ROMÂNII (valahii gorali) din Polonia și Cehia. VIDEO

Istoria românilor este surprinzătoare, uneori de-a dreptul incredibilă. De aici, din zona Arcului Carpatic, au radiat în toate direcțiile cardinale, de mii de ani, strămoșii noștri traco-geto-dacii, iar mai apoi vlahii, continuatorii lor.

Astfel, artefactele scoase la lumină și izvoarele istorice antice și medievale ne vorbesc clar despre faptul că strămoșii românilor de astăzi au locuit din vremuri îndepărate,pe suprafețe întinse dein estul, centrul și sudul Europei. Mărturie stau și marile comunități de români vlahi sau aromâni din peste 10 state europene, în locuri ale Europei la care românul obișnuit nici nu s-ar putea gândi.

O incursiune geo-etnografică în zonele locuite de valahii gorali din Polonia și Cehia, din zona Munților Tatra, care mai sunt numiți și Carpații Păduroși de băștinașii acestor locuri, duce la o redescoperirire a arhetipului transhumanței românești de pe crestele acestor munți.

Istoricul și jurnalistul Ionuț Țene scrie în publicația online http://www.napocanews.ro că în acești munți, care fac parte din ”autostrada transhumanței” românești de la Dunăre până la actualele granițe ale Slovaciei, Poloniei și Cehiei, trăiește o populație de valahi cu o puternică identitate pastorală, care și-a păstrat portul, tradițiile oieritului și stilul construcției caselor de lemn la fel ca la frații lor ciobani de pe teritoriul de azi al României. Instrumentarul muncii ciobanilor este identic cu cel al ciobanilor din Mărginimea Sibiului sau din localitatea gorjeană Novaci și nu numai.

Datorită politicii de asimilare duse de statele polonez, slovac și ceh, valahii de azi nu mai vorbesc limba română veche din secolul XIII, moment când sunt atestați documentar și în cronicile timpului. În acest secol au venit în Moravia prin transhumanță sau colonizați de regii Boemiei, Ungariei sau Poloniei.

Erau oameni de munte care prelucrau lemnul și erau mari producători de brânză, lapte și carne de miel. Mai mult, valahii, așa cum îi numeau slavii sau germanicii, erau și foarte buni militari, fiind colonizați, inclusiv de regele Ungariei Matei Corvin în actuala Moravie ca grăniceri și păzitori ai hotarelor. De altfel urmașii voievodului Dragoș și fiului Sas au primit sau cumpărat aici moșii întinse cu locuitori din Maramureș sau Moldova.

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan.

În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de ”valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de ”vlaska”.

Valahii trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Ei sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși.

Ca român, te poți înțelege ușor în discuțiile cu acești valahi din localitățile de munte ale Moraviei, dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. În limbile cehă și poloneză a rămas un fond comun de cuvinte românești care sunt ușor identificabile într-o conversație informală cu valahii cehi sau polonezi.

Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012).

Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia.

În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice.

În anul 2007, Štika a publicat o carte ”Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra.

A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi.

La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți pe crestele și pășunile alpine din zona intracarpatică a României de azi. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o uimitoare geanologie clară a strămoșilor și o păstrează cu sfințenie.

Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral și nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii se consideră originari din țara noastră prin fenomenul vechi de secole al tranhumanței.

Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte din punct de vedere etno-folcloric dintr-o singură țară.

Dacă în discuțiile cu valahii sunt eliminate din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent.

Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc.

Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale.

De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei.

De la brazi, la ”orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o ”țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului.

Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu.

Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei.

Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vii dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară.

Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală.

Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituților diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea entofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România.

În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română.

În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni.

Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali.

Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah.

A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte.

Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Goralii, românii din Polonia

Zakopane, capitala goralilor valahi.

Deși românii cunosc localitatea ca stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă.

În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați.

Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești ”valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin. Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură.

Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria.

În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucium. E și o vorbă valahă aici: ”Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.”

După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească. 

În videoclipul de mai jos, profesorul Avram Fițiu, ne dezvăluie lucruri uimitoare despre cei un million de vlahi din Carpații Nordici (Polonia, Cehia și Slovacia), care se consideră urmașii dacilor liberi de la izvoarele Vistulei. O comunitate cu care Statul Român nu are nicio relație, în spiritul antiromânesc dovedit al celor care ne conduc de trei decenii. Acolo, în Carpații Nordici, există sute de localități cu nume românești și o zonă numită Bucovina.

În acest spațiu s-au născut doi președinți de țară al căror nume are rezonanțe românești: Andrei Duda, președintele Poloniei și Andrei Kișka, președintele Slovaciei. Tot aici, Papa Ioan Paul al II-lea, revendicat de vlahii din Polonia ca fiind din neamul lor, folosea tricolorul românesc pe mitră și pe alte obiecte vestimentare.

CITIȚI ȘI: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/10/vlahia-morava-moravska-valaska-tinutul-autonom-al-vlahilor-romani-din-cehia-de-azi

DESPRE DACII LIBERI

Denumire dată triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II-IV p.Chr.).

Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că dacii liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor materială fiind continuu influenţată de civilizaţia romană, consemnează http://www.enciclopedia-dacica.ro.

Deşi dacii liberi au venit în contact cu aceleaşi grupuri de populaţii (romani, sarmaţi, germani), situaţia lor diferea de la o regiune la alta datorită raporturilor care au existat între ei şi grupurile de populaţii mai sus amintite.

Astfel, în Moldova, carpii au reuşit să-şi menţină independenţa faţă de romani şi organizaţi într-o puternică uniune tribală, au dominat pe sarmaţii pătrunşi în teritoriul lor şi au atacat în repetate rânduri Imperiul roman.

În nordul Moldovei şi în zonele adiacente din nord şi est locuiau costobocii a căror cultură materială a atins dezvoltarea sa maximă în sec. II p.Chr. Uniune de triburi dacice libere, care au locuit în nordul şi nord-estul Daciei, menţionată de Ptolemeu (III, 8, 3). Apartenenţa lor etnică la neamul trac este dovedită arheologic, ei fiind creatorii culturii Lipiţa, o cultură prin excelenţă dacică.

Descoperirile arheologice localizează costobocii, în nord-est, aria lor de răspândire fiind bazinul superior şi mijlociu al Nistrului, bazinul superior al Prutului, regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei până în Maramureşul istoric şi Bucovina.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în secolul II e.n. când încep o nesfârşită serie de incursiuni în Imperiul roman.

Cel mai puternic atac este cel din anul 170 (vezi harta) când pătrund în Moesia, Thracia şi Macedonia şi ajung până în Ellada în oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci.

În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam germanic şi cu sarmaţii. Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi. Prin acţiunile lor, costobocii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

Dar, în spaţiul geografic amintit, cercetările arheologice au scos la suprafaţă vestigii aparţinând nu numai costobocilor, ci şi sarmaţilor, carpilor şi ale unor neamuri germanice. În schimb, dacii liberi din vest, din Crişana (atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad), n-au avut aceleaşi condiţii ca cei din Moldova.

Situaţi între romani şi iazigi şi strâmtoraţi în acţiunile lor şi de unii şi de ceilalţi, au trebuit să recunoască fie hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmaţilor.

Aceştia din urmă i-au dominat nu atât prin numărul lor mare, cât mai ales pe plan politic şi militar în calitatea lor de triburi clientelare ale Romei.

Descoperirile arheologice făcute în Ungaria, arată că pătrunderea iazigilor metanaşti Câmpia Ungară (Alfold) nu a împins întreaga populaţie dacică spre est, în teritoriul Daciei, aşa cum considera, în mod obişnuit unii cercetători, ci parte din ea a rămas pe loc şi a continuat să convieţuiască cu noii veniţi.

În nord-vestul ţării, la Medieşu Aurit (jud. Satu Mare) a fost documentată masiv populaţia autohtonă dacică, împreună cu unele elemente de tip vandalic (în special în necropolă). Situaţia din Muntenia îşi are şi ea particularităţile ei.

Încercuită, de Imperiul roman, temporar stăpânită şi continuu supravegheată, această regiune nu oferea locuitorilor ei aceleaşi condiţii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din Moldova, care îşi puteau permite să facă incursiuni în Imperiu şi să reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, frag.8).

În Câmpia Română, o parte din aşezările getice şi-au încetat existenţa în pragul erei noastre (acţiunile lui S. Aelius Catus, despre care Strabo (VII, 3, 10) spune că a strămutat în sudul Dunării 50.000 de geţi), altele în timpul campaniei lui T. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat în Imperiu 100.000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3608), iar o parte dintre ele au fost distruse cu ocazia războaielor dintre daci şi romani din timpul lui Decebal.

În schimb, populaţia geto-dacică, a continuat să trăiască neîntrerupt în zona subcarpatică, prezenţa ei fiind demonstrată din plin de descoperirile arheologice făcute la Drajna de Sus (jud. Prahova), Tîrgşor (jud. Prahova), Cetăţeni (jud. Arges) etc. Începând cu mijlocul sec. II p.Chr., geto-dacii retraşi în regiunea subcarpatică se extind către Dunare, încurajaţi şi de creşterea puterii carpilor din Moldova şi în felul acesta, treptat, micşorează, sfera de acţiune a sarmaţilor.

Se ajunge astfel, ca în sec. III p.Chr., întreg teritoriul Munteniei, de la Dunăre la Carpaţi, să fie repopulat de geto-daci, aşa cum demonstrează descoperirile arheologice de tip Militari-Chilia.

Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).

Descoperirile arheologice arată că, după, retragerea stăpânirii romane din Dacia, unii daci liberi pătrund pe teritoriul fostei provincii, revitalizind astfel elementul dac şi făcându-l să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi alţi migratori.

COSTOBOCII- VITEAZUL NEAM AL DACILOR LIBERI

COSTOBOCII

 Apartenenta  etnică a triburilor  de daci liberi care au locuit în partea de nord si nord-est al Daciei,poate fi dovedită cu prisosință pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipița, ai cărei creatori sunt considerati costobocii, este o cultură prin excelență dacică, fapt subliniat de toti cercetătorii buni cunoscători ai materialului arhelogic.

Descoperirile arheologice ajută si la localizarea costobocilor,o  problemă controversată si greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspגndire a culturii Lipița cuprinde bazinul superior si mijlociu al Nistrului si cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov si Cernăuti, din vestul Ucrainei, incluzând deopotrivă Maramuresul (istoric) si Bucovina.

 Izvoarele  arheologice din faza mai veche (sec.I î.e.n.-I e.n.) își găsesc analogii în așezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cele din faza mai nouă (sec.II-III.e.n.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicîndu-se prin situarea culturii Lipița la periferia lumii geto-dacice.

Costobocii (numiţi şi Koistobokoi, Coisstobocensis) au fost unul din  triburile dacice care  au rămas independente până la sfârşitul secolului II d.Ch .

Ei aparţin marelui popor trac şi sunt traci, în aceeaşi măsură ca şi geto-dacii. Atestaţi de Dio Cassius și de Ptolemeu printre cele 15 triburi dace, costobocii au apărut distinct in istorie după cucerirea Daciei de către romani, ca fiind un trib aparţinând aşa-zişilor “daci liberi” (necuceriţi de romani) ^.

Majoritatea istoricilor au argumentat originea dacă a costobocilor , dar unii consideră că originea acestui trib din nordul Daciei Romane este incertă.

Au existat  şi opinii privind o origine germanica/gotică , sau o origine sarmato-scitică și chiar o origine slavă.

Caracterul traco-dacic al costobocilor este sigur şi după Mullenhoff, care afirmă despre  costoboci că nu puteau fi  slavi ,deoarece în acea perioadă (sec. II e. n.) slavii nu se aflau în acea regiune.

O inscripţie descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă  un rege al costobocilor numit Pieporis al acestui trib dacic.

“D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.” .

În Dacia Romană, oraşele asociate cu costobocii şi regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava , Utidava şi Trifulon etc .

Pornind de la rădăcinile indo-europene ale numelor dacice, cuvântul costoboci ar însemna „străluciţii”

Interpretând hărţile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de daci costoboci: costobocii “transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaţilor, locuitori ai oraşului Setidava) şi costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenţia geografic cele două grupuri de costoboci .

În lucrarea sa Getica, Vasile Pîrvan a admis şi el această interpretare .
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus.Observăm că  Pieporus, Natoporus şi Bithoporus sunt nume daco-trace .

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanţilor sunt împărţite, fapt datorat impreciziei informaţiilor furnizate de geograful Ptolemeu , care în cartea III, 8, 3, situează teritoriul costobocilor „dans la Dacie d’avant la conquete romaine” şi în cartea III, 5, 9, acesta este plasat „dans la Sarmatie européenne” .

Majoritatea cercetătorilor, printre care şi K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă riul Mureș şi pe cursul superior al Tisei .
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre .

 HARTA DACIEI ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII ROMANE

 

 

Costobocii, ca și Carpii, au lăsat o bogată mostenire în perioada de început a migratiei popoarelor. Prin actiunile militare întreprinse în sec.II-III e.n.,costobocii si carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

 Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec.II, când o serie de izvoare literare si epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul Roman.

Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia si Macedonia, ajungând până în Ellada și profanând templul din orasul Eleusis.

Urmările incursiunilor costobocilor sunt amintite de inscripţia din oraşul Tropaeum Traiani (Dobrogea) în care este pomenit Daizus Comozoi „ucis de costoboci” şi de două inscripţii de la Callatis (Mangalia), în care se arată că zidurile oraşului au fost reconstruite după ce fuseseră distruse de atacatori.

O altă inscripţie îl aminteşte pe un anume Lucius Vetilius Gratus Julianus care a luptat contra costobocilor prin Achaia şi Macedonia.

 După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingii, de neam germanic, să-i atace pe costoboci.

În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, ia altii au continuat să trăiască pe teritoriile de bastină, alături de nou veniții de neam germanic si sarmat.

 Nordul Moldovei, zonă de interferentă între cultura carpică si cea de tip Lipița, a fost , asa cum arată descoperirile arheologice,dominat de costoboci până în anul 170 e.n., după această dată regiunea respectivă intrând sub controlul carpilor.

  Costobocii erau oameni de la munte, oameni puternici  care ştiau a mânui barda şi securea ,fiind inegalabili în luptele corp la corp.

Aceşti soldaţi aprigi ,care se numărau  printre cei mai buni războinici traci , plecau la luptă  îmbrăcaţi cu o vestă de piele ce putea să-i apere împotriva săgeţilor şi a loviturilor săbiilor drepte , dar mai puţin impotriva săbiilor încovoiate .

Purtau scut din bronz şi topor din bronz.

Mai tîrziu ,cînd a apărut fierul , n-au renunţat la bronz , care era mai usor de procurat , şi arma era mai uşor de mănuit ca cea de fier .   

  Războinici neînfricați ,ei erau în prima linie pe cîmpul de luptă, împreună cu DRAPANAII .

Drapanaii erau ” trupe de șoc “ formate din luptători dîrji şi fără frică de moarte ,ce luptau cu bustul gol  înarmaţi cu sabie dreaptă ,care cînd lovea făcea răni grave şi urâte .

Cînd Drapanai  atacau , făceau în linia de luptă a duşmanului o breşă,o spărtură, pe unde intrau ceilalţi luptători .

 

SURSE

enciclopedia-dacica

dracones