CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

21/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DESPRE DACII LIBERI

Legiunea a V-a Macedonica (Radu Cerghizan) | Pagini de istorie a Turzii

Denumire dată triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în provincia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II-IV p.Chr.).

Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că dacii liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor materială fiind continuu influenţată de civilizaţia romană, consemnează http://www.enciclopedia-dacica.ro.

Deşi dacii liberi au venit în contact cu aceleaşi grupuri de populaţii (romani, sarmaţi, germani), situaţia lor diferea de la o regiune la alta datorită raporturilor care au existat între ei şi grupurile de populaţii mai sus amintite.

Astfel, în Moldova, carpii au reuşit să-şi menţină independenţa faţă de romani şi organizaţi într-o puternică uniune tribală, au dominat pe sarmaţii pătrunşi în teritoriul lor şi au atacat în repetate rânduri Imperiul roman.

În nordul Moldovei şi în zonele adiacente din nord şi est locuiau costobocii a căror cultură materială a atins dezvoltarea sa maximă în sec. II p.Chr. Uniune de triburi dacice libere, care au locuit în nordul şi nord-estul Daciei, menţionată de Ptolemeu (III, 8, 3). Apartenenţa lor etnică la neamul trac este dovedită arheologic, ei fiind creatorii culturii Lipiţa, o cultură prin excelenţă dacică.

Descoperirile arheologice localizează costobocii, în nord-est, aria lor de răspândire fiind bazinul superior şi mijlociu al Nistrului, bazinul superior al Prutului, regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei până în Maramureşul istoric şi Bucovina.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în secolul II e.n. când încep o nesfârşită serie de incursiuni în Imperiul roman.

Cel mai puternic atac este cel din anul 170 (vezi harta) când pătrund în Moesia, Thracia şi Macedonia şi ajung până în Ellada în oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci.

În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam germanic şi cu sarmaţii. Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi. Prin acţiunile lor, costobocii au fost adversari redutabili ai Imperiului Roman.

Dar, în spaţiul geografic amintit, cercetările arheologice au scos la suprafaţă vestigii aparţinând nu numai costobocilor, ci şi sarmaţilor, carpilor şi ale unor neamuri germanice. În schimb, dacii liberi din vest, din Crişana (atestaţi arheologic prin aspectul cultural Sântana-Arad), n-au avut aceleaşi condiţii ca cei din Moldova.

Situaţi între romani şi iazigi şi strâmtoraţi în acţiunile lor şi de unii şi de ceilalţi, au trebuit să recunoască fie hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmaţilor.

Aceştia din urmă i-au dominat nu atât prin numărul lor mare, cât mai ales pe plan politic şi militar în calitatea lor de triburi clientelare ale Romei.

Descoperirile arheologice făcute în Ungaria, arată că pătrunderea iazigilor metanaşti Câmpia Ungară (Alfold) nu a împins întreaga populaţie dacică spre est, în teritoriul Daciei, aşa cum considera, în mod obişnuit unii cercetători, ci parte din ea a rămas pe loc şi a continuat să convieţuiască cu noii veniţi.

În nord-vestul ţării, la Medieşu Aurit (jud. Satu Mare) a fost documentată masiv populaţia autohtonă dacică, împreună cu unele elemente de tip vandalic (în special în necropolă). Situaţia din Muntenia îşi are şi ea particularităţile ei.

Încercuită, de Imperiul roman, temporar stăpânită şi continuu supravegheată, această regiune nu oferea locuitorilor ei aceleaşi condiţii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din Moldova, care îşi puteau permite să facă incursiuni în Imperiu şi să reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, frag.8).

Misterioasa civilizaţie a carpilor, urmaşii dacilor liberi - Secretele lui  Lovendal

În Câmpia Română, o parte din aşezările getice şi-au încetat existenţa în pragul erei noastre (acţiunile lui S. Aelius Catus, despre care Strabo (VII, 3, 10) spune că a strămutat în sudul Dunării 50.000 de geţi), altele în timpul campaniei lui T. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat în Imperiu 100.000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3608), iar o parte dintre ele au fost distruse cu ocazia războaielor dintre daci şi romani din timpul lui Decebal.

În schimb, populaţia geto-dacică, a continuat să trăiască neîntrerupt în zona subcarpatică, prezenţa ei fiind demonstrată din plin de descoperirile arheologice făcute la Drajna de Sus (jud. Prahova), Tîrgşor (jud. Prahova), Cetăţeni (jud. Arges) etc. Începând cu mijlocul sec. II p.Chr., geto-dacii retraşi în regiunea subcarpatică se extind către Dunare, încurajaţi şi de creşterea puterii carpilor din Moldova şi în felul acesta, treptat, micşorează, sfera de acţiune a sarmaţilor.

Costoboci | Istorie si Numismatica

Se ajunge astfel, ca în sec. III p.Chr., întreg teritoriul Munteniei, de la Dunăre la Carpaţi, să fie repopulat de geto-daci, aşa cum demonstrează descoperirile arheologice de tip Militari-Chilia.

Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).

Descoperirile arheologice arată că, după, retragerea stăpânirii romane din Dacia, unii daci liberi pătrund pe teritoriul fostei provincii, revitalizind astfel elementul dac şi făcându-l să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi alţi migratori.

11/03/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O LECȚIE de ISTORIE pentru toți neisprăviții care își scuipă rădăcinile

 

 

 

 

Imagini pentru imperiul roman map"

 

 

 

 

LECȚIE se ISTORIE pentru MANKURȚII de la CHIȘINĂU ȘI NU NUMAI: De unde vine numele de ROMANIA. Cine a folosit pentru prima dată această denumire în izvoarele literare apusene și bizantine (secolele IV-XV)

 

Rezumat: Studiul nostru are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor istorice ale conceptului de Romania.

Termenul de Romania apare pentru prima oară la scriitorii latini din secolul al IV-lea.

El desemnează ansamblul format din Imperiul Roman și civilizația sa prin opoziție cu teritoriul ocupat de barbari (Barbaricum). În ultimul sfert al secolului al IV-lea unitatea politică a Imperiului Roman (Romania) este dublată de o unitate de credință a acestui Imperiu, devenit în mod oficial creștin.

Limitele Bisericii creștine se confundă cu cele ale Imperiului însuși. Acest unitarism între Biserică și Imperiu este indicat în textele latine prin același termen de Romania, care dobândește astfel și o conotație religioasă.

Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă desemnează prin termenul de Romania Imperiul roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol. Titulatura oficială a statului bizantin (Basileia ton Rhomaion) și numele locuitorilor Noii Rome (rhomaioi) reflectă ideea continuității între Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol) precum și conștiința bizantinilor că ei sunt urmașii romanilor.

După 1080, apusenii desemnează Imperiul bizantin prin termenul de Romania în conformitate cu tradiția bizantină. Începând din 1204, Romania va desemna Imperiul latin de Constantinopol. De-a lungul timpului conceptul de Romania și derivații săi au căpătat conotații politice, etnice și religioase.

Termenul de Romania este utilizat în toate limbile romanice pentru a desemna spațiul în care acestea sunt vorbite începând din Antichitatea târzie. De-a lungul timpului, acest concept a cunoscut diverse definiții istorice, lingvistice și culturale. Cercetarea noastră are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor conceptului de Romania în izvoarele literare apusene și bizantine, începând din secolul al IV-lea și până la cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), moment care marchează prăbușirea Imperiului Bizantin.
1. Originea conceptului de Romania
Cuvântul Romania a fost utilizat pentru prima oară de către scriitorii păgâni și
creștini din secolele IV-V; la aceștia, Romania semnifica exclusiv teritoriul Imperiului

roman și autoritatea politică romană, desemnate până atunci prin două expresii diferite orbis romana și respectiv imperium romanum (Zeiller 1929, 194). Potrivit scriitorului latin Orosius, Romania ar fi la origine un termen de factură populară1; această părere a fost unanim acceptată și de către cercetătorii moderni (Zeiller 1929, 194).

2. Sensurile termenului Romania la scriitorii latini și greci din secolele IV-V.
Înainte de a pătrunde în limba latină literară, cuvântul Romania fusese utilizat o lungă perioadă de timp în latina vulgară. În intervalul de timp care precedase pătrunderea cuvântului Romania în latina scrisă, acesta intrase și în limba greacă, fiind folosit de către Sfântul Atanasie cel Mare în 358, de Epifanie de Salamina în 365 și de către Sfântul Nil la începutul secolului al V-lea (Zeiller 1929, 194). Însă cele mai vechi utilizări ale termenului Romania sunt documentate în textele latine.

Prima parte a cronicii latine – Consularia Constantinopolitana – redactată la Roma în jurul anului 330, ne furnizează cea mai veche atestare documentară a termenului Romania2. Același termen apare în biografia lui Ulfila (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae)3 redactată în 383 de către episcopul Auxentius din Durostorum4. O altă atestare documentară a termenului Romania ne este furnizată de către a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395, la Constantinopol5.

Același termen este folosit de către Orosius în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/4186.
În continuare vom prezenta sensurile termenului Romania în textele grecești din secolele IV-V. În lucrarea sa, Historia arianorum ad monachos redactată prin 358, Sfântul Atanasie cel Mare numește orașul Roma metropola Romaniei (ἡ τῆς ῾Ρωμανίας μητροπόλις)7.

În cunoscutul său tratat Împotriva ereziilor, compus în 365, Epifanie din Salamina menționează de cel puțin două ori termenul Romania; vorbind despre răspândirea rapidă a ereziei lui Arius, Epifanie scrie că „arianismul a câștigat aproape toată Romania” („ὃ κατείληφε πᾶσαν τὴν ῾Ρωμανίαν σχεδὸν, μάλιστα τῆς ἀνατολῆς τὰ μέρη”)8. Într-un alt fragment în care se referă la țările răsăritene, Epifanie precizează că Marea Roșie oferă un bun

________________________________________________________________________

1 Orosius, Historiae adversum paganos VII, 43, 5, p. 128 : „… essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod
Romania fuisset” („Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară”).
2 Theodor Mommsen (ed.), Chronica minora I, p. 228, apud, Zeiller 1929, 196, nota 1: « ad annum 261: Hostes multi irruerunt in Romania ; ad annum 295 : Carporum gens universa in Romania se tradidit ».
3 FHDR II, 112-113: „Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo
Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus. (…) Degens cum suo populo in solo Romanies”.
4 Auxentius din Durostorum a fost discipolul episcopului got arian Ulfila care l-a crescut încă din fragedă copilărie.
În 383, el a redactat biografia fostului său dascăl (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae). Auxentius era originar din teritoriile de la nordul Dunării de Jos, locuite de populația romanizată. În 348-349, el s-a refugiat împreună cu Ulfila la sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman, datorită prigoanei declanșate împotriva goților creștini. Către 380, Auxentius a ajuns episcop arian de Durostorum, (Preda 1994, 144).
5 Theodor Mommsen (ed.) Chronica minora, (Monum. Germ. Auct. Antiq.), IX, pp. 242-244: „ad annum 376: His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussionne Augusti
Valentis; ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.; ad annum 386: His consulibus victi atque expugnati et in Romania captivi adducti gens Geothyngiorum a nostris Theodosio et Arcadio” apud Zeiller 1929, 196 et notele 6, 7 și 8.
6 Orosius, Historiae adversum paganos, III, 20, 11, p. 174: „Sed, dicat quisquam: «isti hostes Romaniae sunt»”; vezi și Orosius, Historiae adversum paganos, VII, 43, 5, p. 128.
7 Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, 35 in PG XXV, col. 733 C.
8 Epiphanius, Adversus haereses, II, 2, 69 in PG XLII, col. 204 B.

__________________________________________________________________

acces spre teritoriul Romaniei („ὅρμοι γὰρ τῆς ’Ερυθρᾶς θαλάσσης διάφοροι, ἐπὶ τὰ στόμια τῆς ῾Ρωμανίας διακεκριμένοι”)9. La începutul secolului al V-lea, Sfântul Nil menționează cuvântul Romania într-o scrisoare pe care i-o adresase retorului Apollodor; acesta scrie:
„Εἰρήκας διά τοῦτο πολλάκις πλήθη βαρβάρων ἐμβάλλειν τῇ ῾Ρωμανίᾳ, διότι μὴ βούλονται πάντες μήτε μὴν προθυμοῦνται θεραπεύειν θυσίαις τοὺς θεοὺς τῶν ῾Ελλήνων”10.
La primii doi scriitori greci menționați mai sus (Atanasie cel Mare și Epifanie din Salamina), termenul Romania desemnează teritoriul Imperiului roman, fiind echivalent cu expresia latină orbis romanus (Zeiller 1929, 195).
În comparație cu textele grecești, cele latine înregistrează noi sensuri ale termenului de Romania. În prima parte a cronicii Consularia Constantinopolitana se citește: „Hostes multi irruerunt in Romania” („Mulți dușmani s-au năpustit asupra Romaniei”); în dreptul anului 295, cronica consemnează: „Carporum gens universa in Romania se tradidit” („Întregul neam al carpilor s-a așezat în Romania”) (Zeiller, 1929, 196).
Referindu-se la emigrația goților nord-dunăreni creștini în frunte cu episcopul Ulfila în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman (348), Auxentius consemnează:
„Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus” („Prea sfântul și fericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulțime de credincioși din ținutul barbar pe pământul romanilor, a fost primit cu cinste de împăratul Constanțiu, de fericită pomenire până acum”); câteva rânduri mai jos, Auxentius adaugă că, după stabilirea sa pe teritoriul Imperiului („in solo Romaniae”), Ulfila a propovăduit încă treizeci și trei de ani dreapta credință („Degens cum suo populo in solo Romaniae absque illis septem annis triginta et tribus annis veritatem praedicavit…”) (FHDR II, 112-113).
Termenul Romania este menționat de mai multe ori în cea de-a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395. În dreptul anului 334, cronica consemnează: „His consulibus Sarmatae servi universa gens dominos suos in Romaniam expulerunt” („În anul când aceștia erau consuli, întregul neam al sarmaților «supuși» i-au alungat pe «stăpânii» lor pe pământul romanilor11 [n.n. in Romaniam]”)12 (Zeiller, 1929, 196).
Consularia Constantinopolitana consemnează migrația hunilor din anul 376:

„His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum (sic!) [Hunnorum] et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussione Augusti Valentis” („În anul când aceștia erau consuli, goții au fost învinși și alungați de către neamul hunilor și au fost primiți pe pământul romanilor [n.n. in Romania] din mila și porunca împăratului Valens”) (Zeiller, 1929, 196);

_______________________________________________________________________

9 Ibidem, II, 2, 66, in PG XLII, 11, col. 29 D.
10 S. Nilus Abbas, Epistolae I, 75 (Apollodoro rhetori) in PG 79, col. 116 A.
11 În acest fragment se face aluzie la revolta așa-numiților sarmați limigantes (supușii) împotriva sarmaților argaragantes (stăpânii). Este posibil ca argaragantes să reprezinte ramura sarmaților roxolani. Sub presiunea goților, aceștia au pătruns în Moldova și Muntenia la sfârșitul secolului al II-lea și în prima jumătate a secolului al III-lea. De aici, o parte a roxolanilor s-a deplasat spre câmpia Tisei și în zona Banatului, unde, încă din anul 50, se stabiliseră deja triburilor sarmaților iazigi. Aceștia din urmă sunt denumiți și limigantes datorită instalării lor pe limes, la frontiera Imperiului roman. Cele două neamuri sarmate au conviețuit împreună, însă cu timpul, roxolanii și-au impus autoritatea asupra iazigilor (Ammianus Marcellinus, Istorie romană, XVII, 12, 1-20, pp. 163-166; Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.). În 334, sarmații iazigi (limigantes) s-au răsculat împotriva roxolanilor (argaragantes) care au fost nevoiți să părăsească zona Banatului, o parte dintre aceștia refugiindu-se în Imperiu (Tudor 1982, 695-696).
12 Cf. Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.: „Sarmatae Limigantes dominos suos, qui nunc Argaragantes vocantur, facta manu, in Romanum solum expulerunt”.

_____________________________________________________________________

sub presiunea hunilor, triburile goților au fost silite să-și părăsească teritoriile din nordul Mării Negre și de la miazănoapte de gurile Dunării și să treacă la sud de fluviu, în provinciile răsăritene ale Imperiului (Romania) Cu acordul împăratului Valens, goții s-au așezat pe teritoriul roman în calitate de foederati (Ammianus Marcellinus, Istorie romană XXXI, 4, 1-12, pp. 565-567).
Consularia Constantinopolitana menționează în dreptul anului 382 colonizarea vizigoților pe teritoriul roman: „ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.” („în anul 382: În acest an, întregul neam al goților împreună cu regele lor s-a așezat pe pământul romanilor [n. n. in Romaniam], în 5 octombrie”).

Potrivit tratatului de pace încheiat de către împăratul Teodosie cel Mare cu vizigoții, aceștia din urmă erau colonizați în Moesia Secunda; ei dispuneau de autonomie deplină, având obligația, în calitate de foederati, să apere frontiera dunăreană de atacurile declanșate de la nordul fluviului (Brezeanu 2007, 44; Morrisson 2004, 13-14; 320-321).
Orosius utilizează de două ori cuvântul Romania în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/418. El afirmă că barbarii sunt dușmanii Romaniei („hostes Romaniae”)13.

În alt fragment, Orosius ne relatează ceea ce aflase de la un apropiat al regelui vizigot Athaulf (410-415); acesta din urmă „aspirase înainte de toate, odată șters numele de roman, să facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („…se inprimis ardenter inhiasse, ut, oblitterato Romano nomine, Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”)14 și, adaugă Athaulf, „Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară” („essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod Romania fuisset”)15. De asemenea, visul regelui vizigot era „să devină ceea ce fusese odinioară Octavianus Augustus” („… fieret nunc Athaulfus quod quondam Caesar Augustus”)16, adică conducătorul unui Imperiu universal.
O altă mențiune a termenului Romania apare în lucrarea Vita Augustini a lui Possidius unde se vorbește despre „cei care distrug Romania” („Romaniae eversores”)17.

Possidius face aici aluzie la vandalii care invadaseră Africa de Nord.
În textele latine prezentate mai sus, Romania apare doar în contextul menționării barbarilor și în opoziție cu aceștia. În Consularia Constantinopolitana, cuvântul Romania este menționat fie în legătură cu o invazie a barbarilor, fie cu o stabilire pașnică a acestora pe teritoriul roman.

În biografia episcopului got Ulfila redactată de către Auxentius este foarte bine evidențiată opoziția între ținutul barbar (de varvarico pulsus) – pe care sunt obligați să-l părăsească goții creștini persecutați în frunte cu Ulfila – și pământul romanilor (solo Romaniae) unde emigranții se așează și găsesc protecție și pace (Zeiller 1929, 197).
Textele lui Possidius și Orosius sunt puțin mai expresive. În timp ce Possidius face aluzie la năvălitorii barbari care au distrus pământul Romaniei, Orosius pune în opoziție cele două lumi rivale și inamice, Gothia și Romania. Orosius evocă ambițiile nemăsurate ale regelui Athaulf care urmărea să substituie o lume cu cealaltă; dorința regelui vandal era „să

___________________________________________________________________

13 Orosius, Historiae adversum paganos III, 20, 11, p. 174.
14 Ibidem, VII, 43, 5, p. 128.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Possidius, Vita Sancti Augustini XXX, (1919), p. 118. r. 14-15: „Eique rescriptis insinuasse quid magis ab illis
Romaniae eversoribus esset metuendum”.

__________________________________________________________________

facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”) (Zeiller 1929, 197).
Așadar, la Auxentius din Durostorum și la Orosius, cuvântul Romania are două semnificații; pe de o parte, termenul în discuție desemnează teritoriul Imperiului roman; pe de altă parte, Romania capătă o nouă conotație, desemnând autoritatea supremă a Romei și civilizația sa superioară în opoziție cu lumea barbară necivilizată și sălbatică (Barbaricum).

Această ultimă semnificație a cuvântului Romania – foarte bine definită mai ales în textul lui Orosius – constituie un indiciu al existenței unui sentiment patriotic roman pus în practică prin efortul colectiv de a apăra valorile „naționale” și religioase care au adus măreție Romei în fața amenințării barbarilor. (Zeiller 1929, 197; Meslin 1964, 5).
Prin termenul de Romania, Orosius înțelege unitatea dintre Biserică și stat a cărei fundamentare teoretică a fost trasată de către Eusebiu de Cezareea încă din secolul al IV-lea18.

Chiar și după cucerirea și devastarea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, Orosius recunoștea explicit siguranța și protecția pe care Imperiul le oferea creștinilor. El afirmă:
„Oriunde merg în Imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit: « sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, aceeași credință, același sânge mă protejează, sunt pretutindeni acasă »”19.
Ba chiar, potrivit planului divin, Orosius preconizează integrarea în Romania a barbarilor deveniți creștini20. Convertirea la creștinism a fost aproape întotdeauna concepută și înțeleasă ca o cale de acces a barbarilor la romanizare.

Cu alte cuvinte, adoptarea creștinismului de către barbarii din Apus a coincis cu romanizarea acestora și implicit cu intrarea lor în sfera de influență a Imperiului. În 396, Fritigil, regina marcomanilor, dorește să se convertească la creștinism; în acest sens, ea se adresează episcopului Ambrozie de Mediolanum care îi trimite un rezumat al doctrinei creștine.

Totodată, Ambrozie o sfătuiește pe Fritigil să-l convingă pe soțul ei să îmbrățișeze pacea romană prin convertirea la dreapta credință 21; în realitate, convertirea reginei avea drept consecință intrarea poporului său în sfera de influență a Romei (Meslin 1964, 5). În scrisoarea adresată lui Victrix de Rouen în 398, episcopul Paulin de Nola îl felicită pe confratele său pentru activitatea misionară desfășurată la triburile barbare ale morinilor și nervilor, așezate în imediata vecinătate a graniței Imperiului roman. Prin încreștinarea barbarilor, episcopul Victrix a reușit să transforme ținutul pustiu și sălbatic locuit de către aceștia într-o regiune civilizată, plină de orașe, cetăți și mănăstiri; pretutindeni erau celebrate binefacerile păcii romane22. Așadar,

________________________________________________________________________

18 Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, puterea Imperiului roman se întemeiază pe unitatea indisolubilă dintre Biserică și stat a cărei realizare constituie unicul scop al întregii istorii omenești. Imperiul constituie proiecția terestră a împărăției cerești și el nu poate fi decât unic și universal. Astfel, cele două regate, „cel ceresc” și cel pământesc se confundă și limitele Bisericii creștine coincid cu cele ale Imperiului. De acum înainte, orice neajuns pricinuit Bisericii apărea în mod inevitabil ca o trădare față de Imperiu. Împăratul roman nu mai putea să se îngrijească de Imperiu, fără să se preocupe de buna rânduială în Biserică și de unitatea acesteia, Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare II, 55, pp. 113-114.
19 Orosius, Historiae adversum paganos, V, 1, 14.
20 Ibidem, VII, 41, 7-9.
21 Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii, 36 în PL XIV, col. 42: „Ad quam ille epistolam fecit praeclaram in modum catechismi in qua etiam admonuit ut suaderet viro Romanis pacem servare: qua accepta epistola, mulier suasit viro, ut cum populo suo se romanis traderet”.
22 Paulinus Nolanus, Epistola XVIII, în PL LXI, col. 239: „Ubi quondam deserta silvarum ac littorum pariter intuta
advenae barbari aut latrones incolae frequentabant, nunc venerabiles et angelici sanctorum chori urbes oppida,
insulas, silvas, ecclesiis et monasteriis plebe numerosis, pace consonis celebrant”.

_____________________________________________________________________

episcopul Victrix de Rouen a reușit să sedentarizeze triburile morinilor și nervilor și să-i integreze în lumea romană prin convertirea lor la creștinism (Meslin 1964, 6). În 403, același Paulin de Nola îl felicită pe prietenul său Niceta, episcop de Remesiana în Dacia, pentru apostolatul său printre bessii din jurul orașului Naissus. Episcopul de Remesiana a reușit să-i convertească pe acești barbari la creștinism și să le aducă pacea romană23; astfel, ei au învățat „să cânte, cu inimă romană, pe Hristos și să trăiască puri în pacea blândă”24. Cu alte cuvinte, Niceta a reușit să-i integreze pe barbari în Romania. Imperiul este structura prin care creștinismul este adus neamurilor barbare. Textele prezentate mai sus ilustrează ideea că extinderea creștinătății coincide cu extinderea Imperiului; cu alte cuvinte definiția romanității și a Romaniei corespund cu cea a creștinătății. Așadar, Romania constituie o structură a creștinătății, în afara căreia credincioșii creștini nu pot să trăiască.
3. De la Romania latină la Romania bizantină
În răsărit, termenul Romania apare pentru prima oară în cronica lui Ioannes Malalas (490-578)25 (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805). Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă vor desemna prin termenul Romania teritoriul Imperiului roman de Răsărit și, mai târziu pe cel al Bizanțului cu capitala la Constantinopol.

Către sfârșitul secolului al VI-lea, un cetățean din Sirmium asediat de către avari gravează cu stângăcie pe o țiglă o rugăminte disperată: Κ(ύριε) Βοήτι τῆς πόλεος κὲ ῥύξον τὸν Ἄβαριν κὲ πύλαξον τὴν Ῥωμανίαν κὲ τὸν γράψαντα ἀμήν („Doamne Hristoase, vino în ajutorul orașului, alungă-i pe avari și apără Romania și pe cel care scrie! Amin”) (Dagron 1984, 19, n. 88). Hristos este chemat în ajutor pentru salvarea Romaniei și alungarea invadatorilor avari.
În secolul al VII-lea, Romania desemnează Imperiul bizantin creștin în opoziție cu Persia și Islamul. Teofan Mărturisitorul folosește termenul Romania în lucrarea sa Chronographia redactată la începutul secolului al IX-lea. Vorbind despre luptele purtate cu perșii în Asia Mică de către împăratul Heraclie (610-641), Teofan relatează: „Sarbaros, strategul perșilor, și-a luat armata și a venit în Cilicia pentru ca, mergând împotriva Romaniei, să îl întoarcă pe împărat [din drum]”26. Într-un alt fragment, Teofan menționează o serie de expediții militare întreprinse de către arabi împotriva Romaniei după 662: „În acest an, arabii au întreprins o expediție militară împotriva Romaniei…”27.

_____________________________________________________________________

23 Paulinus Nolanus, Carmen XVII. Ad Nicetam redeuntem in Daciam, în PL LXI, col. 487, vv. 205-208: „Nam simul terris animisque duri, / Et sua Bessi nive duriores, / Nunc oves facti duce te gregantur / Pacis in aulam” („Căci totodată bessii cei duri prin țarini / Și prin suflete mai năprasnici ca viforul, / Acum oi păstorite de tine, se adună / În lăcașul păcii”); vv. 212- 216: „Nunc magis dives pretio laboris / Bessus exsultat: quod humi manuque / Ante quaerebat, modo mente coelo / Colligit aurum” („Acum mai bogat prin prețul trudei sale, / Bessul exultă: aurul pe care înainte / Îl căuta în pământ cu mâna, îl culege / Din ceruri cu mintea”); vv. 218-220: „Invii montes prius, et cruenti, / Nunc tegunt versos monachis latrones / Pacis alumnos” („Munți neumblați înainte și sălbatici / Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi”).
24 Ibidem, col. 488-489, vv. 261-264: „Orbis in muta regione per te / Barbari discunt resonare Christum / Corde Romano, placidamque casti / Vivere pacem” („Prin tine într-un ținut tăcut al lumii, / Barbarii învață să cânte, / cu
inimă / Romană, pe Hristos și să trăiască puri / În pacea blândă”).
25 Ioannes Malalas este autorul celei mai vechi cronici bizantine – Cronographia – scrisă în greaca populară.
26 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 12.33.13.13.3, p. 303 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6113, p. 469, r. 3-5:
„ ὁ δὲ Σάρβαρος, ὁ τῶν Περσῶν στρατηγὸς λαβὼν τὴν ἑαυτοῦ δύναμιν ἦλθεν ἐν Κιλικίᾳ ὅπως εἰς Ῥωμανίαν
ἐξελθὼν τοῦτον περιτρέψῃ”.
27 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 21.7.10., p. 338 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6154, p. 532: „Τούτῳ τῷ ἔτει ἐπεστράτευσαν οἱ Ἄραβες κατὰ Ῥωμανίας…”; vezi și Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 23.9.12, p. 338; 24.10.1., p. 339; 25.11.2., p. 339; 26.12.3., p. 339.

____________________________________________________________________

Lucrarea Doctrina Jacobi nuper baptizati (Învățătura lui Iacob noul botezat), scrisă către anul 640 de către un creștin anonim din Palestina (Dagron, Déroche, 2010, 247; Dagron, Riché, Vauchez 1993, 74), vorbește, printre altele, despre destinul Romaniei. Este important să menționăm că Doctrina Jacobi se încadrează în genul literar al polemicii antiiudaice, care cunoaște o nouă etapă de înflorire în secolele VII-VIII (Dagron, Déroche, 2010, 230). Iacob, personajul principal al lucrării, este un iudeu convertit cu forța la creștinism ca urmare a punerii în aplicare la Cartagina a decretului lui Heraclie de convertire a iudeilor din Imperiu (31 mai 632)28. De aceea, el se erijează într-un dușman declarat al creștinilor și al Romaniei. Politica de convertire forțată la creștinism a evreilor a contribuit la sporirea urii acestora față de bizantini; deopotrivă, ea i-a determinat pe iudei să susțină și să faciliteze expansiunea arabilor.

Autorul anonim al Învățăturii lui Iacob descrie bucuria evreilor din Cartagina la aflarea veștii înfrângerii suferite de către guvernatorul Palestinei, Sergius în lupta cu arabii din apropiere de Cezareea Palestinei (633)29. Această victorie a deschis cucerirea Palestinei de către arabi. Evreii îi percep pe arabi ca pe eliberatorii lor de sub jugul bizantin (Dagron, Déroche, 2010, 264-265).
Pentru autorul anonim al Învățăturii lui Iacob, înfrângerea bizantinilor este un semn de netăgăduit al sfârșitului istoriei; ea vestește începutul declinului Romaniei și a doua venire a lui Hristos (parousia). Iacob evocă puterea Romaniei de odinioară care a fost umilită în cele din urmă de arabi: „Căci teritoriul romanilor se întinde până astăzi de la ocean, și anume din Scoția, Bretania, Spania, Francia, Italia, Grecia și Tracia ‹…› până la Antiohia, Siria, Persia și întregul Orient, Egipt, Africa și interiorul Africii și încă se văd aici statuile de marmură și de bronz ale împăraților. Căci toate neamurile au fost supuse de către romani prin porunca lui Dumnezeu.

Însă acum vedem Romania umilită”30. Această enumerare a ținuturilor supuse Imperiului roman este cea tradițională, cu excepția Persiei care n-a făcut niciodată parte propriu-zis din Imperiu; însă se pare că autorul se referă la teritoriile care aparținuseră Persiei și care fuseseră reintegrate în Imperiul bizantin în urma victoriilor lui Heraclius asupra perșilor.
În Doctrina Jacobi, Romania capătă o conotație inedită; ea este numele celei de-a
„patra fiare” din viziunea proorocului Daniel (7-8): „Chiar dacă ea [n.a. Romania] a slăbit puțin, nădăjduim să se ridice din nou atâta timp cât se ține în picioare a patra fiară, adică Romania”31. Decăderea Romaniei anunță sfârșitul veacurilor și venirea succesivă a lui Antihrist și a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3, 6-7).

_____________________________________________________________________

28 Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martorul politicii antiiudaice promovată de către împăratul Heraclius. În 31 mai 632 – pe când se afla la Cartagina – Maxim a asistat la botezul forțat al iudeilor decretat de către Heraclius. Într-o scrisoare adresată egumenului Ioan de Cizic, Maxim ne relatează acest grav eveniment care l-a indignat profund (Devreesse 1937, 34-35).
29 Teofan, Cronografia, (anii lumii 6124), p. 327.
30 Doctrina Jacobi nuper baptizati III, 10, p. 169: „ἀπὸ γὰρ τοῦ ὠκεανοῦ τουτέστι τῆς Σκοτίας καὶ Βρεττανίας καὶ
Σπανίας καὶ Φραγγίας καὶ Ἰταλίας καὶ Ἑλλάδος καὶ Θρᾴκης ‹…› καὶ ἕως Ἀντιοχείας καὶ Συρίας καὶ Περσίδος καὶ πάσης ἀνατολῆς ‹…› καὶ Αἰγύπτου καὶ Ἀφρικῆς καὶ ἄνωθεν Ἀφρικῆς ‹…› τὰ ὅρια τῶν Ῥωμαίων ἕως σήμερον καὶ αἱ στῆλαι τῶν βασιλέων αὐτῶν διὰ χαλκῶν καὶ μαρμάρων φαίνονται. Πάντα γὰρ τὰ ἔθνη ὑπετάγησαν τοῖς Ῥωμαίοις κελεύσει Θεοῦ• σήμερον δὲ θεωροῦμεν τὴν Ῥωμανίαν ταπεινωθεῖσαν”.
31 Ibidem, III, 8, p. 167: „Καὶ ἐὰν ἠλαττώθη μικρόν, ἐλπίζομεν ὅτι πάλιν ἀνίσταται• ὅτι δεῖ πρῶτον ἐλθεῖν τόν Χριστόν ἕως στήκει τὸ τέταρτον θηρίον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία”; ibidem, III, 12, p. 171: „… τὸ τέταρτον βασίλειον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία…”.

_______________________________________________________________________

Sensul de Imperiu universal, atributul fundamental al Bizanțului s-a estompat în apus, odată cu formarea exarhatului Ravennei; teritoriul acestuia a fost denumit Romagna, toponim derivat din Romania. Toponimul Romagna urcă în secolul al VI-lea, epocă în care peninsula italică era împărțită între regatul longobard și exarhatul Ravennei (care făcea parte din teritoriul Bizanțului).

Exarhatul Ravennei a fost creat de împăratul Mauriciu, având capitala la Ravenna. Datorită reducerii progresive a teritoriului controlat de către exarhatul Ravennei, termenul de Romania a ajuns să coincidă cu o zonă geografică bine determinată a peninsulei italice rămasă sub controlul Imperiului roman de răsărit care îngloba mai ales regiunea Romagnei actuale.

Așadar, în opoziție cu teritoriul peninsulei italice ocupat de către longobarzi denumit Longobardia și apoi Lombardia, exarhatul Ravennei era numit Romandiola și apoi Romagna, nume care s-a păstrat pentru teritoriul din jurul capitalei Ravenna.
Occidentalii și, în special italienii numesc statul bizantin Romania. Același termen a fost folosit începând din 1204 pentru a desemna Imperiul latin de Constantinopol.

Începând din timpul dinastiei Comnenilor, termenul Romania va desemna statul bizantin în documentele oficiale emise de cancelaria bizantină (Page 2008, 51-52; Brezeanu 2007, 420; Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).

Arabii și mai târziu turcii numeau Bizanțul prin termenul Rum care trimite la ideea originii romane a bizantinilor. Bizanțul este Rum de unde numele sultanatului de Rum creat de către selgiucizi în Asia Mică bizantină în secolul XI, în timp ce otomanii denumesc Rumelia teritoriul Balcanilor, fost teritoriu bizantin. De asemenea, Romania apare în titulatura regelui sârb Stefan Uros IV Dusan (1331-1355) care se autointitula împărat și autokrator al Serbiei și Romaniei.

Prin această titulatură, regele sârb nu urmărea altceva decât legitimarea propriei sale puteri regale. Astfel el se erija în continuatorul împăraților bizantini și a statului bizantin (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).
Termenul de Romania este la bază un termen cu aplicare geografică. El are cel mai lung istoric fiind cu regularitate întrebuințat pentru a denumi statul roman guvernat de la Constantinopol de la începuturile sale. Totodată, prin conceptul de Romania este desemnată atât o entitate geografică, cât și una politică și religioasă.

______________________________________________________________________

Bibliografie

Izvoare

Ammianus Marcellinus, Istorie romană, studiu introductiv, traducere, note și indice Prof. David
Popescu, București: Editura Științifică și Enciclopedică [f.a.].
Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, XXV, Paris, 1857.
Doctrina Jacobi nuper baptizati, édition et traduction par V. Déroche, in Gilbert Dagron, Vincent Déroche (coord.), Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance, Paris, 2010, pp. 47-229.
Epiphanius Constantiensis, Adversus haereses, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca.
Patrologiae cursus completus, series graeca, XLII, Paris, 1858.
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, în „Scrieri, Partea a doua”, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 14, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991.

FHDR II, Fontes Historiae Dacoromanae (Izvoarele istoriei României), vol. II, publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil, C. Popescu, București: Editura Academiei, 1970.
Hieronymus, Chronicon (Chronique. Continuation de la «Chronique» d᾽Eusèbe, années 326-378), texte latin de l᾽édition de R. Helm, traduction française inédite, notes et commentaires par Benoît Jeanjean et Bertrand Lançon, (collection « Histoire »), Rennes: Presses Universitaires de Rennes, 2004.
Nilus Abbas, Epistolarum libri quatuor, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, LXXIX, Paris, 1865.
Orosius, Historiae adversum paganos – Histoires contre les Païens, texte établi et traduit par Marie- Pierre Arnaud-Lindet, Paris: Les Belles Lettres, 1990-1991.
Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina.
Patrologiae cursus completus, series latina, XIV, Paris, 1882.
Paulinus Nolanus, Epistolae, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina. Patrologiae cursus completus, series latina, LXI, Paris, 1861.
Possidius, Vita Sancti Augustini, edited with revised text, introduction, notes, and an english version by Herbert T. Weiskotten, Princeton University Press, Princeton, 1919.
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere din limba greacă, studiu introductiv și note de
Mihai Țipău, București: Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.
Theophanes, Chronographia, vol. I-II, ed. Ioannis Classenus, in Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae 43-44, Bonn, 1839.

Volume, studii și articole
Brezeanu, Stelian. 2007. Istoria Imperiului Bizantin, București: Editura Meronia.
Dagron, Gilbert. 1984. Les villes dans l᾽Illyricum protobyzantin, în Villes et peuplement dans l᾽Illyricum protobyzantin, Actes du colloque organisé par l᾽École française de Rome (Rome, 12-14 mai 1982), École française de Rome, Rome, pp. 1-19.
Dagron, Gilbert, Riché, Pierre, Vauchez, André (coord.). 1993. Évêques, moines et empereurs (610- 1054), in Jean-Marie Mayeur (coord.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, tome IV, Paris: Éds. Desclée.
Dagron, Gilbert, Déroche, Vincent (coord.). 2010. Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Paris: Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance.
Devreesse, Robert. 1937. La fin inédite d’une lettre de saint Maxime : une baptême forcé de Juifs et de Samaritains à Carthage, en 632, in „Revue des Sciences Religieuse”, 17/1, pp. 25-35.
Kazhdan, Alexander P., Talbot, Alice-Mary. 1991. The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III, New York, Oxford: Oxford University Press.
Meslin, Michel. 1964. Nationalisme, État et religions à la fin du IVe siècle, in „Archives des sciences
sociales des religions”, 18, pp. 3-20.
Meyendorff, Jean. 1993. Unité de l᾽Empire et divisions des Chrétiens, traduction de l᾽anglais par Françoise Lhoest, Paris: Les Éditions du Cerf.
Morrisson, Cecile. 2004. Le Monde Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Paris: Presses Universitaires de France.
Page, Gill. 2008. Being Byzantine. Greek Identity before the Ottomans, Cambridge University Press.
Preda, Constantin (coord. științific). 1994. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. I (A-C), București: Editura Enciclopedică.
Tudor, Dumitru (coord. științ.). 1982. Enciclopedia civilizației romane, București: Editura științifică și
enciclopedică.
Zeiller, Jacques. 1929. L᾽apparition du mot „Romania” chez les écrivains latins, in „Revue des études latines”, 1, pp. 194-198.

Sursa:  Basarabia literară md.

Remus Mihai FERARU
(Universitatea de Vest,
Timișoara)

05/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: