CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

9 decembrie 1933 – Guvernul liberal condus de I.G.DUCA a dizolvat GARDA DE FIER


Foto: Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de fier, în mijlocul membrilor mișcării
.

În noaptea de 9-10 decembrie 1933, guvernul liberal condus de I.Gh.Duca a dizolvat printr-un decret Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acestuia la alegeri.

La momentul respectiv, în ciuda faptului că Garda de Fier era considerată de mulți o grupare extremistă, măsura guvernului a fost totuși criticată drept autoritară.
Publicistul Adrian Petreanu scrie în publicația https://www.buciumul.ro, că primul ministru Gheorghe Duca și-a motivat decizia  prin nevoia de a păstra ordinea socială și chiar existența statului.
Același argument fusese folosit de liberali în 1924, când Partidul Comunist a fost scos în afara legii prin Legea „Mârzescu”, fiind definit drept o organizație care punea în pericol chiar existența statului.

În acea noapte au fost arestaţi în întreaga ţară, conform datelor oficiale, peste 2000 de legionari (peste 10.000 conform surselor legionare), sediile acestui partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau.

Majoritatea legionarilor au fost ridicaţi fără forme legale de arestare și depuşi la Fortul 13 Jilava, iar publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate.

Deşi căutat asiduu de Poliţie, conducătorul partidului, Corneliu Codreanu nu a fost găsit. În urma unei consfătuiri a Consiliului Politic al Gărzii de Fier, la insistenţele tuturor membrilor acestuia, dar mai ales a filosofului Nae Ionescu, care avea informaţii din zone oficiale legate de intenţia asasinării liderului legionar, Corneliu Codreanu a acceptat să se ascundă, deşi iniţial refuzase acest lucru şi intenţiona să se predea.

Campania electorală, de altfel, fusese presărată de abuzuri şi violenţe fără precedent ale forţelor de ordine, îndreptate în special împotriva militanţilor Gărzii de Fier, dar şi împotriva reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc şi celui averescan.

Cinci membri ai Gărzii de Fier fuseseră ucişi în timpul acestor violenţe, printre aceștia aflându-se studentul Virgil Teodorescu, împuşcat în spate în timp ce lipea afişe electorale la Constanţa şi  cel al şoferului ieşean Constantin Niţă, care arunca pâine studenţilor legionari asediaţi de poliţie în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă.

Atunci când este analizat un eveniment istoric de o asemenea importanţă (să nu uităm că una din consecinţele sale a fost chiar asasinarea, la 29 decembrie, a primului ministru Duca), este necesară aprofundarea contextului social-politic şi a circumstanţelor care l-au făcut posibil. Altfel, Istoria riscă să devină un simplu instrument utilizat fără scrupule în scopul atingerii unor obiective politice deseori meschine.

Şi, ceea ce este mai grav, noi cei de astăzi suntem susceptibili de a repeta – desigur, în forme şi cadre actuale – erorile care au însângerat epoca respectivă.

Dizolvarea Gărzii de Fier fusese unul din angajamentele asumate de liderul liberal I Gh Duca, în cadrul vizitei efectuate la Paris, în iulie 1933. România semnase în februarie acelaşi an “Acordul de la Geneva”, cu Societatea Naţiunilor.

Aflat în imposibilitatea achitării datoriilor externe, guvernul de la Bucureşti solicitase amânarea unor plăţi, fapt acceptat de bancherii occidentali cu condiţia asumării, printr-un acord oficial, de către partea română, a unor obiective economice şi politice stabilite de partea creditoare, cum ar fi: achitarea salariilor proporţional cu încasările lunare, concedierea a 30% din numărul total al salariaţilor, vinderea redevenţelor petroliere ale statului, acceptarea cu titlu permanent, pe lângă Ministerul de Finanţe şi Guvern, a unor controlori străini, din partea  Societăţii Naţiunilor, creşterea preţurilor unor bunuri de larg consum etc..

De asemenea, statul român se angaja să ia toate măsurile economice, sociale şi politice în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi achitării datoriei externe.

Practic, creditorii îşi prezervau dreptul de a interveni în politicile interne ale statului împrumutat. 

Foto: Charles Rist, controlorul băncii franceze în România

Procedurile erau foarte asemănătoare celor practicate astăzi de FMI şi Banca Mondială în acordurile încheiate cu diversele state (asta pentru că tot vorbeam de repetarea, în forme noi, a unor fenomene petrecute în istoria mai mult sau mai puţin recentă).

Propunerile fuseseră redactate şi sistematizate de controlorul Charles Rist, bancher francez de naţionalitate evreiască, şi totodată important exponent al francmasoneriei franceze.

În octombrie 1933, are loc o vizită neoficială a controlorului Charles Rist în România.

Departe de capitală, la cula familiei Duca din Măldărăşti-Vâlcea, are loc o consfătuire la care participă liderul liberal, Charles Rist şi Richard Franasovici – exponent al masoneriei române.

Cu acest prilej s-a discutat aducerea la guvernare a Partidului Naţional Liberal. Rist va reclama ascensiunea fără precedent a popularităţii Gărzii de Fier, cerându-i să ia măsuri energice în acest sens. 

Trebuie luat în seamă faptul că în România se resimţeau de mai bine de patru ani efectele crizei economice mondiale şi că pe acest fond caracterizat prin nemulţumiri sociale acute, retorica justiţiară a mesajului electoral gardist cunoştea o aderenţă sporită.

Condiţia pusă de Rist a fost acceptată şi asumată de Duca, chiar dacă i se părea foarte periculos, după cum avea să declare personal mai multor apropiaţi care au mărturisit acest lucru.

Şi într-adevăr, la 7 noiembrie 1933, primul ministru ţărănist Alexandru Vaida Voievod a fost forţat de regele Carol al II-lea să abdice. I Gh Duca investit de rege cu formarea noului guvern şi va anunţa organizarea de alegeri parlamentare în decembrie.

Sunt mărturii cu privire la faptul că I Gh Duca a ezitat îndelung înainte de a trece, în sfârşit, la semnarea decretului de scoatere în afara legii a Gărzii de Fier. El fusese conştient de gravitatea unui asemenea act politic ce contravenea flagrant atât Constituţiei cât şi principiilor fundamentale ale dreptului.

 Se crea situaţia paradoxală în care autoritatea statală, cea care este datoare să apere Legea şi drepturile cetăţeneşti, suspenda legalitatea şi săvârşea, ea însăşi, abuzul şi fărădelegea. 

Duca era un om politic prea experimentat pentru a putea realiza consecinţele greu de prevăzut pe care o astfel de stare le putea genera. Pentru că, în momentul în care autorităţile suspendă legalitatea, desfiinţând practic Constituţia, dreptul încetează să mai domnească,  iar haosul şi violenţa pun stăpânire pe societate şi pe mintea fiecărui individ.

Legionari arestați de guvernul Duca, depuși la închisoarea Jilava. Decembrie 1933.

Hotărârea, luată cu mare greutate, a fost precipitată de presiunile exercitate de cercurile financiare occidentale, prin intermediul lui Nicolae Titulescu. Iar actul fatal s-a produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie, când premierul Duca a semnat decretul de dizolvare a Gărzii de Fier.

Documentele indică intenţia liderilor legionari de a calma spiritele în rândul propriilor adepţi şi de a ţine sub control eventuale reacţii violente în faţa acestui abuz nedemocratic şi anticonstituţional fără precedent în România de până atunci.

Probabil că şefii Gărzii de Fier se temeau de reacţii a căror amploare nu o puteau nici ei prevedea, aşa explicându-se intensitatea apelurilor la calm şi legalitate. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul emite în dimineaţa de 10 decembrie 1933, la orele 6,30, o circulară în numele lui Codreanu, în care spune:

„ Camarazi,

1. Veți aștepta cu calm și cu aceeași neînvinsă credință desfășurarea furtunii.

2. Nu vă veți îndoi niciodată că aceasta este calea marilor izbânzi.

3. Vă veți supune măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit.

4. Voturile voastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii), le veți împărți după cum urmează, ascultându-mă și de această dată fără șovăire.

5. Legionarii din Ardeal vor vota cu Iuliu Maniu;

6. Legionarii din Vechiul Regat și celelalte ținuturi vor vota cu Gheorghe Brătianu;

7. În județele în care candidează personal Mareșalul Averescu, îi veți da voturile și vă veți pune la dispoziția sa în orice provincie ar candida.

8. Veți lupta pentru acești trei oameni cu același dor cu care ați luptat pentru propria voastră mișcare. (…) Oamenii aceștia nu au credințele noastre, dar mai bine cu ei, decât cu cei ce s-ar părea că au credințele noastre, dar sunt lipsiți de caracter. Turcii n’au avut credința lui Ștefan cel Mare, dar acesta i-a preferat pe ei înaintea tuturor popoarelor creștine din vecinătate, tocmai pentru că acestora le lipsea caracterul. […]

Alegerile s-au ţinut fără participarea Gărzii de Fier, ai cărei militanţi se aflau în închisoare şi care au fost eliberaţi după scrutin şi după ce Partidul Naţional Liberal şi-a adjudecat victoria.

Eliminând al treilea partid ca pondere electorală, liberalii au putut asuma o victorie cu 51% din voturi.

Vasile Marin și Sterie Ciumetti, la Fortul 13 Jilava, în timpul arestului fără mandat din decembrie 1933.

Însă consecinţele nu au întârziat să apară.

Arestarea unui număr atât de mare de persoane fără mandat, fusese însoţită de frecvente excese ale Poliției, însoțite de bătăi, torturi, chiar şi răzbunări personale, dar şi erori precum arestarea de persoane fără nici o legătură cu legionarii.

Toate acestea generaseră o stare de tensiune şi resentimente puternice în rândul legionarilor.

Să nu uităm că existau inclusiv 5 morţi, iar excluderea din Parlament și din viața politică genera acumularea unor serioase frustrări.

Prin satele din sudul ţării circula o doină creată ad-hoc de un autor popular: „Ce stai Duca supărat, / Duca… / Ori n-ai oameni la votat, / Măi Duca… / Ba am oameni şi putere, / Că mă bat în rivolvere, / Duca…” (culeasă de la un fost deţinut politic, în anii 1990).

Asasinii lui Duca, la Jilava.

Iar frustrările nu se regăseau doar în mediile legionare. Ziarele din ianuarie-februarie 1933 relatează dezbaterile aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (condus de g-ral Averescu) denunţau violenţele comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale şi scrutinului.

Pe fondul acestei stări psihologice încărcate, trei dintre membrii fostei Gărzi de Fier – gălăţeanul Nicolae Constantinescu şi aromânii Doru Belimace şi Ion Caranica, vor lua iniţiativa „pedepsirii” premierului Duca.

Această intenţie venea din frustrarea larg răspândită, cauzată de faptul că vinovaţii pentru toate acele abuzuri, în frunte cu primul-ministru, nu erau traşi la răspundere pe cale legală în nici un fel.

Şi, fără o consultare şi un aviz al conducerii legionare, încă risipite, ei îl vor asasina pe primul ministru I.Gh. Duca, în seara de 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia.

Publicitate

09/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | 2 comentarii

24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.


Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.

24/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

2 iulie 1504 – A murit după o domnie de 47 de ani, ȘTEFAN, măritul domn al Moldovei

Foto: Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului moldovean.

Pe 2 iulie 1504 se încheia cea mai lungă domnie din perioada Evului Mediu a ţărilor române – 47 de ani.

Ştefan cel Mare se stingea din viaţă la Suceava după ce aproape tot timpul cât s-a aflat pe tronul Moldovei a suferit de pe urma unei răni netratate corespunzător, căreia i s-a adăugat podagra (guta), o boală întâlnită adesea în rândul seniorilor medievali.

La mai bine de 500 de ani de la dispariţia sa, Ştefan cel Mare rămâne în mentalul colectiv drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai acestui spaţiu – iar comemorarea acestuia e un prilej potrivit pentru a-i evidenţia moştenirea.

Domnind aproape o jumătate de secol, Ștefan cel Mare a purtat în cea mai mare parte din acest răstimp urmele rănii suferite la piciorul stâng, din timpul asediului eșuat de la Chilia, din anul 1462.

Documentele interne moldovenești, dar și cele emise de cancelariile altor state amintesc despre prezența pe lângă voievod a mai multor „bărbieri”, adică persoane cu oarecare pricepere și cunoștințe în domeniul medical.

Cel dintâi medic menționat de documente este un anume Ioan (sau Zoan), genovez la origine, care se afla la Suceava în anul 1468. Dar pentru tratarea rănii voievodului au trimis „bărbieri” și venețienii, habsburgii, polonii, chiar și tătarii.

De pildă, venețianul Matteo Muriano, ajuns în Moldova în 1502 și plătit de domn cu suma de 400 de ducați, nu reușește să amelioreze durerile tot mai chinuitoare, deși trimisese să fie cumpărate mai multe medicamente și leacuri din Veneția.

Rănii provocate de sulița de la Chilia i s-a adăugat o altă afecțiune răspândită în acea perioadă, şi anume guta (sau podagra, cum e ea numită în izvoarele contemporane interne), boală care avea să-i afecteze mobilitatea ambelor picioare – astfel încât o cronică lituaniană contemporană cuprinde precizarea că Ștefan cel Mare, cu prilejul bătăliei de la Codrii Cosminului, din octombrie 1497, a fost adus într-o sanie la locul evenimentului, deoarece „era foarte neputincios de picioare”.

Această mărturie are rolul de a exemplifica agravarea gutei și slăbirea accentuată a sănătății voievodului. De altfel, în anii imediat următori, Ștefan cel Mare a trimis mai mulți soli după medici, atât la Veneția, cât și la Curtea împăratului Maximilian de Habsburg, prin mjlocirea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei.

„A răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod… ca la 3 ceasuri din zi” 

Unii dintre medicii solicitaţi au ajuns la Suceava și au încercat să-l vindece pe domn, dar niciunul nu a reușit să stopeze avansul rapid al bolii. De altfel, guta era una dintre cele mai întâlnite afecțiuni medicale în rândul seniorilor medievali, agravată de consumul de carne de vânat și de consumul de vin.

Guta a grăbit sfârșitul și altor contemporani de-ai lui Ștefan cel Mare, precum regele Matia Corvinul al Ungariei, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, sultanul otoman Mehmed al II-lea sau ginerele lui Ștefan cel Mare, cneazul Ivan cel Tânăr.

În vara anului 1504, starea de sănătate a domnului era supravegheată de trei medici: Hieronimo da Cesena, adus din Veneția, un alt medic trimis de la Buda, iar un al treilea era medicul evreu aflat în slujba hanului tătar Mengli Ghirai. Boala cuprinsese de-acum ambele picoare, astfel că doctorii hotărăsc să ardă rănile ca ultimă încercare de salvare a vieții. Fără succes, căci vajnicul domnitor al Moldovei se stinge. În letopisețul țării se menționează: „În anul 7012 [=1504], luna iulie 2, marți, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi”. E înmormântat câteva zile mai târziu, într-o criptă de la biserica Mănăstirii Putna. Pe lespedea mormântului a fost inscripționat un text pe care-l hotărâse domnul din timpul vieţii:

„† Binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al sfântului lăcașului acestuia, care aici zace. Și s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7<…>, luna…, și a domnit ani…”. 

S-a călugărit Ștefan înainte de moarte? 

În ultimii ani, unii dintre istoricii mai mult sau mai puțin familiarizați cu istoria și epoca lui Ștefan au avansat posibilitatea ca, în perioada de grea suferință de la sfârșitul vieții, domnul Moldovei să fi renunțat la domnie pentru haina călugărească, luându-și numele de Simion. Susţinătorii acestei ipoteze trimit mai cu seamă la detalii legate de înmormântarea lui Ștefan cel Mare. Despre aceasta s-au păstrat puţine informaţii în sursele vremii, totuşi, ştim că voievodul a fost înhumat fără sicriu, pe un pat de fier, iar capul i-a fost așezat pe un postament zidit din cărămidă.

Aceste detalii nu susțin în niciun caz ipoteza călugăririi lui Ștefan cel Mare, căci ele sunt practici întâlnite și cunoscute în acele vremuri, neavând nicio legătură cu presupusa trecere în monahism a domnitorului.

Istoricii Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, specialiști incontestabili ai istoriei lui Ștefan cel Mare, au demonstrat în chip convingător că Ștefan cel Mare și-a încheiat domnia în momentul morții, murind ca domn și nu ca monah.

Domnul Moldovei a fost urmat la tron de fiul său, Bogdan al III-lea. 

Asemenea lui Ștefan cel Mare, și Ana, soția lui Alexandru cel Bun, fusese înmormântată pe bare de fier, ceea ce nu înseamnă că fosta doamnă a Moldovei se călugărise înainte de a se stinge din viață.

În realitate, această practică favoriza descompunerea trupurilor înhumate în morminte zidite, aflate în interiorul bisericilor, și nu are nicio legătură cu ipoteticul statut de călugăr al defunctului.

Mai mult decât atât, niciunul dintre izvoarele vremii nu conține nici măcar vreo aluzie la trecerea în monahism a domnului, ori, dacă se întâmpla cu adevărat, călugărirea lui Ștefan cel Mare nu putea fi ocolită de sursele contemporane, mai ales de documentele mănăstirii Putna. De altfel, așa cum am văzut mai sus, pe piatra de mormânt este numele lui „Io Ștefan voievod” și nu vreun nume de călugăr, cum era obligatoriu a se proceda în cazul în care domnul ar fi trecut în monahism.

02/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: