ROMÂNII (valahii gorali) din Polonia și Cehia. VIDEO

Istoria românilor este surprinzătoare, uneori de-a dreptul incredibilă. De aici, din zona Arcului Carpatic, au radiat în toate direcțiile cardinale, de mii de ani, strămoșii noștri traco-geto-dacii, iar mai apoi vlahii, continuatorii lor.

Astfel, artefactele scoase la lumină și izvoarele istorice antice și medievale ne vorbesc clar despre faptul că strămoșii românilor de astăzi au locuit din vremuri îndepărate,pe suprafețe întinse dein estul, centrul și sudul Europei. Mărturie stau și marile comunități de români vlahi sau aromâni din peste 10 state europene, în locuri ale Europei la care românul obișnuit nici nu s-ar putea gândi.

O incursiune geo-etnografică în zonele locuite de valahii gorali din Polonia și Cehia, din zona Munților Tatra, care mai sunt numiți și Carpații Păduroși de băștinașii acestor locuri, duce la o redescoperirire a arhetipului transhumanței românești de pe crestele acestor munți.

Istoricul și jurnalistul Ionuț Țene scrie în publicația online http://www.napocanews.ro că în acești munți, care fac parte din ”autostrada transhumanței” românești de la Dunăre până la actualele granițe ale Slovaciei, Poloniei și Cehiei, trăiește o populație de valahi cu o puternică identitate pastorală, care și-a păstrat portul, tradițiile oieritului și stilul construcției caselor de lemn la fel ca la frații lor ciobani de pe teritoriul de azi al României. Instrumentarul muncii ciobanilor este identic cu cel al ciobanilor din Mărginimea Sibiului sau din localitatea gorjeană Novaci și nu numai.

Datorită politicii de asimilare duse de statele polonez, slovac și ceh, valahii de azi nu mai vorbesc limba română veche din secolul XIII, moment când sunt atestați documentar și în cronicile timpului. În acest secol au venit în Moravia prin transhumanță sau colonizați de regii Boemiei, Ungariei sau Poloniei.

Erau oameni de munte care prelucrau lemnul și erau mari producători de brânză, lapte și carne de miel. Mai mult, valahii, așa cum îi numeau slavii sau germanicii, erau și foarte buni militari, fiind colonizați, inclusiv de regele Ungariei Matei Corvin în actuala Moravie ca grăniceri și păzitori ai hotarelor. De altfel urmașii voievodului Dragoș și fiului Sas au primit sau cumpărat aici moșii întinse cu locuitori din Maramureș sau Moldova.

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan.

În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de ”valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de ”vlaska”.

Valahii trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Ei sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși.

Ca român, te poți înțelege ușor în discuțiile cu acești valahi din localitățile de munte ale Moraviei, dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. În limbile cehă și poloneză a rămas un fond comun de cuvinte românești care sunt ușor identificabile într-o conversație informală cu valahii cehi sau polonezi.

Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012).

Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia.

În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice.

În anul 2007, Štika a publicat o carte ”Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra.

A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi.

La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți pe crestele și pășunile alpine din zona intracarpatică a României de azi. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o uimitoare geanologie clară a strămoșilor și o păstrează cu sfințenie.

Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral și nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii se consideră originari din țara noastră prin fenomenul vechi de secole al tranhumanței.

Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte din punct de vedere etno-folcloric dintr-o singură țară.

Dacă în discuțiile cu valahii sunt eliminate din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent.

Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc.

Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale.

De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei.

De la brazi, la ”orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o ”țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului.

Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu.

Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei.

Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vii dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară.

Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală.

Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituților diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea entofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România.

În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română.

În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni.

Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali.

Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah.

A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte.

Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Goralii, românii din Polonia

Zakopane, capitala goralilor valahi.

Deși românii cunosc localitatea ca stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă.

În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați.

Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești ”valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin. Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură.

Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria.

În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucium. E și o vorbă valahă aici: ”Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.”

După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească. 

În videoclipul de mai jos, profesorul Avram Fițiu, ne dezvăluie lucruri uimitoare despre cei un million de vlahi din Carpații Nordici (Polonia, Cehia și Slovacia), care se consideră urmașii dacilor liberi de la izvoarele Vistulei. O comunitate cu care Statul Român nu are nicio relație, în spiritul antiromânesc dovedit al celor care ne conduc de trei decenii. Acolo, în Carpații Nordici, există sute de localități cu nume românești și o zonă numită Bucovina.

În acest spațiu s-au născut doi președinți de țară al căror nume are rezonanțe românești: Andrei Duda, președintele Poloniei și Andrei Kișka, președintele Slovaciei. Tot aici, Papa Ioan Paul al II-lea, revendicat de vlahii din Polonia ca fiind din neamul lor, folosea tricolorul românesc pe mitră și pe alte obiecte vestimentare.

CITIȚI ȘI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/10/vlahia-morava-moravska-valaska-tinutul-autonom-al-vlahilor-romani-din-cehia-de-azi

Sărbători păgâne care au pătruns în tradițiile noastre creștine

„Să prăznuim Nașterea Domnului nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu! Nu lumește, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia, ci mai presus de lume, duhovnicește! Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire).” -Sfîntul Grigorie Teologul-

Cine este Moș Crăciun?

Trăim din nou „Magia sărbătorilor de iarnă” (precum atît de potrivit grăiesc reclamele publicitare), sărbători pe care eu le-aș numi „ale celor cinci moși” (mai mult sau mai puțin personificați în mintea noastră): Moș Niculae, Moș Ignat, Moș Ajun, Moș Crăciun și Moș Anul Vechi care se auto-clonează întru Anul Nou.

Puțini se întreabă însă ce înseamnă cuvîntul acesta: „magie” și cine sînt „moșii” cu pricina. Păi, magia era ocupația și meșteșugul magilor (maghdim la Babilonieni), a preoților păgîni (vrăjitorilor) care săvîrșeau adică slujbele de cinstire a dumnezeului lor Satana și a duhurilor lui1.

Iar magii erau neapărat bătrîni și foarte bărboși (adică moși), acesta fiind semnul „sfințeniei” și „înțelepciunii” lor.

Ce vreau să spun e că, în răstimpul ziselor sărbători „de iarnă” (măcar că la antipozi ele sînt de vară), omenirea – fie ea păgînă, eretică sau drept-credincioasă – se află cu adevărat stăpînită de puterea magică a Satanei mai mult decît în restul anului.

Căci eu aș zice că Moș Crăciun și ceilalți moși nu sînt nici măcar închipuiri ale unor oarecari magi (slugi diavolești), ci Satana însuși împreună cu alți voievozi ai cetelor drăcești.

Zicînd aceasta, mă sprijin întîi de toate pe un vechi colind (neaoș românesc), în care „Bătrînul Crăciun” poartă o mantie „cu soarele pe piept, luna pe spate și luceferii pe umeri”. Cu alte cuvinte, „Crăciun” nu e altul decît „stăpînitorul lumii acesteia”2 căzute, făptura cea mai bătrînă, Lucifer cel întîi zidit. (De aceea și magicienii purtau un asemenea veșmînt cu însemnele astrale, întru cinstirea și pomenirea stăpînului lor.)

Legat de aceasta, într-un manual de Religie pentru clasa a 4-a, am găsit o foarte hulitoare și tîmpită poezioară în care autorul (Goga Octavian) ne arată limpede că „Bătrînul Crăciun” nu e altul decît însuși Moș Satana, acela pe care maniheii l-au văzut în chipul „dumnezeului celui bun”.

Să citim stihurile, împreună cu tîlcuirea mea:

„Moș Crăciun, de Octavian Goga, Dragi copii din țara asta, vă mirați voi cum se poate Moș Crăciun, din cer, de-acolo să le știe toate, toate.” În ce ne privește, noi nu ne mirăm că „Moșul” le știe pe toate, dar luăm aminte că prin „cer” nu trebuie înțeles lăcașul lui Dumnezeu, ci văzduhul; în care, cu adevărat, stăpîne sînt duhurile răutății, păzind vămile către Cer și cerîndu-ne sufletul pentru a-l duce în adîncul iadului.

„Uite cum (urmează poetul), vă spune badea: Iarna-n noapte pe zăpadă, el trimite cîte-un înger la fereastră, să vă vadă. Îngerii se uită-n casă, văd și spun, iar Moșul are colo-n cer, la el în tindă, pe genunchi, o carte mare. Cu condei de-argint el scrie ce copil și ce purtare.”

Nimic mai limpede și mai adevărat: „Moșul” învechit în rele trimite fiecărui om cîte un înger căzut, care îl îndeamnă la rău și îi păzește păcatele, pe care Satana le însemnează în zapis, sau „carte”, pentru ca la judecată să vădească cum că acel suflet e al său. (Un asemenea „catastif” are și Sfîntul Înger păzitor, în care însemnează faptele bune ale muritorilor.)

Și singura cale de a șterge zapisul căderilor noastre e numai pocăința și Sfintele Taine ale Bisericii, împreună cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfinților și ale Sfinților Îngeri. Nerușinata poezioară se termină însă cu nădejdea pierzării noastre și a biruinței „Moșului”: „Și, de-acolo, știe Moșul, că-i șiret el, lucru mare!” Aferim! – e șiret ca o fiară, are în el toată viclenia, nu degeaba e numit „cel rău și viclean”.

Dar să ne întoarcem la înfățișarea „Moșului”, pe care tartorul cel mare și-a mai schimbat-o după vremi, oprindu-se la aceea a lui Santa-Claus, negustorul de Coca Cola Islandezo-American, ce-și trăiește acum biruința asupra întregii lumi (comuniștii l-au copiat sub numele de „Moș Gerilă”).

Toți știm cum arată personajul: are barbă și plete nefiresc de albe, însemnînd că zisul „Crăciun” e într-adevăr un moș foarte bătrîn, că e întruchiparea vechimii înseși; pe de altă parte, pîntecele rotund, de-abia stăpînit de lățimea centurii, rotunjimea chipului, roșeala obrajilor și a nasului borcănat ne arată că nu e deloc ros de vîrstă, ci dimpotrivă, viguros și foarte trupesc. Apoi, „Moșul” e deosebit de vesel: rîde gros pe sub mustață și ne face cu ochiul.

Avem așadar de-a face cu un moș prea-desfrînat, prea-învechit în rele. Dar însușirea de căpetenie a lui „Moș Crăciun” este mărimea de suflet, căci asta îi e meseria: să aducă tuturor daruri, pe care le poartă pe umăr într-un sac mare. Pe scurt, iată cea mai dezgustătoare închipuire a Ispititorului Satana, cel care dintru început Îl maimuțărește pe Dumnezeu Cel Vechi de Zile (adică veșnic), Făcătorul și Țiitorul a toate, Acela care ne dăruiește cele de nevoie. Iar cel rău ce ne dăruiește, de 7518 ani încoace? Libertatea trupească, împlinirea patimilor, închipuite prin dulciurile și jucăriile pe care le poartă în sacul cel umflat.

Iudeii cei vechi, Iudeii cei noi, întru aceeași necredință

Așa stînd lucrurile, vedem bine că sărbătoarea lui „Crăciun” este o mare biruință a diavolului asupra Creștinilor și o neputincioasă izbîndire a lui împotriva întrupării Dumnezeu-Cuvîntului. Căci acesta a fost cel mai minunat lucru din toată istoria minunată a lumii și cea mai mare taină, precum zice apostolul: „Mare este taina bunei-credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup!” (1 Timotei 3:16)” Astfel încît „Crăciunul” este și semnul deznădejdii Satanei; fiindcă, odată cu nașterea lui Dumnezeu în trup omenesc, el a și fost osîndit, chiar dacă împlinirea osîndei mai întîrzie o vreme.

În noaptea cînd S-a născut Hristos-Dumnezeu, Satana a știut fără îndoială că vremea stăpînirii lui asupra firii omenești a și luat sfîrșit, și bucuria mîndriei i s-a întunecat. De aceea se și străduiește atît să hulească praznicul Nașterii Domnului (ca și pe acela al Învierii, firește, și pe toate celelalte). Nimic de mirare în asta, ba chiar de înțeles. Înfricoșător e cînd hula vine din Biserica lui Hristos, adică din adunarea credincioșilor lui Ortodocși, care sînt Creștini în dar (căci Sfîntul Botez este dar!), însă păgîni din voința lor înșile. Iar împotriva acestei voințe nu se poate face nimic.

Cei botezați (care nu știu nici Crezul pe de rost, necum înțelesul lui!) au ales hotărît păgînismul cel vechi și l-au făcut dogmă între dogmele, adică între adevărurile dumnezeiești, ale dreptei-credințe. Precum zicea acum un veac și jumătate Sfințitul Ignatie Briancianinov, „lucrarea credinței pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrșitul hotărîtor…”

Păgânismul pătruns în inima Ortodoxiei este un semn vădit al apropiatului sfîrșit al acestei lumi și al celei de a doua veniri a Dumnezeu-Cuvîntului printre oameni. Așa a fost și la cea dintîi, adică la întruparea Lui: și atunci norodul ales al Iudeilor – împreună cu povățuitorii săi: arhiereii, bătrînii și cărturarii – trăia cu mintea în păgînătate, măcar că urma rînduielile Legii celei Vechi, dar fără să le înțeleagă.

De aceea nici nu L-au primit pe Cel vestit de prooroci, ci chiar au vrut să-L ucidă de la început, iar apoi L-au gonit, și L-au osîndit în sinedriu și într-un sfîrșit L-au răstignit. Să ne gîndim cine le-a vestit nașterea adevăratului lor Împărat? Cei trei împărați-magi, care erau păgîni!

Căci zice: „Iar dacă S-a născut Iisus în Vitleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată Magi de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicînd: Unde este Împăratul Iudeilor care S-a născut? Căci am văzut steaua Lui în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2:1, 2). Oare nu s-ar fi cuvenit ca steaua (care a fost de fapt Sfîntul Arhanghel Gavriil) să se arate învățătorilor de Lege, preoților și arhiereilor, adică acelora care știau proorociile, și ei să vestească poporului nașterea Pruncului? Ba așa s-ar fi cuvenit, doar că ei judecau cu totul trupește: își doreau întreaga putere în cetate, rîvneau cinstirile oamenilor și cărnurile jertfelor, ca niște zei. Ce le trebuia lor era un împărat pămîntesc, un alt Irod mai „global”, împreună cu care să lărgească stăpînirea pămîntească a lui Israil pînă la marginile lumii3. Dar, pentru aceasta, mai bine să-l ascultăm pe Sfîntul Ioan cel cu gura de aur:

„Aș putea fi întrebat: Dar pentru care pricină steaua s-a arătat Magilor? Ca să mustre nesimțirea Iudeilor și să le ia orice cuvînt de apărare pentru nerecunoștința lor. Pentru că Cel născut avea să pună capăt vechii viețuiri, chemînd întreaga lume la închinarea Lui, fiindcă avea să fie închinat și pe apă și pe uscat. De aceea, El deschide «neamurilor» [păgînilor] ușa chiar de la început, voind să-i învețe pe ai Săi prin cei străini. Căci – de vreme ce Iudeii n-au ținut seama de proorocii lor, care le vorbeau necontenit de venirea Lui – Dumnezeu a făcut să vină niște păgîni dintr-un pămînt îndepărtat pentru a-L căuta pe Împăratul născut printre ei, și astfel să afle Iudeii din gura Perșilor ceea ce nu voiseră să afle de la prooroci; și astfel să se încredințeze de nașterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată; iar de se vor împotrivi, să fie lipsiți de orice apărare. Ce cuvînt de dezvinovățire ar mai putea găsi Iudeii pentru că nu L-au primit pe Hristos după ce au avut mărturiile atîtor prooroci, după ce au văzut că Magii L-au primit numai prin arătarea unei stele [precum credeau ei] și că s-au închinat Celui născut?”

Iudeii n-au crezut nașterea lui Hristos, pentru că nu au vrut să o creadă!

Căci învățătorii de Lege chiar i-au spus lui Irod și Magilor unde avea să se nască Pruncul, precum citim: „Și, adunîndu-i [Irod] pe toți arhiereii și cărturarii norodului, i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au răspuns: În Vitleemul Iudeii“ (Matei 2: 4). „Ai văzut (zice același Ioan Gură de Aur) că toate s-au făcut spre mustrarea Iudeilor? Atîta vreme cît Iudeii nu-L vedeau pe Hristos, nu erau stăpîniți de invidie și dădeau mărturie despre adevăr; dar – cînd I-au văzut slava adusă de minuni, stăpîniți de invidie – n-au mai spus adevărul. Adevărul însă ieșea la lumină și tocmai vrăjmașii [arhiereii și cărturarii] îl întăreau mai mult.”

Iudeii nu au vrut să creadă nașterea Mîntuitorului (vestit lor – și doar lor! – prin prooroci) încă și dintr-o altă pricină: anume că, prin nașterea Sa, Acesta avea să-i judece pentru răutățile lor și întîi de toate pentru că, în loc să lumineze neamurile păgîne prin propovăduirea Legii Sale, ei făcuseră dimpotrivă, adică urmînd ei înșiși obiceiurile păgînești (încă de la ieșirea din Egipt și apoi în toată istoria care a urmat, precum citim în cărțile Cronicilor și în cele ale Împăraților).

Din aceeași pricină, nici noul neam ales al lui Dumnezeu (adică noi, Creștinii) nu vrea să creadă nici în Naștere, nici în Înviere, nici în Înălțare. Fiindcă știm (prin darul Sfîntului Botez) că, după acestea, Mîntuitorul Se va pogorî încă o dată ca Judecător al viilor și al morților, și ne va judeca pe toți încă și pentru cele mai mici fapte, și vorbe și gînduri ale noastre. Și cui îi place aceasta?! Încît e mult mai odihnitor să ne lăsăm pătrunși de magia păgînismului, să ne mulțumim cu bunăstarea rituală a pîntecelui, precum păgînii cei lipsiți de nădejdea vieții celei de veci. Care, în deznădejdea pierzării lor, se mîngîiau cu nebuneasca filosofie a trăirii clipei și ziceau cu eroică tînguire: „Mîncați, beți și vă veseliți, căci mîine vom muri!”4

Porcul faraonic și bradul cosmic

Așa ne lămurim de ce Moș Crăciun L-a biruit în inimile noastre pe Dumnezeu cel făcut om pentru noi, astfel încît uităm buna Lui vestire și Îi sărbătorim nașterea printr-un șir de petreceri neînchipuit de hulitoare, la care unii dintre păgîni nici nu îndrăznesc să viseze. Și ne pornim de la praznicul Sfîntului Ierarh Nicolae – apărătorul dreptei-credințe, pălmuitorul blestematului Arie – și facem din ziua cinstirii lui zi de prostire a copiilor noștri botezați și de îmbătare și desfrînare a noastră. Să nu uităm că sîntem în vremea Postului Nașterii Mîntuitorului, pe care mulți dintre noi îl ținem de bine-de rău (și asta tot din superstiție, din „obicei”, fără să știm de ce!). Iar apoi, chiar la sfîrșitul postului ce facem? Spurcăm totul în chip desăvîrșit, prăznuind sărbătoarea sîngeroasă (și cît de sîngeroasă!) a cărnii și sîngelui porcului nostru cel de toate zilele.

Cum se numește și al cui obicei este acesta, ca toți Creștinii să-și ucidă porcul de-odată și să-i mănînce urechea crudă și rărunchii abia pîrliți? Nu este oare acesta un obicei al păgînilor celor mai sălbatici și întunecați la minte? Și în ce zi, mai ales? De ziua Marelui Ierarh și Mucenic Purtător de Dumnezeu Ignatie (anul acesta s-a întîmplat chiar într-o Duminică!), cel care și-a dat (din voia sa!) carnea și sîngele mîncare leilor! Carne din care nu a rămas decît inima. Și de ce aceasta? Pentru ca păgînii ce l-au ucis să vadă cu ochii lor că Dumnezeul lui Ignatie într-adevăr locuiește în inima lui, așa cum el însuși le spusese. Căci, tăindu-i sfînta sa inimă în două, călăii lui au văzut scris pe cele două jumătăți, cu litere de aur: „Iisus” și „Hristos”.

Desfrînarea urmează apoi cu praznicul din ultima zi de post, în care îl cinstim nesmintit pe un „Moș” numit „Ajun”. Acum, i se aduc porcului ultimele cinstiri faraonice: e tăiat cu grijă, tocat, îmbălsămat cu ierburi aromatice și apoi dat la rece (și gustat, stropit cu rachiuri și vinuri; așa, de probă). Tot acum se dă cinstire, în locul Ziditorului, întregii zidiri, închipuită prin bietul brăduț verde tăiat din pădure, adus în casă și batjocorit cu felurite podoabe. Acest pom – în formă de piramidă, cu frunzișul în trepte – e „arborele cosmic” (cum zicea maestrul Mircea Eliade), închipuire a universului cu lumile sale, de la sub-pămînt și pămînt, pînă la cele din al nu știu cîtelea cer platonician. Așa și e împodobit: cu animăluțe, omuleți, coșari-drăcușori, globulețe (adică aștri și planete), cu tot felul de „spirite” și „entități”; pînă în vîrf, unde e „steaua învăpăiată”5, Luceafărul-Lucifer, întîia făptură zidită (precum am amintit și mai sus).

Apoi, ce se întîmplă în ziua Nașterii Domnului, am zis: Moș Crăciun se pogoară din cer în toate casele (pe coș, pe unde poate și el) și toată lumea se pune pe mîncare și pe băutură pînă la borîre (și pe altele, de care e și rușine a pomeni).

Dar, din nebunia deznădăjduită a petrecerii (adică din magie), nu ne oprim aici: urmează a doua zi „de Crăciun”, și a treia, și a patra, și a cincea și a șasea. După care, putem petrece necreștinește în chip liber, adică cu voie de la Biserică, în noaptea Anului Nou. La prima vedere, această sărbătoare nu se întemeiază pe nimic, calendarul nostru civil nefiind nici solar, nici lunar, ci unul convențional, abstract-practic (?!).

Și totuși, „Anul Nou” e urmarea vechii sărbători romane a Saturnaliilor, legată de solstițiul de iarnă. Atunci, cu voie de la stăpînire, se întîmplau cele mai mari fărădelegi, cetățenii nebunindu-se în iureșul unui carnaval care le amesteca și le răsturna pe toate: plebeii se făceau boieri, iar patricienii se făceau robi; bărbații se făceau muieri, iar ele se făceau bărbați; oamenii se amestecau cu satirii și cu nimfele, zeii se pogorau din Olimp și se împerecheau cu muritoarele.

Pe scurt, se săvîrșea o veselă slujbă de îndrăcire a tuturor. Așa e și acum la noi: la oraș se fac „revelioane”, iar la țară înfricoșate carnavaluri populare „tradițional românești”. Căci, fiind un praznic al libertății, egalității și fraternității, nu e de mirare că sărbătoarea „Anului Nou” a fost și este apărată cu atîta înverșunare atît de cei nebotezați, cît și de Creștinii drept-credincioși.

Doar că aceștia din urmă o fac spre mai greaua lor osîndă și spre mai marea bucurie a Satanei și a dracilor săi, deși „noaptea sfîntă dintre ani” (așa zice un cîntec) ar trebui să fie pentru duhurile cele necurate prilej de frică și de cutremur, auzindu-se ei blestemați de Dumnezeu prin gura Sfîntului Vasilie cel Mare, ale cărui molitfe înfricoșate se citesc în toate bisericile lui Hristos.

Să prăznuim nașterea Domnului precum Îi place lui Dumnezeu!

Aici, s-ar cuveni să ne oprim, căci zadarnică e răzvrătirea noastră împotriva lui „Moș Crăciun” și a cetei sale. Căci – dacă nici papa (atot-puternicul zeu de la Roma, înainte-mergătorul Ahtihristului celui mare și împărat al împăraților pămîntești, căruia chiar și președintele Americii, celălalt atot-puternic al lumii, îi sărută în genunchi inelul), așadar dacă nici papa nu l-a putut birui pe zisul „Moș Crăciun” – noi oare cine credem că sîntem?! Căci am auzit că „Sanctitatea Sa” (adică „Sfințenia Sa”, amîndouă cu „s” mare) l-a vorbit de rău pe „Moș” acum vreo cîteva săptămîni, cerîndu-le enoriașilor săi (sînt vreo două miliarde, unul mai păgîn decît altul) să nu-l mai cinstească (adică pe „Moș”), fiindcă nu ar fi Christian (adică el, „Moșul”).

Și ce credeți? Cică pentru o dată, supușii Faraonului de la Vatican nu s-au supus, măcar că de obicei se tăvălesc în țărînă, din prea-multă evlavie, cînd acesta le grăiește (gîngăvit) ceva, orice. Și asta în ciuda faptului că papa însuși e vechi de zile și de răutăți și că poartă tichie roșie cu margine de hermină albă (el zice că și asta e din vechime la papi) și pantofi roșii de la Prada! Pentru ascultare, zișii credincioși nu ar fi avut decît să-l bărbierească pe Santa-Claus de barba lui din vată pusă pe elastic și să-l boteze „Moș Papa”, și toată lumea ar fi fost mulțumită!

*

Și totuși nu vom sfîrși fără un scurt cuvînt cu putere multă de la Sfinții Părinți cei insuflați de Dumnezeu-Duhul. Căci, în ciuda stării jalnice a Bisericii Sale, avem totuși îndreptățire să ne bucurăm desăvîrșit, fiindcă Hristos-Dumnezeu S-a născut într-adevăr și l-a biruit pentru noi pe vrăjmașul diavol.

Și iată ce avem de făcut:

„Să prăznuim nașterea Domnului nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu! Nu lumește, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia, ci mai presus de lume, duhovnicește! Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinței și neascultării, ci cu cele ale vindecării și mîntuirii.

Nu cu cele ale zămislirii și nașterii celei trupești, ci cu cele ale înnoirii și nașterii celei duhovnicești. Și cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori și verdeață la pragurile ușilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim ulițele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier și zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simțurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate și intrări ale păcatului. Să nu ne subțiem și să ne moleșim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului și a cărei bunătate este a se păstra netrebnică.

Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meșteșuguri de vopsele, care mint frumusețea cea firească și s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospețe, cu cîntece și cu beții, cu care știu înjugate paturile și curviile. […] Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri și de bucate, gătind și pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase și mirositoare, dresurile și îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preț. […] Ci acestea să le lăsăm Elinilor [păgînilor], și trufiilor și praznicelor lor, acelora care numesc «dumnezei» pînă și pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace și care așadar îl slujesc și-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori și ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, și în legea cea dumnezeiască și în povestirea atît despre altele, cît și despre acelea ale praznicului de acum. Ca astfel desfătarea să fie potrivită și nu departe de Cel ce ne-a chemat” (Sfîntul Grigorie Teologul).

Note

1 Precum zice Psalmistul, că: „Toți dumnezeii neamurilor sînt draci, iar Domnul cerurile a făcut” (Psalmul 95:5).

2 Precum l-a numit pe Satana Însuși Mîntuitorul, la Ioan 12:31. „Și l-a numit așa nu ca pe un stăpîn de drept, ci ca pe unul dintre barbarii sălbatici care stăpînește prin legea tiraniei […]. Căci [Satana] i-a supus pe oameni prin păcat și îi mînă ca pe o turmă care, despărțindu-se de Dumnezeu, este luată în stăpînire de străini” (Sfințitul Teofilact al Bulgariei).

3 Ceea ce vor Iudeii pînă în ziua de azi, cînd sînt chiar aproape să-și vadă nălucirea cu înșiși ochii lor: căci împărăția lor e tot pămîntul, iar împăratul lor pămîntesc – Antihristul cel mare, pe care îl vor încorona la Ierusalim – este aproape să se nască.

4 Precum zice Proorocul Isaia despre păgînii Iudei ai vremii lui: „Iată bucuria și veselia, boi tăiați și oi junghiate. Toți mănîncă din carne, și beau vin [și zic]: Să mîncăm și să bem, căci mîine vom muri!” (Isaia 22:13). Iar apoi, certînd necredința în înviere a Corintenilor, Sfîntul Apostol Pavel îl amintea și el pe Isaia, zicînd: „Dacă morții nu învie, să mîncăm și să bem, căci mîine vom muri!” (1 Corinteni 15:32). Stih pe care Sfințitul Teofilact al Bulgariei îl tîlcuiește așa:
„Dacă morții nu învie – zice – și dincolo nu e nici un cîștig, înseamnă că postul, înfrînarea și depărtarea de cele rele sînt de prisos – precum zice Teodorit. Și atunci să dobîndim bunătățile lumii acesteia: să mîncăm, să bem și să benchetuim, fiindcă numai pe acestea avem să le dobîndim. Pavel a luat acest cuvînt de la Isaia, ca să batjocorească necunoștința acelora ce zic că nu este înviere. Căci și Isaia arată că aceste cuvinte le ziceau unii deznădăjduiți. […] Dar «să mîncăm și să bem, căci mîine murim» era și parimie veche ce se zicea de către Laconi, precum arată deslușitor Fotie (în Amfilohia, întrebarea 172). Pentru aceasta și un voievod de oști al Lacedemoniei, urmînd a doua zi de dimineață să înceapă războiul cu vrăjmașii, își îndemna ostașii: Să mîncăm și să bem, căci mîine vom cina împreună cu Pluton!” Adică cu Hades, zeul iadului și al morții, la Elini. Unul din chipurile satanei.

5 Așa se numește o medalie masonică.

Sursa: https://axaneamului.ro/posts/magazine/axa-ii/30/ortodoxia-noastra-cea-pagina-despre-mos-craciun-porcul-faraonic-si-bradul-cosmic/Scris de Florin Stuparu  Publicat la 31 Decembrie 2009

În fiecare an, pe 25 decembrie, creştinii din întreaga lume slăvesc Naşterea Domnului. VIDEO

 

 

 

 

Naşterea Domnului – Craciunul, este primul praznic imparatesc cu data fixa, serbează nasterea Mantuitorului si este slăvită de  crestinii din intreaga lume in fiecare an pe 25 decembrie. 

Biserica Ortodoxa priveste naşterea Fiului lui Dumnezeu ca inceputul lucrarii Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa suprema pe Cruce, pentru om şi a sa mântuire.

In lumea veche accentul era pus pe ziua morţii si a invierii divinităţilor si mai putin pe nasterea acestora. La inceput, Biserica obisnuia sa considere mai importante sarbatoarea mortii si a invierii Mantuitorului. Drept dovadă, calendarele crestine ţin vie amintirea posteritatii si nu datele de nastere ale mucenicilor si ale Sfintilor.

Vechimea sarbatorii se poate observa in documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.Perioada respectivă este o pata neagra pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiasca Nasterea Domnului, acestia au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia.„în primele trei secole creştinii nu au avut o sărbătoare specială dedicată Naşterii“; „prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus se află în Stromatele lui Clement Alexandrinul, autor din secolul al II-lea. La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide“; „până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, data epifaniei“; „Aniversarea naşterii lui Iisus pe 25 decembrie apare pentru prima dată la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arius la Sinodul de la Niceea“;

 Deoarece Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 7 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu.  

„Data Crăciunului s-a suprapus, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi Sol invictus («Soarele neînvins»), impusă la Roma încă de pe vremea lui Heliogabal şi susţinută de Constantin cel Mare. Astfel, sărbătoarea păgână, legată de cultul Soarelui, care în decembrie renăştea «din propria cenuşă», avea să-şi schimbe semnificaţia, devenind sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu“.

 In ţările in care crestinii sunt majoritari Craciunul este o sarbatoare legală si se prelungeste si in ziua urmatoare, 26 decembrie: a doua zi de Craciun.

Dacă in Apus Nşterea se sărbătorea in fiecare an pe 25 decembrie, în Rasarit, aceasta sarbatoare coincidea cu Botezul Domnului, la data de 6 ianuarie, zi numita de regulă sarbatoarea Arătării Domnului. Răsăritenii considerau ca Mantuitorul S-a născut şi a fost botezat în aceeaşi zi.

Totuşi, atât in Orient, cât şi in Occident Nasterea Domnului era prăznuita la aceeaşi dată, insa diferenţele apărute  între calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sărbatoarea Naşterii Mantuitorului să nu mai coincidă.

Despărţirea sarbatorii Nasterii de cea a Botezului a avut loc la Biserica din Antiohia in jurul anului 375, iar mai apoi la Constantinopol in 379, când Sf. Grigore de Nazianz a tinut o predica festiva care mai tarziu va deveni izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma, care va compune canonul  Naşterii. In prezent, doar creştinii din Armenia sărbatoresc Craciunul la data de 6 ianuarie, precum in vechime.

Craciunul este praznuit de catre credincioşi după calendarul gregorian pe 25 decembrie, în timp ce calendarul iulian considera ca acest lucru s-a petrecut pe 7 ianuarie, diferentele dintre calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sarbatoarea Nasterii Mantuitorului sa nu mai coincida.

Mantuitorul se naşte din Preasfanta Fecioara Maria pentru a mantui neamul omenesc, conform Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii in cetatea Betleemului, intr-o iesle simpla, intr-o pestera saraca. Atat Iosif, cat si Maria au venit de la Nazaret in Betleem cu ocazia recensamantului ordonat de proconsulul Quirinius, de pe vremea imparatului Octavian Augustus. Totusi, negasind gazduire in cetate, se adapostesc intr-o peşteră păstoreasca, unde Maria Il va naşte pe Pruncul Sfant.

Desi, conform tradiţiei, se spune ca trei magi au venit să se inchine Pruncului Sfant în ziua Nasterii Sale (sau, conform Traditiei Bisericii Romano-Catolice, 12 zile mai tarziu), Sfanta Scriptura pomeneste mai multi intelepti fara sa precizeze numarul acestora şi momentul in care acestia au venit.

Magii îi aduc Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie, daruri şi simboluri care aveau o semnificatie aparte: aur deoarece Hristos era impărat, tămâie, precum unui Dumnezeu şi smirnă precum aceluia ce va patimi si va muri pentru pacatele noastre.

Postul Craciunului ţine 40 de zile si se sfârşeşte în seara de Craciun dupa litie.   Printre obiceiurilede Craciun aducem aminte de Taierea porcului in ziua de Ignat (20 decembrie), un moment premergator Craciunului dar si iubitele colinde. Prepararea mancarurilor capata dimensiunea unui ritual stravechi: cârnaţii, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, jumările, chişca si cozonacul vor sta pe masa ta la loc de cinste alaturi de vinul rosu.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a căpătat o popularitate deosebită, mai ales în Evul Mediu,  odată cu răspîndirea creștinismului în toată Europa și nu numai.  Sînt cunoscute multe explicații ale denumirii Crăciunului. Dintre toate mai convingătoare pare a fi cea care vine din străvechiul cuvânt „creare”, ce înseamnă „naștere”.

Sărbătoarea Crăciunului este precedată de o perioadă de post, așa-numitul Post al Crăciunului. Postul durează şase săptămîni, între 15 decembrie şi 24 decembrie pentru cei care sărbătoresc Crăciunul pe stil nou şi 24 decembrie − 7 ianuarie pentru cei care sărbătoresc pe stil vechi, în timpul căruia este interzisă consumarea produselor din carne, ouă şi lapte.

În acest post, creștinii ortodocşi consumă bucate tradiționale precum: borș gros, borş din legume cu fasole sau cartofi, geandră de mămăligă, bucate din cartofi, legume, murături, fasole, turte cu mac etc.

În perioada timpurie a creştinismului, Paştele era principala sărbătoare. Naşterea Domnului nefiind celebrată în lumea veche, accentul era pus pe ziua morţii şi a invierii divinitatilor si mai putin pe naşterea acestora.

La început, Biserica obişnuia să considere mai importantă comemorarea morţii si  invierii Mântuitorului. Drept dovadă  calendarele creştine ţin vie amintirea posteritaţii şi nu datele de naştere ale mucenicilor si ale Sfintilor. Vechimea sărbătorii se poate observa în documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.

Aşa se explică de ce Crăciunul a fost ignorat de creştinii din primele secole, doar Matei şi Luca menţionând episodul de la Betleem. 

Aceasta perioada este o pata neagră pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiască Nasterea Domnului, acestia au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia.

 

În cel de-al patrulea secol, mai-marii Bisericii au decis să instituie şi această sărbătoare. Biblia nu menționează o dată anume (fapt folosit ulterior de puritani pentru a protesta împotriva acestei sărbători). Deşi anumite detalii ar sugera că s-ar fi petrecut primăvara (păstorii), papa Iulius I a preferat data de 25 decembrie, cel mai probabil pentru ca noua sărbătoare  să integreze mai vechi festivaluri păgâne cum ar fi Saturnalia.

Numită mai întâi Naşterea Domnului, sărbătoarea s-a încetățenit în Egipt până în 432, iar în Anglia prin secolul al VI-lea. Până la finele secolului al VIII-lea deja ajunsese şi în Scandinavia. Conform ritului vechi, în Biserica greacă şi rusească se sărbătoreşte la 13 zile după 25, cunoscută şi ca ziua celor trei magi.

Stabilind Crăciunul în acelaşi timp cu sărbătorile tradiționale care celebrau solstițiul de iarnă, liderii ecleziastici sperau să îmbunătățească şansele sale de a câştiga popularitate printre oamenii de rând, dar nu au elaborat nişte norme clare pentru a marca evenimentul. Până în evul mediu creştinismul înlocuise practicile păgâne. De Crăciun, credincioşii se duceau la biserică, apoi luau o masă copioasă într-o atmosferă de carnaval similară celei de la Mardi Gras.

În fiecare an un cerşetor sau un student era ales ‘rege’ şi ceilalți se declarau supuşii lui. Cei săraci colindau casele bogaților pretinzând cea mai bună mâncare a lor, iar dacă nu le răspundeau cerințelor, le jucau tot felul de feste. Crăciunul devine un timp în care clasa privilegiată are ocazia de a-şi răscumpăra datoriile reale sau imaginare față de marginalii societății.

La începutul secolului al XVII-lea, un val de reformă aduce schimbări în modul de celebrare a Crăciunului în Europa. Când Cromwell şi forțele sale puritane se înstăpânesc asupra Angliei în 1645, se doreşte eliminarea decadenței din societatea engleză şi una din măsuri presupunea anularea Crăciunului. Republica nu durează mult însă şi la venirea pe tron a lui Carol al II-lea este restaurat şi deja popularul şi iubitul Crăciun. Coloniştii din America, care sosesc pe noul pământ în 1620, erau şi mai puritan în credința lor. Drept urmare, Crăciunul nu a fost celebrat în  istoria timpurie a Americii.

Ba mai mult, în Boston, între 1659 şi 1681 era interzisă sărbătorirea. Oricine propovăduia spiritul Crăciunului era amendat cu cinci şilingi. Dimpotrivă, în Jamestown, John Smith a permis ca Naşterea Domnului sa fie prilej de voie bună.

După revoluția americană, obiceiurile englezeşti decad de tot, Crăciunul fiind declarat sărbătoare oficială abia în 1870. Americanii secolului al XIX-lea îl transformă de altfel dintr-un carnaval într-o zi de pace menită să o petreci cu familia. Dar de ce a izbucnit interesul pentru Crăciun acum? Secolul al XIX-lea era o perioadă de turbulențe şi de conflicte sociale. Rata de şomaj atingea cifre mari şi de obicei revoltele celor nevoiaşi aveau loc cam în această perioadă a anului. În anul 1828, la New York se înfiintează prima brigadă de poliție ca urmare a unei astfel de răscoale. Această întâmplare i-a determinat pe unii membri ai claselor superioare să înceapă să revizuiască sărbătoarea.

Deja în 1819 scriitorul Washington Irving publică “The Sketchbook of Geoffrey Crayon, gent.”, o serie de povestiri despre petrecerea acestui eveniment religios într-o vilă englezească. În scrierile sale vorbeşte desre un moşier care invită țăranii de pe pământurile lui să ia masa cu el. În comparație cu problemele cu care se confruntă societatea americană, la Irving oamenii par să fie într-o deplină armonie. Asta deoarece scriitorul crede cu tărie că sărbătoarea ar trebui să exprime pacea şi unitatea dintre oameni, în ciuda diferențelor sociale.

Personajele sale se bucură de vechile tradiții, ba chiar încoronează şi un ‘rege al festelor’ ca în evul mediu. Cartea lui irving nu se bazează însă pe nicio experiență personală, el neparticipând la vreo sărbătoare, ba mai mult, mulți istorici consideră că relatările lui Irving au ‘inventat’ într-un fel tradiția în America, acesta pretinzând că descrie veritabile cutume.

Tot cam în această perioadă, autorul englez Charles Dickens a creat clasica poveste “A Christmas Carol”, cu un mesaj puternic care glorifică importanța generozității şi a bunăvoinței față de toți semenii. Dickens atinge o coardă sensibilă atât a englezilor cât şi a americanilor, care încep să conştientizeze beneficiile celebrării Crăciunului. Familiile devin totodată mai puțin rigide şi mai sensibile la nevoile emoționale ale copiilor.

Crăciunul oferea părinților ocazia de a fi atenți şi foarte darnici față de copii fără ca mărinimia să pară răsfăț peste măsură. Odată cu acceptarea Crăciunului ca sărbătoare familială prin excelență, vechile tradiții încep să iasă iarăşi la suprafață. În următorii 100 de ani americanii au creat un Crăciun în felul lor, în care au înglobat mai toate elementele prinse din alte culturi, incluzând brazii decorați, felicitările sau nelipsitele cadouri.

Deşi mulți pretindeau că sărbătoreau Crăciunul aşa cum se făcea odinioară, adevărul este că americanii au reinventat o sărbătoare pentru a umple un gol cultural al unei națiuni aflate în plină afirmare.

 

Unul din obiceiurile principale ale Crăciunului este colindatul. În mod tradițional, obiceiul colindatului în Moldova este practicat numai de către băieți, flăcăi, care colindă în ziua de Crăciun. Prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, se vestește Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții satului cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu-se casele, gospodăriile și creștinii.

 Colindele  de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea colindelor se pierde în negura istoriei. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, cetele de copii, purtînd cu ei o stea în centrul căreia e plasată icoana cu chipul pruncului Isus își încep majoritatea colindelor cu„Steaua sus răsare”.

 

 

 

 

Colindătorii poartă trăistuţe în care pun darurile oferite de gazde, obiceiul semnificînd, noroc şi belşug în casa gospodarului. Cadoul tradițional pentru colindători este pîinea (simbol al belșugului), pentru flăcăi – colaci mari pregătiți special, pentru copii – colaci mai mici, hulubi, înnodăței, nuci și bomboane.

Merită atenție obiceiul gospodinelor, ce ține de pregătirea bucatelor și colacilor pentru colindători. Coacerea colacilor de ritual impune anumite canoane pentru femeia gospodină. Potrivit tradiției din primul aluat se face un colac special, numit „Crăciun” sau „Crăciunel” în formă de cifra opt neîncheiată. Crăciuneii se pun la icoană și se păstrează pînă primăvara, urmînd să fie împărțiți la vite pentru a fi sănătoase.

Înainte de Ajun se sărbătorește Ignatul – ziua cînd în familiile de la țară se taie porcul, din care sînt preparate bucatele de Crăciun. În culturile străvechi, porcul era considerat un animal sacru pe care îl jertfeau în onorarea zeilor, primăvara, cînd începea anul agricol, anul în general. Sacrificarea ritualică a porcului înaintea principalelor sărbători de iarnă a căpătat sensul de jertfă adusă Soarelui, care se crede că moare și apoi învie la solstițiul de iarnă. În sprijinul demonstrării legăturii între porcul tăiat înaintea Crăciunului și cultul solar este și numele Ignat.

Tradiţia Pomului de Crăciun este foarte recentă,  fiind un import nemţesc. 

În ziua de Ajun se prepară un anumit număr de bucate de post, din acele cereale, legume și fructe, care se cultivă peste an, pentru a rodi din belșug: grîu fiert îndulcit cu miere și nuci, prune afumate, bob fiert, sarmale cu crupe, vărzare, ciuperci tocate cu usturoi, fasole făcăluite, toate fiind cu grijă aranjate pe masa din „casa mare”. Numărul mîncărurilor pregătite este considerat magic – 7, 9 sau 12.

La masă se așează după ce bucatele sînt sfințite de preot. Resturile de bucate trebuie să rămînă pe masă, deoarece se crede că cei răposați vor veni să guste din ele. Masa din Ajun este considerată una specială, la care participă după cum se crede în popor nu numai cei vii, ci și cei răposaţi.

Masa din prima zi de Crăciun este mult mai bogată. Moldovenii se străduiesc ca pe masa de sărbătoare să nu lipsească bucatele preparate din carne de porc, ceea ce simbolizează dorinţa de a avea un trai îmbelşugat. Tradițional la masa de Crăciun se servesc: friptură și cîrnaţi de porc, sarmale, răcituri, peşte, pîine, crăciunei, fructe, dulciuri şi băuturi. În Moldova este atestat și obiceiul de a mânca mămăligă în ziua de Crăciun, căreia îi sînt atribuite conotații magice.

Pentru fiecare dintre noi, Craciunul reprezintă un moment deosebit. Este o sărbătoare care ne adună la casa părintească, lîngă cei dragi. În aceste momente privim viaţa altfel, îi vedem pe ceilalţi într-o lumină mai favorabilă, ne deschidem sufletul mai uşor.

 

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR !

 

 

 

 

 

 

Cristian Bădiliţă – „Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti. Un ghid pentru credincioşii din secolul XXI“,  Editura Vremea, ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

http://calendarulortodox.ro/sarbatori/nasterea-domnului-craciunul

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-o-sarbatoare-odinioara-interzisa

http://adevarul.ro/cultura/carti/craciunul-intelesul-tuturor-fapt-sarbatoare-adevarat-traditional-spiritual-nu-stie-vine-cuvantul-video-