SĂRBĂTOAREA DE ARMINDENI LA ROMÂNI ȘI ADEVĂRATA SEMNIFICAȚIE A ZILEI DE 1 MAI

 

 

 

 

Despre Ziua Muncii ştim cu toţii câte ceva. Despre Armindeni – revenit, ca pretext al grătarelor de fiecare întâi mai, în România post-decembristă – ştim mai puţine și de-aceea, o să pornim povestea de la ziua Sfântului Irimia , cel care avea darul proorociei şi era serbat la fiecare început de Florar.

Etimologia cuvântului „Armindeni” își are originea în sintagma slavonă pentru „Ziua lui Ieremia” – „Ieremii-dini”.

Unele cutume ale lui se suprapun peste cele ale Sângiorzului, ori ale Sângiorgiului (Sfântul Gheorghe), sărbătorit cu o săptămână înainte, care la rândul lor se suprapun peste serbările mai vechi, păgâne, ale Cavalerului Trac, fiind vorba în primul rând la o serie de obiceiuri legate de începutul anului agricol, de relaţia omului cu natura explodând de verde, de floare, de parfumuri…

 În „Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Nicolae Vătămanu istoriseşte despre ziua de Armindeni când dumbrava (ori codrul) de la Băneasa se umplea de boieri şi cucoane, „ieşiţi” în natură, să se bucure de parfumul de „verde crud”, „de mugur alb şi roz şi pur” (cum avea să spună, mult mai târziu, poetul). Era în primii ani ai secolului al XIX-lea, iar Băneasa abia începea a se numi… Băneasa, după dumneaiei, soaţa Banului Dumitrache…

Ehei, ce vremuri erau acelea, când, în vreme ce boierii şi boieroaicele se hârjoneau în poiană, „la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţe tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme”…
Cu numai câţiva ani mai înainte de întâmplările astea din dumbrava Ghiculeştilor, vodă Alexandru Ipsilanti (bunicul acelui Alexandru Ipsilanti care l-a trădat pe Tudor Vladimirescu), pusese să i se construiască în balta de la Herăstrău un chioşc de lemn, unde ieşea de Armindeni, cu curtea întreagă după el. Soarele, înteţit deodată, dădea ierburilor din jur un miros plăcut, de clorofilă dogorită, iar vodă se întindea la sfat, cu dregătorii domneşti, sorbindu-şi cafeaua cu gesturile deprinse-n Fanar.

În vremea asta, doamna Ţării (care, ce-ntâmplare, avea şi-un fiu domnitor, pe tronul celuilalt principat, al Moldovei) ieşea cu barca pe lac, cu gureşele domniţe după ea…

De nu mai ştiai dacă zgomotul care se-aude dinspre baltă e al broaştelor şi-al raţelor cu boboci, ori al femeilor îmbrăcate-n atlazuri.

 În popor, Armindenului i se mai zice şi „ziua beţivilor”!

Din cartea „Odinioară în Bucureşti”, a lui Alexandru Predescu,  aflăm povestea chefurilor „din livezile lui Bellu”… Era spre jumătatea secolului al XIX-lea, când, dacă e să dăm crezare cronicarului, baronul Barbu Bellu îşi deschidea moşia pentru protipendada vremii. Cuconi, cuconiţe, slugi, lăutari… umpleau locul şi veselia urca până la cer.

„Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului.

Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor.

Chiar şi plăcintele răsturnate în tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor”.

Dar ştiţi ce-i curios în toată povestea asta? Că până şi după 1858, după ce baronul Bellu şi-a donat livada oraşului, ca să se facă în locul ei un cimitir, târgoveţii şi boierii au continuat să vină de Armindeni în locurile ştiute, chefuind după cum le era obiceiul… ca şi cum vecinătatea crucilor celor stinşi nu făcea decât să le înteţească dorinţa de a se veseli…

Ceva-ceva din exuberanța acelor vremuri a surprins și Preziosi, în desenele sale, din care nu lipsesc primele… îmbăieri, de mai, în apa Dâmboviței sau a Colentinei! (https://jurnalul.antena3.ro/).

 

 

 

 

 

1 MAI – O SĂRBĂTOARE MAGICĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA ADEVĂRATĂ A ZILEI DE 1 MAI

 

Furată pentru o vreme de comuniști, ziua de 1 Mai are la români străvechi tradiții magice, de înviorare a pământului și de belșug.

În această zi se serbează Armindenul, ce se mai zice și Armindeni, Armendina, Armindin și Arminder.

Sărbătoarea este închinată îndeosebi vegetației și vitelor, pentru prosperitatea celor vrednici.

În ajunul acestei zile, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp, ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului.

Dimineața, oamenii se spală cu rouă, ca să fie sănătoși.

Arminden i se spune și unei crengi verzi sau unui pom curățat de ramuri până aproape de vârf și împodobit cu flori și cu spice de grâu.

Creanga este adusă din pădure cu o zi înainte, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde se lasă până la seceriș.

Din lemnul Armindenului se face foc când se coace prima pâine făcută din făina grâului nou.

 

În ziua de Armindeni se împodobesc cu crengi verzi stâlpii porților și ai caselor, intrările în adăposturile vitelor și în alte acareturi ale gospodăriei, pentru ca oamenii să fie feriți de duhurile rele.

La casele cu fete de măritat se pun puieți de mesteacăn în fața porții.

Armindenul este și sărbătoarea boilor.

În această zi nu se pune mâna pe coarnele boilor și nu se înjugă animalele, crezându-se că, altfel, vitele vor pieri, iar oamenii se vor îmbolnăvi.

Tot la Armindeni are loc și Băutul Mărțișorului, o petrecere câmpenească prilejuită de scoaterea mărțișorului agățat în piept sau legat la mână în ziua de 1 Martie.

La 1 Mai este și Ziua Pelinului.

Românii petrec la iarbă verde, cu miel fript și alte bucate alese, stropite din belșug cu vin pelin, pentru înnoirea sângelui și sănătatea oamenilor.

Considerat plantă magică, pelinul este purtat la pălărie, în sân, este pus pe mese și în paturi, pentru alungarea duhurilor rele.
Sărbătoarea se ține și pentru păstrarea vinului vechi, ca vinul de anul trecut ”să nu facă floare”.

Oamenii nu muncesc de Armindeni, spunând că în această zi nici rândunele nu-și lipesc cuibul.

În ziua de Armindeni femeile nu frământă pâine, că altfel se mucegăiește, și merg la câmp sau la pădure, ca să caute ierburi de leac. Se spune că, dacă plouă în Ziua Pelinului, va mai ploua încă 40 de zile.

Adrian Bucurescu

VINE, VINE, PRIMĂVARA !

  Vă amintiţi cântecelul acela frumos, care începe cu „vine, vine primăvara!”? Ei bine, aţi învăţat, poate, la şcoală că el a fost compus de Ciprian Porumbescu. Este adevărat, muzica e a lui. Ba chiar şi versurile primei variante i-au aparţinut.

Însă Porumbescu n-a scris niciodată, absolut niciodată cântece de clasă, cântece ideologice, în acest sens.

Cântecelul de primăvară a fost compus în 1880, cu mult înainte chiar de incidentul american pe care-l pomeneam mai devreme. Versurile compuse de el celebrau pur şi simplu reînvierea naturii.

Este drept că, în calitate de preşedinte al Societăţii Arboroasa a studenţilor români originari din Bucovina, el a semnat, în 1875, o telegramă prin care transmitea României condoleanţe pentru acele teritorii ale ei care se aflau sub ocupaţie habsburgică.

Era un patriot de factură… romantică, iar gestul lui era mai degrabă potrivit cu o altă sărbătoare din mai, anume…  

 

 

 

 

 

 

 

Surse: „1 Mai, Ziua Pelinului şi a Armindenului”; „Armindenii, în Bucureştii de odinioară… Înainte de grătarul de Ziua Muncii, românii se veseleau de Ziua beţivilor”

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/de-la-armindeni-si-ziua-pelinului-la-ziua-betivilor-si-ziua-muncii

 

 

Publicitate

În fiecare an, pe 25 decembrie, creştinii din întreaga lume slăvesc Naşterea Domnului. VIDEO

 

 

 

 

Naşterea Domnului – Craciunul, este primul praznic imparatesc cu data fixa, serbează nasterea Mantuitorului si este slăvită de  crestinii din intreaga lume in fiecare an pe 25 decembrie. 

Biserica Ortodoxa priveste naşterea Fiului lui Dumnezeu ca inceputul lucrarii Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa suprema pe Cruce, pentru om şi a sa mântuire.

In lumea veche accentul era pus pe ziua morţii si a invierii divinităţilor si mai putin pe nasterea acestora. La inceput, Biserica obisnuia sa considere mai importante sarbatoarea mortii si a invierii Mantuitorului. Drept dovadă, calendarele crestine ţin vie amintirea posteritatii si nu datele de nastere ale mucenicilor si ale Sfintilor.

Vechimea sarbatorii se poate observa in documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.Perioada respectivă este o pata neagra pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiasca Nasterea Domnului, acestia au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia.„în primele trei secole creştinii nu au avut o sărbătoare specială dedicată Naşterii“; „prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus se află în Stromatele lui Clement Alexandrinul, autor din secolul al II-lea. La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide“; „până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, data epifaniei“; „Aniversarea naşterii lui Iisus pe 25 decembrie apare pentru prima dată la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arius la Sinodul de la Niceea“;

 Deoarece Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 7 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu.  

„Data Crăciunului s-a suprapus, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi Sol invictus («Soarele neînvins»), impusă la Roma încă de pe vremea lui Heliogabal şi susţinută de Constantin cel Mare. Astfel, sărbătoarea păgână, legată de cultul Soarelui, care în decembrie renăştea «din propria cenuşă», avea să-şi schimbe semnificaţia, devenind sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu“.

 In ţările in care crestinii sunt majoritari Craciunul este o sarbatoare legală si se prelungeste si in ziua urmatoare, 26 decembrie: a doua zi de Craciun.

Dacă in Apus Nşterea se sărbătorea in fiecare an pe 25 decembrie, în Rasarit, aceasta sarbatoare coincidea cu Botezul Domnului, la data de 6 ianuarie, zi numita de regulă sarbatoarea Arătării Domnului. Răsăritenii considerau ca Mantuitorul S-a născut şi a fost botezat în aceeaşi zi.

Totuşi, atât in Orient, cât şi in Occident Nasterea Domnului era prăznuita la aceeaşi dată, insa diferenţele apărute  între calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sărbatoarea Naşterii Mantuitorului să nu mai coincidă.

Despărţirea sarbatorii Nasterii de cea a Botezului a avut loc la Biserica din Antiohia in jurul anului 375, iar mai apoi la Constantinopol in 379, când Sf. Grigore de Nazianz a tinut o predica festiva care mai tarziu va deveni izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma, care va compune canonul  Naşterii. In prezent, doar creştinii din Armenia sărbatoresc Craciunul la data de 6 ianuarie, precum in vechime.

Craciunul este praznuit de catre credincioşi după calendarul gregorian pe 25 decembrie, în timp ce calendarul iulian considera ca acest lucru s-a petrecut pe 7 ianuarie, diferentele dintre calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sarbatoarea Nasterii Mantuitorului sa nu mai coincida.

Mantuitorul se naşte din Preasfanta Fecioara Maria pentru a mantui neamul omenesc, conform Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii in cetatea Betleemului, intr-o iesle simpla, intr-o pestera saraca. Atat Iosif, cat si Maria au venit de la Nazaret in Betleem cu ocazia recensamantului ordonat de proconsulul Quirinius, de pe vremea imparatului Octavian Augustus. Totusi, negasind gazduire in cetate, se adapostesc intr-o peşteră păstoreasca, unde Maria Il va naşte pe Pruncul Sfant.

Desi, conform tradiţiei, se spune ca trei magi au venit să se inchine Pruncului Sfant în ziua Nasterii Sale (sau, conform Traditiei Bisericii Romano-Catolice, 12 zile mai tarziu), Sfanta Scriptura pomeneste mai multi intelepti fara sa precizeze numarul acestora şi momentul in care acestia au venit.

Magii îi aduc Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie, daruri şi simboluri care aveau o semnificatie aparte: aur deoarece Hristos era impărat, tămâie, precum unui Dumnezeu şi smirnă precum aceluia ce va patimi si va muri pentru pacatele noastre.

Postul Craciunului ţine 40 de zile si se sfârşeşte în seara de Craciun dupa litie.   Printre obiceiurilede Craciun aducem aminte de Taierea porcului in ziua de Ignat (20 decembrie), un moment premergator Craciunului dar si iubitele colinde. Prepararea mancarurilor capata dimensiunea unui ritual stravechi: cârnaţii, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, jumările, chişca si cozonacul vor sta pe masa ta la loc de cinste alaturi de vinul rosu.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a căpătat o popularitate deosebită, mai ales în Evul Mediu,  odată cu răspîndirea creștinismului în toată Europa și nu numai.  Sînt cunoscute multe explicații ale denumirii Crăciunului. Dintre toate mai convingătoare pare a fi cea care vine din străvechiul cuvânt „creare”, ce înseamnă „naștere”.

Sărbătoarea Crăciunului este precedată de o perioadă de post, așa-numitul Post al Crăciunului. Postul durează şase săptămîni, între 15 decembrie şi 24 decembrie pentru cei care sărbătoresc Crăciunul pe stil nou şi 24 decembrie − 7 ianuarie pentru cei care sărbătoresc pe stil vechi, în timpul căruia este interzisă consumarea produselor din carne, ouă şi lapte.

În acest post, creștinii ortodocşi consumă bucate tradiționale precum: borș gros, borş din legume cu fasole sau cartofi, geandră de mămăligă, bucate din cartofi, legume, murături, fasole, turte cu mac etc.

În perioada timpurie a creştinismului, Paştele era principala sărbătoare. Naşterea Domnului nefiind celebrată în lumea veche, accentul era pus pe ziua morţii şi a invierii divinitatilor si mai putin pe naşterea acestora.

La început, Biserica obişnuia să considere mai importantă comemorarea morţii si  invierii Mântuitorului. Drept dovadă  calendarele creştine ţin vie amintirea posteritaţii şi nu datele de naştere ale mucenicilor si ale Sfintilor. Vechimea sărbătorii se poate observa în documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.

Aşa se explică de ce Crăciunul a fost ignorat de creştinii din primele secole, doar Matei şi Luca menţionând episodul de la Betleem. 

Aceasta perioada este o pata neagră pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiască Nasterea Domnului, acestia au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia.

 

În cel de-al patrulea secol, mai-marii Bisericii au decis să instituie şi această sărbătoare. Biblia nu menționează o dată anume (fapt folosit ulterior de puritani pentru a protesta împotriva acestei sărbători). Deşi anumite detalii ar sugera că s-ar fi petrecut primăvara (păstorii), papa Iulius I a preferat data de 25 decembrie, cel mai probabil pentru ca noua sărbătoare  să integreze mai vechi festivaluri păgâne cum ar fi Saturnalia.

Numită mai întâi Naşterea Domnului, sărbătoarea s-a încetățenit în Egipt până în 432, iar în Anglia prin secolul al VI-lea. Până la finele secolului al VIII-lea deja ajunsese şi în Scandinavia. Conform ritului vechi, în Biserica greacă şi rusească se sărbătoreşte la 13 zile după 25, cunoscută şi ca ziua celor trei magi.

Stabilind Crăciunul în acelaşi timp cu sărbătorile tradiționale care celebrau solstițiul de iarnă, liderii ecleziastici sperau să îmbunătățească şansele sale de a câştiga popularitate printre oamenii de rând, dar nu au elaborat nişte norme clare pentru a marca evenimentul. Până în evul mediu creştinismul înlocuise practicile păgâne. De Crăciun, credincioşii se duceau la biserică, apoi luau o masă copioasă într-o atmosferă de carnaval similară celei de la Mardi Gras.

În fiecare an un cerşetor sau un student era ales ‘rege’ şi ceilalți se declarau supuşii lui. Cei săraci colindau casele bogaților pretinzând cea mai bună mâncare a lor, iar dacă nu le răspundeau cerințelor, le jucau tot felul de feste. Crăciunul devine un timp în care clasa privilegiată are ocazia de a-şi răscumpăra datoriile reale sau imaginare față de marginalii societății.

La începutul secolului al XVII-lea, un val de reformă aduce schimbări în modul de celebrare a Crăciunului în Europa. Când Cromwell şi forțele sale puritane se înstăpânesc asupra Angliei în 1645, se doreşte eliminarea decadenței din societatea engleză şi una din măsuri presupunea anularea Crăciunului. Republica nu durează mult însă şi la venirea pe tron a lui Carol al II-lea este restaurat şi deja popularul şi iubitul Crăciun. Coloniştii din America, care sosesc pe noul pământ în 1620, erau şi mai puritan în credința lor. Drept urmare, Crăciunul nu a fost celebrat în  istoria timpurie a Americii.

Ba mai mult, în Boston, între 1659 şi 1681 era interzisă sărbătorirea. Oricine propovăduia spiritul Crăciunului era amendat cu cinci şilingi. Dimpotrivă, în Jamestown, John Smith a permis ca Naşterea Domnului sa fie prilej de voie bună.

După revoluția americană, obiceiurile englezeşti decad de tot, Crăciunul fiind declarat sărbătoare oficială abia în 1870. Americanii secolului al XIX-lea îl transformă de altfel dintr-un carnaval într-o zi de pace menită să o petreci cu familia. Dar de ce a izbucnit interesul pentru Crăciun acum? Secolul al XIX-lea era o perioadă de turbulențe şi de conflicte sociale. Rata de şomaj atingea cifre mari şi de obicei revoltele celor nevoiaşi aveau loc cam în această perioadă a anului. În anul 1828, la New York se înfiintează prima brigadă de poliție ca urmare a unei astfel de răscoale. Această întâmplare i-a determinat pe unii membri ai claselor superioare să înceapă să revizuiască sărbătoarea.

Deja în 1819 scriitorul Washington Irving publică “The Sketchbook of Geoffrey Crayon, gent.”, o serie de povestiri despre petrecerea acestui eveniment religios într-o vilă englezească. În scrierile sale vorbeşte desre un moşier care invită țăranii de pe pământurile lui să ia masa cu el. În comparație cu problemele cu care se confruntă societatea americană, la Irving oamenii par să fie într-o deplină armonie. Asta deoarece scriitorul crede cu tărie că sărbătoarea ar trebui să exprime pacea şi unitatea dintre oameni, în ciuda diferențelor sociale.

Personajele sale se bucură de vechile tradiții, ba chiar încoronează şi un ‘rege al festelor’ ca în evul mediu. Cartea lui irving nu se bazează însă pe nicio experiență personală, el neparticipând la vreo sărbătoare, ba mai mult, mulți istorici consideră că relatările lui Irving au ‘inventat’ într-un fel tradiția în America, acesta pretinzând că descrie veritabile cutume.

Tot cam în această perioadă, autorul englez Charles Dickens a creat clasica poveste “A Christmas Carol”, cu un mesaj puternic care glorifică importanța generozității şi a bunăvoinței față de toți semenii. Dickens atinge o coardă sensibilă atât a englezilor cât şi a americanilor, care încep să conştientizeze beneficiile celebrării Crăciunului. Familiile devin totodată mai puțin rigide şi mai sensibile la nevoile emoționale ale copiilor.

Crăciunul oferea părinților ocazia de a fi atenți şi foarte darnici față de copii fără ca mărinimia să pară răsfăț peste măsură. Odată cu acceptarea Crăciunului ca sărbătoare familială prin excelență, vechile tradiții încep să iasă iarăşi la suprafață. În următorii 100 de ani americanii au creat un Crăciun în felul lor, în care au înglobat mai toate elementele prinse din alte culturi, incluzând brazii decorați, felicitările sau nelipsitele cadouri.

Deşi mulți pretindeau că sărbătoreau Crăciunul aşa cum se făcea odinioară, adevărul este că americanii au reinventat o sărbătoare pentru a umple un gol cultural al unei națiuni aflate în plină afirmare.

 

Unul din obiceiurile principale ale Crăciunului este colindatul. În mod tradițional, obiceiul colindatului în Moldova este practicat numai de către băieți, flăcăi, care colindă în ziua de Crăciun. Prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, se vestește Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții satului cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu-se casele, gospodăriile și creștinii.

 Colindele  de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea colindelor se pierde în negura istoriei. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, cetele de copii, purtînd cu ei o stea în centrul căreia e plasată icoana cu chipul pruncului Isus își încep majoritatea colindelor cu„Steaua sus răsare”.

 

 

 

 

Colindătorii poartă trăistuţe în care pun darurile oferite de gazde, obiceiul semnificînd, noroc şi belşug în casa gospodarului. Cadoul tradițional pentru colindători este pîinea (simbol al belșugului), pentru flăcăi – colaci mari pregătiți special, pentru copii – colaci mai mici, hulubi, înnodăței, nuci și bomboane.

Merită atenție obiceiul gospodinelor, ce ține de pregătirea bucatelor și colacilor pentru colindători. Coacerea colacilor de ritual impune anumite canoane pentru femeia gospodină. Potrivit tradiției din primul aluat se face un colac special, numit „Crăciun” sau „Crăciunel” în formă de cifra opt neîncheiată. Crăciuneii se pun la icoană și se păstrează pînă primăvara, urmînd să fie împărțiți la vite pentru a fi sănătoase.

Înainte de Ajun se sărbătorește Ignatul – ziua cînd în familiile de la țară se taie porcul, din care sînt preparate bucatele de Crăciun. În culturile străvechi, porcul era considerat un animal sacru pe care îl jertfeau în onorarea zeilor, primăvara, cînd începea anul agricol, anul în general. Sacrificarea ritualică a porcului înaintea principalelor sărbători de iarnă a căpătat sensul de jertfă adusă Soarelui, care se crede că moare și apoi învie la solstițiul de iarnă. În sprijinul demonstrării legăturii între porcul tăiat înaintea Crăciunului și cultul solar este și numele Ignat.

Tradiţia Pomului de Crăciun este foarte recentă,  fiind un import nemţesc. 

În ziua de Ajun se prepară un anumit număr de bucate de post, din acele cereale, legume și fructe, care se cultivă peste an, pentru a rodi din belșug: grîu fiert îndulcit cu miere și nuci, prune afumate, bob fiert, sarmale cu crupe, vărzare, ciuperci tocate cu usturoi, fasole făcăluite, toate fiind cu grijă aranjate pe masa din „casa mare”. Numărul mîncărurilor pregătite este considerat magic – 7, 9 sau 12.

La masă se așează după ce bucatele sînt sfințite de preot. Resturile de bucate trebuie să rămînă pe masă, deoarece se crede că cei răposați vor veni să guste din ele. Masa din Ajun este considerată una specială, la care participă după cum se crede în popor nu numai cei vii, ci și cei răposaţi.

Masa din prima zi de Crăciun este mult mai bogată. Moldovenii se străduiesc ca pe masa de sărbătoare să nu lipsească bucatele preparate din carne de porc, ceea ce simbolizează dorinţa de a avea un trai îmbelşugat. Tradițional la masa de Crăciun se servesc: friptură și cîrnaţi de porc, sarmale, răcituri, peşte, pîine, crăciunei, fructe, dulciuri şi băuturi. În Moldova este atestat și obiceiul de a mânca mămăligă în ziua de Crăciun, căreia îi sînt atribuite conotații magice.

Pentru fiecare dintre noi, Craciunul reprezintă un moment deosebit. Este o sărbătoare care ne adună la casa părintească, lîngă cei dragi. În aceste momente privim viaţa altfel, îi vedem pe ceilalţi într-o lumină mai favorabilă, ne deschidem sufletul mai uşor.

 

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR !

 

 

 

 

 

 

Cristian Bădiliţă – „Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti. Un ghid pentru credincioşii din secolul XXI“,  Editura Vremea, ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

http://calendarulortodox.ro/sarbatori/nasterea-domnului-craciunul

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-o-sarbatoare-odinioara-interzisa

http://adevarul.ro/cultura/carti/craciunul-intelesul-tuturor-fapt-sarbatoare-adevarat-traditional-spiritual-nu-stie-vine-cuvantul-video-

Obiceiuri strmăvechi româneşti – Plugul si pluguşorul

Plugul si pluguşorul copiilor

 

 

 

 

In ajunul Anului Nou, in Moldova, cete de flacai si de barbati de curand insurati pleaca cu

 

Urarea de plugusor este de fapt un adevarat poem care deschide cu har, recurgand la elemente fabuloase, toate muncile agricole un obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva, trecut printr-un rit de fertilitate,ajuns o urare obisnuita de recolte bogate in anul care abia incepe.

Obiceiul contribuie la veselia generala a Sarbatorilor de Anul Nou, colorand desfasurarea acestei sarbatori cu acele elemente care ilustreaza una dintre principalele ocupatii ale poporului nostru – agricultura.

Plugusorul, o colinda agrara

Plugusorul este un obicei agrar, practicat de romani cu prilejul Anului Nou , cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca.

Plugusorul o colinda agrara  avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita la  aceasta colinda.

Se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata de An Nou.

Este  practicat de copii sau adolescenti, dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei ieseau cu Plugul.

În zilele noastre, in ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe.

Pluguşorul este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor.

La sate, „Pluguşorul” este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

„Aho, aho, ho-ho / Mâine anul se-noieste / Plugusorul se porneste / Si începe a brazda / Pe la case a ura / Iarna-i grea, omatu-i mare, Semne bune anul are / Semne bune de belsug / Pentru brazda de sub plug”, sunt primele versuri ale Pluguşorului, care tradiţional se cântă în ultima zi a anului.

Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf.

Recitarea textului este insotita de sunet de clopoteil de  buhai si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului, apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor romanesti de iarna.

Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni.

Rostesc o urare scurta prin Bucovina („Sanatate! Anul Nou!”), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: „Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!”.

http://folclor.net/uraturicolinde/ Dr. Iuliana Bancescu / Dr. Iuliana Bancescu

 

 

 

 

 

 

 

Plugusorul

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-manati,
Langa boi v-alaturati
Si cuvantul mi-ascutati:

S-a sculat mai an
Badica Traian
Si-a incalecat
Pe-un cal invatat,

Cu numele de Graur,
Cu seaua de aur,
Cu frau de matasa,
Cat vita de groasa.

Si in scari s-a ridicat,
Ca s-aleaga-un loc curat
De arat si semanat.
Si-n curand s-a apucat,

Campul neted de arat,
În lungis
Si-n curmezis
S-a apucat intr-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei
În coada cu dalbei,
În frunte tintatei.
Manati flacai: hai, hai!

Ziua toata a lucrat,
Brazda neagra a rasturnat
Si prin brazde-a semanat
Grau marunt si grau de vara,
Sa dea Domnul sa rasara.

Si cand lucrul a sfarsit
Iata, mare, s-a starnit,
Un vant mare pe pamant
Si ploi multe dupa vant,

Pamantul de-a racorit
Si samanta a-ncoltit
La luna, la saptamana
Îsi umplu cu aur mana.

Si se duse ca sa vada
De i-a dat Dumnezeu roada
Si de-i graul rasarit
Si de-i spicul aurit.
Manati flacai: hai, hai!

Traian iute s-a intors…
Si din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai nazdravan,
Cum ii place lui Traian:

Negru ca corbul
Iute ca focul,
De nu-l prindea locul;
Cu potcoave de argint
Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncalecat,
La Tighina a plecat
Si otel a cumparat
Ca sa faca seceri mari
Pentru seceratori tari.
Si sa faca seceri mici
Pentru copilasi voinici.

Si-a strans fineSi vecine
Si vreo trei babe batrane,
Care stiu randul la pane;
Si pe camp i-a dus
Si pe toti i-a pus,
La lucrul pamantului in racoarea vantului.

Ei cu stanga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan inaintau
De parea ca inotau.
Manati mai: hai, hai!

Altii in urma lor legau
Si clai mandre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
În capul pamantului,
În bataia vantului.

Arie pe loc faceau
Si graul il treerau;
Harabale incarcau
Si la moara le porneau.

Si turnau deasupra-n cos
Grau maruntel de cel ros,
De sub piatra in covata
Curgea faina curata.

Traian mult se bucura,
Zeciuiala morii da
Si voios se inturna.

Iara mandra jupaneasa
Auzea tocmai din casa
Chiotul flacailor
Scartaitul carelor.
Manati mai: hai, hai!

În camara ea mergea
Si din cui isi alegea
Sita mare si cam deasa
Tot ca panza de matasa

Si cernea, mare, cernea,
Ninsoare se asternea;
Apoi pane plamadea
Si-o lasa pana dospea;

Colacei ca invartea
Pe lopata mi-i culca
Si-n cuptor mi-iarunca;
Apoi iara cu lopata,
Rumeni ii scotea si… gata!

Atunci ea-mpartea vreo cinci,
La flacaii cei voinici
Si-mpartea trei colacei
La copiii mititei.
Manati mai: hai, hai!

Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mandre lui Traian,
Asfel sa dea si la voi
Ca s-avem parte si noi.

Sa va fie casa, casa;
Sa va fie masa, masa;
Tot cu mesele intinse
Si facliile aprinse.
Si la anul sa traiti,
Sa va gasim infloriti,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.
Aho, aho!