CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ignatul – un ritual păgân din timpuri imemoriale, ajuns să fie asociat cu o sărbătoare creștină

 

 

 Ignatul e o tradiţie pe cale de dispariţie. Tăierea porcului în perioada Crăciunului era o tradiţie în numeroase ţări europene ca Albania, Serbia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Grecia, Italia, Slovenia, Portugalia, Spania, Ucraina, Irlanda, însă în prezent se pare că această practică e păstrată încă, doar în România, Moldova şi Bulgaria.

 

 

 

Sacrificarea porcilor

 

Sacrificarea porcului de Crăciun, este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre vechiul an și cel nou se miza pe funcția regeneratoare a sacrificiului.

Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se încheie, o nouă viață se naște, aceea a noului an.

În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstițiul de iarnă.

Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.

In vechiul Egipt, desi porcul era considerat un animal dezgustator, oamenii il jertfeau si il mancau, ritual in cinstea zeului Osiris, intr-o anume zi din an.

Dupa multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii pastreaza multe elemente ale cultului  : il sacrifica ritual la Ignatul porcilor  (20 decembrie), i se imita glasul cu un instrument special, numit surla, apare in folclorul si in jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) si, mai ales, are o colinda Siva, probabil numele marelui zeu indian, Shiva.

Cunoscuta masca a colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc), este inlocuita in colindul Siva cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat.

Obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia la indieni.

Folcloristul Petru Caraman consideră că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane.

Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.

Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial Anul Nou în lumea romană, începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu.

Sacrificarea nu poate fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu poate depăși apusul soarelui.

Trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului.

Totodată, locul ales pentru tăierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Prin ce filiera (greaca, romana, orientala) a ajuns porcul sa fie sacrificat ritual in spatiul etnic romanesc are mai putina importanta.

Semnificativ este faptul ca urme extrem de vechi ale ritualului sunt pastrate de romani la cea mai insemnata sarbatoare traditionala, Anul Nou.

Ritualul taierii porcului aminteste de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care apareau si dispareau, se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic.

Tăierea porcilor avea loc intr-o anumita zi, la Ignat (20 decembrie), si intr-un anumit moment al zilei, de obicei in zori sau dimineata.

Credinta ca porcul isi viseaza moartea in noaptea de Ignat, prinderea si injunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neinsufletit,jumulirea părului pentru confectionarea bidinelelor, parlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucati etc. ofereau suficiente momente pentru săvârsirea practicilor rituale menite sa preîntampine stingerea „seminţiei” porcilor, sa asigure sanatatea gazdei in noul an, să alunge spiritele rele, sa prezica vremea pe o perioada mai indelungata de timp, sa fertilizeze ogoarele pentru a obtine roade bogate.

De altfel, functia rituala a sacrificiului este bine evidentiata de informatiile etnografice:

„La taiere nu trebuie sa stea nimeni primprejur dintre cei care sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaite nimeni” (Pamfile, 1914, p. 118) si altele.

Ignat este, se pare o divinitate solara care a preluat numele si data de celebrare a Sfantului Ignatie Teoforul  (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor.

Sacrificiul sangeros al porcului si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat (Ignis = foc), este o practica preistorica care supravietuieste in tinuturile romanesti extracarpatice.

Perechea lui feminina, Inatoarea, este de asemenea asociata cu focul si rugul funerar.

Femeile care lucreaza in ziua de Ignat sunt batute si oparite cu apa clocotita, asa cum procedeaza si Joimarita la Joimari (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95).

 

 

 

 

 

 

Ignatul

 

Se spune ca in noaptea de Ignat porcii viseaza daca vor fi sau nu taiati sau viseaza cutit, ceea ce constituie un semn ca vor fi sacrificati. In unele zone, porcul se taie chiar in ajunul Craciunului.

Carnea acestuia este destinata in principal prepararii produselor ce urmeaza a se consuma ritual pe tot parcursul perioadei dintre Craciun si Boboteaza.

Conform randuielii traditionale, taierea porcului este singura activitate permisa a se desfasura in ziua de Ignat.

Se credea ca prestarea oricarei alte munci – spalatul rufelor, cusutul, torsul lanii, maturatul casei etc, atragea dupa sine pedepsirea celor care se faceau vinovati de incalcarea normelor sarbatoririi.

Femeile insarcinate respectau cu strictete interdictia de a lucra, de teama sa nu nasca copii cu infirmitati sau labili psihic.

Masurile punitive – cazaturi, oparit, dureri ale membrelor inferioare – aplicate celor considerati ca vinovati de nerespectarea interdictiilor, erau atribuite unei divinitati razbunatoare, ce patrona sarbatoarea: Inatoarea.

Se spunea ca Inatoarea era o femeie batrana, urata, lacoma si cu apucaturi de capcaun, „manca lumea”.

In acelasi timp, in povestile ce circulau in satul din sudul Moldovei, la inceputul secolului al XX lea, ea aparea ca o fiinta vicleana, ce incerca sa le ispiteasca pe femei sa lucreze, dupa care le oparea sau le devora. Pentru a contracara actiunile ei malefice si a o impiedica sa se apropie de casa, femeia „ispitita” trebuia sa iasa, la miezul noptii, in curte si sa imite cantecul cocosului, repetandu-l de trei ori.

Se credea ca, auzind cantecul cocosului, Inatoarea se retragea speriata. Asadar, in acest ceremonial, se sconta pe functia protectoare a cocosului – chiar daca era vorba numai de imitarea sunetelor lui – care, in calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

Dupa ce indeplinea acest ritual cu functii apotropaice, de aparare, femeia trebuia sa intre in casa si sa stinga focul, ca Inatoarea sa nu fie atrasa de lumina si sa revina. Ea cauta lumina focului, intrucat locul pe unde putea intra era hornul casei. Daca era intuneric, ea nu reusea sa gaseasca calea de acces catre interiorul locuintei si pleca definitiv.

Dar, pana sa paraseasca satul, ea incerca sa se razbune pe oricine ii iesea in cale. De aceea, se spunea ca este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii sa poarte sau sa aiba asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic.

Fiind incarcate cu energie, obiectele metalice puteau tine la distanta de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, impiedicand-o sa se apropie de cel pe care il intalnea in peregrinarile ei diurne sau nocturne pe pamant.

Dupa credintele comunitatilor rurale din Banal, Inatoarea putea fi impiedicata sa se apropie de casa daca, in dimineata de Ignat, dupa ce se taia porcul, se inconjura de trei ori curtea cu o carpa aprinsa. Fumul degajat de carpa aprinsa o forta sa se indeparteze.

Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului, aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre anul vechi si anul nou, se sconta pe functlia regeneratoare a sacrificiului.

Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, ce moare, o noua viata se infiripa, aceea a noului an. Si aceasta, pentru ca sacrificiul, ca moarte violenta, lasa liber energiile vitale neconsumate. Din aceste energii neconsumate, cel sacrificat putea reveni la viata, putea renaste.

Folcloristul Petru Caraman considera ca obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat isi afla radacinile in traditiile antichitatii romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnali, intre 17 si 30 decembrie, consacrandu-l lui Saturn, la origine zeu al semanaturilor. Porcul insusi era socotit ca intruchipare a acestei divinitati, a carei moarte si reinviere se consuma la cumpana dintre anul vechi si anul nou.

Este insa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra initial anul nou in lumea romana: inceputul primaverii, al semanaturilor, la sarbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adica la Saturnalii.

In desfasurarea obiceiului sacrificarii porcului, se respectau anumite conditii de timp si spatiu. Sacrificiul nu poate fi inceput inainte de ivirea zorilor si nici nu poate depasi apusul soarelui. El trebuie sa aiba loc pe lumina, intrucat numai lumina poate tine la distanta, prin puterea ei arzatoare, spiritele malefice, ce-ar incerca sa anuleze virtutile sacrificiului.

Totodata, locul ales pentru taierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tamaiat si stropit cu agheasma sau cu apa neinceputa, pentru a indeparta duhurile necurate.

Dupa ce animalul este sacrificat, iar carnea sortata, are loc un al doilea act ceremonial: impartirea pomenii porcului. Prin traditie, ea se oferea impreuna cu o lumanare aprinsa, celor care au ajutat la taierea porcului, ca si saracilor. Din restul carnii se prepara produsele destinate sarbatorilor de Craciun, Anul Nou si Boboteaza: carnati, tocatura, piftie, toba, caltabosi, carne fripta etc.

Totodata, o parte se conserva pentru a fi consumata peste an. Nimeni nu se atinge insa de preparatele din carnea porcului decat dupa ce, in dimineata de Craciun, o parte din ele sunt impartite de femei, in vecini sau la biserica, pentru mortii familiei.

Acest obicei se respecta cu strictete, intrucat, asa cum arata folcloristul S. Fl. Marian „…a gusta mai inainte de a sacrifica se socoteste ca cel mai mare pacat si de vatamare pentru sufletele (spiritele) protoparintilor care cer si doresc acest sacrificiu”.

Diferite organe sau parti din carnea porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii in tratarea unor maladii ale omului sau animalelor, in practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant in vraji si farmece, ca si pentru „repararea” mortilor-strigoi.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare.

Sangele animalului, amestecat cu mei si lasat sa se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau cand au guturai.

Parul de porc se pastreaza si cu el se afuma copiii atunci cand se crede ca sunt deochiati. Cu el se afuma si adaposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice.

Untura de la porcul negru este utilizata in vraji, in descantece si pentru prepararea unor leacuri. De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor.

Grasimea de porc se folosesie pentru calmarea durerilor reumatice, cu ea ungandu-se membrele corpului afectate de boala.

Copitele animalului sunt cautate de vrajitoare, pentru a le utiliza in practici de magie neagra, de legat casatoriile, de despartire a cuplurilor etc.

In satele din Banat, exista obiceiul ca mortii-strigoi sa fie unsi cu untura. Inainte de a fi asezati in sicriu.

Se crede ca untura ii fixeaza, impiedicandu-i sa se reintoarca si sa se razbune pe cei vii.

 

 

 

Ignatul, o tradiţie pe cale de dispariţie

 

 

 

În statisticile românesti, „porco-cidul” (versiunea guiţată a genocidului) sună rotund: 1 milion de porci sunt sacrificaţi pe altarul lui Noel, reprezentând o şeptime din consumul anual (7 milioane). Cu toate acestea, suntem la jumătatea faţă de media europeană.

Probabil, e un joc al statisticii: românii mai ţin şi oarece post înainte să se arunce asupra şoricului din bătătură, în vreme ce europenii îl consumă constant. Plus că mulţi români nu-şi permit să cumpere cât si-ar dori.

Cifrele n-ar fi aşa de îngrijorătoare, dacă n-ar trăda o tendinţă de desacralizare a Sărbătorilor. Astfel, de Crăciun, doar 20% dintre români îşi doresc daruri spirituale, restul aşteptând ca Moşul pântecos să le pună sub brad bunuri materiale.

Banii sunt cei mai aşteptaţi (23-24% funcţie de vârstă), apoi telefoanele mobile (7%, cu creştere până la 20% pe segmentul tinerilor), tabletele (4,2%), televizoarele (4%) şi hainele (3,7%).

 

Surse: Crestin Ortodox.ro; Dr. Sanda Larionescu,cercetator stiintific la Muzeul Satului; stiripesurse.ro/ignatul; agerpres.ro

 

 

 

 

 

20/12/2015 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | 2 comentarii

VIDEO:FELIZ NAVIDAD !

 

 

 

24/12/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO:MOS CRACIUN A DEVENIT UN IDOL ?

 

santa-claus-pics-0112

An de an, pe 25 decembrie se pogoară Domnul pe pământ. Aduce neîmpuţinata Sa dragoste, mereu gata să ducă tot greul nostru pentru a ne ridica. Însă de câteva veacuri ne găseşte Pruncul Iisus dănţuind, asemeni evreilor, în jurul unui alt „viţel”.Un mos cu haine rosii si barba alba.

Îl slăvim şi îl aşteptăm în casele noastre, mai mult decât pe Pruncul ce se naşte pentru noi în iesle. Moş Crăciun devine un nou dumnezeu.

Moş Crăciun s-a născut în presă, în anul 1860, fiind o creaţie a publicaţiei Harper’s Illustrated Weekly. Cu toate acestea, cu ceva decenii înainte, mass-media americană a tot publicat un frumos poem al pastorului Clement Clarke Moore, care îl descria pe Sfântul Nicolae.

Timp de 30 de ani, caricaturistul de la Harperâs Illustrated a tot redesenat personajul care aduce daruri copiilor, adăugând noi legende. Aşa se face că Moşul primeşte faimoasa haină roşie cu nasturi negri şi curea lată din piele, fiindu-i oferit drept locuinţă teritoriul Polului Nord. După anul 1930, personajul avea să fie împrumutat de compania Coca Cola pentru a crea o nouă strategie de marketing necesară celui mai slab sezon al vânzărilor de băuturi răcoritoare. Desenatorul Haddon Sundblom este cel care îl ilustrează pe Moşul jovial în culorile companiei – alb şi roşu. Devenit caracterul principal al campaniei publicitare de iarnă, Moş Crăciun avea să fie popularizat întregii lumi. An de an, Moşul s-a îmbogăţit cu noi accesorii – sania trasă de reni, spiriduşii care îl ajută să confecţioneze jucăriile şi celebra listă cu nume. A primit mai apoi şi o Crăciuniţă, un brad împodobit sau şosete uriaşe agăţate de şemineu, pentru a-şi atârna darurile.

A jucat în filmele americane. S-au umplut magazinele cu faimosul său chip. Graţie mijloacelor de comunicare în masă şi publicităţii, creaţia americană a căpătat proporţii din ce în ce mai răspândite, adăugându-i-se mituri din toate culturile lumii.

Legenda lui Crăciun

Creştinismul l-a acceptat pe Moşul modern care este celebrat chiar pe 25 decembrie când omenirea sărbătoreşte Naşterea Pruncului Iisus. Din dorinţa de a găsi o conotaţie creştină, se naşte legenda conform căreia Crăciun este cel care refuză să o găzduiască în Betleem pe Maica Domnului aflată la vremea naşterii.

Se spune că soţia sa este cea care oferă, în ascuns, grajdul familiei drept loc de odihnă pentru Fecioara Maria şi dreptul Iosif. Aici avea să se nască Împăratul lumii. Pentru acest gest, femeia îşi pierde braţele, tăiate de crudul său soţ. Se mai spune că însăşi Maica Domnului a vindecat mâinile Crăciuniţei, fapt care a dus la convertirea lui Crăciun. În fapt, nici o Evanghelie nu menţionează existenţa lui Crăciun sau a soţiei sale. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca consemnează doar drumul spre Betleem al Maicii Domnului însoţită de Iosif.

Este specificată ieslea ca loc de odihnă pentru Iisus Hristos şi se vorbeşte despre păstorii cărora îngerii le vestesc naşterea Mântuitorului. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei menţionează vizita în Iudeea a magilor veniţi în căutarea Fiului de Împărat.

E la fel de reală furia cu care Irod primeşte vestea naşterii lui Mesia şi măcelul pruncilor de până la doi ani produs de teama de a nu-şi pierde tronul. Nu e o legendă că Pruncul Iisus a primit ca dar de la magi aur, smirnă şi tămâie şi că în drumul lor spre Betleem au fost călăuziţi de o stea.

Moşul creştinilor

E adevărat că, de prin secolul al IV-lea, omenirea, şi în special creştinătatea, a sărbătorit un „moş al darurilor”. Acesta este nimeni altul decât Sfântul Nicolae, cel care avea obiceiul de a lăsa milostenii, în ascuns, nevoiaşilor.

Viaţa sfântului consemnează ajutorul oferit unei familii care, din cauza sărăciei, înclina să cadă în păcatul desfrâului. Pungile cu galbeni strecurate periodic de către episcopul Mirei aveau să salveze situaţia, însă „filantropul” este descoperit. Câte familii nu a ajutat însă Sfântul Nicolae fără ca minunatele fapte să fi fost consemnate?

Pentru ajutorul primit în nenumărate rânduri şi graba cu care sfântul a răspuns mereu la rugăciuni, cultul său s-a răspândit în întreaga creştinătate. În amintirea dărniciei sale, părinţii şi-au mângâiat copiii cu mici daruri. Secolul marketingului l-a transformat însă pe Sfântul Nicolae într-un personaj mai puţin creştin, coborât mai degrabă din platourile de la Hollywood decât din icoană.

În uitarea ei de Dumnezeu, omenirea l-a înlocuit pe Sfântul Nicolae cu un moş păgân. În fapt, un idol pe care îl aşteptăm cu atât de multă nerăbdare tocmai când se naşte cel mai mare Dar al omenirii, însuşi Domnul Iisus Hristos. În neuitarea noastră, în decembrie, începem să forfotăm. Străzile sunt luminate, magazinele îşi umplu rafturile, iar în pieţele cetăţilor de astăzi tronează câte un brad.

Copiii îşi pregătesc în avans câte o listă cu daruri; chiar şi modestă, tot listă e. Îşi creează aşteptări şi visuri alimentate de Moşul de la Hollywood. Trăiesc cu emoţie întâlnirea cu acest personaj la grădiniţă sau la şcoală. Mai apoi, peste ani, tot balonul de săpun se sparge şi micuţii prind minciuna.

„Moşul sunt părinţii, toate sunt legende”. Moşul cel vesel şi frumos îmbrăcat nu există, Crăciun, cel de la Betleem, e şi el un mit. Bulversaţi de o lume a consumismului, ajungem să luptăm pentru a distinge între realitate şi marketing.

Ori de câte ori punem mai mult suflet în goana după cadouri, în aşteptarea aproape pătimaşă a Moşului, să ne gândim că în fapt merităm doar o nuieluşă. Şi dacă sub bradul german nu vom găsi nici un dar, să ne îndreptăm inimile spre ieslea din Betleem, acolo unde se află cel mai frumos cadou primit de întreaga omenire. În fapt, e şi darul meu, şi al vecinului de bloc sau al celui mai uitat beduin din ţinuturile arse ale Sinaiului. E însuşi Dumnezeu, venit, aşa cum spune colindul, Mititel Înfăşăţel şi pentru care Măicuţa Sfântă n-a avut nici măcar scutecele.

A dărui e un sentiment nemaipomenit

Trăiesc de ceva vreme experienţa Crăciunului în Occident. În Marea Britanie, loc ce mi-a devenit ca trăire extrem de cunoscut, am avut dezamăgirea să descopăr copii care nu cred în naşterea lui Iisus ca Dumnezeu. Cu mare tristeţe a trebuit să realizez că pentru ei Iisus Hristos e un personaj istoric şi oarecum enigmatic.

La vremea copilăriei, am scotocit ani de-a rândul casa mamei pentru a găsi darurile de Crăciun cu mult timp înainte. De multe ori, mi-am stricat singură surpriza. E uimitor să întâlnesc în Londra copii de 10 anişori care încă mai cred cu tărie în existenţa unui moş extrem de darnic, cu puteri magice. Copiii îşi pun dorinţe şi se roagă acestui moş.

Am întâlnit chiar şi adulţi care au cerut de la Moş Crăciun un an mai bun, fără şocuri economice sau chiar l-au rugat să aducă sănătate. Occidentalii, fără tendinţă de generalizare, îşi îndreaptă oarecum busola într-o direcţie ce nu aduce decât efemer.

Dincolo de toate însă, a dărui e un sentiment nemaipomenit pe care l-au experimentat mai toţi sfinţii Ortodoxiei. Însă, cum recent îmi spunea un părinte grec, trebuie să fim atenţi în numele cui o facem.

Sursa: Ziarul Lumina.ro

Articol :”Când Moş Crăciun devine idol

21/12/2010 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: