Dezvăluiri: Datoria istorică a românilor față de țigani

Dorin Cioaba, autointitulatul rege al romilor (foto) a anunțat înaintea Conferinței Romilor Europeni, că Biserica Ortodoxa Româna va fi dată în judecata într-un proces internațional, prin care sa i se ceară recunoașterea implicării sale în anii de robie a romilor și scuze publice față de această etnie, pentru perioada în care aceasta ar fi ținut în robie comunitatea de romi.

Acesta a precizat faptul că mai marii Bisericii nu si-au cerut niciodata scuze public ”trauma istorică”suferită de țigani, relatează publicațiile Turnul Sfatului și https://stirimoldova24.ro.

Într-un comunicat transmis la câteva ore dupa anunțul lui Dorin Cioabă, Vasile Bănescu, purtatorul de cuvânt al Patriarhiei Române a trasmis poziția Bisericii cu privire la intenția lui Cioabă.

”În toata perioada robiei în Țările Române romii nomazi erau liberi sa colinde țara si sa-si practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujba fixa, adica o activitate statornică, erau obligați sa stea în aceeasi localitate. Desi etnia romă avea cel mai mare numar de robi, în epocă existau robi si din alte etnii si chiar robi români.

Vânzarea sau rascumpararea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridica a vremii, deoarece robii români suportau aceleasi pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privinta aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit minoritatea roma în diferite moduri, asa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi”, se arată în comunicat.

Discuția despre sclavia medievală a țiganilor este atât de politizată încât se ajunge la articole aberante, precum cel de aici.

În esență, ignorând istoria, se spune că problemele actuale ale țiganilor se datorează celor aproape cinci secole de robie în țările române.

Cu un minim de cunoștințe istorice se poate ridica întrebarea: de ce țiganii din Transilvania – care nu au fost supuși regimului de sclavie – se găsesc în aceeași situație cu țiganii foști sclavi din Țara Românească și Moldova? Până la urmă o ipoteză trebuie să fie valabilă pentru toate situațiile, altminteri trebuie amendată.

M-a uimit în articolul indicat mai sus definiția pentru ”trauma istorică”, care include ”modificări genetice/ epigenetice” – o linie destul de periculoasă, câtă vreme susține că situațiile istorice de durată lungă pot duce la modificări genetice. Chestia asta ar trebui să fie valabilă în toate situațiile și atunci nu facem decât să ne întoarcem la discuția ”Übermensch/ Untermensch” – ceea ce nu cred că își dorește cu adevărat cineva.

”Majoritarii” sunt taxați pentru că resping ”trauma istorică” drept cauză a situației actuale a țiganilor și avem și o sumă de recomandări. Pe de o parte reparațiile în prezent pentru faptele petrecute cu sute de ani în urmă, pe de alta asumarea vinei pentru aceleași fapte din vechime. Oricum, pentru mine rămâne întrebarea: dacă au fost afectați până la nivel genetic de sutele de ani de robie, mai pot fi ”reparați” țiganii?

Robia țiganilor a fost un fenomen istoric ce nu poate fi negat. Însă el trebuie văzut din perspectivă istorică. De exemplu ar trebui comparată legislația românească privind robia țiganilor de la mijlocul secolului al XVII lea (pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu) cu legislațiile destinate sclavilor din Franța și Marea Britanie (Code noir din 1685 sau Codul sclaviei din Barbados din 1661). Robia țiganilor din țările române nu poate fi nici pe departe comparată cu regimul sclaviei din Lumea Nouă.

În același timp se poate ridica o altă chestiune: regimul iobăgiei în care s-au găsit sute de ani majoritatea românilor. De la cine ar trebui solicitate compensații în acest caz?

Istoric român: Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române. În urmă cu sute de ani, în statele germane se organizau vânători de țigani…

ActiveNews.ro: Istoricul George Damian afirmă că regimul juridic al țiganilor în Țările Române nu coincide cu „propaganda aboliționistă” pe acest subiect.

Într-un articol publicat pe siteul Historice.ro, George Damian arată că țiganii au ajuns în Țările Române cu statutul de rob deja bine conturat, iar românii nu au făcut decât să constate o stare de fapt existentă deja în Imperiul Bizantin și în Europa.

„Țiganii erau deja robi, ocupau o nișă specifică la periferia societății și aveau parte de o imagine negativă încă din secolul al XII-lea. Disoluția Imperiului Bizantin a împins grupuri de țigani spre periferia imperiului, în zone neafectate de destructurarea provocată de otomani”, scrie Damian.

Mai mult, istoricul arată că regimul robilor era bine definit în legislația românească a vremii, abuzurile fiind pedepsite conform codului juridic existent la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, nimeni, nici stăpânul unui rob, nu avea voie să ucidă țigani, să despartă o familie de romi sau să abuzeze de o femeie, fără consecințe juridice.

„Pentru justificarea titlului trebuie să mai spun câteva lucruri de încheiere. Țările Române s-au constituit într-un rezervor genetic pentru țigani. Aici au avut parte de un regim juridic stabil pe o durată lungă – de fapt singurul loc din Europa unde au primit un regim juridic propriu și li s-a permis încadrarea socială într-o formă care le-a lăsat libertatea de a-și conserva identitatea.

În Imperiul Otoman țiganii au trecut în masă la Islam și au fost asimilați extrem de rapid. În Europa Occidentală au început să pătrundă după anul 1400 sub legenda că ar fi pelerini penitenți din Egipt – ceea ce le-a dat numele de ”egipteni” cu variantele derivate. După o scurtă perioadă de simpatie, țiganii nomazi din Europa au fost supuși unui adevărat regim de exterminare în secolele XVI-XVIII. Pur și simplu țiganii au fost scoi în afara legii, în statele germane se organizau vânători de țigani, când pur și simplu cetele de nomazi erau masacrate. Dacă Țările Române ar fi fost încadrate mai strict într-unul din Imperiile medievale învecinate (Otoman sau Habsburgic) țiganii ar fi dispărut pur și simplu ca etnie. (Nu mai lungesc povestea cu legislația habsburgică privitoare la țigani care avea ca scop asimilarea lor rapidă).

Regimul robiei din Țările Române a menținut de-a lungul a sute de ani o populație compactă de țigani care au beneficiat de o protecție legală – spre deosebire de toate celelalte spații juridice învecinate unde țiganii au dispărut”, a conchis istoricul George Damian.

9 decembrie 1933 – Guvernul liberal condus de I.G.DUCA a dizolvat GARDA DE FIER

Foto: Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de fier, în mijlocul membrilor mișcării.

În noaptea de 9-10 decembrie 1933, guvernul liberal condus de I.Gh.Duca a dizolvat printr-un decret Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acestuia la alegeri.

La momentul respectiv, în ciuda faptului că Garda de Fier era considerată de mulți o grupare extremistă, măsura guvernului a fost totuși criticată drept autoritară.
Publicistul Adrian Petreanu scrie în publicația https://www.buciumul.ro, că primul ministru Gheorghe Duca și-a motivat decizia  prin nevoia de a păstra ordinea socială și chiar existența statului.
Același argument fusese folosit de liberali în 1924, când Partidul Comunist a fost scos în afara legii prin Legea „Mârzescu”, fiind definit drept o organizație care punea în pericol chiar existența statului.

În acea noapte au fost arestaţi în întreaga ţară, conform datelor oficiale, peste 2000 de legionari (peste 10.000 conform surselor legionare), sediile acestui partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau.

Majoritatea legionarilor au fost ridicaţi fără forme legale de arestare și depuşi la Fortul 13 Jilava, iar publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate.

Deşi căutat asiduu de Poliţie, conducătorul partidului, Corneliu Codreanu nu a fost găsit. În urma unei consfătuiri a Consiliului Politic al Gărzii de Fier, la insistenţele tuturor membrilor acestuia, dar mai ales a filosofului Nae Ionescu, care avea informaţii din zone oficiale legate de intenţia asasinării liderului legionar, Corneliu Codreanu a acceptat să se ascundă, deşi iniţial refuzase acest lucru şi intenţiona să se predea.

Campania electorală, de altfel, fusese presărată de abuzuri şi violenţe fără precedent ale forţelor de ordine, îndreptate în special împotriva militanţilor Gărzii de Fier, dar şi împotriva reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc şi celui averescan.

Cinci membri ai Gărzii de Fier fuseseră ucişi în timpul acestor violenţe, printre aceștia aflându-se studentul Virgil Teodorescu, împuşcat în spate în timp ce lipea afişe electorale la Constanţa şi  cel al şoferului ieşean Constantin Niţă, care arunca pâine studenţilor legionari asediaţi de poliţie în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă.

Atunci când este analizat un eveniment istoric de o asemenea importanţă (să nu uităm că una din consecinţele sale a fost chiar asasinarea, la 29 decembrie, a primului ministru Duca), este necesară aprofundarea contextului social-politic şi a circumstanţelor care l-au făcut posibil. Altfel, Istoria riscă să devină un simplu instrument utilizat fără scrupule în scopul atingerii unor obiective politice deseori meschine.

Şi, ceea ce este mai grav, noi cei de astăzi suntem susceptibili de a repeta – desigur, în forme şi cadre actuale – erorile care au însângerat epoca respectivă.

Dizolvarea Gărzii de Fier fusese unul din angajamentele asumate de liderul liberal I Gh Duca, în cadrul vizitei efectuate la Paris, în iulie 1933. România semnase în februarie acelaşi an “Acordul de la Geneva”, cu Societatea Naţiunilor.

Aflat în imposibilitatea achitării datoriilor externe, guvernul de la Bucureşti solicitase amânarea unor plăţi, fapt acceptat de bancherii occidentali cu condiţia asumării, printr-un acord oficial, de către partea română, a unor obiective economice şi politice stabilite de partea creditoare, cum ar fi: achitarea salariilor proporţional cu încasările lunare, concedierea a 30% din numărul total al salariaţilor, vinderea redevenţelor petroliere ale statului, acceptarea cu titlu permanent, pe lângă Ministerul de Finanţe şi Guvern, a unor controlori străini, din partea  Societăţii Naţiunilor, creşterea preţurilor unor bunuri de larg consum etc..

De asemenea, statul român se angaja să ia toate măsurile economice, sociale şi politice în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi achitării datoriei externe.

Practic, creditorii îşi prezervau dreptul de a interveni în politicile interne ale statului împrumutat. 

Foto: Charles Rist, controlorul băncii franceze în România

Procedurile erau foarte asemănătoare celor practicate astăzi de FMI şi Banca Mondială în acordurile încheiate cu diversele state (asta pentru că tot vorbeam de repetarea, în forme noi, a unor fenomene petrecute în istoria mai mult sau mai puţin recentă).

Propunerile fuseseră redactate şi sistematizate de controlorul Charles Rist, bancher francez de naţionalitate evreiască, şi totodată important exponent al francmasoneriei franceze.

În octombrie 1933, are loc o vizită neoficială a controlorului Charles Rist în România.

Departe de capitală, la cula familiei Duca din Măldărăşti-Vâlcea, are loc o consfătuire la care participă liderul liberal, Charles Rist şi Richard Franasovici – exponent al masoneriei române.

Cu acest prilej s-a discutat aducerea la guvernare a Partidului Naţional Liberal. Rist va reclama ascensiunea fără precedent a popularităţii Gărzii de Fier, cerându-i să ia măsuri energice în acest sens. 

Trebuie luat în seamă faptul că în România se resimţeau de mai bine de patru ani efectele crizei economice mondiale şi că pe acest fond caracterizat prin nemulţumiri sociale acute, retorica justiţiară a mesajului electoral gardist cunoştea o aderenţă sporită.

Condiţia pusă de Rist a fost acceptată şi asumată de Duca, chiar dacă i se părea foarte periculos, după cum avea să declare personal mai multor apropiaţi care au mărturisit acest lucru.

Şi într-adevăr, la 7 noiembrie 1933, primul ministru ţărănist Alexandru Vaida Voievod a fost forţat de regele Carol al II-lea să abdice. I Gh Duca investit de rege cu formarea noului guvern şi va anunţa organizarea de alegeri parlamentare în decembrie.

Sunt mărturii cu privire la faptul că I Gh Duca a ezitat îndelung înainte de a trece, în sfârşit, la semnarea decretului de scoatere în afara legii a Gărzii de Fier. El fusese conştient de gravitatea unui asemenea act politic ce contravenea flagrant atât Constituţiei cât şi principiilor fundamentale ale dreptului.

 Se crea situaţia paradoxală în care autoritatea statală, cea care este datoare să apere Legea şi drepturile cetăţeneşti, suspenda legalitatea şi săvârşea, ea însăşi, abuzul şi fărădelegea. 

Duca era un om politic prea experimentat pentru a putea realiza consecinţele greu de prevăzut pe care o astfel de stare le putea genera. Pentru că, în momentul în care autorităţile suspendă legalitatea, desfiinţând practic Constituţia, dreptul încetează să mai domnească,  iar haosul şi violenţa pun stăpânire pe societate şi pe mintea fiecărui individ.

Legionari arestați de guvernul Duca, depuși la închisoarea Jilava. Decembrie 1933.

Hotărârea, luată cu mare greutate, a fost precipitată de presiunile exercitate de cercurile financiare occidentale, prin intermediul lui Nicolae Titulescu. Iar actul fatal s-a produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie, când premierul Duca a semnat decretul de dizolvare a Gărzii de Fier.

Documentele indică intenţia liderilor legionari de a calma spiritele în rândul propriilor adepţi şi de a ţine sub control eventuale reacţii violente în faţa acestui abuz nedemocratic şi anticonstituţional fără precedent în România de până atunci.

Probabil că şefii Gărzii de Fier se temeau de reacţii a căror amploare nu o puteau nici ei prevedea, aşa explicându-se intensitatea apelurilor la calm şi legalitate. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul emite în dimineaţa de 10 decembrie 1933, la orele 6,30, o circulară în numele lui Codreanu, în care spune:

„ Camarazi,

1. Veți aștepta cu calm și cu aceeași neînvinsă credință desfășurarea furtunii.

2. Nu vă veți îndoi niciodată că aceasta este calea marilor izbânzi.

3. Vă veți supune măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit.

4. Voturile voastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii), le veți împărți după cum urmează, ascultându-mă și de această dată fără șovăire.

5. Legionarii din Ardeal vor vota cu Iuliu Maniu;

6. Legionarii din Vechiul Regat și celelalte ținuturi vor vota cu Gheorghe Brătianu;

7. În județele în care candidează personal Mareșalul Averescu, îi veți da voturile și vă veți pune la dispoziția sa în orice provincie ar candida.

8. Veți lupta pentru acești trei oameni cu același dor cu care ați luptat pentru propria voastră mișcare. (…) Oamenii aceștia nu au credințele noastre, dar mai bine cu ei, decât cu cei ce s-ar părea că au credințele noastre, dar sunt lipsiți de caracter. Turcii n’au avut credința lui Ștefan cel Mare, dar acesta i-a preferat pe ei înaintea tuturor popoarelor creștine din vecinătate, tocmai pentru că acestora le lipsea caracterul. […]

Alegerile s-au ţinut fără participarea Gărzii de Fier, ai cărei militanţi se aflau în închisoare şi care au fost eliberaţi după scrutin şi după ce Partidul Naţional Liberal şi-a adjudecat victoria.

Eliminând al treilea partid ca pondere electorală, liberalii au putut asuma o victorie cu 51% din voturi.

Vasile Marin și Sterie Ciumetti, la Fortul 13 Jilava, în timpul arestului fără mandat din decembrie 1933.

Însă consecinţele nu au întârziat să apară.

Arestarea unui număr atât de mare de persoane fără mandat, fusese însoţită de frecvente excese ale Poliției, însoțite de bătăi, torturi, chiar şi răzbunări personale, dar şi erori precum arestarea de persoane fără nici o legătură cu legionarii.

Toate acestea generaseră o stare de tensiune şi resentimente puternice în rândul legionarilor.

Să nu uităm că existau inclusiv 5 morţi, iar excluderea din Parlament și din viața politică genera acumularea unor serioase frustrări.

Prin satele din sudul ţării circula o doină creată ad-hoc de un autor popular: „Ce stai Duca supărat, / Duca… / Ori n-ai oameni la votat, / Măi Duca… / Ba am oameni şi putere, / Că mă bat în rivolvere, / Duca…” (culeasă de la un fost deţinut politic, în anii 1990).

Asasinii lui Duca, la Jilava.

Iar frustrările nu se regăseau doar în mediile legionare. Ziarele din ianuarie-februarie 1933 relatează dezbaterile aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (condus de g-ral Averescu) denunţau violenţele comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale şi scrutinului.

Pe fondul acestei stări psihologice încărcate, trei dintre membrii fostei Gărzi de Fier – gălăţeanul Nicolae Constantinescu şi aromânii Doru Belimace şi Ion Caranica, vor lua iniţiativa „pedepsirii” premierului Duca.

Această intenţie venea din frustrarea larg răspândită, cauzată de faptul că vinovaţii pentru toate acele abuzuri, în frunte cu primul-ministru, nu erau traşi la răspundere pe cale legală în nici un fel.

Şi, fără o consultare şi un aviz al conducerii legionare, încă risipite, ei îl vor asasina pe primul ministru I.Gh. Duca, în seara de 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia.

24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.