CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN DOCUMENT TULBURĂTOR DIN 27 februarie 1489, în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei

Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI. DOCUMENTUL secret cu cifru din 27 februarie 1489 în care marele domnitor român era numit RE DE DACIA

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – teritoriile locuite de români care au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor.

Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492).

Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puțin șapte ani apariția numelui respectiv în registrele Serenissimei republici a Veneției. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”).

Aflați în preajma zilei de 2 iulie, ziua de prăznuire a marelui și smeritului Sfânt Român de la Putna, care a câștigat 34 de bătălii din 36 și a ctitorit 32 de mănăstiri și biserici, înzestrând și Sfântul Munte Athos, reproducem un articol publicat de Anonimus.ro în care se relatează că un tânăr cercetător de la Cluj, Alexandru Simion, a descoperit în arhivele de stat din Milano un document cu cifru în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazul să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El, Alexandru Simion, a mai arătat că …Dacia figura în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii, și de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș.
Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Valahiei și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al dacismului, așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României.
Să nu uităm că Papa de la Roma l-a recunoscut pe Regele Daciei, pe Ștefan cel Mare, drept Atlet al Creștinității.

Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem Moldova, cu numele de …Valahia.
În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman.

Cealaltă Valahie era pentru el Muntenia, pentru că prima Valahie era considerată de acesta, Moldova.

Ștefan cel Mare a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise, adică și al Munteniei.
De curând a ieșit la iveală că a fost numit și conte sau guvernator al Transilvaniei.

A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară.

A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, și de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei.

Felicitari lui Alexandru Simion pentru inteligența, seriozitatea și dedicația dovedite în studiul istoriei noastre, întrebându-i pe mulți istorici care au trecut în grabă, ca să nu spun cu nepăsare, pe lângă cifrul păstrat în fondul Ungheria din Arhivele de Stat din Milano de ce el, cifrul, a rămas necunoscut numeroşilor cercetători maghiari şi români de la Iván Nagy şi Albert Nyáry, şi Ion Bianu şi Nicolae Iorga, care s-au perindat “oficial” prin arhivele şi bibliotecile fostului ducat lombard.
Și totuși să nu uităm că și Mircea „cel Bătrân” este menționat de cel mai mare cronicar al Imperiului Otoman, Leonid Carchocondril, drept conducătorul …dacilor.

14/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

POATE IZBUCNI AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL DIN TRANSNISTRIA ?

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova… vs. Transnistria!

Micuța și pașnica națiune a Moldovei va fi în curând târâtă în războiul dintre Ucraina și Rusia.

Acțiunile geopolitice aflate în joc sunt desfășurate împotriva frontului estic al Rusiei, care se lărgește și se deplasează spre vest, scrie https://gemm.site/ukraine-romania-moldova-vs-transnistria, într-un articol preluat de ZIUA NEWS.ro.

Ostilitățile desfășurate în sudul Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, ar putea declanșa o escaladare în direcția unui război mondial.

Armatele combinate ale Forțelor Armate Ruse, ale armatelor Republicilor Populare Donețk și Luhansk (RPD și RPL) și ale milițiilor din Donbas, sunt pentru moment destul de ocupate în nord-est în luptele grele duse cu cu Armata Ucrainei.

Cu toate acestea, cu Mariupol acum aflat sub control rusesc și cu frontul sudic de la Mikolaiv și Herson aflat încă în dispută, atenția acestui război se va îndrepta în curând spre sud, la doar o sută de mile spre Moldova.

Dar, există mai mult decât acești trei jucători evidenți în acest război în care este important triumviratul format de R.Moldova, regiunea sa separatistă Transnistria și de asemenea, România, care se vor combina în curând în acest cazan regional, scrie The Unz Review.

Transnistria este o fâșie lungă și subțire de pământ care urmează râul Nistru de-a lungul graniței cu Ucraina, înainte de a se îngusta într-o vale fluvială puțin adâncă și lată de kilometri, care se îndreaptă până în golful uriaș de 40 de kilometri lungime care își are intrarea la podul feroviar Zatoka, pe coasta Mării Negre.

Această regiune transnistreană este importantă, deoarece Moldova își revendică dreptul de suveranitate asupra ei, dar cei 400.000 de locuitori de acolo sunt, din punct de vedere cultural și etnic, aliniați mai mult la Rusia și au purtat un război împotriva Moldovei în 1992 pentru a-și demonstra punctul de vedere.

Rusia a efectuat exerciții militare în această regiune recent, chiar pe 2 februarie anul acesta. Pretextul Rusiei este că prezența armatei sale este esențială pentru a-și proteja cetățenii din zonă și pentru a menține pacea între moldoveni și transnistreni.

Începând cu această săptămână, acest pretext nu mai poate funcționa.

Transnistria: Legătura cu România

Pentru a înțelege amploarea acestui nou război, este important să trecem în revistă istoricul revendicărilor și confiscărilor teritoriale privind mica Moldovă și a zonei din jurul său.

Moldova este un teritoriu anexat de Imperiul Rus și Uniunea Sovietică revendicat istoric de România din 1812 până în 1991.

Transnistria înseamnă „dincolo de Nistru”, granița fluvială naturală care desparte Moldova de Ucraina. Transnistria a rămas sub control sovietic în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Chiar înainte ca în timpul lui Gorbaciov să dispară Uniunea Sovietică, regiunea Transnistreană a încercat, după venirea la putere a unioniștilor pro-români în capitala Chișinău, să se separe de tânărul stat Republica Moldova. Animozitatea dintre populația moldoveană față de manifestările etniei ruse este aici similară cu ceea ce se petrece între estul și vestul Ucrainei în prezent.

Scurtul război din 1992 din R.Moldova nu s-a încheiat de fapt niciodată în mod oficial. În schimb, a rezultat un armistițiu de inspirație rusă, urmat de introducerea în Transnistria a „pacificatorilor” ruși.

Termenul „Transnistria” a fost inventat pentru prima dată în 1989 de poeta unionistă Leonida Lari ca parte a unui slogan electoral pentru partidul politic Frontul Popular din Moldova. Cu toate acestea, originea Transnistriei poate fi urmărită mai departe, până la Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM), care a fost formată în 1924 ca parte a RSS Ucraineană.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat părți din RASS Moldovenească și, de asemenea, din Basarabia care fusese ruptă din Regatului României, reunindu-le începând din 1940, într-o combinație a devenită cunoscută sub numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

În 1941, după ce forțele Axei, din care făcea parte și România, au invadat Uniunea Sovietică, armata germano- română a alungat trupele sovietice și a ocupat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Dintr-o dată, România a controlat întreaga zonă dintre râurile Nistru și Bugul de Sud, inclusiv orașul de coastă Odessa, care a fost declarat capitală. Această versiune lărgită a Transnistriei a devenit patrie pentru 200.000 de locuitori vorbitori de limbă română, în timp ce administrația română din Transnistria încerca să stabilizeze situația din zonă în cadrul unui proces de românizare.

În timpul acestei ocupații românești din 1941-1944, aproximativ 150.000 – 250.000 de evrei ucraineni și români au fost deportați în Transnistria. Pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit, Armata Roșie a avansat din nou în zonă în 1944. Autoritățile sovietice au executat, exilat sau întemnițat sute de locuitori români din RSS Moldovenească acuzați de crime împotriva etnicilor ruși sau pentru colaborarea cu ocupanții români.

Ca un precursor al înființării oficiale a Transnistriei, Mișcarea Yedinstvo (Unitate), a fost înființată de populația slavă din Moldova pentru a încerca să obțină un statut egal atât pentru ruși, cât și pentru moldoveni. Compoziția etnică și lingvistică a Transnistriei diferă semnificativ de cea mai mare parte a restului Moldovei. Ponderea etnicilor ucraineni și ruși este mare și reprezintă majoritatea populației. Mulți moldoveni din Transnistria vorbesc încă limba rusă.

Violența a escaladat brusc în octombrie 1990, când Frontul Popular Moldovenesc a făcut apel la voluntari pentru a forma miliții armate pentru a opri un referendum de autonomie în Găgăuzia, o altă subregiune a Moldovei care a avut și are o pondere mai importantă de minorități etnice rusești și ucrainene. Ca răspuns la apelul autorităților din Republica Moldova, în Transnistria s-au format miliții de voluntari. Deja, în aprilie 1990, numeroși moldoveni au atacat membri ai parlamentului de etnie rusă, în timp ce poliția moldovenească refuza să intervină sau să restabilească ordinea.

Încăierările izolate au degenerat în război începând cu 2 martie 1992, când a început o acțiune militară concertată între Moldova și Transnistria. Luptele s-au intensificat pe parcursul acelei primăveri, până când fosta Armată a 14-a sovietică a intrat în conflict, deschizând focul împotriva forțelor moldovenești și ucigând peste 700 de persoane. De atunci, a intrat în vigoare armistițiul între forțele R.Moldova și separatiștii transnistreni. Practic, după ce acordul de încetare a focului, a fost semnat la 21 iulie 1992, Chișinăul nu a putut exercita un control sauo influență efectivă asupra autorităților transnistrene.

Acordul de încetare a focului prevedea crearea unei comisii comune de control tripartite (Rusia, Moldova, Transnistria) care să supravegheze măsurile de securitate în zona demilitarizată transnistreană. Drept urmare, Transnistria este o republică prezidențială independentă nerecunoscută, cu propriul guvern, parlament, armată, poliție, sistem poștal, monedă și înmatriculare a vehiculelor. Aceasta și-a creat propria constituție, steag, imn național și stemă. Majoritatea transnistrenilor au cetățenie moldovenească, dar mulți au și cetățenie rusă, română sau ucraineană. Acest status quo, deși benefic pentru pace, i-a lăsat pe dinafară pe românii care au avut alte păreri despre Comisie după ce au fost trimiși din nou înapoi în istorie.

Începe un nou război prioritar

Moldova, cu o armată permanentă de abia 5.000 de oameni, a consimțit până acum la această realitate transnistreană în ultimii treizeci de ani; o realitate care este întărită de cei 500 de „pacificatori” ruși staționați aici, în satul Cobasna. De asemenea, la menținerea păcii contribuie încă 1.000 de soldați ruși care păzesc cel mai mare depozit de arme din Europa de Est și cele 22.000 de tone de muniții. Armata rusă are oamenii și materialele necesare pentru a respinge primele etape ale oricărui conflict care ar putea avea loc aici. Cu toate acestea, atunci când războiul va începe în apropiere de Odesa, baza situată în Cobansa, Transnistria, va avea cu siguranță nevoie rapid de sprijin suplimentar. Aici se află primul conflict important.

Moldova nu are ieșire la mare. Pentru ca Rusia să ofere sprijin Cobansa, ar trebui fie să zboare prin spațiul aerian restricționat și probabil apărat, fie să furnizeze un atac terestru care poate deschide un coridor militar de la un cap de pod de la Marea Neagră până în Transnistria. Aceasta se află la aproximativ treizeci de mile în interiorul țării. Cu toate acestea, Rusia nu va avea alte opțiuni, deoarece baza este mult prea importantă și, în plus, dacă ar permite ca aceste muniții să ajungă în mâinile occidentalilor, ar fi un schimbător de joc în această regiune.

Până acum, în nord, Rusia, de când a abandonat Kievul, a rămas fidelă obiectivelor sale declarate de a elibera Donbasul, Luhansk și Donețk de teroarea nediscriminatorie a AFU și de influența nazistă din ultimii șapte ani. Prin crearea unei zone tampon pe care Rusia continuă să o extindă spre vest în fiecare zi, mai multă libertate teritorială crește pentru cetățenii din estul Ucrainei. Multe orașe mici și relativ neafectate se deschid, iar magazinele și afacerile se pregătesc să revină la normalitate în această zonă tampon. Pare probabil că, odată ce zona va fi adecvată pentru a preveni bombardarea de artilerie a orașelor și localităților importante, Rusia nu va mai continua să avanseze în teritoriu suplimentar. Eventuala linie de demarcație nord/sud a Ucrainei rămâne deschisă speculațiilor, dar trebuie să ia în considerare limitele râurilor Nistru, Nipru și Bug.

Este de o importanță vitală să înțelegem că zona tampon estică a Rusiei în expansiune este doar o parte din obligația militară a Rusiei de a asigura o blocadă completă a coastei ucrainene. Aceasta nu poate fi finalizată fără ca alte două obiective să fie atinse mai întâi. Primul, aducerea de către Rusia a coastei sudice rămase din regiunea Odessa sub controlul său, cel puțin până la podul Zatoka. Doi: menținerea controlului militar al liniilor sudice de front est-vest de-a lungul frontierei Transnistriei până în România. Chișinăul, care se află la 120 km mai la sud, trebuie să rămână neutru, deoarece nu va avea prea multe consecințe și nici opoziție. Dar, până acum nu a făcut-o. Acest lucru este de rău augur pentru această țară minunată și puțin cunoscută.

Dacă vor avea succes, aceste ultime cărămizi rusești în zidul de aici vor bloca efectiv și strategic Ucraina din punct de vedere terestru, blocând complet accesul la toată Marea Neagră și la orice punct spre est. Cu Odessa sub control și Transnistria ca nou front rusesc sudic, Ucraina va rămâne fără port maritim și va fi complet dependentă de Rusia pentru toate exporturile de dinainte sau de după război către est sau importurile către vest pe cale rutieră, aeriană sau maritimă. În special cele de tip militar.

În mod reciproc, din aceleași motive, Ucraina nu va avea de ales decât să lupte pentru controlul aceluiași teritoriu. Aceasta, bineînțeles, presupunând că AFU mai are până atunci suficiente forțe rămase pentru a lupta sau suficiente uniforme de rezervă pentru a îmbrăca numeroasele forțe NATO care vor sosi. Rapoartele privind mercenarii NATO care lucrează deja în Ucraina arată că SUA/NATO se află deja în Transnistria și se pregătesc pentru această venire sigură. Canada a trimis mercenari prin Moldova care intră în Ucraina prin cele două puncte de trecere a frontierei. Punctul de trecere a frontierei de la Palanca se află pe același drum spre Odessa, la doar 50 de kilometri distanță, dar este esențial să se traverseze mai întâi Transnistria.

Moldova: Spre vest spre distrugere

Moldova este în cea mai mare parte un teren agricol bogat, oamenii săi prietenoși. Ghidurile de călătorie oferă avertismente cu privire la sărăcie și criminalitate, însă acest lucru nu pare a fi altceva decât propagandă menită să restricționeze revelația turistică și să contribuie la împingerea Moldovei în brațele Occidentului. Există o curățenie în Moldova pe care nu o văd în mod normal în capitalele UE. Atunci când sunt implicați, oamenii vorbesc în cunoștință de cauză despre președinta lor recent aleasă și despre motivul pentru care aceasta a sporit posibilitatea unui război.

În zonele agricole din Transnistria, micile cătune vechi de secole sunt modeste, dar impecabil de curate, iar viața se desfășoară în ritmul lent al unui fermier. Oamenii se îmbracă în mod tradițional și sunt amabili. Nu există o graniță definită pentru Transnistria. Moldovenii nu doresc război. Spre deosebire de Viktor Orban din Ungaria, care și-a învins opoziția prezidențială colectivă susținută de Occident în urmă cu trei săptămâni, beneficiind în parte de anunțul său de a nu permite mișcarea NATO prin Ungaria, atunci când se examinează primele cincisprezece luni ale președintelui moldovean nou ales, Maia Sandu, se pare că teroarea NATO va traversa în curând nordul Nistrului dinspre Moldova.

La alegerile din 2020, Moldova s-a mutat din punct de vedere politic spre vest. Sandu, o tânără candidată la modă, a oferit toate punctele de discuție obișnuite ale UE privind creșterea exporturilor, creșterea economică și a promis prosperitate rapidă. Igor Dodon și-a lansat campania la 2 octombrie 2020, dar a desfășurat o campanie lipsită de strălucire pentru funcția de președinte în exercițiu. Deși a vizitat peste două sute de localități și a vorbit cu aproximativ 45.000 de moldoveni, a anunțat în mod ciudat că nu va utiliza panouri publicitare și că nu va participa la nicio dezbatere. Dodon a fost considerat drept cel mai pro-rus candidat de pe buletinul de vot și a pledat pentru o legislație care să mențină limba rusă, să facă studiul limbii ruse obligatoriu în școli, să consolideze parteneriatul strategic cu Rusia, să păstreze suveranitatea teritorială a Moldovei, să consolideze sistemul de securitate socială și să promoveze valorile creștine și familiale.

În aceeași zi, Sandu și-a lansat oficial campania, dar în acest timp a ținut doar două discursuri; unul în limba română și unul în limba rusă. Ea a promis să lupte împotriva corupției și a sărăciei, să reformeze sistemul de justiție penală, să reducă șomajul, să crească pensia minimă și să stabilească legături mai strânse cu Uniunea Europeană. Campania lui Sandu l-a acuzat pe Dodon, de împiedicarea deliberată a reformei sistemului de justiție penală și de gestionarea deficitară a pandemiei COVID-19.

La fel ca la alegerile din Franța, cu Dodon și Sandu finaliști la 1 noiembrie, la 15 noiembrie Maia Sandu a câștigat al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Republica Moldova cu 57% din voturi. Participarea de 55% la alegeri a fost cea mai mare prezență la vot din 2010 încoace. Cu toate acestea, modelele de vot au ilustrat fracturi politice interne. Sandu s-a bucurat de sprijinul tinerilor și al locuitorilor din marile orașe, precum și al diasporei din străinătate (din care 93% au votat pentru ea), înclinând balanța în favoarea sa. Dodon, așa cum era de așteptat, a obținut voturi din zonele rurale și din regiunile pro-ruse Transnistria și Găgăuzia.

Indiferent de aceasta, Sandu a lansat recent o salvă politică occidentală de deschidere exact în direcția Transnistriei. La 7 aprilie, Moldova a adoptat Codul serviciilor media audiovizuale, care prevede interzicerea difuzării programelor și filmelor produse în țările care nu au ratificat Convenția europeană privind televiziunea transfrontalieră. Asta înseamnă Rusia.

În continuare, la 14 aprilie, au fost aprobate completări la Codul contravențional, care a introdus amenzi sau muncă forțată pentru utilizarea atributelor sau simbolurilor de „agresiune militară”. Acestea includ „steaguri și panglici colorate, simboluri, insigne și alte semne similare”. Aceasta este o referire vicleană la „panglica bicoloră neagră și portocalie”, numită Georgievskaya, sau Panglica Sfântului Gheorghe. Aceasta înseamnă Transnistria.

Aceste interdicții, așa cum era de așteptat, au provocat o mare divizare atât între Moldova, cât și între Transnistria și Rusia. Acest lucru ar însemna promovarea istoriei falsificate rusești prin promovarea în mass media a filmelor sovietice despre Marele Război Patriotic și a mult-prețuitei panglici Sfântul Gheorghe. Ambele sunt simboluri istorice și importante pentru toți cei care onorează la 9 mai-Ziua Victoriei și Marea Victorie asupra naziștilor în cel de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, în care au murit 650 de mii de locuitori ai Moldovei dintre care 400.000 au luptat în armata roșie. 250.000 de soldați, ofițeri și partizani moldoveni au fost recompensați pentru curajul lor cu medalii sovietice precum cea neagră și portocalie, Sfântul Gheorghe.

În timpul președinției proruse a lui Igor Dodon, promovarea oficială a limbii ruse în școlile moldovenești a câștigat teren în Parlament, dar președinta Maia Sandu care i-a urmat a închis multe școli rusofone, invocând lipsa de elevi.

Toate acestea, desigur, afectează atmosfera parlamentară a relațiilor ruso-moldovenești.

În relațiile economice, Sandu s-a mișcat, de asemenea, rapid. PIB-ul Moldovei este echivalentul a doar 11,91 miliarde de dolari, cu un buget anual de puțin peste 3 miliarde de dolari. Săptămâna trecută, CE a anunțat că UE va oferi o operațiune de asistență macrofinanciară în valoare de 150 de milioane de euro sub formă de împrumuturi și granturi. Oficialii de la Bruxelles au afirmat că: „Asistența va contribui la consolidarea rezilienței Republicii Moldova în actualul context geopolitic și la acoperirea nevoilor balanței de plăți a Republicii Moldova, astfel cum au fost identificate în programul Fondului Monetar Internațional (FMI).” Această declarație este o recunoaștere a faptului că CE este mulțumită de progresele înregistrate de Sandu până în prezent.

În condițiile în care politica moldovenească este împărțită în mod egal în cadrul parlamentului, Rusia vs. Occident, Sandu va trebui să se confrunte mai întâi cu un nou război civil moldovenesc, în timp ce realitățile unui război mult mai mare la nord se apropie din ce în ce mai mult de Moldova.

Rusia cunoaște realitățile militare în sudul Ucrainei fapt evidențiat de acțiunea sa directă de doborâre a unui avion de muniții NATO pe 16 aprilie lângă Odessa, apoi, pe 23 aprilie, de vizare a depozitelor de aprovizionare și de sprijin ale armatei ucrainene din Odesa și, în continuare, de distrugere a unei porțiuni din podul foarte important Zatoka, aflat la sud de Odesa, care merge direct spre România. Aceste mișcări proactive indică puternic faptul că Rusia înțelege sarcina dificilă care o așteaptă cu doar câteva zile înainte și se pregătește deja. Cea mai mare problemă a armatei ucrainene este cea a reaprovizionării și, dacă Rusia continuă în ritmul actual, ea ar putea rămâne literalmente fără carburanți înainte de a fi gata.

În ceea ce privește sistemul feroviar ucrainean care a fost cu doar câteva zile în urmă la dispoziția NATO: Rusia a distrus practic toate stațiile căilor ferate ucrainene, făcându-le inutile și, având în vedere că 1200/1500 de locomotive sunt electrice, și liniile electrice.

După cum a relatat South Front, au mai rămas doar 300 de locomotive diesel, dar acestea sunt atacate în permanență, la fel și șinele. De notat că, în cazul în care NATO ar încerca să furnizeze noi locomotive diesel, acestea ar fi de o lățime nepotrivită pentru șinele cu ecartament ucrainean.

Așa cum relatează South Front într-o analiză excelentă, similar cu motivele ascunse ale Poloniei, dorința istorică a României de a recâștiga Transnistria se arată acum, în timp ce se pregătește să intre în război alături de NATO, după ce a găzduit și antrenat aproximativ 8.000 de soldați polonezi. În încercarea de a atrage Transnistria în conflict, două explozii au zguduit un centru de difuzare a emisiunilor radio din localitatea Mayak la 26 aprilie, a afirmat Ministerul de Interne al regiunii separatiste.

S-a raportat că nimeni nu a fost rănit, dar cele mai mari două antene, care transmiteau emisiuni ale posturilor de radio rusești, au fost doborâte la pământ.

La 25 aprilie, clădirea Ministerului Securității de Stat din capitala regiunii, Tiraspol, a fost bombardată cu aruncătoare de grenade. Nu au fost raportate victime. Cel de-al treilea atac a lovit o unitate militară din apropierea satului Parkany. Nu au fost dezvăluite detalii despre incident. Toate aceste atacuri s-au apropiat periculos de acele 22.000 de tone de muniții ruseștidepozitate la Cobasna.

Ca urmare, la 26 aprilie, președintele Sandu a convocat o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate. A fost luată decizia de a introducepentru 15 zile, nivelul „roșu” de pericol terorist în țară și adoptarea unor măsuri suplimentare de securitate. Deși totul a fost probabil o acțiune internă menită să-i ofere lui Sandu motive pentru a se orienta mai departe spre vest, decizia luată a atras speculații.

După cum a evaluat analiza realizată de publicația Frontul Sudului: „Pe de o parte, operațiunea rusă de asalt în Odesa nu a început încă. De asemenea, Forțele Armate ale Federației Ruse nu au obținut încă niciun succes semnificativ în regiunea Nikolaev. Pe de altă parte, guvernul Sandu din Republica Moldova, cu influența activă a României și Poloniei, demonstrează că este gata să ia în considerare un scenariu militar pentru rezolvarea problemei transnistrene”.

Mai multe surse au raportat redistribuirea unor mari unități ale armatei poloneze în România pentru activități comune ulterioare și posibile exerciții militare pe teritoriul Republicii Moldova.

Rusia susține că forțele armate poloneze au început să înființeze un grup de atac pe teritoriul României pentru a trece granița cu Ucraina. Numărul total al trupelor din această manevră este estimat la până la 8.000 de militari.

Articolul afirmă că o forță combinată poloneză și română plănuiește să intre pe teritoriul Republicii Moldova sub un pretext plauzibil, cum ar fi o operațiune umanitară sau o solicitare oficială a guvernului.

Atacurile din această săptămână au oferit Maiei Sandu motive pentru această solicitare către susținătorii săi din NATO. Dacă trupele românești sau poloneze accesează Ucraina prin România sau, mai rău, prin Moldova, aceasta va fi prima intrare de netăgăduit a unui membru NATO în acest război, agravată de traversarea teritoriului unei națiuni non-NATO sau, așa cum este detaliat aici, a unei rezistențe sovietice pro-Rusia cu un depozit masiv de arme de 22.000 de tone.

Mai important, dacă luăm în considerare distrugerea liniilor de aprovizionare feroviară în ultimele șaptezeci și două de ore, NATO va trebui să aducă noi desfășurări prin utilizarea granițelor României.

Acest lucru are avantajul de a aduce aceste trupe la sute de kilometri mai aproape de frontul de est și de a le menține pe teritoriul NATO până la trecerea în Ucraina. Sau în Transnistria.

Dacă trupele poloneze și românești trec în Transnistria, aceste facțiuni NATO vor suferi pierderi sigure și masive, iar punctele lor naționale de origine vor fi de necontestat. În acel moment două țări membre NATO vor fi fost atacate. Dacă acest război trece în Transnistria, Chișinăul va fi ras de pe fața pământului ca și Mariupol.

*

Despre autor: Jurnalistul britanic/canadian Brett Redmayne-Titley este autorul a cca.200 de articole de știri de investigație privind evenimentele actuale de importanță politică și socială, toate fiind publicate și adesea republicate și traduse de agenții de presă din întreaga lume.

Și-a petrecut ultimul deceniu călătorind și documentând cartea „Durerile Imperiului”.

Este autorul a peste 200 de articole, toate fiind publicate și adesea republicate și traduse de agenții de presă din întreaga lume.

04/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CULISELE ISTORIEI. MĂRTURIILE CUTREMURĂTOARE ALE LUI Benjamin Harrison Freedman: ” În Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru ”. VIDEO

Benjamin Harrison Freedman (foto) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului XIX. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa, evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere evreiești care dominau Statele Unite ale Americii.

Mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi d ezvăluie maşinaţiunile acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane, scrie publicația online Anonimus.ro. 

Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Mișcarea naționalistă sionistă evreiască și-a făcut apariția la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a consacrat la sfârșitul Primului Război Mondial, după ce guvernul britanic și-a asumat răspunderea de a crea un „cămin național evreiesc” în Eretz Israel.

Cuvântul „sionism” provine de la numele muntelui Sion, de lângă orașul Ierusalim.

Foto: Iulie  1906 – Intrunirea  Federatiei  Sioniste americane in  Tannersville NY.Aceasta fotografie rara  a fost  publicată The New Palestine,un săptămânal  al Organizației Sioniste din America pe 28 februarie   1936.

Urmăriți mai jos discursul lui Benjamin Freedman despre sioniști și adevăratele cauze ale intrării Statelor Unite în Primul Război Mondial

În 1961, când a ținut acest discurs memorabil la Hotelul Willard din Washington DC, Benjamin Freedman era consilierul președintelui american Woodrow Wilson.

BENJAMIN FREEDMAN

DESPRE CAUZELE INTRĂRII STATELOR UNITE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in timp ce voi… în timp ce noi dormeam. Mă includ și eu.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în vara lui 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.

Ce s-a întâmplat ? În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic.

Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care urma foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600.000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun.

Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar.

Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii.

Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să fi început”.

Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri, şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales.

Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil, până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic, pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:

Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Nu trebuie să acceptați condițiile pe care vi le-a oferit Germania. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:
– „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte cu voi, de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după ce câștigați războiul”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg:

– „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce câștigați războiul și anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare.

Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum monedă de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război.

Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.

Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani.

Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem că Franţa şi Anglia sunt aliate cu Rusia, niciun cent!”

În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat.

Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a adus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.


După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, comercial și din alte puncte de vedere, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”.

Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. Nu erau buni. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:

– „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Asta s-a întâmplat. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război, nu avea niciun drept. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui.

Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război, decât ca sioniștii să obțină Palestina. Asta este ceva ce oamenilor din Statele Unite nu li s-a spus, nu au știut de ce am intrat în Primul Război Mondial.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după ce câștigați războiul”.

Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită „Declaraţia Balfour”.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor, așa cum s-au înțeles, preţul efortului lor de a aduce SUA în război.

Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai bine decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, în 1919, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu.

Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau în bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, pentru prima dată în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour.

Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că astă fusese jocul, de asta intraseră Statele Unite în război, germanii au înțeles pentru prima dată că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost, evident, indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania.

Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi.

Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii.

Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: – „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că o învingem. Şi că le spunem ruşilor: – „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe.

Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi, despre care mereu am crezut că sunt cetățeni loiali care lucrează cu noi, ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi.

Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?

Probabil niciun chinez nu ar mai îndrăzni să-și mai arăte faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră atât de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei.

Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo un „stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.

Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage stolurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Nimănui nu-i păsa în Germania, așa cum nimănui nu-i pasă în Statele Unite. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.

Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea lui Napoleon, a Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.

Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii.

Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri?

O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.
Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele „lagăre de deţinuţi” în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti.

E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile.

De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile în care au putut, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.

Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460.000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască.

Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor.

Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam.

În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:

– „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”

Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:

„Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit, deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”.

Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat „Made in Germany”.

Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că atunci au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari.

Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta „Made in Germany”. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.

În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”.

Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal.

De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol.

Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania.

Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul „antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.

Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că: „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.

Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40.000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face azi, în pragul celui de-al treilea război mondial?

Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dumnevoastră ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd, ca toate războaiele.

Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut?

Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea.

Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.

Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini.

Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi!

Pentru ce? Pentru ca evrei să poată avea Palestina ca țară a lor. V-au păcălit atât de mult încât nu mai știți dacă veniți sau plecați.

Evreii – le spun evrei pentru că așa sunt cunoscuți, pentru mine nu sunt evrei, le spun așa-ziși evrei, pentru că știu ce sunt.

Evreii est-europeni, care alcătuiesc 92% din populația mondială de evrei, au fost la origini Khazari, au fost un trib care trăia în inima Asiei. Și ei au avut un imperiu pe când nu exista Rusia și celelalte țări, iar Imperiul Khazar era cel mai mare din Europa.

Atunci când regele a hotărât să treacă la monoteism, din cauza degenerării lor, toți au devenit evrei, au adoptat mozaismul. Niciunul nu puseseră piciorul pe Pământul sfânt și cu toate acestea acum vin și spun că vor să populeze pământul lor ancestral. E ridicol să-i numim „oameni ai Pământului sfânt”.

Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare.

Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre.

Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor?

Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive”.

http://mucenicul.files.wordpress.com/2009/12/1-img_2942-sm.jpg

Foto: Evrei anti-sionisti ortodocși acuză sionismul de erezie și practici inumane.

Discursul a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de «Common Sense»

Sursa: MCP Press Agency,
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010 de jurnalul  Basarabia literară

03/02/2022 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: