ZIUA DE 18 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

18 ianuarie în istoria noastră

1505: A murit în temniță la Moscova, Domnița Elena (Olena Voloșanca) (n.1464/1466, Suceava), fiica domnului moldovean Ștefan al III-lea cel Mare și al Doamnei Evdokia Olelkovici de Kiev, prima sa soție.

Elena Voloşanca. FOTO http://www.cyrillitsa.ru

Elena Voloșanca (românca), fiica domnului Ștefan al III-lea al Moldovei, a fost căsătorită în ianuarie 1483 cu prințul Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al cneazului Moscovei Ivan III-lea Vasilievici cel Mare.

La a 10 octombrie 1483 a născut un fiu, pe Dimitrie Ivan Ivanovici cel Tînăr, moștenitor al tronului Moscovei.

Olena și fiul său păreau să aibă un viitor fericit, însă Cneazul Ivan Vasilievici se însură la bătrînețe cu prințesa de neam împărătesc bizantin, Sofia Paleolog, fiica ultimului despot al Peloponezului, care i-a născut un fiu, Vasili.

Sofia Paleolog a țesut intrigi pentru a-l înlătura de la succesiunea tronului Moscovei pe Ivan cel Tînăr, soțul Elenei. La 7 martie 1490, Ivan cel Tînăr, soțul Olenei a murit otrăvit, se pare, de medicul său venit din Veneţia pentru a-l îngriji.

Din acesl moment Sofia Paleolog a luptat pe față pentru a-i asigura tronul fiului său Vasile, declanşînd astfel criza dinastică moscovită din 1497 – 1502. Sofia a recurs la un complot, punînd la cale omorîrea copilului rivalei sale și, se pare, chiar înlăturarea, printr-o lovitură de stat, a însuși marelui cneaz Ivan, aflat la o vârstă înaintată. Complotul a fost descoperit și conjurații au fost condamnați la detenție în mănăstire.
 În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), cu mare pompă are loc încoronarea cneazului Dimitrie la vîrsta de 15 ani. În pre\ența mitropolitului şi ierarhilor superiori ai bisericii, boierilor şi membrilor familiei domnitoare bătrânul cneaz Ivan III-lea cel Mare și-a binecuvîntat nepotul Dimitrie, cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului.

Însă după numai patru ani, Sofia a ieşit învingătoare, asigurînd pe bătrânul Ivan Vasilievici ca nora lui Olena vrea să-1 omoare, pentru a-și vedea fiul ajuns mai curînd mare cneaz al Moscovei.

Bătrînul țar Ivan, crezâd această înscenare l-a dezmoștenit pe Dimitrie, trimițându-l împreună cu mama sa la închisoare și l-a proclamat peVasili, fiul său și al Sofiei, moștenitor al tronului.

Domniţa Elena s-a stins din viaţă în temniță la 18 ianuarie 1505 şi a fost înmormîntată la Mănăstirea Voznezenskaia. Feciorul Elenei, Dimitrie a murit în 1509 în închisoare.
 Memoria Elenei Voloșanca a fost păstrată de poporul rus, care a înveșnicit-o în personajul Elenei cea Înțeleaptă (Elena Premudraia) din poveștile populare ruse.

1821:A murit domnitorul Alexandru Şuţu; (n. 29 martie 1790). Odată cu el se încheia regimul fanariot în Ţara Românească.

  Regimul fanariot fusese instaurat de Turcia la 5 ianuarie 1716, prin numirea ca domn în Muntenia a lui Nicolae Mavrocordat, grec originar din cartierul Fanar din Constantinopol.

1821: Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia. După moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu, marii boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu cu care s-au aflat în strânsă legătură încă din decembrie 1820, prin care îi făgăduiau tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă,”pentru obștescul folos”.

Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie.

În scurt timp va începe revoluţia, care avea ca printre cele mai importante obiective, înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

1844 : La Iaşi s-a jucat  în premieră, fiind primită cu mare căldură de public, comedia lui Vasile Alecsandri “Iorgu de la Sadagura”sau Nepotu-i salba dracului, piesă în 3 acte, prima scriere dramatică originală a marelui poet Vasile Alecsandri, considerată piatra de temelie a dramaturgiei româneşti.

1847: Marele compozitor maghiar  Franz Liszt a susținut după triumful înregistrat în cele trei concerte suținute la București, în Muntenia, primul său concert la Iași, în Principatul Moldova.

În turneul său la Iași a fost însoțit de Guido de Karácsony și a fost găzduit în casa vistiernicului Alecu Balș, boier cu vederi liberale. Aici a avut primul său concert urmat de alte două in 21 și 24 ianuarie, pe care le-a susțint în sala Teatrului Nou. În casa boierului Alecu Balș a avut loc și celebra întâlnire a lui List cu Barbu Lăutarul. Acesta din urmă i-a reprodus la renumita sa lăută, câteva dintre acordurile și improvizațiile executate la pian de Franz Liszt, cu o asemenea exactitate și măiestrie încât Liszt, plin de uimire, a exclamat siderat: „Ești un adevărat artist!”. 

Repertoriul concertelor din 21 și 24 ianuarie  ”a cuprins lucrările: Uvertura operei ”Wilhelm Tell” de Rossini [transcripție pentru pian], Invitaţie la vals de Weber, Fantezie [proprie] pe motive din opera Somnambula [de Bellini], Serenadă, Regele ielelor [de Schubert], Galopul cromatic [Grand Galop chromatique de Liszt], elementul de noutate reprezentându-l piesa lui Alexandru Flechtenmacher, dirijorul orchestrei simfonice a Teatrului Naţional, Uvertura moldavă, piesă figurând în programul celei de a treia reprezentaţii.

Comentariile revistei «Albina românească» sunt mai mult decât elogioase, autorul cronicilor muzicale, nimeni altul decât Gheorghe Asachi, prezentându-l pe Liszt drept «un meteor din cele mai briliante ce se înfăţoşează pe orizontul artistic şi ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admiraţie… Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În salturile sale cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele şi sunetele cele mai delicate, mâna stânga rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi fără o vederată opinteală aşa-i nasc sunetele care răpesc pe ascultători, spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.».

1848 : S-a născut în localitatea Șiria, lângă Arad, nuvelistul, romancierul și memorialistul, Ioan Slavici, dramaturg şi gazetar român („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu).

S-a înscris la Facultatea de Drept, la Universitatea din Viena unde a urmat și cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl. A participat la adunările Societății literaro-științifică și ale Societății literare-sociale România, unde, în primăvara lui 1870 a citit un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.

La Viena l-a cunoscut pe  Mihai Eminescu, care era student la Filosofie, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în 1871. Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit.

În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920.

1858: S-a născut juristul şi profesorul Ioan Tanoviceanu.A exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale şi de procedură penală în România, contribuind la punerea bazelor dreptului penal modern.

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat al doilea gimnaziu în limba română din București și i-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”. În prezent Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”.

A fost al doilea gimnaziu în limba română din București și i s-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”.

În Monitorul Oficial nr. 10/14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii Publice a dat următorul anunț: „Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Măcescu de lângă Biserica Sfântul Nicolae Jitniță, Coloarea Roșie, No. 35. Director, I. Maiorescu”.

1873: A murit episcopul cărturar Dionisie (Dimitrie) Romano, profesor şi revoluţionar paşoptist;(n. 1806).

A iniţiat şi condus primele reviste bisericeşti în limba română: „Vestitorul bisericesc” (1839-1849), tipărit la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, şi „Echo eclesiastic”, editat la Bucureşti (1850-1852), cu suplimentul „Biblioteca religioasă-morală”; în 1867 a donat Societăţii Academice Române biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume), care a constituit piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice; membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1868.

 1878: Spiru Haret (1851-1912), matematician român de origine armeană, sociolog şi om politic liberal, şi-a luat doctoratul în matematici la Sorbona, cu teza sa de mecanică cerească devenită celebră „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”.

A fost primul român doctor în matematici la celebra universitate, ministru al educației și cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea. Uniunea Internaţională Astronomică a botezat un crater descoperit în 1959 pe Lună cu numele lui Haret, ca o recunoaştere internaţională a meritelor acestuia.

 1879 : La Bucureşti, în România, la Teatrul Național din București, are loc premiera piesei lui Ion Luca Caragiale “O noapte furtunoasă”.

 Piesa a avut în distribuție pe Grigore Manolescu, Ion Panu, Mihail Mateescu, Anicuța Popescu, Aristița Romanescu. Premiera a avut mare succes, dar autorul, ieșit pe scenă ca să primească aplauzele furtunoase, dezlănțuite chiar după primul act, s-a auzit fluierat și huiduit de grupuri organizate la galerie.

Despre ceea ce se întâmplase mărturisește chiar Caragiale: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor…”

Acesta a fost motivul care a determinat conducerea Teatrului Național să scoată piesa din program.

Cu toate acestea, momentul a marcat începutul gloriei lui Caragiale, toate piesele pe care le-a prezentat mai târziu constituind cele mai mari succese ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea.

1887: Chimistul Lazăr Edeleanu a reușit prima sinteză a amfetaminei.Lazăr Edeleanu (n. 1 septembrie 1861, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești – d. 7 aprilie 1941, București, România, a fost un chimist român, evreu de origine, autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

În anul 1887 Lazăr Edeleanu a obținut titlul de Doctor în Chimie la Universitatea Friedrich-Wilhelms din Berlin, cu teza Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici, în cadrul căreia a descoperit fenilizopropilamina, cunoscută în medicină sub numele de benzedrină, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos.

Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu, în anii ’20. Lazăr Edeleanu, aproape ajuns în uitare în România, este cunoscut în întreaga lume pentru descoperirea unei metode revoluționare de prelucrare a țițeiului, folosită și astăzi în diverse variante. Palmaresul savantului include 212 brevete de invenții, nu doar în România, ci și în SUA, Germania, Franța, Austria, Suedia sau Olanda.

1893: S-a născut la Viena, în Austro-Ungaria, unde tatăl său Nicolae Mișu era în post ca ministru plenipotențiar al României,diplomatul și campionul român de tenis Nicolae Mișu jr.

Nicolae Mișu (ortografiat și Nicolas Mishu) și-a urmat tatăl în cariera diplomatică, dar s-a impus în conștiința contemporanilor ca unul dintre marii jucători de tenis din perioada interbelică, primul tenismen român participant la marile competiții internaționale.

 A fost vicecampion la Campionatele Balcanice din 1930 și în 1922 la Deauville.

A câștigat concursul internațional de tenis de la Monte Carlo în 1919 și a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1924 de la Paris. 

Unul dintre cele mai mediatizate meciuri ale sale a avut loc în 1926, la Roland Garros, când a fost învins în sferturile de finală de celebrul tenismen francez Rene Lacoste.

În 1927 a făcut parte, împreună cu Ghica Poulieff din echipa de Cupa Davis a României, la care aveasă participe în total de 9 ori.

În paralel cu activitatea sportivă a urmat și cariera diplomatică, fiind trimis de-a lungul timpului la Legațiile României din Roma, Londra, Paris și Varșovia.

În 1943 a fost obligat să se pensioneze din motive politice de către regimul de dictatură militară, fiind reintegrat în corpul diplomatic în 1946, dar peste doar un an fost exclus din nou din diplomaţie, odată cu preluarea totală a puterii de către regimul comunist în 1947.

În același an a publicat volumul în limba franceză „Le miroir de Venise” (Oglinda Venețiană).

Nicolae Mișu a murit la București în 1973.

1897: S-a născut în localitatea Grivița, în jud. Ialomița, marele lingvist român Dimitrie Găzdaru (d. 8 iunie 1991, Buenos Aires, Argentina), discipolul și asistentul lui Alexandru Philippide la Universitatea din Iași și deopotrivă profesorul unor viitori savanți de renume, ca Gheorghe Ivănescu și Eugeniu Coșeriu.

 Și-a luat licența în Filologie română (1919–1922) și în 1928 a devenit Doctor în Filologie română, cu teza Descendenții demonstrativului latinesc ille în limba românească. 

A fost conferențiar la catedra de Filologie română a Universității din Iași, profesor la catedra de Limbi romanice la Universitatea din București, director al Școlii Române din Roma.

După câțiva ani petrecuți în Italia, din cauza instaurării regimului comunist s-a stabilit definitiv în Argentina, fiind profesor de filologie romanică, în unele perioade funcționând la trei universități: Universitatea din La Plata, Universitatea Catolică din Buenos Aires și Universitatea Națională din Buenos Aires.

A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX. A funcționat până la moarte ca cercetător foarte activ, în ciuda vârstei înaintate, și s-a stins din viață la 94 de ani, după un exil de 50 de ani, fără a mai revedea țara natală. Din opera sa: Contribuții privitoare la originea, limba și influența mitropolitului Dosoftei, Originea și răspândireamotivului „amărâtă turturea” în literaturile romanice, Controversias y documentos lingüísticos, Aventuras del latín yorígenes de las lenguas románicas.

Plecat devreme din România, după o perioadă de activitate didactică în Italia s-a stabilit în America de Sud, unde a rămas toată viața. A fondat prima catedră de romanistică din Argentina și a scris numeroase studii de lingvistică și filologie, fiind recunoscut ca unul dintre romaniștii de seamă ai secolului XX.

1898: S-a născut Filip Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), cunoscut reporter, jurnalist şi traducător; (m. 1977).

 

Alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc. A debutat ca scriitor la Iași în revistele Versuri și Proză, Absolutio, Zări senine, iar ca ziarist și-a făcut debutul la ziarul Arena din București.  S-a distins prin reportaje literare întinse, în stilul grand reportage-ului francez din anii 1930, aproape întotdeauna acompaniate de fotografii create de Iosif Berman, fotograf care o vreme a lucrat în serviciul Casei Regale.

Fără studii universitare, dar posesor al unei largi culturi, Brunea-Fox s-a apropiat în tinerețe de curentul avangardist și a publicat poezii în publicații reprezentative pentru acestui curent. Brunea-Fox a scris adesea, sub diverse pseudonime, în revista de avangardă Integral, apărută în 1825, fiind unul dintre principalii redactori ai acestei publicații autodefinite „organ al mișcării moderne din țară și străinătate”, alături de Ion Călugăru, M.H. Maxy și Ilarie Voronca.

A fost redactor la ziarele Dimineața, Adevărul și a publicat în revista de stânga Cuvântul liber. A colaborat la publicațiile: Lupta, Jurnalul, Reporter, Izbânda, de asemenea la publicațiile evreiești Adam, Mântuirea, Puntea de Fildeș, Curierul israelit. A scris despre tulburările antievreiești de la Borșa, Sighet și Oradea și despre Evreii din Maramureș. De asemenea a scris evocări ale unor personalități politice românești ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr. Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.După 23 august 1944 și în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul Îndrumătorul cultural și a colaborat la Adevărul, Jurnalul de dimineață, România liberă, Scînteia, la revistele Viața românească, Flacăra, Răspântia, Viața militară, La Roumanie d’aujourd’hui, Veac nou etc. Este autorul cărții Orașul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București).

1911: S-a născut în localitatea Bitolia din Grecia, omul de cultură român (aromân) Nicu Caranica, poet din secolul al XX-lea. (d. iunie 2002, Fairfield, SUA).Tatăl lui, Ion Caranica, era profesor de muzică, dirijor și compozitor, și a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu Năsturel, pentru lucrarea sa 130 de melodii populare românești, apărută în 1937. Mama sa Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.

Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană. A urmat școala primară și liceul la Turda (1919-1928) și Universitatea la Cluj-Napoca (1928-1932). A debutat în presă la 16 ani, în Propilee literare, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din Gând românesc.

Primul an a studiat în Franța, la Universitatea catolică din Lille. Și-a luat licența cu teza La critique de Baudelaire, în 1932. Între 1935 și 1936, a studiat la Sorbona și École Normale Supérieure, din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în țară, apoi atașat de presă la Legația Română din Quirinal (actuala reședință a președinției italiene, la Roma). Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, refuză întoarcerea și optează pentru condiția de exilat.

Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943-1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova. Din 1951 s-a stabilit și a trăit la Paris până la sfârșitul vieții, în anul 2002. A colaborat la revistele din țară Herald, Gând românesc, Abecedar, Revista Fundațiilor Regale, Curentul literar și din exil: Caiete de dor, Anotimpuri, Semne, Destin, Limite, Ethos, Nation Francaise, Quinta generazione (Bologna), La panarie (Udine) etc. După decembrie 1989, a colaborat la revistele literare Steaua, Vatra. În 1940, a fost numit de Sextil Pușcariu colaborator la Marele Dicționar al Academiei.

 1916: S-a născut la București, Silviu Brucan ( Saul Bruckner),politician comunist, fost nomenclaturist al PCR, ideolog comunist oportunist și analist politic.

A făcut parte, după victoria Revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, din conducerea  Frontului Salvării Naționale. A decedat în ziua de  14 septembrie 2006, la București.

1918: În perioada 18-22 ianuarie a avut loc cel de-al III-lea Congres al Țăranilor din Basarabia

Acest congres n-a avut nimic în comun cu problema agrară sau cu țărănimea, ci s-a constituit ad-hoc pentru a oferi minorităților etnice posibilitatea de a protesta împotriva intrării armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918. Drept rezultat al manifestărilor anti-românești și considerat a fi o emanație bolșevică, congresul a fost dizolvat, iar unii membri ai săi (Rudiev, Prahnițki, Grinfield, Ciumacenco) au fost arestați.

 1919: Intre  18 și 21 ianuarie au avut loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care au participat  reprezentanți ai unor țări din   întreaga lume. 

O influență decisivă, au avut  liderii celor patru puteri victorioase: Georges Clemenceau din partea Franței, David Lloyd George, prim -ministrul britanic, Orlando Vittorio pentru Italia și Woodrow Wilson, presedintele Statelor Unite. 

Delegaţi din partea României au fost : prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, la care s-au adăugat miniștrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu și Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare existente la sfârțitul  Primului Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace.

Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916. 

Culegerea sa de povestiri  publicate sub denumirea de „Cartea Junglei” a cunoscut o mare popularitate până în zilele noastre.

1926: A decedat la Paris, cântărețul de lied și romanțe, George Cavadia (n.cca.1858, Macedonia), compozitor și muzician autodidact.

Înzestrat cu un evident talent în domeniul componisticii, posesor al unei culturi muzicale și generale de excepție și posesor al unei voci ample de bariton.

A fost un Mecenna al Brăilei – s-a implicat în înființarea Școlii de Muzică, devenită apoi Conservator, în edificarea Societății Muzicale Lyra, din Brăila, a Corului și a Orchestrei Simfonice ale acesteia, susținând cu fonduri bănești importante construirea clădirii monumentale, a dotării cu mobilier pentru sala de spectacol și a înzestrării cu un pian de concert.

El a călăuzit-o pe marea soprană Hariclea Darclée (Hariclea Haricli-Hartulari), căreia i-a fost mentor, pe drumul artei lirice.

Din 1880 până în 1884, s-a numărat printre arhitecții mai multor inițiative culturale ale aristocrației bucureștene. Vocea lui Cavadia, care putea acoperi mai multe registre, de la bas la cel al tenorului, este asemuită, la vremea respectivă, cu cea a celebrului cântăreț napolitan Enrico Caruso  sau cu cea a lui Enrico Tamberlick, fiind apreciată de atât de iubitori de muzică, cât și de critici – nu numai în România, ci și la Napoli, Paris, Madrid sau Nisa.

George Cavadia a murit la Paris, dar a fost înmormântat la Brăila. O decizie a Consiliului Local Brăila din 30 iulie 2004 l-a ridicat pe compozitor la titlul de Cetățean de Onoare al orașului. În anul 2016, Consiliul Județean Brăila a botezat Filarmonica Lyra cu numele lui George Cavadia, ca un omagiu  adus celui care a fost fondatorul Societății Filarmonice Lyra.

 1933: S-a născut tenorul liric şi profesorul Corneliu Fânăţeanu; (m. 2014).

A studiat la Conservatorul din Cluj și a debutat la Opera Română din orașul de pe Someș la vârsta de 21 de ani, în Cneazul Igor.

S-a perfecționat și la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma iar în anii tinereții a obținut premii la importante concursuri internaționale. 

Între 1964–1988 a fost solist al Operei Române din București, fiind și director artistic între 1976–1982.

A activat și în diplomație, ca atașat cultural la Ambasada României din capitala Italiei

1941: În  Transilvania de Nord-Est ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena s-a dispus  printr-o ordonanţă, ca în toate actele de stare civilă, numele româneşti să fie scrise cu grafie maghiară.

1947 : Ziarul „Dreptatea” publica  în zilele de 18 şi 19 ianuarie,  apelul Partidului Naţional Ţărănesc „Către naţiune”, în care se lua atitudine împotriva măsurilor antidemocratice iniţiate şi promovate de Guvernul Groza (epurarea în rândul funcţionarilor de stat, militarilor, judecătorilor, suprimarea presei, partidelor democratice, încălcarea legilor ţării, a drepturilor individuale şi colective ale poporului român, nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate ş.a.).

1952: S-a născut mezzosoprana şi profesoara Mariana Cioromila; stabilită în Brazilia din 2000.A studiat muzica la Liceul de Arte Galați, cu specializarea Pian și a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, secția Canto liric, sub îndrumarea prof. Ella Urmă, absolvind cu distincția Summa cum Laude. 

1957: A murit la New York in SUA, industriașul român Max Auschnitt (14 februarie 1888, Galați).

A fost administrator delegat al Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița (UDR), cea mai mare societate pe acțiuni care din România, înainte de instaurarea regimului comunist; președinte al Asociației generale de Industrie din Banat, vicepreședinte Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.

1979: A încetat din viață Barbu Theodorescu (14 august 1905, Craiova – 18 ianuarie 1979, București)

Scriitor, istoric, folclorist, biograf, bibliograf și editor; exeget al operei lui  Nicolae Iorga.

1990: Este publicat Decretul–Lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român.

1999: Peste 10 000 de mineri din Valea Jiului au pornit spre Bucureşti (trecând peste barajele ridicate de trupele speciale ale Ministerului de Interne), pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă.

 1999: A murit (la Roma), criticul şi istoricul literar, Marian Papahagi, filolog, remarcabil italienist, fost director la Centrul  Cultural Român   – „Accademia di Romania” din Roma.

A coordonat, alături de Aurel Sassu şi Mircea Zaciu, „Dicţionarul Scriitorilor Români” şi „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (n. 1948).

NOTĂ: În memoria reputatului italienist şi profesor Marian Papahagi a fost instituit (de Institutul Cultural Italian din Bucureşti şi Centrul Cultural Italian din Cluj, în colaborare cu „Universitatea Babeş-Bolyai”, sub patronajul Ambasadei Italiei în România) premiul ce-i poartă numele; distincţia este acordată anual (începând din 2008), la 14 octombrie, pentru un volum publicat în ultimii trei ani sau pentru o realizare culturală notabilă care au ca obiect orice aspect al culturii şi civilizaţiei italiene (istorie, politică, cultură, arte etc.)

 2002: Primarii oraşelor Calafat (România), Vidin (Bulgaria) şi Zaicear (Serbia) au semnat, la Vidin, documentele de înfiinţare ale Asociaţiei de colaborare transfrontalieră “Dunărea 21”, prima euroregiune înfiinţată în Balcani.

Aceasta cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec).

Activitatea asociaţiei se desfăşoară în cadrul unor grupuri de lucru constituite pe domenii privind dezvoltarea strategică a Euroregiunii: cultură şi educaţie; dezvoltare economică; sport, turism şi acţiuni ale tineretului; ecologie; agricultură; sănătate şi protecţie socială

2009: A murit intr-un tragic accident rutier, poetul român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar in Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române (n.14.02.1935, în satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, azi în R. Moldova).

 A fost considerat „Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”); membru de onoare din străinătate (1990) şi membru corespondent al Academiei Române (1993).

2011: A decedat cantautorul român Cristian Paţurcă, cel care a compus faimosul  „Cântec al golanilor” intonat de zeci de mii de oameni, în timpul manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii in 1990; (n. 1964).

.

2013: A murit actorul şi regizorul Victor Radovici, unul dintre fondatorii Teatrului Excelsior din București; (n. 1936).

A fost şi director artistic la două teatre pentru copii, cărora le-a dedicat peste patru decenii din viaţă. De asemenea, în 1959, alături de Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic, Leopoldina Bălănuţă, a făcut parte din grupul care a fondat Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde a jucat numeroase roluri. Între 1960 şi 1964 a jucat şi în spectacole ale Teatrului din Ploieşti, condus pe atunci de Toma Caragiu.

Din 1964, Victor Radovici s-a dedicat teatrului pentru copii, ca actor şi ca director artistic. Astfel, în 1984, a devenit director adjunct artistic la Teatrul „Ion Creangă” (unde a fost angajat actor din 1964). Din 1990 l-a urmat pe Ion Lucian, fiindu-i adjunct la Teatrul Excelsior, de asemenea dedicat celor mai mici spectatori.

Victor Radovici a jucat în numeroase spectacole, participând şi la numeroase turnee peste hotare, în Franţa, Bulgaria, Canada, SUA, Japonia. Printre aceste spectacole se numără „Nu treziţi un copil care visează”, de Eugen Ionescu, „Cocoşelul neascultător”, de Ion Lucian, şi „Act veneţian”, de Camil Petrescu.

Pe lângă activitatea artistică, el a desfăşurat şi o bogată activitate pedagogică, la Facultatea de Arte Hyperion.

2015: A murit Christine Valmy (născută Cristina Xenopol, 1926).

În 1971, Congresul STatelor Unite a elogiat-o în Congressional Record pentru crearea unei noi industrii şi a unei noi profesii în SUA(skin care specialist).

De la înfiinţarea în 1965, în SUA, a firmei Christine Valmy Inc şi până în prezent, funcţionează în SUA peste 3000 de saloane de frumuseţe sub marca Christine Valmy şi peste peste 100 de şcoli Christine Valmy în lume.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

2020: A murit în urma unui atac de cord, muzicianul român Dan Andrei Aldea, cântăreț, multi-instrumentist și compozitor , fost lider al trupei Sfinx; (n. 1950).

În 1981, s-a stabilit în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucra ca muzician dedicat studioului de înregistrări.

În 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, după 33 de ani petrecuți în Germania.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

Renumitul actor s-a născut în ziua de 11 martie 1931, la Sibiu. A absolvit Academia de Teatru si Muzica din Sibiu și a debutat în 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu și Jean Constantin.

Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, după care s-a mutat la București, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.

În 2002, a primit Premiul de excelență al Cinematografiei Române. În 2001, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Sibiu, în care s-a născut.

Ion Besoiu a fost președinte executiv al Fundației „Sibiul Vechi. Sibiu – Hermannstadt”, asociație care îi ajută pe tinerii talentați și care oferă premii etnografilor.

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
3. ro.wikipedia.org
4. lessignets.com
5. Istoria md.
6. Crestin Ortodox.ro
7. Istoriculzilei blogspot.com 
8. http://www.rador.ro/2020/01/18/calendarul-evenimentelor
9. Historia.ro

Publicitate

24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.

MINCIUNILE SFRUNTATE despre 23 August 1944, PARTE A FALSURILOR DIN ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI

ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI! | 10 MINCIUNI SFRUNTATE despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.” Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”. Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.” Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute au fost legate de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.” Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră.Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.” Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de politica lui Carol II şi a lui Tătărăscu şi de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.” Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii .” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.” Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.” Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor părţi mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.” Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „23 August ţine de trecut.” Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important politican român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care se exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de fascişti.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Surse: inliniedreapta.net și https://www.nasul.tv/istoria-contrafacuta-a-romaniei