Traditii stravechi românesti – Jocul Caprei. VIDEO

 

 

 

“În trecut, cel care juca rolul caprei nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile”

 

DATINI… Crãciunul si Anul Nou sunt la noi, românii, douã dintre cele mai importante sãrbãtori religioase din an. Felurite traditii si simboluri sunt legate de acestea.  

Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului.

Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate.

În folclorul românesc, Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche.

Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă.

Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc.

Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată.
Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Obiceiurile de iarnă se respectă în multe din satele noastre cu sfinţenie. Cetele de colindători cutreieră uliţele  şi gospodăriile ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări.

Marea  sãrbãtoare de rãscruce magicã a timpului, care este Anul Nou, este  sãrbãtoritã de oameni încã din neolitic, pentru a puncta astfel etapele existentei lor.

Dupã perioada anticã, crestinismul s-a impus cel putin în spatiile care apartineau din timpuri ancestrale unei viziuni magice asupra lumii.

Trebuie sã facem o distinctie între magie si religie. Prin magie, omul credea cã, având el însusi sau alti semeni ai sãi anumite însusiri ar putea influenta deshumarea existentei sale în sine. Ne-a mai rãmas de atunci, ma refer la populatiile evaluate, descântecul, jurãmântul, urãrile de bine sau cele de rãu, blestemele.

Omul primitiv credea cã, rostind anumite cuvinte, lucrurile se vor întâmpla aidoma. Si noi, cei civilizati, spunem, de exemplu “Bunã ziua!”.

Strãmosii nostri credeau cã, rostind aceste cuvinte, ziua chiar va deveni bunã pentru cei cãrora li se adresau. Noi folosim salutul acesta si altele, fãrã sã ne dãm seama de ce.

Pe lângã magia cuvântului, exista si magia imitativã. Aici intrãm în domeniul obiceiurilor, unde s-a pãstrat cel mai evident acest aspect.

Spre exemplu, mai existã locuri unde fetele geloase fac o inimã care sã o reprezinte pe rivalã si o strãpung cu acul”.

 

 

Jocul Caprei

Este un obicei străvechi, ce face parte din tradiţiile de iarnă, păstrat încă la români de Anul Nou, mai ales la sate şi comune.

Capra a fost socotită de români animalul care alungă spiritele rele şi aduce noroc în noul an.

La origine, Jocul “caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea), era un ceremonial grav, un element de cult.

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou.  Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice, sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud.

Capul măștii era făcut din lemn, cu maxilarul inferior mobil, ce putea fi mișcat de putător și care, prin lovirea de maxilarul superior, făcea un zgomot puternic.

Zgomotul făcut de cele două lemne este cel care stabilește ritmul în care cântă alaiul.

Alaiul caprei era format din „cioban”, îmbrăcat tradițional cu ițari, opinci, cămașă de cânepă, cojoc, bâtă și fluier. Este cel care joacă împreună cu capra și are rolul de a cânta versurile consacrate (Ța, ța, ța, căpriță ța // De la munte te-am adus // Cu beteală și hurmuz…).

Jocul este condus de unul din cei doi arnăuți care organizează ceata și joacă hora cu „fetele”, tineri îmbrăcați în haine femeiești. Alaiul mai cuprinde „irozii”, cei care bat în tobe acompaniind alaiul și imprimând ritmul jocului.

Cândva alaiul mai cuprindea și alte personaje din teatrul popular: generalul, cucoana, căldărarii și caldărășițele, șătrarii și șătrărițele, negustorii, doctorii, muzicanții, babele și moșnegii. Toți sunt îmbrăcați specific personajelor pe care le reprezintă și poartă măști sugestive. Trebuie făcută mențiunea că întregul Joc al Caprei este alcătuit numai din bărbați, femeile nefiind admise decât în hora care se joacă în jurul caprei. Jocul Caprei mai este cunoscut în unele zone ca Turca (în Moldova) sau Brezaia (în Muntenia).

 

Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei.

Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ale măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului, provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

 

 

In trecut, cel care juca rolul caprei, nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile

Un obicei strãvechi ce face parte din traditiile de iarnã, prezent de Anul Nou, este Jocul Caprei.

La origine, acest joc era un ceremonial grav, socotit ca un ritual ce alungã spiritele rele si aduce norocul în noul an.

La un moment dat aceasta se prãbuseste ca si cum ar fi murit, iar apoi, învie. Toate acestea par momente de veselie, de joc.

Initial a fost vorba de cu totul altceva, dupã cum ne relateazã un cãlãtor strãin aflat la Iasi în 1699.

În Jocul Caprei intervenea un tânãr care trãgea o sãgeata falsã în cel mascat si acesta se prãbusea.

Dacã asociem aceastã relatare cu imagini vechi de 20.000 ani, realizate de oamenii Cro-Magnon în Pesterile Lascaux, întelegem semnele profunde.

Primitivii, înainte de vânãtoare, performau acest joc cu ferma convingere cã asa se va întâmpla si în realitate, adicã va fi ucis animalul pe care doreau sã-l vâneze.

Cu toate cã biserica a condamnat aceste ritualuri (cel care juca rolul caprei nu avea voie sã intre în bisericã 40 zile), obiceiul acesta, ca si multe altele, s-a mentinut, iar crestinismul a trebuit sã-l accepte.

La fel, colindele, care erau tot de origine magicã au fost acceptate si transformate de crestini, care le-au dedicat sãrbãtorii Crãciunului.

În tot ceea ce se întâmplã de Anul Nou, plugusorul, colindele, jocurile de mãsti, trebuie sã descifrãm sensurile ascunse în mãsura în care e posibil. Uneori, sensurile apar foarte clar.

Sã exemplificãm de data aceasta prin plugusor.

Mai întâi se vorbeste acolo de arat (de semãnat), ceea ce nu se întâmplã în decembrie sau în ianuarie, dar nimeni nu se mai mirã. La origine, anul fiind la 1 martie, textul avea logicã, dar de fapt, plugusorul a fost la origine un descântec si un exemplu de magie imitativã.

Textul vorbeste despre arat, semãnat si obtinerea unei recolte foarte bogate, aceasta însemnând cã dacã s-a rostit textul asa se va întâmpla si în realitate.

 

 

 

 

 

Obiceiurile românesti, amenintate de manifestãrile comerciale

“Datinile si obiceiurile întelese în mod stiintific, contureazã identitatea unui popor, a unei natiuni, de aceea în cruntul deceniu 1950-1960, când la conducere se aflau multi minoritari, obiceiurile au fost prigonite sau înlocuite cu traditii ale acestor popoare.

De exemplu, Mos Crãciun era înlocuit cu Mos Gerilã, de fapt traducerea rusescului “Diadia Moroz”.

Din pãcate, si în zilele noastre, frumoasele traditii si obiceiuri românesti sunt amenintate de manifestãri comerciale ale strãmosilor, printre care Halloween, râspândit din nefericire în scoli.

Dacã ne pierdem si obiceiurile, cum am pierdut multe altele, nu vom mai fi o natiune, o “Peuplade”, adicã o populatie”, conchide profesorul Dan Ravaru.

Surse: vremeanoua.ro;  traditieialomita.ro;

 

 

 

 

 

Colindul colindelor

 

Colindul colindelor

 

Mai e vreme de colinde,

Se mai poate, se mai poate,

Dacă sufletul rămâne

Cel mai mare dintre toate.

 

N-am murit ca neam al lumii

În vreo clipă viforoasă,

Cît colindele colindă

Şi copiii sînt acasă.

Poate nici n-a fost vreo vreme

Ca aceasta insetata

De colinde pentru suflet

Ca de-o unica rasplata.

 

Cum şi astăzi ne întoarcem

Şi pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată

Oameni, datini şi colinde.

 

Steaua, Sorcova şi Capra,

Pluguşorul şi Ajunul,

Le vor învăţa copiii,

Nu le va uita niciunul.

 

N-a murit colindul nostru,

Se mai poate, se mai poate,

Leru-i ler, florile-s dalbe,

La mulţi ani cu sănătate.

 

 

Adrian Paunescu

 

 

 

Ignatul – un ritual păgân din timpuri imemoriale, ajuns să fie asociat cu o sărbătoare creștină

 

 

 Ignatul e o tradiţie pe cale de dispariţie. Tăierea porcului în perioada Crăciunului era o tradiţie în numeroase ţări europene ca Albania, Serbia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Grecia, Italia, Slovenia, Portugalia, Spania, Ucraina, Irlanda, însă în prezent se pare că această practică e păstrată încă, doar în România, Moldova şi Bulgaria.

 

 

 

 

Sacrificarea porcilor

 

Sacrificarea porcului de Crăciun, este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creștină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre vechiul an și cel nou se miza pe funcția regeneratoare a sacrificiului.

Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se încheie, o nouă viață se naște, aceea a noului an.

În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstițiul de iarnă.

Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.

In vechiul Egipt, desi porcul era considerat un animal dezgustator, oamenii il jertfeau si il mancau, ritual in cinstea zeului Osiris, intr-o anume zi din an.

Dupa multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii pastreaza multe elemente ale cultului  : il sacrifica ritual la Ignatul porcilor  (20 decembrie), i se imita glasul cu un instrument special, numit surla, apare in folclorul si in jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) si, mai ales, are o colinda Siva, probabil numele marelui zeu indian, Shiva.

Cunoscuta masca a colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc), este inlocuita in colindul Siva cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat.

Obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia la indieni.

Folcloristul Petru Caraman consideră că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane.

Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.

Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra inițial Anul Nou în lumea romană, începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu.

Sacrificarea nu poate fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu poate depăși apusul soarelui.

Trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului.

Totodată, locul ales pentru tăierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Prin ce filiera (greaca, romana, orientala) a ajuns porcul sa fie sacrificat ritual in spatiul etnic romanesc are mai putina importanta.

Semnificativ este faptul ca urme extrem de vechi ale ritualului sunt pastrate de romani la cea mai insemnata sarbatoare traditionala, Anul Nou.

Ritualul taierii porcului aminteste de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care apareau si dispareau, se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic.

Tăierea porcilor avea loc intr-o anumita zi, la Ignat (20 decembrie), si intr-un anumit moment al zilei, de obicei in zori sau dimineata.

Credinta ca porcul isi viseaza moartea in noaptea de Ignat, prinderea si injunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neinsufletit,jumulirea părului pentru confectionarea bidinelelor, parlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucati etc. ofereau suficiente momente pentru săvârsirea practicilor rituale menite sa preîntampine stingerea „seminţiei” porcilor, sa asigure sanatatea gazdei in noul an, să alunge spiritele rele, sa prezica vremea pe o perioada mai indelungata de timp, sa fertilizeze ogoarele pentru a obtine roade bogate.

De altfel, functia rituala a sacrificiului este bine evidentiata de informatiile etnografice:

„La taiere nu trebuie sa stea nimeni primprejur dintre cei care sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaite nimeni” (Pamfile, 1914, p. 118) si altele.

Ignat este, se pare o divinitate solara care a preluat numele si data de celebrare a Sfantului Ignatie Teoforul  (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor.

Sacrificiul sangeros al porcului si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat (Ignis = foc), este o practica preistorica care supravietuieste in tinuturile romanesti extracarpatice.

Perechea lui feminina, Inatoarea, este de asemenea asociata cu focul si rugul funerar.

Femeile care lucreaza in ziua de Ignat sunt batute si oparite cu apa clocotita, asa cum procedeaza si Joimarita la Joimari (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95).

 

 

 

 

 

 

Ignatul

 

Se spune ca in noaptea de Ignat porcii viseaza daca vor fi sau nu taiati sau viseaza cutit, ceea ce constituie un semn ca vor fi sacrificati. In unele zone, porcul se taie chiar in ajunul Craciunului.

Carnea acestuia este destinata in principal prepararii produselor ce urmeaza a se consuma ritual pe tot parcursul perioadei dintre Craciun si Boboteaza.

Conform randuielii traditionale, taierea porcului este singura activitate permisa a se desfasura in ziua de Ignat.

Se credea ca prestarea oricarei alte munci – spalatul rufelor, cusutul, torsul lanii, maturatul casei etc, atragea dupa sine pedepsirea celor care se faceau vinovati de incalcarea normelor sarbatoririi.

Femeile insarcinate respectau cu strictete interdictia de a lucra, de teama sa nu nasca copii cu infirmitati sau labili psihic.

Masurile punitive – cazaturi, oparit, dureri ale membrelor inferioare – aplicate celor considerati ca vinovati de nerespectarea interdictiilor, erau atribuite unei divinitati razbunatoare, ce patrona sarbatoarea: Inatoarea.

Se spunea ca Inatoarea era o femeie batrana, urata, lacoma si cu apucaturi de capcaun, „manca lumea”.

In acelasi timp, in povestile ce circulau in satul din sudul Moldovei, la inceputul secolului al XX lea, ea aparea ca o fiinta vicleana, ce incerca sa le ispiteasca pe femei sa lucreze, dupa care le oparea sau le devora. Pentru a contracara actiunile ei malefice si a o impiedica sa se apropie de casa, femeia „ispitita” trebuia sa iasa, la miezul noptii, in curte si sa imite cantecul cocosului, repetandu-l de trei ori.

Se credea ca, auzind cantecul cocosului, Inatoarea se retragea speriata. Asadar, in acest ceremonial, se sconta pe functia protectoare a cocosului – chiar daca era vorba numai de imitarea sunetelor lui – care, in calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

Dupa ce indeplinea acest ritual cu functii apotropaice, de aparare, femeia trebuia sa intre in casa si sa stinga focul, ca Inatoarea sa nu fie atrasa de lumina si sa revina. Ea cauta lumina focului, intrucat locul pe unde putea intra era hornul casei. Daca era intuneric, ea nu reusea sa gaseasca calea de acces catre interiorul locuintei si pleca definitiv.

Dar, pana sa paraseasca satul, ea incerca sa se razbune pe oricine ii iesea in cale. De aceea, se spunea ca este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii sa poarte sau sa aiba asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic.

Fiind incarcate cu energie, obiectele metalice puteau tine la distanta de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inatoarei, impiedicand-o sa se apropie de cel pe care il intalnea in peregrinarile ei diurne sau nocturne pe pamant.

Dupa credintele comunitatilor rurale din Banal, Inatoarea putea fi impiedicata sa se apropie de casa daca, in dimineata de Ignat, dupa ce se taia porcul, se inconjura de trei ori curtea cu o carpa aprinsa. Fumul degajat de carpa aprinsa o forta sa se indeparteze.

Ritualul sacrificarii porcului in preajma sarbatorilor Craciunului, aminteste de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) in perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Intr-un moment cum este cel de la cumpana dintre anul vechi si anul nou, se sconta pe functlia regeneratoare a sacrificiului.

Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, ce moare, o noua viata se infiripa, aceea a noului an. Si aceasta, pentru ca sacrificiul, ca moarte violenta, lasa liber energiile vitale neconsumate. Din aceste energii neconsumate, cel sacrificat putea reveni la viata, putea renaste.

Folcloristul Petru Caraman considera ca obiceiul taierii porcului din ziua de Ignat isi afla radacinile in traditiile antichitatii romane. Lumea romana practica acest sacrificiu la Saturnali, intre 17 si 30 decembrie, consacrandu-l lui Saturn, la origine zeu al semanaturilor. Porcul insusi era socotit ca intruchipare a acestei divinitati, a carei moarte si reinviere se consuma la cumpana dintre anul vechi si anul nou.

Este insa vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra initial anul nou in lumea romana: inceputul primaverii, al semanaturilor, la sarbatorile ce precedau Calendele lui Janus, adica la Saturnalii.

In desfasurarea obiceiului sacrificarii porcului, se respectau anumite conditii de timp si spatiu. Sacrificiul nu poate fi inceput inainte de ivirea zorilor si nici nu poate depasi apusul soarelui. El trebuie sa aiba loc pe lumina, intrucat numai lumina poate tine la distanta, prin puterea ei arzatoare, spiritele malefice, ce-ar incerca sa anuleze virtutile sacrificiului.

Totodata, locul ales pentru taierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tamaiat si stropit cu agheasma sau cu apa neinceputa, pentru a indeparta duhurile necurate.

Dupa ce animalul este sacrificat, iar carnea sortata, are loc un al doilea act ceremonial: impartirea pomenii porcului. Prin traditie, ea se oferea impreuna cu o lumanare aprinsa, celor care au ajutat la taierea porcului, ca si saracilor. Din restul carnii se prepara produsele destinate sarbatorilor de Craciun, Anul Nou si Boboteaza: carnati, tocatura, piftie, toba, caltabosi, carne fripta etc.

Totodata, o parte se conserva pentru a fi consumata peste an. Nimeni nu se atinge insa de preparatele din carnea porcului decat dupa ce, in dimineata de Craciun, o parte din ele sunt impartite de femei, in vecini sau la biserica, pentru mortii familiei.

Acest obicei se respecta cu strictete, intrucat, asa cum arata folcloristul S. Fl. Marian „…a gusta mai inainte de a sacrifica se socoteste ca cel mai mare pacat si de vatamare pentru sufletele (spiritele) protoparintilor care cer si doresc acest sacrificiu”.

Diferite organe sau parti din carnea porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii in tratarea unor maladii ale omului sau animalelor, in practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant in vraji si farmece, ca si pentru „repararea” mortilor-strigoi.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mancare.

Sangele animalului, amestecat cu mei si lasat sa se usuce, este bun pentru afumat copiii cand se sperie sau cand au guturai.

Parul de porc se pastreaza si cu el se afuma copiii atunci cand se crede ca sunt deochiati. Cu el se afuma si adaposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor salbatice.

Untura de la porcul negru este utilizata in vraji, in descantece si pentru prepararea unor leacuri. De asemenea, ea se foloseste si pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor si viteilor.

Grasimea de porc se folosesie pentru calmarea durerilor reumatice, cu ea ungandu-se membrele corpului afectate de boala.

Copitele animalului sunt cautate de vrajitoare, pentru a le utiliza in practici de magie neagra, de legat casatoriile, de despartire a cuplurilor etc.

In satele din Banat, exista obiceiul ca mortii-strigoi sa fie unsi cu untura. Inainte de a fi asezati in sicriu.

Se crede ca untura ii fixeaza, impiedicandu-i sa se reintoarca si sa se razbune pe cei vii.

 

 

 

Ignatul, o tradiţie pe cale de dispariţie

 

 

 

În statisticile românesti, „porco-cidul” (versiunea guiţată a genocidului) sună rotund: 1 milion de porci sunt sacrificaţi pe altarul lui Noel, reprezentând o şeptime din consumul anual (7 milioane). Cu toate acestea, suntem la jumătatea faţă de media europeană.

Probabil, e un joc al statisticii: românii mai ţin şi oarece post înainte să se arunce asupra şoricului din bătătură, în vreme ce europenii îl consumă constant. Plus că mulţi români nu-şi permit să cumpere cât si-ar dori.

Cifrele n-ar fi aşa de îngrijorătoare, dacă n-ar trăda o tendinţă de desacralizare a Sărbătorilor. Astfel, de Crăciun, doar 20% dintre români îşi doresc daruri spirituale, restul aşteptând ca Moşul pântecos să le pună sub brad bunuri materiale.

Banii sunt cei mai aşteptaţi (23-24% funcţie de vârstă), apoi telefoanele mobile (7%, cu creştere până la 20% pe segmentul tinerilor), tabletele (4,2%), televizoarele (4%) şi hainele (3,7%).

 

Surse: Crestin Ortodox.ro; Dr. Sanda Larionescu,cercetator stiintific la Muzeul Satului; stiripesurse.ro/ignatul; agerpres.ro