CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

KLAUS IOHANNIS E CRITICAT DE RADIO EUROPA LIBERĂ : PROGRAMUL PREZIDENȚIAL E SLAB, O ÎNȘIRUIRE DE BANALITĂȚI ȘI LUCRURI COMUNE

 

 

 

Ce avem de făcut ca România să devină o ţară normală?” se întreabă președintele Klaus Iohannis în introducerea programului său de 83 de pagini. „Normalitate” înseamnă „să trăim decent, firesc și în armonie cu tot și cu toţi cei care ne înconjoară”, potrivit definiției prezidențiale date în spirit bucolic. Și prin tranzitivitate, o țară normală „se așează armonios”, „oferă tuturor sentimentul că viaţa lor poate fi una firească” și totul se face ca la carte fiindcă „toţi pun umărul pentru ca naţiunea respectivă să se dezvolte bine și frumos”.

Din cele 83 de pagini nu se înțelege, însă, care ar fi cele trei sau zece priorități ale unui eventual nou mandat la Cotroceni.

Trei lucruri clare pe care să le țină minte oricine sau trei chestiuni concrete care să fie transformate în program de țară pe termen lung și care să fie ulterior agreate de toate partidele politice, cum a fost situația Declarației de la Snagov din 1995, se spune într-un comentariu Radio Europa Liberă, reprodus de https://www.flux24.ro:

COMENTARIUL RADIO EUROPA LIBERĂ:

Nu există nimic nou sau vizionar în acest document, care dacă ne luăm după domeniile enumerate, seamănă mai curând cu un document guvernamental, pentru care un președinte nu are acoperire constituțională.

Peste tot e criticat PSD și sunt enunțate probleme, pentru care Klaus Iohannis nu are soluții, ci doar descrieri formulate în noua limbă de lemn.

Spre exemplu, la capitolul „Utilizăm efficient fondurile europene”, președintele explică faptul că „ Noul exerciţiu financiar pentru perioada 2021–2027 va aduce o schimbare de optică, punându-se un accent sporit pe competitivitate, pe combaterea schimbărilor climatice și pe măsuri privind protecţia mediului. De aceea, în ceea ce privește fondurile alocate României în viitoarea perspectivă financiară, voi sprijini adoptarea și implementarea unor strategii sectoriale și a unor proiecte de calitate, care să răspundă obiectivelor naţionale și europene” (p.71).

Folosind același ton, același limbaj și aceeași frazare, Iohannis se ocupă fără pasiune de toate domeniile guvernamentale: fiscalitate, politici energetice,creșterea sectorului IT&C,agricultură,turism, economie, sănătate, educație, energie, transporturi, industrii.

Un președinte nu are niciun fel de competențe în aceste sectoare, fiindcă influența lui se reduce la politica externă, securitate, apărare și mai ales mediere între instituții.

Întreg documentul este o doxologie, după cum s-a exprimat profesorul Mircea Miclea, fostul ministru al învățământului despre proiectul lui Iohannis „România educată”, pe care-l reia ca pe un succes în programul său prezidențial: „să vii după patru ani de mandat cu teme de discuţie, nu cu soluţii strategice, e cam puţin”.

Întregul program este de fapt o înșiruire de locuri comune, de tipul „Europa este parte din fibra noastră” (p.68) sau „Agricultura are nevoie de o abordare strategică” (p.53), fără să aflăm, care ar putea fi această abordate sau „România trebuie să facă eforturi susţinute pentru transformarea turismului în vector veritabil de dezvoltare economică și bunăstare social”(p.54)

Această colecție de păreri și critici prezentate în loc de program prezidențial arată cât de sigur e pe el Klaus Iohannis, care conduce în sondajele de opinie cu peste 45%, la peste 25 % față de următorul clasat, actorul Mircea Diaconu.

În spatele acestei siguranțe pe care se bazează președintele, există bunul simț al provincialului, care a plăcut atât de mult electoratului său, și alegerea „răului cel mai mic”, descris de filosoful francez Raymond Aron ca o constantă a tuturor alegerilor.

Programul nu vorbește despre cum ar putea să devină Iohannis cu adevărat un președinte care să rezolve prin negocieri situațiile conflictuale, înainte ca ele să explodeze și să pună țara în situații delicate. Cum a fost de pildă, scandalul în care Ministerului Apărării a acționat în instanță Administrația Prezidențială, pe motiv că i-a prelungit generalului Nicolae Ciucă mandatul de șef al Statului Major, împotriva cerințelor ministerului de resort.

Nici în cee ace privește domeniile predilecte ale președintelui, Klaus Iohannis nu are cuvinte sau fraze noi. Copiază și aici aproape identic același fragment, altminteri important, pe care l-a tot repetat în toate discursurile sale importante: „politica externă românească va fi fundamentată pe aceeași triadă esenţială: întărirea și extinderea în continuare a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, precum şi creșterea rolului şi efortului României în Uniunea Europeană, respectiv în NATO” (p.74).

Această ordonare a priorităților care sugerează continuarea axei pe care a demarat-o Traian Băsescu în 2005, nu este dezvoltată în acest fel, cu toate că e tot mai clară disocierea care se face în materie geostrategică între atlantiști și europeniști. Iohannis a ales prima variantă, dar nu vrea să bată toba, așa cum fac Polonia și Ungaria.

Klaus Iohannis nu atinge deloc cele două subiecte fierbinți în politica extrenă globală: Rusia și China. Nu are nicio idee, nicio părere, nicio teamă, nicio preocupare, nicio curiozitate despre lume. E un președinte care vrea să fie un om normal, ca și cum pe oamenii „normali” nu i-ar interesa ce-ar putea face România în marile jocuri ale lumii. O țară prea mică, pentru probleme atât de mari, aceasta a fost mai mereu în istorie lozinca de politică externă, de aceea a ajuns să facă mai degrabă ce-au vrut alții, decât ce-ar fi putut face statul român. Iohannis preia o politică tradițională cantonată în periferie, pe ideea că atunci când treci neobservat e mai bine.

Președintele în funcție, cu toate că are atribuții mai ales în acest domeniu, nu le spune alegătorilor săi ce va face pentru a opri agresiunea tot mai mare a dezinformărilor care vin prin mass-media și internet, nici ce-ar trebui să facă România pentru a se feri de amenințările lui Vladimir Putin și cum ar fi bine să-și reconstruiască apărarea, mai ales că după anexarea Crimeei, țara are o graniță comună cu Rusia pe Marea Neagră. Se teme să nu-i supere pe ruși sau, poate, doar nu a citit sondajele din care se vede cât de îngrijorați sunt românii de marele său vecin de la răsărit.

În ce privește vecinătatea, Iohannis menționează doar Republica Moldova, încercând să repare declarația lui din 19 martie 2019, care i-a enervat pe unioniștii din ambele țări, când a spus că unirea va avea loc „atunci când ambele popoare vor hotărî acest lucru”. Iritarea a pornit de la faptul că teza celor două popoare ar fi susținută doar de rusofili, în detrimentul unei potențiale unificări. În program său prezidențial, Iohannis insistă asupra „adâncirii Parteneriatului Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, pe baza comunităţii unice de limbă, identitate, istorie și cultură” (p.78).

România nu are alți vecini, din perspectiva lui Klaus Iohannis, nici minorități în afara țării și nici probleme de rezolvat cu ei, deși dacă s-ar ocupa cu adevărat de acest subiect, pe care Constituția i-l consacră în mod special, ar găsi multe de spus și de făcut.

18/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O etapă a „unificării globale”- Destrămarea sistemului mondial comunist

 

 

 

Imagini pentru caderea comunismului photos

 

 

 

1989-1990: „Căderea comunismului”, ca etapă a „unificării globale”

 Din editorialul „Perestroika and Communism” (Perestroika şi comunismul), publicat pe siteul The Federalist (arhivă, anul XXXI, nr.2/1989), preluat de http://riddickro.blogspot.com, putem afla că:

   „[…] Astăzi, cea mai mare greșeală ar fi aceea de a-l considera pe Gorbaciov ca fiind groparul comunismului și al Revoluției din Octombrie, moartă la naştere.

Opusul este adevărat. Gorbaciov este salvatorul comunismului.

Lucrarea sa arată că comunismul a fost capabil de a-şi crea în interiorul său forțe care pot înțelege limitele sale istorice și care să înceapă un proces de a le depăşi. Și Revoluția din Octombrie trebuie acum să fie acceptată de cultura politică (nu de către sub-cultura politic partizană) ca una dintre pietrele de hotar cele mai importante în procesul emancipării umane.

Dincolo de toate diferențele de itinerarii istorice şi de ritmuri de evoluție diferite, toate statele industrializate din lume devin, practic, Republici în sensul kantian al cuvântului, cu alte cuvinte constituții civice în care societatea umană se bazează pe afirmarea valorilor de libertate, egalitate și dreptate.

Și dacă ele nu-şi neglijează responsabilitățile, procesul se va încheia în mod inevitabil prin a implica toate regiunile de pe Pământ.

 Aceasta este condiția necesară pentru promovarea procesului de unificare federală a omenirii. Mai mult decât atât, relația condițională dintre procesul de afirmare a valorilor libertăţii, egalităţii și dreptăţii și procesul de unificare mondială este reciprocă.

Inițiativa perestroika nu ar fi putut fi concepută sau să fi fost pornită dacă Uniunea Sovietică nu ar fi fost deja integrată în piața mondială și comparată cu modelele de viață occidentale, datorită creșterii interdependenței și circulației din ce în ce mai intense a oamenilor, imaginilor și știrilor.

Nici nu va avea succes decât dacă Occidentul industrializat – și în special Europa de Vest, unde condițiile sunt coapte pentru o uniune federală care poate servi drept exemplu pentru restul lumii – îl ajută pe Gorbaciov printr-o politică de colaborare și integrare, care este, de asemenea, instituționalizată în cadrul ONU și a proiectatei „Case Comune” [Europene]. 

  Lumea occidentală – și Europa de Vest, în special – trebuie să se confrunte cu o alegere distinctă: fie să continue, chiar dacă într-o formă mai relaxată, pe calea politicii tradiţionale de putere, deghizată ca ideologia conflictului între comunism și democrație, riscând ca rezultat întreruperea procesului de democratizare în Est, o înghețare a procesului de dezvoltare a Lumii a Treia, prins din nou în strânsoarea unui echilibru bipolar restabilit, și reapariția amenințării nucleare; fie să recunoască că acum problema fundamentală, de care depinde supraviețuirea umană, este aceea de realizare a unificării globale prin căile paralele, cea a consolidării ONU și a unificării regionale. În această perspectivă, contrastul între comunism și democrație apare ca fiind depășit istoric și devine iminent, strategic, cel dintre federalism și naționalism.

Acesta din urmă rămâne pretutindeni inamicul care trebuie să fie învins, pentru că este răspunsul reacționar la marile procesele de transformare care au loc în Uniunea Sovietică, în Europa și peste tot în lume.”

*   *   * 

Semnale:

1989

– Nicolae Ceaușescu declara într-un discurs televizat (pe 20 decembrie) că„această campanie împotriva României face parte dintr-un plan mai general împotriva independenţei şi suveranităţii popoarelor – a acelor popoare care nu vor dominaţia străină şi sînt gata să-şi apere cu orice preţ, inclusiv cu arma în mînă, independenţa, dreptul la o viaţă liberă”

– Comunicatul către țară al CFSN (22 decembrie) vorbește despre România integrându-se în „Europa unită”, văzută sub forma Casei Comune Europene, concept lansat de Gorbaciov:

9. Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrîndu-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului.Vom respecta angajamentele internaționale ale Romaniei și, în primul rînd, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.”

– Pe 16 iunie apare Declarația de la Budapesta, care sugerează federalizarea României: 

„Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios”, „Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat”.

 

1990

– Proclamaţia de la Timişoara are un punct (11) privitor la descentralizare, cu aluzie la regionalizare:

„11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune.

Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior.”

27/09/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bizarerii legate de mitingurile anticomuniste din 1989 în România şi Cehoslovacia

Imagini pentru miting 21 dec 1989 bucureşti photos

 

 

Câteva ciudăţenii privind mitingul din 21 decembrie 1989 organizat în faţa sediului CC al PCR  din Bucureşti.

În primul rând, faptul că s-a decis ca el să se ţină. Să aduni atâta lume la un loc, nu-i acelaşi lucru cu mitingurile regizate de prin întreprinderi, de „adeziune la politica partidului”.

Apoi, contramandarea lui (cel puţin o dată). Că s-a hotărât totuşi ţinerea mitingului, o pun pe seama „ei”.

Au fost şi alţii, dar cred că Elena Ceauşescu a înclinat decisiv balanţa. Demult nu mai era în lumea reală.

Convocarea la miting şi a nemembrilor de partid (lucru rar, de obicei ei participau doar la defilările de 23 august, la alte acţiuni erau convocaţi numai membrii PCR).

Transmisia în direct a mitingului, inclusiv a momentelor când Ceauşescu intră în derută.

Primele grupuri de manifestanţi (câteva sute, apoi câteva mii) din primele ore de după spargerea mitingului nu sunt dispersate de miliţie şi de USLA (când încă nu ar fi fost prea dificil). În schimb, apar cordoane în jurul zonei clădirii CC.

Se pot face filmări din hotelul Intercontinental, nimeni nu intră în camere peste cameramanii de ocazie (erau securişti şi în hotel, şi în Teatrul Naţional). Unii chiar filmau lejer, din balcoane.

Dan Iosif (sau Dumitru Dincă ?) găseşte o scară lungă, cu care se urcă pe reclama de la intrarea în parcarea subterană din faţa hotelului Intercontinental spre a vorbi mulţimii.

Pasivitatea uslaşilor care creaseră un semi-cordon lângă rondul de la Universitate (practic inutil, lumea trecea pe lângă el).

Nu reacţionau, nu au fost altercaţii cu manifestanţii, se ignorau reciproc (în primele ore, după aceea s-au retras).

 

 

 

Şi prin alte părţi (cum at fi R.S. Cehoslovacă) au fost momente mai ciudate:

 

„The Economist a raportat în noiembrie 1989, cu o notă de neîncredere, lipsa ciudată de spontaneitate din partea demonstranţilor oarecum letargici.

Bătrânul episcop de Praga a încercat să salveze situaţia făcând un apel pentru continuarea protestelor, iar următorul val de demonstraţii a arătat un pic mai bine, iar la rândul lor au dat poliţiei un pretext pentru o afişare a brutalităţii.

În acelaşi timp (probabil din anxietate că revoluţia ar putea muri, eventual, de frică) comuniştii au promis să trateze demonstranţii mai blajin de aici înainte.

Momentul cheie s-a întâmplat pe 27 noiembrie, când mulţimea mult mai îndrăzneaţă a ajuns la clădirea Comitetului Central scandând: „Jos cu partidul unic !”, astfel repetând noţiunea invocată câteva zile mai devreme de către prim-ministrul comunist, Adamec.

Ca răspuns la această cerere îndrăzneaţă, demonstranţii au văzut feţe zâmbitoare la ferestrele clădirii partidului şi gesturi de solidaritate fericite din partea aparatcikilor de partid”.

 

 

 

 

Sursa: http://riddickro.blogspot.com/cateva-ciudatenii 

27/09/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: