CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De unde au apărut în tradiţia creştină iepuraşul de Paşte şi ouăle de ciocolată?

 

Cuvântul Paşti (acceptat şi ca Paşte) provine în limba româna din forma latină „Pastihae” a cuvântului de origine evreiasca Pesah (trecere), moştenit de evrei de la vechii egipteni.

Evreii numeau Paseha (Pasti) sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, celebrare care coincidea cu prima luna plina de dupa echinocţiul de primavară.

Termenul ebraic de Paşti a trecut deci in vocabularul creştin pentru ca patimile, moartea şi Invierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33. Deşi semnificaţia lor este profund diferită, denumirea a fost preluată de la sărbătoarea iudaică pentru cea creştină probabil ca  o coincidenţă cronologică.

Multe sărbători au devenit astăzi atât de comerciale, încât si-au pierdut esenţa si povestea initială. Pentru creştinii din toata lumea, Paştele inseamnă sărbătorirea vieţii si a Invierii Domnului.

Paştele – marea sărbătoare a creştinătătii, este o perioadă în care, pe lânga învierea lui Cristos, ne bucurăm de viaţă, de primavară, de familie şi de prieteni. Este de asemenea o ocazie sa ne bucuram de ouale incondeiate, de cozonaci,de pască, drob de miel si iepuraşi de ciocolată.

Paştele este o sărbătoare de care se bucură copiii care asteapta Iepuraşul să vina cu cadouri şi ouă incondeiate.

Dar de unde au apărut în tradiţiile creştine Iepuraşul de Paşte şi ouale de ciocolată?

 

Iepuraşul de Paşte

Iepuraşul aducător de ouă roşii s-a răspţndit în lume de pe meleaguri germane şi simbolizează fertilitatea.  

Stabilirea unor paralele cu ouăle pascale poate fi datată în Germania, în vremea când catolicismul domina zona şi asimilase credinţele păgâne preexistente. Primele legende ale iepuraşului care face daruri datează din aceeaşi perioadă.

Mai mult, in unele regiuni din Germania oamenii credeau ca iepuraşul este cel care se face responsabil de aducerea ouălor roşii in Joia Mare si pe cele colorate în alte nuante in noaptea premergatoare Paştelui.

Ba prin 1680 se şi publica o poveste despre iepurele care ascundea darurile pascale într-o grădină. Aceste legende au fost exportate în SUA datorită imigranţilor germani, care au colonizat Pennsylvania .

Germanii sunt, de altfel şi  primii care au inventat pe la 1800 dulciurile in forma de iepuraşi, din aluat şi zahăr. In aceeaşi perioadă, în Franţa şi Germania au apărut şi primele ouă din ciocolată.

“Deşi a fost adoptat în numeroase culturi Creştine, iepuraşul de Paşte nu a primit nicio interpretare specific Creştina.” [Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religion, p. 558]

 Iepurele este un vechi simbol al fertilităţii, prezent în toate mitologiile. Sălbatic sau de casă, el se leagă de ideea de regenerare şi înnoire neîntreruptă a vieţii.  

Potrivit cercetătorilor de la Centrul pentru Literatură şi Cultură a Copiilor al Universităţii din Florida, originea Iepuraşului de Paşte ar fi undeva în secolul al 13-lea, într-o Germanie încă necreştinată în întregime, în care mulţi dintre locuitorii săi se închinau încă la zei şi zeiţe.

Zeiţa teutonă Eostra (cel mai probabil derivata din numele zeiței grecești  și feniciene a fertilității, Astarte), era zeiţa primăverii şi a fertiliăţii.

Grecii o numeau Eos si romanii Aurora.

În timpul  Echinocţiului de Primăvară erau organizate petreceri şi sărbători păgâne în cinstea sa, numite Osterhase. Majoritatea limbilor germanice numesc Paştele dupa zeiţa Eostra (Eostra/Eastre) – Zeita Fertilităţii. Saxonii sarbatoreau intoarcerea primaverii cu un festival prin care îi mulţumeau zeitei Eastre. Zeiţa era slavita prin simbolul ei pamantesc, iepurele.

Iată aşadar originea Iepuraşului de Paşti, şi iata originea Paştelui în anglo-saxonul – Easter, pentru că serbările păgâne dedicate zeiţei Eostra, s-au intamplat să cadă în timpul în care creştinii sărbătoreau Invierea lui Cristos.

Mai înainte, saxonii celebrau venirea primăverii cu serbări tumultoase, pe care misionarii creştini le-au integrat sub mantiea creştină.

 

Legenda spune că zeiţa Eostra a gasit intr-o iarna o pasăre rănită pe câmp şi că, pentru a o salva de la moarte, a transformat-o într-o iepuroaică, dar i-a lăsat însă capacitatea de a depune ouă.

Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouăle făcute şi i le dăruia zeiţei. Din aceasta legenda s-a născut şi tradiţia ca iepuraşul să aducă daruri copiilor.

Deşi nu este o vietate prea impresionantă ca aspect, iepurele este un mesager sacru al divinităţii în multe culturi. 

La chinezi, este animalul care trăieşte pe Lună, unde are datoria de a măcina orezul, esenţa vieţii, iar în religia budistă, iepurele este de asemenea o creatura selenară. Conform legendelor, datorita faptului ca nu avea ce ofranda să îi aduca zeitei Indra, iepurele s-a gatit pe sine insusi în focul sacru, iar ca rasplată acesta a fost aşezat pe Lună.

Pe continentul american, legendele unor triburi oamenii spuneau ca iepurele a adus oamenilor focul, iar triburile de mayaşi credeau ca iepurelui i se datoreaza inventarea scrisului.

Indiferent de natura sa păgână sau creştină, Iepuraşul de Paşte este un personaj îndrăgit în toată lumea, pe care am ales să îl asociem cu drag   Sărbătorii Paştelui.

 Iepuraşul şi coşul său cu ouă au devenit simbolul cel mai adorat al Paştelui, cel puţin pentru cei mici.

 

   

Surse:

http://calendarulortodox.ro/datini-obiceiuri-traditii/traditii-iepurasul-de-paste/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iepurasul-de-pasti-un-vechi-simbol

dw.com

http://stiintasitehnica.com/care-este-legatura-dintre-iepurasi-si-paste/

08/04/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Anul Nou

 

 

În noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, oriunde s-ar afla, miliarde de oameni sărbătoresc cumpăna dintre anul vechi şi cel nou prin ceremoniale al căror specific diferă de la ţară la ţară.

Originea sărbătoririi anului nou 

Celebrarea Anului Nou este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din lume, indiferent de calendarul folosit. Se pare că noul an a fost celebrat pentru prima dată în Babilon, acum circa 4000 de ani. În jurul anului 2000 î.Hr., Anul Nou babilonian începea cu prima lună plină după Solstiţiul de Iarnă (prima zi de primăvară).

Anul Nou era prima zi după echinocțiul de primăvară, atunci când ziua devine egală cu noaptea. Celebrarea babiloniană a Anului Nou dura 15 zile.Unele obiceiuri s-au păstrat, cum este de exemplu fixarea anumitor obiective pentru anul ce va urma.

Babilonienii îşi impuneau, cel mai adesea, să înapoieze proprietarului uneltele împrumutate în anul trecut.  Începutul unui an nou avea o semnificație sacră, renașterea luminii, care reușea în cele din urmă să câștige crunta bătălie în fața întunericului.

 În The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”. 

La babilonieni, sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

Sărbătoarea se numea Atiku, cuvânt care provine de la un derivat al cuvântului orz. Atiku era un imens festival, care dura mai multe zile, și unde oamenii din întreaga Mesopotamie petreceau zi și noapte. De asemenea, exista și o paradă a zeilor pe străzile fiecărui oraș. Această tradiție simboliza victoria asupra haosului, care domnise înainte ca zeii să vină pe Terra.

De asemenea, babilonienii credeau că zeul suprem, Marduk, a reușit pentru totdeauna s-o învingă pe zeița răului, Tiamat.

 

 

anul nou atiku1 - Originile antice ale sărbătorii Anului Nou

Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. După calendarul lor, anul se împărţea în 12 luni.

Sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgames, se vorbeşte despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

 Anul Nou în Egiptul antic era conceput în funcţie de inundațiile Nilului, dar și de răsăritul stelei Sirius. Fenicienii și perșii sărbătoreau începutul unui an nou odată cu echinocțiul de primăvară, iar grecii petreceau atunci când echinocţiul de iarnă își făcea simțită prezența.

Prima zi a Anului Nou chinezesc este momentul în care cea de-a doua Lună nouă, după echinocțiul de iarnă, își arată fața pe cer.

Aceste civilizații, chiar dacă momentul celebrării diferea, au întâmpinat Noul An cu fast și bucurie pentru ca bunăstarea să domnească asupra tuturor.

  Alte popoare serbează trecerea dintre ani, în alte perioade ale anului.

 

Anul Nou la romani

 

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper ziua de 1 martie ca trecere într-un nou an.

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus, împăratul Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită pe 1 ianuarie.

Romanii sărbătoreau prin ofrande și sacrificii pe cale le aduceau zeilor. 

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni.

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

 

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

 

  

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paştele gregorian.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În Muntenia se umblă cu capra, în Moldova cu ursul, „mascaţii” sunt în Bucovina, iar în noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

 

 

 

 

 

 

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.

Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 
 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.

Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.

Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.

Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.

În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.

„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.

Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.

Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

 

Obiceiuri de Anul Nou

 

Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară.

 

 

 

 

 

 

Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.

Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor.

Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii.

„Buhaiul” este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur.

Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri.

Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.

 

 

Colindători cu steaua (Arhiva de Imagine MNŢR)

Cu Steaua (Foto: Arhiva de Imagine MNŢR)

Un alt obicei arhaic care se petrece în Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie.

 

 

 

 

Jocul Ursului este aducător de fertilitate şi se crede că sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.

 

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă.

În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru  atragerea roadelor bogate.

Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime.

Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.

 

 

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

 

 

 

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

31/12/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În fiecare an, pe 25 decembrie, creştinii din întreaga lume slăvesc Naşterea Domnului. VIDEO

 

 

 

 

Naşterea Domnului – Craciunul, este primul praznic imparatesc cu data fixa, serbează nasterea Mantuitorului si este slăvită de  crestinii din intreaga lume in fiecare an pe 25 decembrie. 

Biserica Ortodoxa priveste naşterea Fiului lui Dumnezeu ca inceputul lucrarii Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa suprema pe Cruce, pentru om şi a sa mântuire.

In lumea veche accentul era pus pe ziua morţii si a invierii divinităţilor si mai putin pe nasterea acestora. La inceput, Biserica obisnuia sa considere mai importante sarbatoarea mortii si a invierii Mantuitorului. Drept dovadă, calendarele crestine ţin vie amintirea posteritatii si nu datele de nastere ale mucenicilor si ale Sfintilor.

Vechimea sarbatorii se poate observa in documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.Perioada respectivă este o pata neagra pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiasca Nasterea Domnului, acestia au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia.„în primele trei secole creştinii nu au avut o sărbătoare specială dedicată Naşterii“; „prima menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus se află în Stromatele lui Clement Alexandrinul, autor din secolul al II-lea. La originea sărbătorii s-ar afla gnosticul Basilide“; „până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6 ianuarie, data epifaniei“; „Aniversarea naşterii lui Iisus pe 25 decembrie apare pentru prima dată la Roma, într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se află, pe de o parte, preluarea de creştinism a marii sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condamnarea învăţăturii lui Arius la Sinodul de la Niceea“;

 Deoarece Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 7 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu.  

„Data Crăciunului s-a suprapus, din raţiuni deopotrivă teologice şi politice, peste data sărbătoririi Sol invictus («Soarele neînvins»), impusă la Roma încă de pe vremea lui Heliogabal şi susţinută de Constantin cel Mare. Astfel, sărbătoarea păgână, legată de cultul Soarelui, care în decembrie renăştea «din propria cenuşă», avea să-şi schimbe semnificaţia, devenind sărbătoarea naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu“.

 In ţările in care crestinii sunt majoritari Craciunul este o sarbatoare legală si se prelungeste si in ziua urmatoare, 26 decembrie: a doua zi de Craciun.

Dacă in Apus Nşterea se sărbătorea in fiecare an pe 25 decembrie, în Rasarit, aceasta sarbatoare coincidea cu Botezul Domnului, la data de 6 ianuarie, zi numita de regulă sarbatoarea Arătării Domnului. Răsăritenii considerau ca Mantuitorul S-a născut şi a fost botezat în aceeaşi zi.

Totuşi, atât in Orient, cât şi in Occident Nasterea Domnului era prăznuita la aceeaşi dată, insa diferenţele apărute  între calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sărbatoarea Naşterii Mantuitorului să nu mai coincidă.

Despărţirea sarbatorii Nasterii de cea a Botezului a avut loc la Biserica din Antiohia in jurul anului 375, iar mai apoi la Constantinopol in 379, când Sf. Grigore de Nazianz a tinut o predica festiva care mai tarziu va deveni izvor de inspiraţie pentru imnograful Cosma de Maiuma, care va compune canonul  Naşterii. In prezent, doar creştinii din Armenia sărbatoresc Craciunul la data de 6 ianuarie, precum in vechime.

Craciunul este praznuit de catre credincioşi după calendarul gregorian pe 25 decembrie, în timp ce calendarul iulian considera ca acest lucru s-a petrecut pe 7 ianuarie, diferentele dintre calendarul gregorian si cel iulian au facut ca sarbatoarea Nasterii Mantuitorului sa nu mai coincida.

Mantuitorul se naşte din Preasfanta Fecioara Maria pentru a mantui neamul omenesc, conform Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii in cetatea Betleemului, intr-o iesle simpla, intr-o pestera saraca. Atat Iosif, cat si Maria au venit de la Nazaret in Betleem cu ocazia recensamantului ordonat de proconsulul Quirinius, de pe vremea imparatului Octavian Augustus. Totusi, negasind gazduire in cetate, se adapostesc intr-o peşteră păstoreasca, unde Maria Il va naşte pe Pruncul Sfant.

Desi, conform tradiţiei, se spune ca trei magi au venit să se inchine Pruncului Sfant în ziua Nasterii Sale (sau, conform Traditiei Bisericii Romano-Catolice, 12 zile mai tarziu), Sfanta Scriptura pomeneste mai multi intelepti fara sa precizeze numarul acestora şi momentul in care acestia au venit.

Magii îi aduc Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie, daruri şi simboluri care aveau o semnificatie aparte: aur deoarece Hristos era impărat, tămâie, precum unui Dumnezeu şi smirnă precum aceluia ce va patimi si va muri pentru pacatele noastre.

Postul Craciunului ţine 40 de zile si se sfârşeşte în seara de Craciun dupa litie.   Printre obiceiurilede Craciun aducem aminte de Taierea porcului in ziua de Ignat (20 decembrie), un moment premergator Craciunului dar si iubitele colinde. Prepararea mancarurilor capata dimensiunea unui ritual stravechi: cârnaţii, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, jumările, chişca si cozonacul vor sta pe masa ta la loc de cinste alaturi de vinul rosu.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a căpătat o popularitate deosebită, mai ales în Evul Mediu,  odată cu răspîndirea creștinismului în toată Europa și nu numai.  Sînt cunoscute multe explicații ale denumirii Crăciunului. Dintre toate mai convingătoare pare a fi cea care vine din străvechiul cuvânt „creare”, ce înseamnă „naștere”.

Sărbătoarea Crăciunului este precedată de o perioadă de post, așa-numitul Post al Crăciunului. Postul durează şase săptămîni, între 15 decembrie şi 24 decembrie pentru cei care sărbătoresc Crăciunul pe stil nou şi 24 decembrie − 7 ianuarie pentru cei care sărbătoresc pe stil vechi, în timpul căruia este interzisă consumarea produselor din carne, ouă şi lapte.

În acest post, creștinii ortodocşi consumă bucate tradiționale precum: borș gros, borş din legume cu fasole sau cartofi, geandră de mămăligă, bucate din cartofi, legume, murături, fasole, turte cu mac etc.

În perioada timpurie a creştinismului, Paştele era principala sărbătoare. Naşterea Domnului nefiind celebrată în lumea veche, accentul era pus pe ziua morţii şi a invierii divinitatilor si mai putin pe naşterea acestora.

La început, Biserica obişnuia să considere mai importantă comemorarea morţii si  invierii Mântuitorului. Drept dovadă  calendarele creştine ţin vie amintirea posteritaţii şi nu datele de naştere ale mucenicilor si ale Sfintilor. Vechimea sărbătorii se poate observa în documentele de la sfarsitul celui de-al treilea secol, traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist, in timpul domniei lui Diocletian si a lui Maximian.

Aşa se explică de ce Crăciunul a fost ignorat de creştinii din primele secole, doar Matei şi Luca menţionând episodul de la Betleem. 

Aceasta perioada este o pata neagră pe istoria crestinatatii datorita persecutarii crestinilor. Adunati sa prăznuiască Nasterea Domnului, acestia au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia.

 

În cel de-al patrulea secol, mai-marii Bisericii au decis să instituie şi această sărbătoare. Biblia nu menționează o dată anume (fapt folosit ulterior de puritani pentru a protesta împotriva acestei sărbători). Deşi anumite detalii ar sugera că s-ar fi petrecut primăvara (păstorii), papa Iulius I a preferat data de 25 decembrie, cel mai probabil pentru ca noua sărbătoare  să integreze mai vechi festivaluri păgâne cum ar fi Saturnalia.

Numită mai întâi Naşterea Domnului, sărbătoarea s-a încetățenit în Egipt până în 432, iar în Anglia prin secolul al VI-lea. Până la finele secolului al VIII-lea deja ajunsese şi în Scandinavia. Conform ritului vechi, în Biserica greacă şi rusească se sărbătoreşte la 13 zile după 25, cunoscută şi ca ziua celor trei magi.

Stabilind Crăciunul în acelaşi timp cu sărbătorile tradiționale care celebrau solstițiul de iarnă, liderii ecleziastici sperau să îmbunătățească şansele sale de a câştiga popularitate printre oamenii de rând, dar nu au elaborat nişte norme clare pentru a marca evenimentul. Până în evul mediu creştinismul înlocuise practicile păgâne. De Crăciun, credincioşii se duceau la biserică, apoi luau o masă copioasă într-o atmosferă de carnaval similară celei de la Mardi Gras.

În fiecare an un cerşetor sau un student era ales ‘rege’ şi ceilalți se declarau supuşii lui. Cei săraci colindau casele bogaților pretinzând cea mai bună mâncare a lor, iar dacă nu le răspundeau cerințelor, le jucau tot felul de feste. Crăciunul devine un timp în care clasa privilegiată are ocazia de a-şi răscumpăra datoriile reale sau imaginare față de marginalii societății.

La începutul secolului al XVII-lea, un val de reformă aduce schimbări în modul de celebrare a Crăciunului în Europa. Când Cromwell şi forțele sale puritane se înstăpânesc asupra Angliei în 1645, se doreşte eliminarea decadenței din societatea engleză şi una din măsuri presupunea anularea Crăciunului. Republica nu durează mult însă şi la venirea pe tron a lui Carol al II-lea este restaurat şi deja popularul şi iubitul Crăciun. Coloniştii din America, care sosesc pe noul pământ în 1620, erau şi mai puritan în credința lor. Drept urmare, Crăciunul nu a fost celebrat în  istoria timpurie a Americii.

Ba mai mult, în Boston, între 1659 şi 1681 era interzisă sărbătorirea. Oricine propovăduia spiritul Crăciunului era amendat cu cinci şilingi. Dimpotrivă, în Jamestown, John Smith a permis ca Naşterea Domnului sa fie prilej de voie bună.

După revoluția americană, obiceiurile englezeşti decad de tot, Crăciunul fiind declarat sărbătoare oficială abia în 1870. Americanii secolului al XIX-lea îl transformă de altfel dintr-un carnaval într-o zi de pace menită să o petreci cu familia. Dar de ce a izbucnit interesul pentru Crăciun acum? Secolul al XIX-lea era o perioadă de turbulențe şi de conflicte sociale. Rata de şomaj atingea cifre mari şi de obicei revoltele celor nevoiaşi aveau loc cam în această perioadă a anului. În anul 1828, la New York se înfiintează prima brigadă de poliție ca urmare a unei astfel de răscoale. Această întâmplare i-a determinat pe unii membri ai claselor superioare să înceapă să revizuiască sărbătoarea.

Deja în 1819 scriitorul Washington Irving publică “The Sketchbook of Geoffrey Crayon, gent.”, o serie de povestiri despre petrecerea acestui eveniment religios într-o vilă englezească. În scrierile sale vorbeşte desre un moşier care invită țăranii de pe pământurile lui să ia masa cu el. În comparație cu problemele cu care se confruntă societatea americană, la Irving oamenii par să fie într-o deplină armonie. Asta deoarece scriitorul crede cu tărie că sărbătoarea ar trebui să exprime pacea şi unitatea dintre oameni, în ciuda diferențelor sociale.

Personajele sale se bucură de vechile tradiții, ba chiar încoronează şi un ‘rege al festelor’ ca în evul mediu. Cartea lui irving nu se bazează însă pe nicio experiență personală, el neparticipând la vreo sărbătoare, ba mai mult, mulți istorici consideră că relatările lui Irving au ‘inventat’ într-un fel tradiția în America, acesta pretinzând că descrie veritabile cutume.

Tot cam în această perioadă, autorul englez Charles Dickens a creat clasica poveste “A Christmas Carol”, cu un mesaj puternic care glorifică importanța generozității şi a bunăvoinței față de toți semenii. Dickens atinge o coardă sensibilă atât a englezilor cât şi a americanilor, care încep să conştientizeze beneficiile celebrării Crăciunului. Familiile devin totodată mai puțin rigide şi mai sensibile la nevoile emoționale ale copiilor.

Crăciunul oferea părinților ocazia de a fi atenți şi foarte darnici față de copii fără ca mărinimia să pară răsfăț peste măsură. Odată cu acceptarea Crăciunului ca sărbătoare familială prin excelență, vechile tradiții încep să iasă iarăşi la suprafață. În următorii 100 de ani americanii au creat un Crăciun în felul lor, în care au înglobat mai toate elementele prinse din alte culturi, incluzând brazii decorați, felicitările sau nelipsitele cadouri.

Deşi mulți pretindeau că sărbătoreau Crăciunul aşa cum se făcea odinioară, adevărul este că americanii au reinventat o sărbătoare pentru a umple un gol cultural al unei națiuni aflate în plină afirmare.

 

Unul din obiceiurile principale ale Crăciunului este colindatul. În mod tradițional, obiceiul colindatului în Moldova este practicat numai de către băieți, flăcăi, care colindă în ziua de Crăciun. Prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, se vestește Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții satului cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu-se casele, gospodăriile și creștinii.

 Colindele  de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea colindelor se pierde în negura istoriei. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, cetele de copii, purtînd cu ei o stea în centrul căreia e plasată icoana cu chipul pruncului Isus își încep majoritatea colindelor cu„Steaua sus răsare”.

 

 

 

 

Colindătorii poartă trăistuţe în care pun darurile oferite de gazde, obiceiul semnificînd, noroc şi belşug în casa gospodarului. Cadoul tradițional pentru colindători este pîinea (simbol al belșugului), pentru flăcăi – colaci mari pregătiți special, pentru copii – colaci mai mici, hulubi, înnodăței, nuci și bomboane.

Merită atenție obiceiul gospodinelor, ce ține de pregătirea bucatelor și colacilor pentru colindători. Coacerea colacilor de ritual impune anumite canoane pentru femeia gospodină. Potrivit tradiției din primul aluat se face un colac special, numit „Crăciun” sau „Crăciunel” în formă de cifra opt neîncheiată. Crăciuneii se pun la icoană și se păstrează pînă primăvara, urmînd să fie împărțiți la vite pentru a fi sănătoase.

Înainte de Ajun se sărbătorește Ignatul – ziua cînd în familiile de la țară se taie porcul, din care sînt preparate bucatele de Crăciun. În culturile străvechi, porcul era considerat un animal sacru pe care îl jertfeau în onorarea zeilor, primăvara, cînd începea anul agricol, anul în general. Sacrificarea ritualică a porcului înaintea principalelor sărbători de iarnă a căpătat sensul de jertfă adusă Soarelui, care se crede că moare și apoi învie la solstițiul de iarnă. În sprijinul demonstrării legăturii între porcul tăiat înaintea Crăciunului și cultul solar este și numele Ignat.

Tradiţia Pomului de Crăciun este foarte recentă,  fiind un import nemţesc. 

În ziua de Ajun se prepară un anumit număr de bucate de post, din acele cereale, legume și fructe, care se cultivă peste an, pentru a rodi din belșug: grîu fiert îndulcit cu miere și nuci, prune afumate, bob fiert, sarmale cu crupe, vărzare, ciuperci tocate cu usturoi, fasole făcăluite, toate fiind cu grijă aranjate pe masa din „casa mare”. Numărul mîncărurilor pregătite este considerat magic – 7, 9 sau 12.

La masă se așează după ce bucatele sînt sfințite de preot. Resturile de bucate trebuie să rămînă pe masă, deoarece se crede că cei răposați vor veni să guste din ele. Masa din Ajun este considerată una specială, la care participă după cum se crede în popor nu numai cei vii, ci și cei răposaţi.

Masa din prima zi de Crăciun este mult mai bogată. Moldovenii se străduiesc ca pe masa de sărbătoare să nu lipsească bucatele preparate din carne de porc, ceea ce simbolizează dorinţa de a avea un trai îmbelşugat. Tradițional la masa de Crăciun se servesc: friptură și cîrnaţi de porc, sarmale, răcituri, peşte, pîine, crăciunei, fructe, dulciuri şi băuturi. În Moldova este atestat și obiceiul de a mânca mămăligă în ziua de Crăciun, căreia îi sînt atribuite conotații magice.

Pentru fiecare dintre noi, Craciunul reprezintă un moment deosebit. Este o sărbătoare care ne adună la casa părintească, lîngă cei dragi. În aceste momente privim viaţa altfel, îi vedem pe ceilalţi într-o lumină mai favorabilă, ne deschidem sufletul mai uşor.

 

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR !

 

 

 

 

 

 

Cristian Bădiliţă – „Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti. Un ghid pentru credincioşii din secolul XXI“,  Editura Vremea, ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

http://calendarulortodox.ro/sarbatori/nasterea-domnului-craciunul

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-o-sarbatoare-odinioara-interzisa

http://adevarul.ro/cultura/carti/craciunul-intelesul-tuturor-fapt-sarbatoare-adevarat-traditional-spiritual-nu-stie-vine-cuvantul-video-

25/12/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: