sibiu” (1863-1864) şi a fost convocată o nouă dietă „constituţională” la Cluj, pentru 19 noiembrie 1865 (Vz. T.Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.III, p.770-771) şi care formată pe baza legii feudale din 1791, a fost o dietă cu majoritate nobiliară care a votat, imediat după întrunire, cu tot protestul scris al deputaţilor români (14 deputaţi aleşi şi 32 regalişti, din totalul de 108 deputaţi aleşi şi 190 regalişti), anexarea Transilvaniei la Ungaria.

2. Vz. Legea XLIV din 1868 a naţionalităţilor în care s-a prevăzut că „toţi cetăţenii Ungariei formează, chiar şi în conformitate cu principiile constituţionale, din punct de vedere politic, o naţiune, naţiunea ungară unicăşi indivizibilă, al cărei membru egal îndreptăţit e fiecare cetăţean al patriei, chiar dacă aparţine el oricărei naţionalităţi”, iar „limba de stat a Ungariei e limba maghiară”.

3. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, 1895, p.77. 4. Ibidem, p.173. 5. Vz. Magyar Törvénytár, 1836-1868, 1896, p.262. 6. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.173. 7. Vz. Magyar Törvénytár, op.cit., p.262, 263.

8. Se considerau ca stând în calitate de servitori, sub protecţia stăpânului, ucenicii din clasa comercialăşi industrială, cum şi servitorii şi servitoarele care erau în serviciul public ori particular.

9. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175-177. 10. Magyar Törvénytár, op.cit., p.263. 11. Ibidem, p.262. 12. Vz. E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.175 (Referindu-se la caracterul restrictiv şi extrem de limitat al regimului electoral din Ungaria, revista Pester Lloyd, din 24 iulie 1894, făcea următoarea caracterizare Legii electorale: „Tehnica legii care a codificat dreptul de a alege, e în naivitatea sa de o simplitate amabilă. La noi nu există cens unitar; condiţiunea pentru dreptul de alegător e stabilită cam în zece chipuri, astfel încât aievea s-a declarat confuziunea babilonică drept lege… Lipsa preciziunii determinaţiunilor face cu putinţă chiar şi unui copist advocaţial de o mediocrăcapacitate să conteste fiecărui om din ţară dreptul de alegător, întocmai cum îi face cu putinţă să motiveze acordarea acestui drept, oricui” (apud, E.Brote, Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria, op.cit., p.89).

13. Vz. Kalmár, dr.Antal, Új dualizmus, 1909, p.177-178. 14. V.Cheresteşiu, C.Bodea, B.Surdu, C.Mureşan, C.Nuţu, A.Egyed, V.Curticăpeanu, Din Istoria Transilvaniei, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, p.240-241. 15. Ibidem. 16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

16. Vz. Legea XXXVIII din 1868 despre educaţia publică în şcolile comunale; Legea XXX din 1883 despre şcolile secundare şi calificarea profesorilor; Legea XV din 1891 despre grădiniţele şi azilele de copii; Legea XXVII din 1907 despre relaţiile juridice ale şcolilor elementare nestatale şi despre veniturile învăţătorilor din şcolile comunale şi confesionale (una din legile „Apponyi”), prin care s-a introdus obligatoriu predarea limbii maghiare în şcolile româneşti într-un număr mare de ore, pentru învăţători însuşirea limbii maghiare trebuia să fie făcută de aşa manieră încât ei să poatăvorbi şi scrie în această limbă; la bacalaureat limba maghiară era obligatorie; profesorii şcolilor secundare aveau obligaţia săsusţină examenul de atestare în limba maghiară; condiţionarea, prin Legea XXVII din 1907, a ajutorului de stat pentru şcolile

confesionale de predare obligatorie a limbii maghiare; stabilirea prin art.17 al acestei legi a obligativităţii educării elevilor în spiritul ataşamentului faţă de „patria ungară” etc.; iată măsuri prin care guvernul maghiar a desfăşurat o amplă politică de deznaţionalizare.

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-iii/

 

SURSA:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

 

Dă clic pentru a accesa GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

22/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

EVOLUŢIA SECUIZĂRII ROMÂNILOR DIN ARCUL CARPATIC. Acțiuni de maghiarizare a românilor din Transilvania

Imagini pentru secui photosImagini pentru secui photos

Hărți cu răspândirea populației maghiare și a secuilor maghiarizați din Transilvania

EVOLUŢIA SECUIZĂRII ROMÂNILOR DIN ARCUL CARPATIC (JUDEŢELE COVASNA, HARGHITA, PARŢIAL MUREŞ).

Pe secui îi întâlnim în Transilvania, voievodat autonom în cadrul Regatului ungar, din secolele XII-XIII, când au fost aşezaţi pentru apărarea graniţei de est-sud-est a teritoriului, înspre Moldova, într-o vreme a migraţiilor târzii.

În cronicile vechi latino-ungare, printre care şi cea a lui Anonymus, Gesta Hungarorum, se vorbeşte despre secui, arătându-se că sunt un neam aparte şi că la venirea ungurilor din stepele Eurasiei, secuii, care ajunseseră înainte în Panonia, au ieşit în întâmpinarea lor în Rutenia şi, după ce au ajuns împreună în Panonia la 896, au convieţuit acolo timp de două secole, împrumutând limba maghiară şi îmbrăţişând apoi – nu fără împotriviri şi religia catolică.

Anexarea Transilvaniei la renăscuta Ungarie în 1867 a adus şi pe secui în graniţele Ungariei dualiste. Existenţa lor în Transilvania şi mai ales manifestarea secuilor ca neam aparte de cel maghiar, deşi aveau aceeaşi limbăşi credinţă, a ispitit pe destui istorici unguri săse ocupe de originea etnică a secuilor.

Unii istorici au demonstrat în studiile lor că secuii sunt de neam aparte faţă de unguri.

Alţii, căutând să se încadreze în eforturile oficialităţilor ungare de a spori numărul redus al maghiarilor în Transilvania, s-au străduit să confirme că secuii sunt de acelaşi neam cu ungurii (maghiarii). Nenumărate lucrări şi articole au inundat istoriografia ungară despre controversata problemă a originii etnice a secuilor.

Tocmai controversele confirmă faptul că secuii sunt un neam aparte de cel maghiar. Ceea ce a mărit confuzia şi a dat naştere controverselor dintre istorici a fost numele de secui al acestui neam, care a apărut deopotrivă în cronicile vechi ungare şi în legislaţia Principatului Transilvaniei, confirmând precis existenţa în teritoriul intracarpatic a maghiarilor, secuilor şi saşilor ca neamuri diferite.

Marele lexicon PALLAS, ocupându-se de originea secuilor, publică un extras din lucrarea istoricului ungur dr. Sebestyen Gyula, sub titlul Szekelyek eredete (Originea secuilor)l; autorul, plecând de la ceea ce susţin şi vechii cronicari, între care Anonymus, Simon de Keza, arată că secuii ar fi resturile unui grup de vreo 3000 de huni, scăpaţi din vechile războaie şi care s-ar fi aşezat în Câmpia Ciglei.

La venirea ungurilor, i-ar fi întâmpinat şi au format avangarda acestora în cucerirea noii patrii.

Autorul prezintăşi discuţiile pe această temă între diferiţi istorici, a căror sursă – îşi exprimă părerea – constă în aceea cătradiţia în legătură cu originea hunică s-a păstrat trunchiatăşi răstălmăcită chiar în cronicile vechi şi în lipsă de date unii autori au ajuns să-i socotească drept un trib al pecenegilor, alţii al cumanilor, sau chiar evrei rătăcitori, urmaşi ai celor din Vechiul Testament.

P.Hungalvy, un bun cunoscător al problemei1, ajunge la concluzia că secuimea în ansamblu s-a format din populaţii de origine variată: majoritatea unguri, slavi, pecenegi, cumani, valari.

Cert este că până în prezent multele opinii nu s-au închegat într-o teorie unanim acceptată, mai aproape de realitate părându-ni-se a fi aceea că sunt rămăşiţe ale triburilor kabaro-kazare – opinie spre care înclinăşi istoricii clujeni.

Această varietate de neamuri a fost transformată în unguri din punct de vedere politic naţional, iar din cel social şi politic în secui prin efectul nivelator al vremii.

La rândul lor, istoricii secui, dintre care amintim pe unul de dată mai recentă, Szadeczky Ludovic, care a publicat o lucrare intitulată ”A szekely nemzet tortenete es alkotmanya (Istoria şi constituţia naţiunii secuieşti)”, Franklin Tarsulat, Budapest, 1927, 400 p., au susţinut cu argumente şi documente că secuii au o origine etnică diferită de cea a ungurilor şi că istoria se împleteşte cu cea ungară abia din Revoluţia de la 1848.

Un altul, eruditul şi talentatul scriitor secui Orban Balasz, a cutreierat între anii 1862 şi 1868 întregul teritoriu al Arcului Carpatic, vizitând vreo 500 de comune locuite de secui, români secuizaţi şi români, adunând un material documentar impresionant, prelucrat în voluminoasa operă intitulată ”A Szekelyfold leirasa tortenelmi, regeszeti termeszetrajz a nepismei szempontbol (Descrierea pământului secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, geografic şi etnografic)”.

El atestă etnicitatea secuilor ca fiind aparte de cea ungară, altfel „Descrierea Secuimii” este una din cele mai perfide încercări de a se falsifica situaţia etno-lingvistică a unui teritoriu, întrucât groful, prin optica unui „patriotism” exclusivist, nu putea vedea românii din Secuime (e adevărat, minoritari pe lângă secui) decât dacă „îi înşirăm între fraţii noştri secui”.

Încheiem succinta incursiune în problematica originii controversate a secuilor cu un document care aparţine fondului arhivistic al Tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, în care se menţionează naţionalitatea secuiască aparte de cea maghiară.

În art.11 al Tratatului de pace semnat de România cu Austria la 10 decembrie 1919, privitor la minorităţile naţionale, se prevede în mod expres că România consimte să acorde, sub controlul statului, comunităţilor saşilor şi secuilor din Transilvania autonomia locală în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare.

Puterile Aliate cunoşteau faptul că cele două naţionalităţi formau comunităţi etnice aparte, deosebite de cea maghiară.

* În timpul cât au stat în Panonia, secuii au fost folosiţi de regii unguri în războaiele purtate în Apus, ca trupe de avangardăşi ariergardă, iar la începutul secolului al XII-lea, când s-a pus problema definitivării cuceririi Transilvaniei, ei au înaintat spre est, pe văile Someşului şi Mureşului, mai târziu pe Târnave, ajungând la sfârşitul secolului şi la începutul secolului al XIII-lea în ţinutul locuit de ei şi în prezent, sud-estul Transilvaniei.

În teritoriile de la răsărit de Carpaţii Orientali se aflau atunci alţi migratori târzii, cumanii, apoi vor veni tătarii, astfel că secuii, în urma unei înţelegeri cu regalitatea ungară, au rămas dincoace, cu misiunea de a apăra graniţa estică a Transilvaniei, rol pe care-l avuseseră înainte în Bihor, când ungurii se aflau la începutul expansiunii lor în teritoriul românesc intracarpatic.

În schimb, li s-a recunoscut modul de viaţăşi obiceiurile, în secolul al XIV-lea acordându-li-se şi privilegii economice. Organizaţi milităreşte, secuii s-au aşezat peste românii băştinaşi.

Prezenţa românilor în Arcul Carpatic este dovedită de documentul care spune că în 1210 o oaste condusă de comitele Ioachim al Sibiului era formată din saşi, români, secui şi pecenegi.

Într-altul, din 1241, aflăm că, împreună cu secuii (Olaci et Seculi), locuitorii de lângă Carpaţi au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor.2

Se constată că, la aşezarea secuilor, românii aveau o organizare politico-administrativă, altfel nu ar fi putut întreţine formaţiuni militare.

De altfel, secuii, neam aparte şi izolaţi de unguri, n-au stăruit asupra faptului că românii ar fi „venetici”.

Problema aceasta a fost inventată de oligarhia ungară, în scop politic. Chiar în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, prin care se stabileau principiile după care urma să fie condusă Transilvania în cadrul Imperiului habsburgic, se afirma că secuii sunt un neam aparte (punctul XIV):

„Secuii, un neam foarte războinic de oameni, sunt şi în viitor ca şi până acum, cu toţii scutiţi de toate prestaţiunile, de orice îngreunări cu orice încartiruiri pentru iarnă ori pentru vară, de veciuieli şi de prestaţiunile pentru bunurile pe care le posedă cu datoria de insurecţiune. În schimb ei rămân datori a face pe socoteala lor proprie servicii de război pentru apărarea patriei, dar totuşi aici nu socotesc ţăranii sau supuşii secui”.

Deci drepturile acordate în trecut şi recunoscute şi întărite prin această diplomă se referă la nobilii secui, nu şi la ţăranii secui, care roboteau laolaltă cu românii pe moşiile celor dintâi.

Atât în timpul Voievodatului Transilvaniei, autonom în cadrul Regatului ungar până în 1541, cât şi între 1541 şi 1688, când a fost principat sub suveranitate otomană, precum şi între 1688 şi 1867, sub dominaţia Austriei, secuii n-au făcut parte din naţiunea ungară. Nici o oficialitate din acest interval de timp nu-i consideră maghiari, ci un neam aparte, cum de altfel îi considerau şi legile ţării.

Până la începutul secolului al XX-lea toate încercările guvernelor ungare de a-i integra pe secui în naţiunea ungară au rămas fără rezultat. Mai mult chiar, secuii au emigrat necontenit în celelalte douăţări române, ulterior în România. Numai în 1902 au emigrat în România, din cauza lipsurilor de tot felul, peste 12000 de secui, fapt care a declanşat o amplăcampanie în scopul „salvării secuilor” de la românizarea prin emigrări. Se urmărea tăierea legăturilor lor cu România şi atragerea spre Ungaria.

În recensămintele oficiale ungare din perioada dualismului (1867-1918), secuii, pe criteriul limbii vorbite, au fost înglobaţi în rubrica ungurilor, deci nu mai apar ca naţionalitate aparte. Scopul era de a mări numărul ungurilor atât pentru Ungaria, cât şi pentru Transilvania cu deosebire.

Pentru a vedea cât de supărătoare era situaţia etnografică a ungurilor, ceea ce a determinat guvernele de la Budapesta să comită falsuri şi măsluiri în operaţiunile de recenzare pe teren şi pentru a înfăţişa exact numărul maghiarilor în Transilvania, fără înglobarea secuilor în totalul lor, în tabelele statistice din 1880, 1890, 1900 şi 1910 (cele patru recensăminte oficiale, realizate decadal în Ungaria, în epoca dualismului – M.R.) am separat numărul secuilor; operaţie posibilă, întrucât în judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune (actualele judeţe Covasna şi Harghita) şi o parte din Mureş-Turda (în prezent o parte a judeţului Mureş), în care se aflau 426 comune mixte, locuite numai de secui şi români, cifrele indică în realitate secui, nu maghiari.

Astfel, în recensământul din 1880 se aflau în cele 15 judeţe (comitate) ale fostului Mare Principat al Transilvaniei (fără părţile vestice: Banat, Crişana şi Maramureş – M.R.): 1.146.611 români, 235.155 maghiari şi 353.027 secui (în acest număr cuprinzându-se şi românii secuizaţi). În recensământul din 1910 situaţia se prezenta astfel: 1.472.021 români, 476.561 maghiari şi 441.658 secui (şi români secuizaţi).

Fenomenul deznaţionalizării românilor nu s-a produs în zonele Transilvaniei locuite împreună de români şi maghiari, întrucât fiecare din cele două naţii a evitat căsătoriile mixte.

În recensământul din 1890, ale cărui date sunt interpretate de Balogh Pal3, în cele patru judeţe se aflau 97.200 români, 367.839 secui şi în parte din Mureş-Turda 47.602 maghiari.

În recensământul din 1910 numărul secuilor era de 441.656 de suflete, dintre care cel puţin 25-40 % proveniţi din români secuizaţi.4Separaţi de Ungaria propriu-zisă prin masa compactă de români, secuii au gravitat din punct de vedere economic vreme de secole spre ţările române Moldova şi Ţara Românească, unde au emigrat în timp 150000-200000 dintre ei, spre a scăpa de exploatarea latifundiarilor maghiari. Abia după 1918, în statul român, secuii s-au declarat maghiari, formal şi instantaneu, renunţând la afirmarea originii etnice.

Între 1940-1944, când au ajuns din nou sub stăpânirea Ungariei, ca urmare a Dictatului de la Viena, secuii s-au declarat din nou naţionalitate aparte de cea maghiară. În 1945, odată cu revenirea Transilvaniei de nord-est în cuprinsul României, secuii s-au declarat brusc iarăşi maghiari, din nou renunţând formal la originea lor etnică, astfel declarându-se cu ocazia recensămintelor care au avut loc în România postbelică, inclusiv cel din 1992, cel mai recent.

* Amestecul social-etnic, de mari proporţii, s-a produs de o îndelungată perioadă de timp în zona Secuimii.

La începutul secolului nostru fenomenul deznaţionalizării românilor era foarte avansat, aproape încheiat în multe localităţi, dar vestigiile documentare ale românimii în declin erau vizibile peste tot: „…acei guvernanţi din punct de vedere al limbii şi în bună parte ca religie se consideră încă mereu români.

Cărţi şi însemnări bisericeşti, biserici dărăpănate şi rămase fără nici unul sau puţini şovăielnici credincioşi, cimitire părăsite cu cruci de lemn putrezite şi amintirile oamenilor mai stau mărturii ale trecutului românesc. Integrarea decurge încet, dar sigur, asemenea cursului liniştit al apei care surpă malul…”5

Dispăreau locașurile de cult, se dezagregau comunităţile confesionale, era uitată limba românească, dar conştiinţa obârşiei şi puternica legătură instinctivă cu „legea” (credinţa) românească persistau prin generaţii.6

Procesul deznaţionalizării şi amestecului a fost în Secuime îndelungat continuu, prea puţin tulburat de rezistenţe ori reacţiuni din partea victimelor; era „o luptăliniştită având ca urmare contopirea înceată, neobservată, a românilor între secui”.7

Elementul popular-rustic românesc era continuu resorbit (cel puţin pe plan lingvistic şi cultural) de „naţiunea dominantă” maghiarofobă, care fusese iniţial – la ocuparea teritoriului şi încă prin veacurile XIV-XV – desigur o minoritate, „mănunchiul de secui”, cum spunea un scriitor ungur.8

Procedeele, mecanismul, etapele maghiarizării (secuizării) din Secuime ar trebui să fie identificate şi analizate, pornindu-se de la realităţile istorice vechi, documentele veacurilor XIII, XV-XVI. este vorba de un „sistem” de măsuri şi de o politică urmată conştient şi perseverent în zona ocupată din estul Transilvaniei de către coloniştii secui maghiarofoni care era – cel puţin începând din veacul al XVIII-lea – majoritatea în cuprinsul scaunelor corespunzând judeţelor de mai târziu, Ciuc, Trei Scaune, Odorhei, Mureş.

Ei reprezentau forţa politicăşi economică determinantă, conducătoare, dominantă nu numai politic şi social-economic, ci şi cultural, ecleziastic etc., având organizaţii bisericeşti mult superioare, susţinute de magnaţi şi de stat, cu o bază materială puternicăşi mult prestigiu, faţă de resursele modeste şi sărăcia cronică românească a modestelor bisericuţe săteşti din lemn susţinute din micile contribuţii ale enoriaşilor sărăciţi şi împilaţi.

Începând din veacul al XIX-lea, în lupta contra elementului românesc a intervenit masiv ajutorul nobililor şi al burgheziei din Ungaria, al guvernelor şi parlamentului de la Budapesta şi în continuare al celor trei biserici ungureşti (catolică, calvină, unitariană), la care se adăugau asociaţii culturale (precum celebra EMKE, înfiinţată în 1885 la Cluj, în inima Ardealului, pentru maghiarizarea românilor – M.R.) şi social-economice („Szekely kirendeltseg”, cu sediul în Târgu Mureş, 1874).

Cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada aşa-numitului „dualism” (alianţa austriecilor cu ungurii împotriva naţionalităţilor din Austro-Ungaria), nobilimea şi burghezia ungară au dezlănţuit în Ungaria şi Transilvania o acţiune de deznaţionalizare a populaţiei autohtone pe scară largă, perseverentă, abilă.

Prin faimoasa lege XLIII, votată de dieta Ungariei şi sancţionată în anul 1868, erau înlăturate ultimele rămăşiţe ale autonomiei politico-administrative a Principatului Transilvaniei şi a fost anexat la Ungaria, încât nobilimea şi burghezia maghiară aveau mână liberă să-şi asigure preponderenţa politicăşi economică în toatăţara, urmărind să periferizeze şi să înlăture pătura conducătoare româneascăşi săsească în Transilvania.

Pe plan cultural, politica dualismului austro-ungar era înfăptuită prin ofensiva împotriva instituţiilor culturale de bază ale popoarelor: Biserica şi şcoala, cum şi împotriva limbii lor naţionale. Legile şcolare ale ministrului instrucţiunii Agoston Trefort din 1879 şi 1883 introduceau în mod obligatoriu limba maghiară în şcolile elementare şi secundare româneşti, iar prin legile şcolare de tristă amintire din 1907 ale ministrului Apponyi Albert, existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul guvernamental, oricând putând fi desfiinţate „din raţiuni superioare de stat”.

Ceea ce era mai grav era faptul că învăţătorii români din şcolile româneşti, în afară de limba maghiară trebuiau să-i deprindă pe copiii români că „aparţin naţiei ungare”.

Era o operă de pervertire sufleteascănemaiîntâlnită în istoria popoarelor civilizate, legiuitorii voiau să-şi întărească rândurile cu maghiari făcuţi, în lipsă de maghiari născuţi. Treptat, cu remarcabilă îndemânare, politica bine calculată a deznaţionalizării a dus la rezultate apreciabile; era o acţiune de notorietate, cu tristă faimă în toată lumea, operă a statului şi a bisericilor ungare în dauna popoarelor (mai ales şvabi, slovaci, români, evrei, armeni), din vechea Ungarie.

Şovinismul unguresc nu era dispus să recunoască egalitatea în drepturi şi dreptul la viaţă pentru alte neamuri de oameni. Este uşor de explicat o atare politică urmărită cu obsesie de clasele dominante ungare, întrucât elementul etnic unguresc zis „majoritar” şi dominant în statul dinainte de 1918, era în realitate în minoritate faţă de totalul naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria.

Acţiunea de maghiarizare se făcea nu numai cu forţa brută şi teroare, cu presiuni economice, dar şi în forme nuanţate, cu mijloace paşnice sub paravanul ademenitor al unor lozinci nobile, înălţătoare, ca „misiunea civilizatoare”, „ideea de stat naţional”, „unitatea naţională a ţării”, „apărarea neamului” (rasei) ş.a.; uneori, în Transilvania, chiar sub pretextul unei scornituri aberante: să readucă la matca naţionalităţii „pe maghiarii românizaţi”.9Într-un asemenea cadru advers, prinsă în cleştele aparatului politic, administrativ, juridic, militar, economic, şcolar şi ecleziastic al mediului secuiesc maghiarofon, populaţia românească s-a pomenit mereu mai izolată, risipită, fărâmiţată, aservită  şi fără organizaţii politice, fără şcoli, cu organizaţie ecleziastică divizată şi în concurenţă.

Populaţia românească  era neputincioasă şi nesusţinută de vreo forţă politică şi economică externă, încât ea nu avea decât două alternative:

(a) să-şi ia lumea în cap (Muntenia, Moldova, Dobrogea, Bucovina şi Basarabia până la un moment dat, sau în ţări străine, de pe la sfârşitul secolului trecut până în îndepărtata Americă) şi pierzând totul în afară poate de sufletul şi libertatea conştiinţei, ori

(b) să capituleze renunţând la fiinţa sa etnică-lingvisticăşi dobândind unele avantaje cu uşurări materiale. Era natural că atât românii din oraşe, cât şi ţăranii (oamenii pământului, legaţi de glia străbună), să aleagă a doua cale, mai uşoară, mai la îndemână; pătura rurală, cu deosebire, nu putea să reziste şi să existe prin „idei şi principii” naţionale abstracte; ea trebuia să trăiascăîn orice condiţii.

Această populaţie românească din Secuime era victima nevinovată a vitregiei vremurilor, a situaţiei ei izolate şi disperate, a unei politici hrăpăreţe imperialiste practicate de statul feudal ungar.

Treptat, aproape neobservat, în câteva zone mari, majoritatea populaţiei române din scaunele româneşti a putut fi desfiinţată ca realitate şi entitate naţională în curs de 2-3 veacuri, adică integrată de secuii maghiarofoni.

Dintre nenumăratele măsuri de deznaţionalizare şi maghiarizare hotărâte şi puse în viaţă de guvernele de la Budapesta în epoca dualismului, ceea ce dovedeşte o politică de stat, menţionăm două, deosebit de acuzatoare: lucrarea lui Telkes Simon, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizarea numelui, Hogy magyarositksuk a rezetekneveket (Cum sămaghiarizăm numele de familie), Budapest, 1898 – cuprindea instrucţiunile despre modul în care numele româneşti să fie schimbate în nume maghiare.

Făcătorul de unguri îşi începea întreprinderea cu următoarea fabulaţie periculoasă, întrucât a fost însuşităşi aplicată de oficialităţi:

„Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocăşi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre…Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”.(p.5).

A doua este un voluminos tratat, intitulat A Magyarorszagi Romanok (Românii din Regatul ungar), Budapest, 1907, 953 p. + XXIX planşe, semnat de Antal Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, elaborat din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre promotorii politicii de deznaţionalizare, conţii Andrassy Iuliu, ministru de interne, şi Apponyi Albert, ministru al cultelor şi instrucţiunii.

Masiva carte, care cuprindea şi măsurile – în mai multe secţiuni – pentru desfiinţarea românilor ca naţiune şi a fost tipărită doar în 25 de exemplare, exclusiv pentru uzul membrilor guvernului ungar, având caracter strict secret şi confidenţial şi a fost pusă în aplicare prin legile şcolare Apponyi (1907) şi prin înfiinţarea, în 1912, a Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog, în care au fost înglobate zeci şi zeci de parohii şi filii greco-catolice româneşti smulse din diocezele de Oradea, Gherla şi Blaj.

Lipsa unor statistici oficiale în Transilvania, din care să rezulte existenţa românilor în comunele din această zonă, unde convieţuiesc cu secuii de la aşezarea acestora din urmă acolo, ne împiedică să cunoaştem numărul românilor şi secuilor care locuiau în cele patru judeţe ale Arcului Carpatic până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când Maria Tereza a ordonat întocmirea unui recensământ al românilor din Transilvania, de către generalul Bukov între anii 1760-1762.

Despre numărul secuilor existenţi în acel moment nu avem o statisticăaparte, fiind înglobaţi în naţionalitatea maghiară. În 1839, generalul-maior Ignacz Lenk a întocmit o statistică, fără să indice numărul secuilor şi al românilor din fiecare comună, ci numai coloritul naţional al fiecăruia: maghiar, maghiar-român şi român-maghiar, cu o valoare „ipotetică”.

Recensămintele oficiale în Regatul ungar au avut loc după realizarea dualismului din 1867 şi stabileau naţionalitatea indivizilor după limba vorbită, nu după originea etnică.

Pentru a se modifica raportul complet nefavorabil pentru ei, în raport cu numărul covârşitor al românilor, guvernanţii ungari au considerat în aceste recensăminte pe secui ca fiind maghiari. Statistica oficială ungară din anul 1890, larg comentată de Balogh Pal în lucrarea sa masivă, arată că în acel an existau în judeţele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi Mureş-Turda 367.839 secui (consideraţi maghiari) şi 97.200 români care locuiau în 523 de comune, dintre care 417 (secuieşti de fapt), 99 româneşti şi 7 săseşti.

În realitate, secuii şi românii ocupau în întregime primele trei judeţe şi numai o parte din Mureş-Turda, locuind în 426 comune, nu în 523 cum susţine Balogh Pal; celelalte 97 comune, din judeţul Mureş-Turda erau locuite de fapt de români şi maghiari. Românii din Transilvania au fost cuprinşi în două statistici confesionale, prima întocmită în 1733 de episcopul unit Inocenţiu Micu, a doua în 1750 de vicarul unit Petru Pavel Aron; sunt trecuţi numai românii greco-catolici, cei ortodocşi fiind omişi ca inexistenţi, spre a-i crea Mariei Tereza impresia că Biserica Romei a cuprins pe toţi românii. Curtea vieneză n-a putut fi convinsă, întrucât deţinea informaţii că situaţia confesională a românilor era mult diferită faţă de cea prezentată.

Ca atare, s-a ordonat întocmirea unei statistici oficiale a românilor din Principatul Transilvaniei, după confesiune, spre a se cunoaşte rezultatele concrete ale Unirii religioase, de către o comisie formată din Adolf baron de Bukov, general de cavalerie şi comandantul trupelor imperiale din Transilvania (preşedinte), baronul I.G. de Moringer, secretar al Tezaurariatului (secretar al comisiei) şi baronul Fr.I.Dietrich, consilier al Tezaurariatului (membru). Lucrările au durat din 1760 până în decembrie 1762, întocmindu-se o statistică intitulată „Tabella Dismembrationis Templorum Unitarum et nonunitorum in Principat Transilvaniae existentium, ab aulice Comissione in Annis 1760-1761 et 1762 succesive elaborata et authentice extradata”. O altă statistică oficială a fost ordonată în 1805 de către guvernatorul Transilvaniei, G.Banffy, care privea numai pe românii ortodocşi.

Comentariile şi concluziile noastre se vor întemeia numai pe aceste două statistici şi pe recensământul ultim din Ungaria în epoca dualistă, cel din 1910, comparate cu datele recensământului din 1930 din România referitoare la populaţia românească din cele 426 comune mixte, locuite de secui şi români. În prealabil se impune următoarea precizare: spre deosebire de secui, saşii colonizaţi în Transilvania s-au organizat în comune separate de ale românilor băştinaşi, n-au admis pătrunderea românilor în aşezările lor, eventual doar la marginea acestora şi nici căsătoriile mixte, române-săseşti.

În schimb, secuii au ocupat satele românilor, în care şi-au construit case, nu după stil secuiesc sau după cel din pusta ungară, ci după stilul şi arhitectura caselor românilor, astfel că între satele în care s-au aşezat secuii şi cele româneşti nu sunt deosebiri. Pretutindeni, cu excepţia câtorva târguri şi oraşe întemeiate de secui, în acest teritoriu, atât în trecut cât şi în prezent, călătorul nu constată deosebiri între localităţile secuieşti şi cele româneşti. Nu sunt deosebiri – sau ele sunt minore – în port, obiceiuri, artă populară secuiascăşi cele ale românilor. Căsătoriile mixte între secui şi români s-au produs secole de-a rândul. Ceea ce îi deosebeşte pe români şi secui erau limba şi confesiunea.

Secuii vorbeau limba maghiară şi erau toţi romano-catolici până la reforma religioasă. După apariţia confesiunilor protestante o parte din secui au aderat la acestea. Românii au fost ortodocşi până la 1700, după unirea religioasă o parte a lor devenind greco-catolici.

Românii din satele mixte au învăţat limba maghiară, mulţi şi-au pierdut limba prin căsătorii cu secuii, prin izolarea şi presiunile de care am amintit, toţi şi-au păstrat însă confesiunea.

Până astăzi, întâlnim în satele mixte familii numeroase în care părinţii îşi păstrează fiecare confesiunea sa, îşi botează băieţii după confesiunea tatălui şi fetele după cea a mamei şi la orice eveniment familial: botez, căsătorie, deces, secuii şi românii luau parte cu toţii, unii la alţii, după cum comune au fost dansurile şi petrecerile tinerilor.

Datorită acestui fel de convieţuire, dar mai cu seamă datorită faptului că secuii beneficiau de anumite drepturi şi aveau o situaţie materială mai bună, s-a produs în timp un proces de asimilare, generaţie după generaţie, a elementului românesc de către cel secuiesc.

În restul Transilvaniei, în zonele de convieţuire ale românilor cu maghiarii şi cu saşii, asemenea stări de lucruri s-au întâlnit arareori, căsătoriile mixte în aceste cazuri fiind, în general, întâmplătoare şi, în plus, contactul maghiarilor cu Ungaria s-a menţinut permanent.

Secuizarea românilor s-a produs în etape diferite. Prima etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba maternă, împrumutând limba maghiară vorbită de secui, dar şi-au menţinut numele românesc şi confesiunea ortodoxă sau greco-catolică.

Aceştia sunt românii semisecuizaţi, expuşi secuizării complete. A doua etapă cuprinde pe românii care şi-au pierdut limba şi confesiunea; ei sunt românii secuizaţi complet, a căror origine românească o trădeazănumele românesc maghiarizat. Procesul de secuizare a românilor – am mai spus-o – s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale naturalăşi paşnică.

Au existat însăşi presiuni şi constrângeri de naturăeconomicăşi confesională. Preoţii cultelor maghiare au căutat să-şi mărească numărul credincioşilor prin atragerea românilor ortodocşi şi greco-catolici, utilizând tot felul de metode. Pentru a fi primiţi să lucreze pe moşiile grofilor maghiari, românii erau obligaţi săaducă dovadă scrisă de la preoţii confesiunilor maghiare că au trecut la una din acele confesiuni.

Aceeaşi formalitate se cerea pentru a putea face parte din composesoratele de păduri, spre a beneficia de material lemnos. De multe ori preoţii cultelor maghiare au tulburat relaţiile dintre secui şi români, mai ales acolo unde românii erau lipsiţi de preoţii lor. Persecuţiile îndreptate împotriva Bisericii ortodoxe cuprind trei faze: prima a fost dezlănţuităde regii catolici ungari până la 1541; a doua, în timpul principatului autonom de către principii calvini care au urmărit calvinizarea românilor şi prin lege au declarat Biserica ortodoxă ca tolerată; ultima fază a persecuţiilor s-a petrecut sub Habsburgi, când s-a şi ajuns la Unirea religioasă cu Roma a unei părţi a românilor, în timp ce a fost menţinută legislaţia feudală care recunoştea ca religii recepte doar catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul, Biserica ortodoxă fiind în continuare tratată ca tolerată.

Statistica oficială din 1760-1762 este un document important care atestă prezenţa românilor de ambele confesiuni (ortodoxăşi unită) în comunele din Arcul Carpatic.10

Reamintim că Balogh Pal a afirmat că maghiarii şi secuii n-au fost niciodată ortodocşi sau greco-catolici (uniţi), în consecinţă, recenzaţii ortodocşi sau greco-catolici nu puteau fi decât români, indiferent dacă vorbeau sau nu ungureşte. Un locuitor care vorbea ungureşte şi era trecut ca fiind de naţionalitate maghiară, dar care se declara din punct de vedere confesional ortodox sau greco-catolic, era în realitate român, aşa cum şi Balogh Pal o afirmă. Realitatea a fost camuflată prin metoda artificială a stabilirii naţionalităţii după limba vorbităşi nu dupăconfesiune.

Statistica întocmită sub coordonarea lui Bukov, referitoare la românii de ambele confesiuni, arată că din cele 426 comune din Arcul Carpatic existau români în 349 comune mixte, secuieşti – româneşti, repartizate astfel: în judeţul Covasna 90 comune, în Harghita 137 şi în Mureş în 122 comune11, deci nu se mai aflau români în 77 comune.

Statistica oficială ungară din 1910 arată că, după limba vorbită, se aflau români în 231 comune: în 65 în jud. Covasna, în 71 comune din jud. Harghita, în 95 din jud. Mureş; într-un interval de 150 de ani au „dispărut” complet din 195 comune, din cele 426. Cifra este impresionantăşi a dat satisfacţie oficialităţilor ungare, alarmându-i însă pe români. Ambele părţi au fost înşelate – primei părţi i-a convenit – prin cifrele care nu oglindeau realitatea, bazându-se pe artificiul cunoscut.

Aceeaşi statistică indică faptul că în 1910 existau locuitori de confesiune ortodoxăşi greco-catolică în 343 comune, deci ei nu puteau fi decât de origine etnică români.

Este foarte semnificativ faptul că numărul comunelor în care s-a constatat dupăconfesiune prezenţa românilor – în 1760-1762 în 345 comune, în 1890 în 355 comune, în 1910 în 343 comune -, a rămas aproape constant, secuizarea românilor producându-se prin asimilarea lentă, în interiorul fiecărei comune.

La pagina 637 a cărţii sale, Balogh Pal reproduce din recesământul dresat în 1890 următoarea situaţie a populaţiei din cele patru judeţe:12Mureş-Turda în 208 comune: 102.572 maghiari şi 62.179 români Ciuc în 66 comune: 98.861 maghiari şi 14.470 români Odorhei în 136 comune: 103.209 maghiari şi 3.131 români Trei Scaune în 113 comune: 110.799 maghiari şi 17.360 români _Total în 523 comune: 415.441 maghiari şi 97.200 români .

Cifrele reprezintă numărul secuilor şi al românilor după limba vorbită. Dar cifra care reprezintă numărul românilor după limba vorbită este mult inferioară celei care reprezintănumărul lor după confesiune.

Cifra de 97.200 români recenzaţi în 1890 este nereală, pentru căexistau mulţi români care au fost recenzaţi după limba vorbită ca maghiari, dar care erau de confesiune ortodoxă sau greco-catolică. Despre aceştia din urmă autorul face o precizare deosebit de importantă:

„În Ardeal, naţionalitatea secuiască (care exista deci – n.a.) nu s-a ataşat Bisericii ortodoxe, întrucât legislaţia ardeleană niciodată nu a recunoscut confesiunea ortodoxă; maghiarii din secuime, aparţinători confesiunii ortodoxe, vor fi deci români maghiarizaţi.13

Dacă după circa şapte secole de convieţuire a românilor şi secuilor în Arcul Carpatic mai existau aproape 100000 de români, după limba vorbită, în peste 350 de localităţi mixte, rezistând asimilării complete de către secui, păstrându-şi limba şi confesiunea, şi dacă se ţine seama de faptul că secuizarea românilor prin asimilarea pe cale naturală a fost neîntreruptă, precum şi de faptul că secuii aşezaţi aici au fost mai puţin numeroşi decât românii autohtoni, putem conchide că din numărul total de secui recenzaţi (ca maghiari) o mare parte erau români secuizaţi complet.

Afirmaţiile sunt confirmate şi de „Conscripţia sufletelor parohiei gr.cat. din Nagy Kaszon, după fiecare religie, în anul 1877”, realizată de preotul român Alexandru Solnai, document aflat în arhiva bisericii româneşti din Caşinul Mare (Nagy Kaszon, azi Plăieşii de Jos, jud. Harghita). Conscripţia cuprinde numele părinţilor şi ale copiilor din satele care formează comuna, după cum urmează: în satul Dobobi, 29 familii cu 106 suflete; în Imper, 36 familii cu 170 suflete; în Caşinul de Sus, 26 familii cu 102 suflete; în Caşinul de Jos, 78 familii cu 329 suflete; în Iacobeni, 72 familii cu 291 suflete; în Caşinul Nou, 40 familii cu 178 suflete.

În total 280 familii cu 1176 suflete. Românii aveau biserică de piatră, casă parohială, local de şcoală confesională frecventată în 1871 de 201 elevi şi învăţător român pe Ignaţiu Solnai. Limba de predare era româna.

La recensământul din 1930, efectuat după criteriul neamului, numărul locuitorilor români din aceste sate scăzuse la 815, respectiv în 53 de ani au fost secuizaţi 361 de români.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-iii/

 

 

 

SURSA:

Fragment din

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.1-174.Capitolul I DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918). Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania.

http://www.taraiancului.ro/data/fotografii/biblioteca/GeluNeamtu_Dualism1867_1918.pdf

 

 

NOTE:

 

1. Hunfalvy Pal, A szekelyek. Fekelet a szekelyek scythahun eredetusegere (Secuii. Răspuns (lui dr. Nagy Janos) în chestiunea despre obârşiile scytho-hunice ale secuilor), Budapest, 1880, 79 p.
2. Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, veac.XI-XIII, vol.I, p.338-341.
3. Balogh Pal, A Nepfakok Magyarorszagon (Naţionalităţile în Regatul ungar), Budapest, 1902. Editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, masiva carte reprezintă punctul de vedere al guvernului ungar. Scopul acestei lucrări este de a demonstra că românii s-au infiltrat în Transilvania (desigur, peste maghiarii „băştinaşi”), arătându-se pe unde au pătruns şi în ce zone şi localităţi s-au aşezat.
4. Ion I.Russu, Românii şi secuii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p.96.
5. Augustin Paul (Delaletea), Între Someşşi Prut, Bucureşti, 1905, p.99-110.
6. I.I.Russu, op.cit., p.91-92.
7.Az erdelyi tudomanyos intezet evkonyve (Anuarul Institutului ştiinţific ardelean), Kolozsvar (Cluj), 1940-1941, p.252.
8. „Gazeta Odorheiului”, nr.219, p.1.
9. I.I.Russu, op.cit., p.21-22.
10. Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Arhiva de război din Viena, Cluj, 1926, p.87.
11. Comunele în discuţie, care făceau parte din cele patru judeţe (comitate): Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi Mureş-Turda au fost arondate la cele trei judeţe de astăzi.
12. Balogh Pal, op.cit., p.637.
13. Ibidem, p.648. 14. Vezi pe larg la Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spiritualăşi naţionalăa poporului român, Sibiu, 1989.
15. Despre actele inumane comise de trupele horthyste secondate de şovini maghiari şi secui în teritoriul de nord-est al Transilvaniei, smuls din trupul ţării prin Dictatul de la Viena, vezi I.N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană, Edit.Nagard, Milano, 1980. Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă, 1940-1944, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985; Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940-octombrie 1944, Bucureşti, 1985; Nicolae Corneanu (Mitropolitul Banatului), Biserica Românească din nord-estul ţării în timpul prigoanei horthyste, Edit.Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

 

19/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PLANURI SECRETE, METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE DE GUVERNELE UNGARIEI PENTRU MAGHIARIZAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (III)

 

 

 

 

Conducătorii ungurilor au dus întotdeauna o politică de deznaţionalizare de-a dreptul diabolică, crezânt că ,,vor putea maghiariza până şi pietrele”! Ce-i drept, pietrele nu le-au putut maghiariza, în schimb au maghiarizat toate naţionalităţile cu care au intrat în contact.

Este un lucru ştiut de toată Europa!

Îl ştia şi tânărul, pe atunci, Mihai Eminescu, care scria în 1870: ,,Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă”.

Nu erau numai nemţii în această situaţie, ci şi românii, sârbii, croaţii, sloveni, cehii, slovacii etc. Iar pentru ca această acţiune ,,patriotică” să reuşească cât mai bine şi să fie cât mai eficientă, în 1898, Telkes Simon, preşedintele Societăţii de maghiarizare a patronimelor din Ungaria, a alcătuit chiar şi un manual de maghiarizare a numelui intitulat : ,,Cum să maghiarizăm numele de familie”.

 

 

 

 

 

 

 

https://i1.wp.com/www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2013/02/Simon-Telkes-Hogy-magyarositsuk-a-vezet%C3%A9kneveket.jpg

 

 

 

 

 

 

Un manual de maghiarizare a numelor românilor din Transilvania și Ungaria la 1898 

 

 

 

“Cum să maghiarizăm numele de familie”

 

 

Într- un document din 1898, Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui  de la Budapesta, indica la nivel instituţional şi particular, modalitatea de maghiarizare a numelor româneşti, ale cărei consecinţe le trăim şi acum.

 Telkes Simon a alcătuit un manual de maghiarizare a numelor pe care l-a intitulat: ,,Cum să maghiarizăm numele de familie”.

Manualul lui Telkes se deschidea cu un fel de motto:

,,Aşa cum prin botez, creştinul devine membrul comunităţii creştine, tot aşa prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional(!) cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăraţilor fii ai Naţiunii(…), iar maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar”.

 

I. Numele maghiar

 

Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii.

Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întraolaltă, maghiarizarea numelui având, prin urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre.

S-ar putea spune că numele maghiar reprezintă crezul politic. Sentimentele maghiare ale celui ce poartă nume unguresc nu pot fi puse la îndoială, deoarece, dacă cineva nu vrea să fie maghiar, află destule modalităţi ca să-şi schimbe numele.

Mulţi spun: Numele nu contează, sunt mai bun ungur cu numele meu străin decât alţii! Ei flecăresc şi noi trebuie să-i credem pe cuvânt. Dar de ce nu o demonstrează deschis, de ce nu o dovedesc prin fapte? De ce ne scot ochii afirmând că tatăl şi bunicul lor şi-au purtat numele cu demnitate? Oricum, ei au fost nemţi, slovaci etc. şi s-au mulţumit cu starea şi cu numele lor.

Cu totul alta este situaţia noii generaţii, ce se declară cu mândrie maghiară, şi totuşi îşi mai păstrează numele cu care strămoşul slovac sau german s-a fălit, respingând bănuiala de a trece drept maghiar.

Această generaţie ar trebui să renunţe la tradiţia conservatoare, să nu se lase urmărită de limitata prejudecată feudală şi să se ridice la înălţimea la care numai geniul naţional se poate ridica, adică să rupă cu obiceiurile învechite şi să nu se preocupe de prejudecăţi, demonstrând elocvent sentimentele maghiare.

Nu numai nobleţea, ci şi numele obligă. Cel ce poartă nume maghiar nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de naţiune şi patrie, nu contează că este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminţi.

Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică. Maghiarizarea numelui întâmpină două principale dificultăţi: tradiţia şi prejudecăţile. Cu prima putem termina repede, întrucât ruperea verigilor naţionale nu produce decât neplăceri neînsemnate şi, faţă de gravitatea problemei, nu poate fi luată în seamă.

Cu prejudecăţile însă avem de dus lupte mai grele decât cu comodele obiceiuri burgheze. Prejudecăţile, de obicei, sunt adânc înrădăcinate în cercurile conservatoare ale nobililor, care îşi păzesc cu străşnicie numele aristocratic.

Unii dintre aceştia îşi descarcă mânia prin izbucniri necontrolate, când, întâmplător, un cetăţean de origine obscură îndrăzneşte să-şi ia un nume cu rezonanţă similară. În schimb, uită că orice cetăţean poate să-şi câştige o faimă, dând strălucire şi glorie numelui său. Aşadar, nimic nu-l poate împiedica pe omul de rând să-şi obţină doritul nume. În acest chip nu încearcă a încuraja pe nimeni spre a-şi alege nume vestite, dar socotim că văicărelile pe această temă sunt lipsite de demnitate.

Unii domni, temându-se să nu se compromită numele istorice prin maghiarizare, devin pur şi simplu prăpăstioşi. De pildă, se jură că ar fi citit în ziare o ştire despre arestarea de către poliţie la Szigetvár, a hoţului de buzunare Zrinyi Miklós.

E posibil ca ziarele să fi transmis o astfel de ştire poliţistă. S-ar putea întâmpla să fie o glumă de prost gust, dar regele ridică statuie eroului de la Szigetvár, ceea ce dovedeşte clar că ştirea poliţistă nu a vătămat cu nimic memoria numelui glorios.

Ar fi păcat să ne împiedicăm în astfel de nimicuri. În ultimul timp, ori de câte ori am citit nume istorice (nemaghiarizate) în dosarele tribunalelor, le-am trecut pe ordinea de zi fără ezitare, deoarece şi purtătorii acestor nume istorice sunt oameni ca toţi oamenii. Falsele motive nu vor bloca – şi în această privinţă suntem absolut liniştiţi – avântul liber luat de procesul maghiarizării numelui.

Aşa cum numele ne ajută să ne deosebim unii de alţii, tot aşa el trădează naţionalitatea. Aici însă se află punctul nevralgic al Ungurilor. În literatura, ştiinţa şi arta noastră unele nume de vază au rezonanţă străină şi deseori nu sunt considerate ca maghiare, ceea ce reprezintă o însemnată pierdere de prestigiu al culturii noastre în străinătate.

Din acest motiv străinătatea ia cunoştinţă de noi atât de greu şi atât de lent. Cu câţiva ani în urmă, presa şi opinia publică au primit cu mare bucurie şi au felicitat ideea maghiarizării numelor, fără să caute pricină şi să se neliniştească de viitorul şi consecinţele acestei acţiuni.

Astăzi, când mare parte de nume au fost maghiarizate, când campania a luat un avânt apreciabil, apar falşii profeţi, care se vaită frângându-şi mâinile: Ce-o să iasă din toată harababura asta? Ce se va alege din numele Zrinyi, Hunyadi? Ca şi cum aceste nume ar avea nevoie să fie apărate.

Bizuindu-ne pe sentimentul naţional maghiar, recunoscut la timp de cel mai şovin împărat din Occident, credem că cei şovăielnici şi de rea credinţă se vor convinge că maghiarizarea numelui va realiza o consolidare unică şi monolită a societăţii maghiare, în locul actualei societăţi pestriţe.

II. Cum maghiarizăm numele de familie

Alegerea noului nume trebuie să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar şi să nu lezeze interesele nimănui. Noul nume să fie scurt, cu sonoritate plăcută, ungurească, frumos şi lesne de pronunţat chiar şi pentru un străin. Se vor evita numele strălucite şi de rezonanţă istorică, în toate cazurile posibile.

Numele nou să fie uşor de recunoscut de orişicine şi, de la prima rostire, să se vadă că este unguresc. Numele aiurite, care nu înseamnă nici lae, nici bălaie, să fie evitate. Pen¬tru a înlătura confuziile, nu se recomandă frecventele nume maghiare, ca: Kis (Micu), Nagy (Mare), Fehér (Albu), Fekete (Negru), Kovács (Fieraru), Molnár (Moraru), Szabór (Croitoru), Varga (Cismaru) etc., precum şi numele de botez lesne de tradus şi de schimbat. În ultimă analiză, fiecare face cum îl taie capul, dar dacă ţine să ia nume vechi, să cumpănească mult, pentru a nu căşuna necazuri familiarilor în viaţă.

Dealtfel, bunul simţ impune, de pildă, să nu fie adoptate nume ca Batthyány, Hunyadi, Rákóczi, Széchenyi etc., nici nume de naţiuni, nici nume nobiliare, ca Bánfi, Vajdafi, Abaffi, Ostaffi etc. Mulţi cred că un y la coada unui nume poartă o semnificaţie nobiliară, dar se înşeală, deoarece acesta poate să arate doar că avem de-a face cu un nume mai vechi.

De altfel, nobilimea din judeţele din partea Ardealului socoteşte corectă scrierea numelui cu i. Cei care doresc să-şi maghiarizeze numele recurgând la scrierea de modă veche dau dovadă de imaginaţie bolnăvicioasă. La alegerea noului nume recomandăm să se ţină seama de următoarele elemente:

1. De locul naşterii, al comunei, al pustei, al câmpiei, al ogorului, al hanului, al uzinei sau, în general, de toponime, la care, prin adăugarea literei i, se va obţine un ireproşabil nume maghiar, ca: Aradi, Békési, Csabai, Diószegi, Erdi, Füredi, Gömöri, Haraszti, Ipolyi, Jánosi, Karczagi, Lendvai, Monori, Némedi, Oroszi, Perháti, Romhányi, Selmeczi, Turi, Vári, Zágori etc. Dealtfel, toponimia noastră conţine un mare depozit de nume originale de localităţi cu pronunţarea maghiară atât de bună, încât folosirea lor la alegerea noilor nume este tuturor recomandată cu căldură.

2. Meseriaşul sau neguţătorul va proceda în mod corect dacă, pur şi simplu, se va numi după meseria sa. Astfel de nume pot fi: Acs (Dulgheru), Asztalos (Tâmplaru), Bányász (Minieru), Cserpes (Ţiglaru), Csipkés (Brodeza), Dobos (Toboşaru), Dudás (Gornistu), Ernyös (Umbrelaru), Erszényes (Poşetaru), Faragó (Strungaru), Festö (Boiangiu), Ge1encsér (Căldăraru), Gyertyás (Lumânăraru), Hojós (Corăbieru), Halász (Pescaru), Into (Paznicu), Ihász (Văcaru), Juhász (Ciobanu), Jogász (Juristu), Kömives (Zidaru), Kalapos (Pălărieru), Lakatos (Lăcătuşu), Lantos (Lăutaru), Mester (Meşteru), Mészáros (Măcelaru), Nierges (Curelaru), Nyro… (Tundeoaie), Oltó (Grădinaru), Ostoros (Cel ce mână caii cu biciul la poştalioane sau în pustă), Posztós (Postăvaru), Puskás (Puşcaşu), Révész (Pilotul), Rajtos (Franjuri), Sütö (Brutar), Szitás (Sitaru), Timár (Tăbăcaru), Udvaros (Curteanu), Utas (Drumeţu), Vadász (Vânătoru), Vedres (Tinichigiu), Boltos (Băcanu), Csaplár (Barmanu), Itczés (Cârciumaru), Kalmár (Negustoru), Köblös (Burduhosu), Linsztes (Moraru), Pénzes (Bogătaşu), Szatócs (Prăvăliaş), Szattyános (Pielaru), Töszér, Tárnok (Magazioneru) etc.

3. Intelectualii pot să-şi ia numele după preocupările lor: Pap (Preotu), Kántor (Cantor, Crâsnic, Dascălu), Tanitó (Învăţătoru), Iré (Scriitoru), Katona (Cătana), Tiszt (Ofiţeru), Hadnagy (Locotenentu), Bajnok (Campionu), Csatlós (Premilitaru), Fegyveres (Armurieru), Harczos (Luptătoru), Hajdu (Haiduc), Kardhordó (Scutieru), Lándzsár (Lăncieru), Poroszló (Jandarmu), Puttantyos (culegător de vie), Pánczélos (cavaler în zale, Panţâru), Toborzó (Arcanu), Vivó (Scrimeuru), Várnagy (comandant de cetate, Hatmanu), Várör (paznic de cetate), Vezér (Căpetenie), Zászlós (Stegaru), Szoldos (Lefegiu) etc.

4. Îndeletnicirile străbune, pescuitul, vânătoarea, silvicultura, etc., muncile câmpului, ale pădurii, grădinăritul etc. pot furniza un mare număr de nume cu o bună pronunţare maghiară. Astfel: Szántó (Plugaru), Vetö (Semănătoru), Arató (Secerătoru), Kaszas (Cosaşu), Gulyás (Văcaru), Kertész (Grădinaru), Cserkész (Cercetaşu), Erdész (Păduraru), Gazda (Gazdă), Ör (Paznicu), Csösz (Jitaru, Gornicu), Majoros (Moşier), Szemzö (alegător de seminţe), Szedö (Culegător), Cséplö (Batozaru), Hajtó (Gonaciu), Kenyeres (Brutaru), Sajtos (Brânzaru) etc.

5. Cei ce doresc să păstreze amintirea naţionalităţii strămoşilor, pentru nepoţii de mai târziu, pot recurge la nume ca: Avar (Avar), Najos (Bavarez), Bolgár (Bulgaru), Cserkesz (Cerchez), Dalmát (Dalmaţianu), Horvát (Croatu), Hún (Hun), Görög (Grecu), Jasz (neam din regiunea Tisei), Kún (Cuman, neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Labancz (tagmă militară), Magyar (Maghiar), Német (Neamu), Lengyel (Leahu), Orosz (Rusu), Örmény (Armeanu), Oláh (Valah, Român), Palócs, Szász (Sas), Székely (Secuiu), Tatár (Tătaru), Tót (Slovacu) etc.

6. Blondul poate să ia numele de Blond, cel brunet de Brun, cel ce se crede drăguţ, poate să ia numele de Drăguţ, cel plăcut, numele de Plăcut, nobilul de Nobil, fericitul de Fericit. Astfel unii îşi pot lua numele de Aranyos (om de aur), Buzgó (Harnicu), Bánó (Întristatu), Csöndes (Liniştitu), Csinos (Elegantu), Dicsó (Gloriosu), Elmét (Glumeţu), Jámbor (Blându), Takaros (Cumpătatu), Termetes (Voinicu) etc., alţii pot să-şi aleagă numele de Beszédes (Vorbăreţu), Vig (Veselu), Virág (Florea), Barák (Prietenar), Ifju (Junele), Oreg (Moşu), Os (Străbunu), Derék (om de nădejde), Dolgos (Harnicu), Fürge (Dibaciu), Jö (Bunu), Jeles (cel foarte bun), Heves (Pripitu), Vitéz (Viteazu) etc.

7. Oricine poate să se adreseze celor trei regnuri ale naturii, după cum urmează: Csóka (Cioară), Farkas (Lupu), Fürj (Potârniche), Hallö (Corbu), Sas (Vultur), Sólyom (Şoimu), Rigó (Privighetoare), Róka (Vulpe), Szarvas (Cerbu), Buza (Grâu), Arpa (Orz), Rózsa (Secara), Fenyö (Bradu), Aczél (Oţelu), Arany (Aurel), Réz (Arămaru), Vas (Fier) etc.

8. Numele se obţine după ziua de naştere, după anotimp, după munţi, după văi, după ape, după lacuri, după epoci etc. De pildă Szerda (miercuri), Péntek (vineri), Tavasz (primăvară), Nyár (vară), Eszaki (de nord), Déli (de sud, miazăzi), Harmat (rouă), Szél (vânt), Kárpáti (din Carpaţi), Vágvölgyi (din Valea Vagului), Tisza (Tisa), Balaton, Maros (Mureş), Körös (Criş) etc.

9. Nimeni nu va fi potrivnic dacă cineva îşi va lua numele de Elsö (primul), Harmös (tretie, al treilea), Négyes (al patrulea) etc. sau ceva asemănător.

10. Numele devine maghiar dacă se adaugă substantivelor sufixul s, as, es, ös, sau verbelor litera ó, ö, cu ajutorul cărora se alcătuiesc nume noi. Astfel verbul kérni (a cere, a ruga) devine Kérö (petiţionar, solicitator), de la mérni (a măsura) se ajunge la Mérnö (măsurător), védeni (a apăra) dă Védö (apărător), döntöni (a hotărî) devine Döntö (cel ce hotărăşte) sau Aczélos (oţelar), Boros (podgorean), Cserjés (tufăriş), Dinnyés (bostănar), Egres (agriş), Füves (pajişte), Fenyves (brădet), Gyökeres (rădăcinos), Hegyes (vârf), Ijász, Járatos (umblăreţul, uliţarni¬cul), Kardos (cel ce poartă sabie), Lombo (arbore secular), Madarász (păsărar), Nótás (cântăreţ), Párto (părtinitor), Peres (pârâtor), Rendes (cumsecade), Sodros (şuvoi), Szabados (om liber), Tölgyes (stejar), Tüskés (spin), Ugrós (săritor), Vermes (pivnicer), Zajos (zgomotos) etc.

11. Onomastica ungurească se poate reînnoi dacă, prin traducerea numelor existente, se obţine tonalitatea maghiară corespunzătoare. Astfel, din Schiemd derivă Kovács (fierar), din Wagner derivă Bognár (dulgher), din Drechsler derivă Esztergályos (strungar), din Schnitzer derivă Faragó (strungar), din Weber se ajunge la Takács (ţesător) etc.

Tălmăcirea numelui străin să se facă în aşa fel încât să nu trezească în mintea omului senzaţia că are de-a face cu un nume tradus. Astfel de nume sunt mai rele decât originalele, deoarece nu sunt nici maghiare, nici germane. Nume ca Mayerfi, Mánffi, Keszlerffi etc. nu-s cu nimic mai bune decât Deutschi sau Ofeni etc.

Mai bine Buchberger decât Könyvhegyi, căci, la auzul numelor de mai sus, ne dăm seama, fără tăgadă, că avem de-a face cu o traducere străină. Numai atunci ar fi considerat maghiar un astfel de nume, când în ţară ar exista o comună cu numele Könyvhegyi. Decât să facem din Ankerschmied, Vasmacskakovácsi (făurar de ancore), sau din Ellenbogen, Könyöki (al cotului), mai bine Mayer să rămână Mayer şi Keszler, Keszler.

12. Romancierii noştri Jókai, Jósika, Eötvös, Kemény etc., poeţii noştri Petöfi, Arany, Vörösmarty etc., dramaturgii noştri Katona, Szigligeti, Szigeti, Csiky, Dóczi, Rákosi, Tóth etc., istoricii noştri Horvát, Szalay, Varga etc. şi, în general, operele scriitorilor noştri reprezintă tot atâtea nume adevărate, cu o bună şi frumoasă sonoritate maghiară. Dintr-un astfel de tabel onomastic pot fi alese, cu curaj şi din belşug, nume ca Bátori, Béldi, Bárczai, Cserei, Kapuvári, Kárpáti, Madocsai, Perényi, Simonyi, Szécsi, Szentirmai, Telegdi, Ujlaki, Várdai, Zólyomi.

Nu intenţionăm epuizarea modalităţilor corecte de maghiarizare a numelui. Am dorit doar să le amintim pe cele mai importante şi mai potrivite, recomandându-le spre a fi urmate. Gustul personal fiind variabil, nu este lesne s-o nimereşti la alegerea numelui. Nevoie ar fi de demarcat hotarul păstrării onorabile a numelor vechi. Aici hotărăşte îndeosebi bunul simţ. Cel ce doreşte să ia un nume nou, face bine dacă cere părerea unei persoane de specialitate.

 

 

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

Foto : http://historymaps.ro

 

III. Îndrumări pentru maghiarizarea numelui

1. În cazul cel mai simplu de maghiarizare a numelui, se scoate certificatul de naştere şi actul de rezidenţă.

2. Despre certificatul de naştere. La maghiarizarea numelui se cere, fără excepţie, certificatul de naştere, de botez şi de rezidenţă. Dacă un tată are mai mulţi copii, va scoate pentru fiecare câte un certificat de naştere. Aşa-numitul certificat de familie nu poate fi folosit la maghiarizarea numelui. Este absolut necesar să se specifice volumul, pagina şi numărul de înregistrare în certificatul de naştere.

3. Despre timbru. Pe cerere se aplică un timbru de 50 de creiţari, pentru fie¬care persoană adultă, ca şi pentru întreaga familie. Dacă în familie mai există un adult, şi pentru acesta se va plăti separat 50 de creiţari. Conform legii, cu o cerere se pot adresa mai mulţi sau chiar o comună întreagă, dar timbrul se plăteşte pentru fiecare adult în parte. Pe extrasele din străinătate, se adaugă un timbru maghiar de 15 creiţari.

4. Cum se face o cerere de maghiarizare. Cererea trebuie să fie scurtă, deoarece maghiarizarea numelui nu necesită justificări. Nu se îngăduie ca, pe lângă iscălitură şi adresă, să nu fie trecută în cerere meseria. În oraşele cu privilegii regale şi în localităţile cu consilii comunale, cererea se adresează consiliului.

În localităţile mai mici sau mai mari cererea se adresează şi se înaintează prim-pretorului, solicitându-se autorităţii respective să o trimită cu referat favorabil (prin notar şi prin subprefect) Ministerului de Interne. Cel care a întocmit o astfel de cerere, înaintând-o personal autorităţii competente şi cerând în acelaşi timp o audienţă, va scurta şi va accelera prin aceasta întregul procedeu.

5. Rezidenţă şi cetăţenie. Potrivit articolului 11,a din volumul XXII, apărut în anul 1886, dreptul de rezidenţă se obţine din localitatea unde solicitantul a stat în ultimii doi ani şi a plătit dările. Minorii se bucură fără excepţie de dreptul de rezidenţă în localitatea de domiciliu a părinţilor. Străinul care timp de cinci ani a locuit în ţară, chiar în localităţi diferite, a plătit impozit şi este înscris în registrele electorale beneficiază de cetăţenie maghiară. Pe certificatul de rezidenţă, autoritatea se poate pronunţa cu privire la comportamentul moral, procedeu prin care executarea şi rezolvarea formelor devine mai lesnicioasă şi mai simplă. Dacă cererea este făcută în scris, atunci se va aplica pe ea în mod obligatoriu un timbru de 50 de creiţari. (Fö- és sz.-v. pénzügyigazg. 87.708 sz./ III.-1986).

6. Conform ordinului circular nr. 84.829 din 26 septembrie 1896 al Ministerului de Interne, persoanele în serviciul statului nu au nevoie de certificat de cetăţenie. În schimb, sunt obligate să-şi dovedească calitatea cu un certificat sau o declaraţie prevăzută cu ştampila şefului lor. Acelaşi procedeu este valabil şi pentru învăţători. Pe cerere se va menţiona: Solicitantul este funcţionar (învăţător etc.) şi dovedeşte calitatea sa de angajat aici. Urmează data, iscălitura şi ştampila.

7. Nu se cere certificat special de moralitate. Autoritatea cercetează viaţa morală a cetăţeanului din oficiu şi, pe baza datelor, îşi exprimă părerea.

8. Cum se procedează cu minorii şi orfanii. Uneori tatăl îngăduie maghiarizarea numelui fiului său, dar el însuşi nu-şi schimbă numele. În acest caz este mai simplu ca tatăl să se adreseze în numele minorului.

9. Minorii fără părinţi, care îşi câştigă singuri existenţa, dovedind aceasta prin certificat, pot cere orfelinatului dovada de majorat. Dacă sunt majori, se pot adresa singuri.

10. Minorii orfani pot, de asemenea, să-şi maghiarizeze numele, cu condiţia ca mama, ca tutore natural, sau tutorele oficial, să-şi dea asentimentul. Şi în acest caz este mai potrivit ca tutorele să se adreseze mai întâi, prin cerere netimbrată, la orfelinatul respectiv, solicitând aprobarea acestuia şi numai după primirea acordu¬lui şi ataşarea dovezii, să se treacă la cererea de maghiarizare a numelui. Procedeul se aplică la copiii vitregi, ca şi la minorii nelegitimi.

11. Pentru obţinerea avizului necesar la schimbarea numelui, cererea se adresează în oraşe primăriei, iar la ţară, capitalei de judeţ, adică oficiului prim-pretorului şi, numai în baza avizului acestuia, Ministerul Regal de Interne va permite schimbarea numelui.

12. Femeia divorţată poate să ceară maghiarizarea numelui. La cerere, ea trebuie să ataşeze hotărârea judecătoriei de gradul III, iar dacă are copii, să ataşeze aprobarea orfelinatului pentru ei. Ministerul de Interne nu îngăduie văduvelor să maghiarizeze numele soţului defunct.

13. Cetăţenii care trăiesc în străinătate adresează cererile lor corespunzător întocmite, prin autorităţile legale respective sau direct Ministerului Regal de Interne.

14. Locuitorii din Croaţia şi Slovenia se bucură de toate drepturile de cetăţenie şi pot înainta cererea pe calea autorităţilor de resort sau direct Ministerului Regal de Interne.

15. Despre nume. Numele este la libera alegere, dar ar fi de dorit să se ţină seama de legile limbii şi de cele ale modestiei şi esteticii etc. Se recomandă solicitarea părerii specialiştilor în această materie.

16. Ministerul Regal de Interne aprobă alegerea noului nume numai dacă se respectă normele scrierii corecte actuale. De aceea cererea de maghiarizare a numelui cu aá, oó, eö, ch, th, ts, ss, ff, y etc. îngreunează procedeul de rezolvare. Cel care îşi scrie numele altfel decât i-a fost aprobat de Ministerul Regal de Interne nu dovedeşte bună-credinţă şi săvârşeşte o greşeală care poate fi pedepsită.

17. Despre decizie. Permisiunea de modificare a numelui se publică de Ministerul Regal de Interne în oficiosul Budapesti Közlöny, care comunică aprobarea către forurile competente, iar aceste foruri anunţă pe solicitant şi îndeplinesc formalităţile. Publicarea în Budapesti Köslösny are valoare de act oficial.

18. Despre folosirea numelui. Folosirea noului nume este îngăduită numai după publicarea în ziarul oficial. Cine îl întrebuinţează înainte de asta, chiar dacă e de bună-credinţă, săvârşeşte o greşeală. După aprobare, în schimb, folosirea noului nume nu numai că este legală, ci şi obligatorie.

19. Maghiarizarea numelui cu menţinerea calităţii nobiliare. Cel ce ţine ca prin maghiarizarea numelui să-şi păstreze calitatea nobiliară, se va adresa Majestăţii Sale, iar dovada descendenţei directe o va înainta prin Ministerul Regal de Interne.

Calitatea nobiliară trebuie dovedită la Prefectură şi numai pe baza unui document complet şi corect formulat se poate solicita maghiarizarea numelui, chiar şi în ortografia veche. Pe o asemenea cerere se aplică un timbru de 20 de creiţari.

20. Maghiarizarea numelui la soldaţi. Soldaţii majori, în serviciu permanent, vor înainta pe cale ierarhică o cerere timbrată, la care se anexează certificatul de botez. Pentru minori, tatăl se adresează forurilor militare sau forurilor unde domiciliază. Se recomandă soldaţilor să-şi însuşească numele vitejilor maghiari.

21. Nu este nevoie să se facă dovadă specială pentru omologarea noului nume. Este suficientă prezentarea copiei hotărârii ministeriale. Nu este necesar ca noul nume să fie trecut în diplome, acte sau în cartea funciară. În asemenea cazuri, se arată decizia sau copia deciziei. Copiile de pe decizia ministerială le face biroul subprefectului sau consiliul orăşenesc.

V. Date privind istoria maghiarizării numelui

Procesul de maghiarizare a numelor în ţara noastră este vechi. După eminentul nostru istoric Jakab Elek, sub regele Matei, un mare număr de ostaşi de naţionalitate maghiară şi-au maghiarizat numele, numai pentru a-şi dovedi credinţa faţă de rege şi ataşamentul faţă de Unguri. În acest fel, o mulţime de persoane cu sonore nume străine, cu cetăţenie maghiară, au ţinut să dovedească în mod indubitabil, prin schimbarea numelui, ataşamentul lor la naţiunea maghiară, Bart (Barbă) devenind Szakál, Kürschner (Blănaru) Szücs, Tischler (Tâmplaru) Asztalos, Kannengiesser (Olaru) Kannagyártó, Weber (Ţesătoru) Takács, Salzer (Săratu) Soós, Weiss (Albu) Feher, Schwartz (Negru) Fekete, Raw-Ravius (Flocosu) Szñorños, Goldschmidt (Auriu) Aranyos, Kraus (Dantelat) Fodor, Sattler (Stelaru) Nyerges, Scherer (Frizeru) Nyiró, Kauffmann (Comerciantu) Kalmar.

Numele de botez dăinuie de la începuturile creştinismului până în prima partea secolului al XIII-lea. În patria noastră, ca şi în alte părţi, societatea bogată şi distinsă îşi lua numele după cetăţi şi moşii. Cetăţenii şi iobagii au început să folosească numele în mod deliberat abia pe la începutul secolului al XVI-lea. În secolul al XVI-lea, în scopul de a menţine evidenţa populaţiei, statele au impus în mod obligatoriu însuşirea unui nume de familie.

Dar, înainte de a se fi petrecut aceasta, societatea însăşi i-a scos în relief pe cei mai distinşi reprezentanţi ai săi,  prin adăugarea sufixului fy (al lui) la numele tatălui. Prin această particulă, au  apărut la noi nume ca Geröfy, Pálfy, Péterfy. Acelaşi efect se obţine la neamurile slave prin adăugarea lui its şi vits, cu valoarea lui fy sau cu acelaşi înţeles; la neamurile germane, la saşi, prin sohn, son, sen; la naţiunile latine prin i, la spanioli şi la normanzi prin ez şi fitz, iar la irlandezi şi scoţieni prin Mac şi O. Adăugate la numele tatălui, particulele respective arată originea.

În patria noastră, folosirea numelui de familie a devenit obligatorie în secolul al XVI-lea, după cum rezultă din registrele judeţelor. Prima constrângere în acest sens a săvârşit-o împăratul Iosif al II-lea împotriva Evreilor care ţineau cu fanatism la tradiţiile lor şi nu se hotărau să părăsească obiceiul a adăuga particula ben la numele tatălui. Prin decizia nr. 10.426 din 23 iulie 1787, s-a dispus ca, fără nici o excepţie, fiecare evreu să-şi ia un nume german şi să-l poarte neschimbat toată viaţa.
În această decizie, par.1 sună astfel:

Evreii în toate provinciile trebuie să ia act de faptul că, începând cu 1 ianuarie 1788, sunt obligaţi să poarte nume de familie, tatăl de familie pentru familia sa, tutorele pentru orfanii săi, celibatarul pentru sine, deoarece nu se află nici  sub ocrotirea tatălui, nici a tutorelui, nici în curatelă. Femeile necăsătorite vor primi numele de familie al tatălui, iar cele căsătorite al soţului. Fiecare persoană, fără deosebire, trebuie să-şi ia un nume german, pe care nu-l va părăsi toată viaţa.

Peste tot şi în toate epocile s-a practicat, în patria noastră, schimbarea de nume. Multe familii îmbogăţite şi-au luat numele după moşia lor. Alţii şi-au luat nume slovace sau nemţeşti după denumirea moşiilor lor, iar cei mai mulţi şi-au modelat numele după pronunţarea populară. (Aşa a făcut, de pildă, o ramură a familiei Rudnay din judeţul Nyitra, care s-a stabilit în judeţul Trencsén, devenind Rudnyánsky).
Împăratul Francisc, înţelegând însemnătatea evidenţei numelui în domeniul instrucţiunii publice, al impozitului şi al poliţiei, a chemat în audienţă, în anul 1814, pe cancelarul Curţii şi i-a cerut să raporteze dacă există, iar dacă nu, să se  efectueze neîntârziat această evidenţă a populaţiei.

Primul ordin al împăratului Francisc, din 13 noiembrie 1814, referitor la reglementarea maghiarizării numelui, prevede cu străşnicie ca schimbarea numelui să nu poată fi făcută fără aprobarea autorităţilor locale şi numai în baza unor motive bine întemeiate, ignorarea prezentei hotărâri atrăgând pedeapsa ce se aplică celor ce încalcă ordinele superioare şi dispoziţiile publice legale.

Cu toate acestea, schimbări de nume fără autorizaţie s-au produs, după cum rezultă din scrisoarea redactată cu propria mână de împăratul Francisc, la 13 aprilie 1815: Dragă Conte Erdödy!

La 8 octombrie anul trecut am semnat o ordonanţă referitoare la schimbarea abuzivă a numelui în Ungaria.

Văd totuşi că situaţia se perpetuează şi repet recomandarea mea către cancelaria aulică a Ungariei, pentru a se lua măsurile necesare şi a se pune capăt acestui abuz, aplicându-se măsuri legale împotriva celor ce încalcă ordinele mele. Veţi da un raport amănunţit asupra măsurilor luate. Viena, 13 aprilie 1815. Franz, m.p.

La evidenţa angajaţilor, s-a dispus, în temeiul ordonanţei, ca Andorth, mare angrosist, domiciliat în această localitate, să-şi schimbe numele în Andor; ca Demeter, însărcinat cu evidenţa, de asemenea domiciliat în această localitate, să devină Dömötör; ca Linczenpolcz, furnizorul Curţii, să devină Nyilassy; ca Hollober, expeditorul Curţii, să fie Hollóbér, ca Hink să devină Hinká, ca Hoffmann, lăcătuş din Pozsonyi şi paznic al palatului, să se numească Hoffmányi, ca Seemann, furnizor al Curţii, să fie Zemány, ca Paidl Marchegg să se transforme în Paydly, ca Buzády, cantaragiul sării din Mohács, să devină Buzádfy şi König, şeful serviciului de sare din Pozsony, să se scrie Király.
Pentru reglementarea schimbării numelui (adică pentru împiedicarea abuzurilor) s-au emis mai multe ordonanţe, care se păstrează în arhivele statului.

Astfel, ordinele din 1815 şi 1817, referitoare la greco-catolici, prevăd că sufixele its şi vits se pot păstra, cu condiţia de a fi folosite în permanenţă. Spre a se împiedica maghiarizarea arbitrară a numelor germane, s-a emis un ordin circular la 9 mai 1815, cu efect retroactiv, către toate autorităţile, prin care se interzice nu numai schimbarea, ci şi modificarea numelui prin adăugarea sau scoaterea unor părţi de cuvânt, litere, silabe sau semne.

Primele maghiarizări masive ale numelor de familie au avut loc din martie până la finele lunii decembrie 1848 şi de la 1 iunie 1849 până la sfârşitul războiului de eliberare.

În prima perioadă şi-au maghiarizat numele 526 persoane majore, iar în perioada a doua, un număr de 148 de persoane majore.
Guvernul absolutist, prin ordinul nr.3366 din 1849, s-a grăbit să anuleze legea maghiarizării numelor, dând dispoziţii ca cetăţenii să-şi reia vechile lor nume. Ordinul care a pus în ilegalitate schimbările de nume, dar nu a interzis posibilitatea schimbării lor în viitor, are următorul aspect:

Comunicatul nr. 43

Către guvernatorii civili şi militari ai Împăratului şi Regelui, referitor la schimbările de nume făcute cu aprobarea Ministerului de Interne Maghiar de la 15 decembrie 1849.
În cursul anilor trecuţi şi în anul curent s-au săvârşit frecvente schimbări de nume, fără ca, pentru aceasta, să fi apărut o aprobare legală anterioară. S-au înre¬gistrat cazuri când unele persoane au fost obligate, contrar voinţei lor, să-şi schimbe numele.

Pentru ca această chestiune maghiară să se reglementeze, evitându-se încurcăturile în raporturile familiare, pentru asigurarea proprietăţii particulare, pentru a se acorda posibilitatea celor interesaţi de a scăpa de abuzurile la care au fost supuşi conform ordonanţei emise, în acord cu Ministerul Imperial şi Regal de Interne, se ordonă, în vederea aplicării în marele Imperiu, următoarele:
Se declară nule şi neavenite directivele date de Ministerul maghiar dizolvat, cu privire la schimbările de nume făcute fără aprobare superioară.

Autorităţile  sunt obligate ca, în actele oficiale, să treacă în scris adevăratul nume de familie al persoanelor în cauză.
De aici înainte, pentru aprobarea schimbării numelui, se va face o cerere prin autorităţile de Stat către Ministerul de Interne Împărătesc şi Regal. Se vor înainta aceleaşi acte doveditoare care au fost necesare potrivit ordinelor anterioare.
Wohlgemuth, General adjunct

Din motive lesne de înţeles, potrivit obiceiului, unii au reluat şi folosesc parţial până în prezent vechiul lor nume originar. Cei mai mulţi, în schimb, încălcând ordinul, şi-au menţinut, adică şi-au reluat numele maghiarizat, şi trăiesc cu el până azi. Ca să se pună capăt acestei inconstanţe, după restabilirea drepturilor noastre constituţionale, Comitetul central al Societăţii de maghiarizare a numelui s-a adresat Ministerului Regal de Interne, spre a lămuri dacă decizia anterioară, cu privire la maghiarizarea numelui, îşi mai păstrează valabilitatea.

La care, Alteţa Sa Ministrul de Interne, prin ordinul nr. 105.265 din 11 noiembrie 1897, a aprobat  în principiu valabilitatea maghiarizării numelor din anii 1848 / 1849, însă, de la caz la caz, partea interesată trebuie să formuleze o nouă cerere.

Răspândirea maghiarizării numelui n-a putut fi oprită prin ordonanţa din 15 decembrie 1849, dată de către guvernatorii civili şi militari ai Împărăţiei şi Regatului şi, în 1850, împuternicitul împărătesc şi delegatul civil, prin ordinul 3724/G, articolul a, constrânge la respectarea dispoziţiilor anterioare şi, în acest scop, emite un nou ordin către autorităţile judiciare ale ţării, cu următorul conţinut:

Înţelegând că numărul cererilor de schimbare a numelui de familie, chiar fără vreo justificare sau un temei bine determinat, creşte din zi în zi, şi ţinând seama de legea nr. 2905 / G din 27 noiembrie anul anterior, sunt nevoit ca, de acum înainte, să pretind ca cererile de schimbarea numelor patronimice – pe cale de verificare de către autorităţile politice competente – să conţină răspuns la următoarele probleme: Dacă petiţionarul este de origine nobiliară şi dacă există vreo familie care mai poartă acelaşi nume şi, în caz afirmativ, dacă are de obiectat ceva. Dacă schimbarea numelui are o justificare temeinică. Toate cererile care nu îndeplinesc aceste condiţii se vor respinge neîntârziat.
Drept urmare acestui ordin, din 1853 până la sfârşitul anului 1859, s-au făcut numai nouă schimbări de nume şi patru maghiarizări.

În 1854, jandarmul Weisz Márton, domiciliat în Buda, şi-a maghiarizat numele în Fejér (Albu); în 1857, pietrarul Goldberger Ferencz din Pesta şi-a maghiarizat numele în Hagyei (Munteanu); Oppenheim Alajos, gestionar de magazin din Pesta, domiciliat în Buda, devine Oppodi; în 1858, şi Guttmann Mihály, funcţionar la primăria din Kassa îşi schimbă numele în Bányai.

În 1851, Helley Ferencz, cu domiciliul în Pozsonyi, şi-a schimbat numele din maghiară în germană, devenind Helly, şi tot atunci Szarvassy Frigyes, domiciliat în Pesta, a devenit Gans.

În 1855, Boskovits Leó, negustor în Pesta, a devenit Bunger; în 1856, Graf Simon, domiciliat în Pesta, mutat la Buda, s-a transformat în Stern; în 1854, Negyelszki Lórincz din Sopron, maior pensionar, şi-a schimbat numele în Niedzielsky; în 1853, contele Pálffy Ferencz, funcţionar la Ministerul de Interne, şi-a luat numele de Lipót Daun-Pálffy; în 1854, Pfeffersamen Aron, calfă de neguţător din Pesta, a devenit Pfeffermann; în 1858, Ribaud Francziska din Pozsonyi a devenit Flette şi tot atunci soldatul Schwartz Márkus din Kassa a devenit Tolvetzky. Amintim totodată că, în 1860, Rényi Rudolf, şeful cărţii funciare din Kassa, şi-a schimbat numele în Schreiner, iar autorităţile din Sopron 1-au obligat pe Egerváry József, nume ilegal luat, să revină la vechiul său nume, Mausperger.

Pe măsura evoluţiei vieţii noastre constituţionale, începând cu anul 1861, s-a redeşteptat tendinţa de maghiarizare a numelui, iar mişcarea patriotică i-a dat un puternic imbold. 213 nume noi au fost adoptate în 1861 şi 332 de nume noi în 1862.
De la această dată, maghiarizarea numelor a devenit mai lentă şi mai greoaie. Se ştie că, până în 1850, în ţara ungurească nu exista timbru şi, după prima lege provizorie a timbrului (intrată în vigoare la 1 octombrie 1850), fiecare cerere înaintată autorităţilor s-a timbrat obligatoriu cu un timbru de 15 creiţari.

Legea provizorie a timbrului a suferit modificări în 1862 şi, după articolul 43, aliniatul 1 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1863), valoarea timbrului pentru schimbarea numelui s-a stabilit la 5 forinţi. Prin această majorare procesul de maghiarizare a numelor a înregistrat o scădere. În anul 1863 s-a atins cifra de 130, în 1864 s-a ajuns la 83, în 1865 la 67 şi în 1866 la 72.

După inventarul Ministerului de Interne, aprobările pentru schimbarea numelui date de autorităţile locale, de la 1853 la 1867, sfârşitul lunii februarie, arătau astfel: 1853-1;    1854-5; 1855-1;1856-1;    1857-2;    1858-3;    1859-0;    1860-2; 1861-213; 1862-332; 1863-130; 1864-83; 1865-67; 1866-72;1867 până la sfârşitul lui februarie-21. Total = 933.

Maghiarizările de nume cu i sau cu y s-au făcut adeseori fără gust, ca: Zabhegyi (vârful orzului), Helyettesi (al locţiitorului), Tollhoni (al lui Tollhon), Iramfi (copilul iuţelii) etc. Se întâlnesc, în schimb, şi dintre cei care au luat nume cu frumoasă rezonanţă maghiară. Astfel: Karikás (rotofeiul), Biró (jude), Bodor, Pogány (păgân), Bognár (dulgher), Pásztor (pastor, popă), Nemes (nobil), Keve (cute), Sipos (fluier), Sulyok (greoiul), Boda, Rudas (oişteanu), Kún (neam aşezat între Dunăre şi Tisa), Küzdö (luptătorul), Sass (vultur), Csengö (sonerie) etc.
Familia Trsztyenszky din Nyiregyháza, cu cei şaptesprezece membri, şi-a schimbat numele în Nádasi, iar familia Reményi, cu cei nouă membri ai săi, şi-a    schimbat numele din Hoffmann.

Cu privire la ocupaţii şi câştiguri, cei mai mulţi dintre noii maghiarizaţi fac parte din corpul funcţionarilor. Între aceştia numărăm subprefecţi, primari, notari principali, secretari ai prefectului, notari, judecători etc. Familia nobilă Ullmann din judeţul Bihor şi-a schimbat numele în Szitányi.

Cele 933 schimbări de nume efectuate între 1853 şi 1867, categorisite după venituri şi ocupaţii, arată astfel la sfârşitul lunii februarie: Funcţionari-151; Meseriaşi-99; Comercianţi-80; Preoţi, profesori, învăţători-75; Medici-57; Elevi-48; Avocaţi-40; Moşieri-39; Ingineri-19; Farmacişti-16;

Proprietari de restaurante-15; Soldaţi-9; Alţii, probabil intelectuali-39 etc.

După desemnarea, în 1867, al celui de al doilea minister maghiar responsabil, maghiarizarea numelui a luat un nou avânt şi mulţi cetăţeni veritabili s-au grăbit să-şi exprime deschis, pe această cale, satisfacţia patriotică.

De atunci, Ministerul  de Interne Imperial şi Regal a pregătit, la fiecare jumătate de an, cu regularitate, o listă oficială cu privire la schimbările de nume, expediind exemplarele multiplicate la serviciul subprefecturilor judeţene şi la consiliul orăşenesc, în scopul de a ţine la zi oficiile stării civile cu schimbările de nume, spre a fi înregistrate şi a se găsi în permanenţă urma lor.

După aceste publicaţii, la câte o jumătate de an, evoluţia schimbărilor de nume, de la începutul lunii martie 1867, până la sfârşitul anului a 1880, a fost următoarea: 1867 martie – 1868 sfârşitul anului – 522;1869 – 217; 1870 – 163; 1871 – 145; 187 – 134; 1873 – 140; 1874 – 139; 1875 – 175; 1876 – 152; 1877 – 193; 1878 – 191; 1879 – 213; 1880 – 293. Total = 2.677.

În viaţa noastră constituţională, mişcarea a luat o deosebită amploare în anii 1861 şi 1862, precum şi în anii 1867 şi 1869, încât numărul maghiarizărilor a crescut tot mai mult. Şi după această dată, cu o variaţie mai mică sau mai mare, maghiarizarea numelui a continuat, deoarece societatea şi ziarele s-au interesat mereu de acest proces, dar a lipsit mâna care, pe de o parte, să îndemne şi să ţină treaz interesul public pentru maghiarizarea numelui, iar, pe de altă parte, să ajute la realizarea practică a acestui proces.
În Szegedin (locul de naştere al autorului), unde apare ziarul (Szegedi Hiradé), autorul a făcut apel pentru întâia oară (nr. 10 din 24 ianuarie 1872) la evreime, în scopul masivei ei maghiarizări.

El s-a referit la ordinul ilegal al împăratului Iosif al II-lea din 23 iulie 1787, prin care aceştia au fost forţaţi să-şi ia nume germane şi le-a atras atenţia că a sosit vremea exprimării sentimentelor maghiare, a dărâmării acelui zid al ruşinii ridicat de împărat cu de la sine putere spre a-i despărţi de concetăţeni şi de a-şi dovedi pe această cale ataşamentul ferm la naţiunea maghiară.

Acest apel a găsit un răsunet favorabil în rândul evreimii şi în presa cotidiană, dar nici de data aceasta n-a pornit o mişcare mai amplă, deoarece a lipsit un aparat executiv, angajat în îndeplinirea operaţiilor de maghiarizare a numelor.

Totuşi, sămânţa a fost aruncată şi, privind cifrele de mai sus, putem constata că numărul numelor maghiarizate a sporit în mod lent, dar hotărâtor.

 

Sursa: http://axa.info.ro

 

 

ADDENDA:

În 1946, când autorităţile de la Budapesta făceau tot posibilul să convingă Europa că în Transilvania trăiau mai mulţi unguri decât români, sperând să câştige bunăvoinţa acesteia pentru o revenire a Transilvaniei între hotarele vechii Ungarii, dioceza romano-catolică din Alba Iulia a primit instrucţiuni să facă un fel de redensământ(referendum) ce trebuia să cuprindă ,,nu numai cetăţenii români de origine maghiară ci şi pe cei de alte naţionalităţi căsătoriţi cu maghiari, precum şi copiii rezultaţi din aceste căsătorii(…), precum şi pe toţi cetăţenii de alte naţionalităţi decât cea maghiară care sunt de religie romano-catolică, reformată, evanghelică sau unitariană, care vor fi înregistraţi ca maghiari”(vezi  Larry L.Watts – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…”,Ed. RAO Bucureşti, 2011, pag.169)

După asemenea ,,statistici” pe care ,,bisericile istorice” din Transilvania le întocmesc, chiar şi în momentul de faţă, s-ar putea ca numărul ungurilor transilvăneni să depăşească trei, ori chiar patru milioane, cum afirma Tokeș Laszlo într-un interviu acordat unei publicaţii suedeze.

Oricum, vechea şi pătimaşa dorinţă a ungurilor, aceea de a fi mai mulţi decât sunt în realitate, a rămas la fel de puternică şi acum, aşa că nu ar fi nici o mirare dacă datele viitorului recensământ vor consemna un număr mai mare de unguri, ţinând seama că foarte mulţi ţigani transilvăneni, maghiarizaţi, se vor declara maghiari.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/02/18/planuri-secrete-metode-si-mijloace-utilizate-de-guvernele-ungariei-pentru-maghiarizarea-romanilor-din-transilvania-ii/

18/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: