CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MINCIUNILE SFRUNTATE despre 23 August 1944, PARTE A FALSURILOR DIN ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI

ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI! | 10 MINCIUNI SFRUNTATE despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.” Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”. Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.” Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute au fost legate de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.” Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră.Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.” Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de politica lui Carol II şi a lui Tătărăscu şi de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.” Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii .” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.” Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.” Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor părţi mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.” Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „23 August ţine de trecut.” Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important politican român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care se exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de fascişti.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Surse: inliniedreapta.net și https://www.nasul.tv/istoria-contrafacuta-a-romaniei

15/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Moldovenismul - nu răspunde la nicio întrebare și nu da absolut nicio  soluție acestei societăți | Actualitate

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Octavian Ticu - declarație la final de ședință plenară. - YouTube

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Moldovenismul ca drept la autoaparare | VOXPUBLIKA

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

12/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 18 IANUARIE IN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 18 ianuarie în istoria noastră

1821:A murit domnitorul Alexandru Şuţu; (n. 29 martie 1790). Odată cu el se încheia regimul fanariot în Ţara Românească.

  

  Regimul fanariot fusese instaurat de Turcia la 5 ianuarie 1716, prin numirea ca domn în Muntenia a lui Nicolae Mavrocordat, grec originar din cartierul Fanar din Constantinopol.

1821: Începutul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia. Marii boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, dar şi ai Eteriei, încheie o înţelegere cu Tudor Vladimirescu prin care îi făgăduiesc slugerului, să–i acorde tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă.

Tudor Vladimirescu părăseşte Bucureştii în fruntea unei cete de arnăuţi şi se îndreaptă spre Tîrgu Jiu, unde va ajunge la 21 ianuarie.

În scurt timp avea să înceapă revoluţia, care avea ca printre cele mai importante obiective, înlăturarea regimului fanariot din Muntenia.

1844 : La Iaşi s-a jucat  în premieră, comedia lui Vasile Alecsandri “Iorgu de la Sadagura”, piesă în 3 acte, prima scriere dramatică originală a lui Alecsandri, considerată piatra de temelie a dramaturgiei româneşti.

1848 : S-a născut în localitatea Sira, lângă Arad,  Ioan Slavici, nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg şi gazetar român („Moara cu noroc”, „Popa Tanda”, „Mara”, „Fata de birău”); (d.17.08.1925, Panciu).

 

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat al doilea gimnaziu în limba română din București și i-a dat numele „Gheorghe Lazăr”, în amintirea celui care „a restituat limba română în dreptul său de limbă de studiu și a fost reîntemeietorul școalelor naționale”.

O elevă a Colegiului Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti a murit de  meningită. Liceul a fost evacuat şi va fi închis vineri - Edupedu.ro

1878 (18/30): Savantul român Spiru Haret (1851-1912), matematician, sociolog şi om politic liberal, şi-a luat doctoratul în matematici la Sorbona, cu teza de mecanică cerească „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”, devenind astfel primul român doctor în matematici la celebra universitate.

Un crater de pe Lună poartă numele savantului român Spiru Haret. Nici  Eminescu, Enescu sau Brâncuşi nu lipsesc din spaţiu

1873: A murit episcopul cărturar Dionisie (Dimitrie) Romano, profesor şi revoluţionar paşoptist.

Dionisie Romano, un episcop cărturar şi revoluţionar” de Daniela Șontică –  Revista Culturală Leviathan

A iniţiat şi condus primele reviste bisericeşti în limba română: „Vestitorul bisericesc” (1839-1849), tipărit la Buzău în colaborare cu Gavriil Munteanu, şi „Echo eclesiastic”, editat la Bucureşti (1850-1852), cu suplimentul „Biblioteca religioasă-morală”; în 1867 a donat Societăţii Academice Române biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7.000 de volume), care a constituit piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice; membru de onoare al Societăţii Academice Române din 1868 (n. 1806)

 1878 : Spiru Haret (1851-1912), matematician, sociolog şi om politic liberal, îşi lua doctoratul în matematici la Sorbona, cu teza sa de mecanică cerească devenită celebră „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”.

Înapoi la Spiru Haret! - Foaie Națională

A fost primul român doctor în matematici la celebra universitate.

 1879 : La Bucureşti, în România, are loc premiera piesei lui Ion Luca Caragiale “O noapte furtunoasă”.

O noapte furtunoasă (film) - Wikipedia

 1898: S-a născut Filip Brunea-Fox (pseudonimul lui Filip Brauner), cunoscut reporter, jurnalist şi traducător; (m. 1977).

Parnas XXI: FILIP BRUNEA - FOX

 1916: S-a născut la București, Silviu Brucan ( Saul Bruckner), fost nomenclaturist al PCR, ideolog comunist oportunist și analist politic.

Imagini pentru Silviu Brucan photos

A făcut parte, după victoria Revoluției române din decembrie 1989, din conducerea  Frontului Salvării Naționale. A decedat în ziua de  14 septembrie 2006, la București 

 1919 : Intre  18 și 21 ianuarie au avut loc lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care au participat  reprezentanți ai unor țări din   întreaga lume. 

O influență decisivă, au avut  liderii celor patru puteri victorioase: Georges Clemenceau din partea Franței, David Lloyd George, prim -ministrul britanic, Orlando Vittorio pentru Italia și Woodrow Wilson, presedintele Statelor Unite. 

Delegaţi din partea României au fost Ionel I.C.Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu, etc.) şi ai guberniei Basarabia (Ion Pelivan-preşedinte, Ion Codreanu, Sergiu V.Cujbă, Gheorghe Năstase).

Conferinţa de Pace de la Paris a avut drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare existente la sfârțitul  Primului Război Mondial. Conferinţa a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace.

Primul tratat a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorităţi, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I. C. Brătianu şi general Artur Văitoianu, nu l-a semnat decît la 9 decembrie, prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă.

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie. Prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916. 

Culegerea sa de povestiri  publicate sub denumirea de „Cartea Junglei” a cunoscut o mare popularitate până în zilele noastre.

1941 – În  Transilvania de Nord-Est ocupată de Ungaria în urma Dictatului de la Viena s-a dispus  printr-o ordonanţă, ca în toate actele de stare civilă, numele româneşti să fie scrise cu grafie maghiară.

1947 : Ziarul „Dreptatea” publica  în zilele de 18 şi 19 ianuarie,  apelul Partidului Naţional Ţărănesc „Către naţiune”, în care se lua atitudine împotriva măsurilor antidemocratice iniţiate şi promovate de Guvernul Groza (epurarea în rândul funcţionarilor de stat, militarilor, judecătorilor, suprimarea presei, partidelor democratice, încălcarea legilor ţării, a drepturilor individuale şi colective ale poporului român, nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate ş.a.).

1858: S-a născut juristul şi profesorul Ioan Tanoviceanu.A exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale şi de procedură penală în România, contribuind la punerea bazelor dreptului penal modern.

ROMANIA SUB RAPORTUL MORAL de I. TANOVICEANU , 2005

A fost fondatorul criminologiei româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1897; (m. 1917).

1875: S-a născut juristul, diplomatul și profesorul Demetru Negulescu; judecător la Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (predecesoarea Curții Internaționale de Justiție de la Haga) pe toată durata de funcţionare a acestei instanţe; preşedinte al Institutului Român de Drept Internaţional şi co-director al Revistei române de Drept Internaţional; (m. 1950).

1911: S-a născut (la Bitolia, Macedonia) Nicu Caranica (fiul compozitorului Ion Caranica şi fratele traducătoarei Eta Boeriu), poet, eseist şi dramaturg;(m. 2002, Fairfield, Connecticut, SUA).

Nicu Caranica - Wikipedia

A fost ataşat de presă pe lângă Legaţia României la Roma (1940) și a luat decizia de a rămâne în Italia când a fost rechemat, în 1941, în țară.

Din 1950 s-a stabilit la Paris.

1926: A murit compozitorul şi cântăreţul de lieduri George Cavadia; (n. 1858, în Macedonia).

George Cavadia – compozitor si cantaret - Personalitati brailene

 1933: S-a născut tenorul şi profesorul Corneliu Fânăţeanu; (m. 2014).

 

1952: S-a născut mezzosoprana şi profesoara Mariana Cioromila; stabilită în Brazilia din 2000.

Interviu cu mezzo-soprana Mariana Cioromila - YouTube

1990: Este publicat Decretul–Lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 30, privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român.

1999: Peste 10 000 de mineri din Valea Jiului au pornit spre Bucureşti (trecând peste barajele ridicate de trupele speciale ale Ministerului de Interne), pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă.

 1999: A murit (la Roma) Marian Papahagi, critic şi istoric literar, filolog, remarcabil italienist, fost director la Centrul  Cultural Român   – „Accademia di Romania” din Roma; a coordonat, alături de Aurel Sassu şi Mircea Zaciu, „Dicţionarul Scriitorilor Români” şi „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (n. 1948).

Imagini pentru Marian Papahagi,photos

NOTĂ: În memoria reputatului italienist şi profesor Marian Papahagi a fost instituit (de Institutul Cultural Italian din Bucureşti şi Centrul Cultural Italian din Cluj, în colaborare cu „Universitatea Babeş-Bolyai”, sub patronajul Ambasadei Italiei în România) premiul ce-i poartă numele; distincţia este acordată anual (începând din 2008), la 14 octombrie, pentru un volum publicat în ultimii trei ani sau pentru o realizare culturală notabilă care au ca obiect orice aspect al culturii şi civilizaţiei italiene (istorie, politică, cultură, arte etc.)

 2002: Primarii oraşelor Calafat (România), Vidin (Bulgaria) şi Zaicear (Serbia) au semnat, la Vidin, documentele de înfiinţare ale Asociaţiei de colaborare transfrontalieră “Dunărea 21”, prima euroregiune înfiinţată în Balcani.

Aceasta cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec).

Activitatea asociaţiei se desfăşoară în cadrul unor grupuri de lucru constituite pe domenii privind dezvoltarea strategică a Euroregiunii: cultură şi educaţie; dezvoltare economică; sport, turism şi acţiuni ale tineretului; ecologie; agricultură; sănătate şi protecţie socială

2009: A murit intr-un tragic accident rutier poetul român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar in Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române (n.14.02.1935, în satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, azi în R. Moldova).

 

 A fost considerat „Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”); membru de onoare din străinătate (1990) şi membru corespondent al Academiei Române (1993).

2011: A decedat cantautorul român Cristian Paţurcă, cel care a compus  faimoasului  „Cântec  ale golanilor” intonat de zeci de mii de oameni, în timpul manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii in 1990; (n. 1964).

Cristian Paturca-Pagina Fanilor - Home | Facebook

.

2013: A murit actorul şi regizorul Victor Radovici, unul dintre fondatorii Teatrului Excelsior din București; (n. 1936).

Actorul Victor Radovici a murit - Hotnews Mobile

2015: A murit Christine Valmy (născută Cristina Xenopol, 1926).

În 1971, Congresul STatelor Unite a elogiat-o în Congressional Record pentru crearea unei noi industrii şi a unei noi profesii în SUA(skin care specialist).

Christine Valmy | Discography | Discogs

De la înfiinţarea în 1965, în SUA, a firmei Christine Valmy Inc şi până în prezent, funcţionează în SUA peste 3000 de saloane de frumuseţe sub marca Christine Valmy şi peste peste 100 de şcoli Christine Valmy în lume.

2020: A murit în urma unui atac de cord, muzicianul român Dan Andrei Aldea, cântăreț, multi-instrumentist și compozitor , fost lider al trupei Sfinx; (n. 1950).

Margareta Paslaru "Bate mama lemnele" in memoriam Dan Andrei Aldea by  Svetlana Sabau

În 1981, s-a stabilit în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucra ca muzician dedicat studioului de înregistrări.

În 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, după 33 de ani petrecuți în Germania.

2017: A decedat actorul român Ion Besoiu.

Renumitul actor s-a născut în ziua de 11 martie 1931, la Sibiu. A absolvit Academia de Teatru si Muzica din Sibiu și a debutat în 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu și Jean Constantin.

Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, după care s-a mutat la București, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.

În 2002, a primit Premiul de excelență al Cinematografiei Române. În 2001, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Sibiu, în care s-a născut.

Ion Besoiu a fost președinte executiv al Fundației „Sibiul Vechi. Sibiu – Hermannstadt”, asociație care îi ajută pe tinerii talentați și care oferă premii etnografilor.

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

Sfinții Atanasie și Chiril

Sfintii Atanasie si Chiril

 Sfinții Atanasie și Chiril au luptat impotriva a doua dintre cele mai mari erezii: arianismul si nestorianismul.

Sfântul Atanasie luat parte la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, unde l-a combatut pe Arie (arianismul), care sustinea ca Fiul lui Dumnezeu este cea dintai fiinta creata. Sfantul Atanasie s-a nascut in anul 295, in Alexandria. A fost facut citet in anul 312 si diacon in 318, data dupa care el a ajuns secretarul patriarhului Alexandru. Ca diacon si secretar, el il insoteste pe patriarh la Sinodul de la Niceea, in 325, unde joaca un rol decisiv in combaterea arianismului si in condamnarea lui Arie. Datorita scrierilor sale, Sinodul de la Niceea a condamnat erezia ariana si a formulat un simbol de credinta, cunoscut sub numele de Simbolul niceean, in care se afirma ca Fiul este nascut din vesnicie din Tatal, deofiinta cu El. Este ales episcop al Alexandriei, odata cu moartea Sfantului Alexandru – 8 iunie 328.  A trecut la cele vesnice la 2 mai 373, dupa 45 de ani de episcopat, din care aproximativ 20 ani au fost petrecuti in exil.

„Iarasi, si de multe ori cadem la Tine si Tie ne rugam, Bunule si iubitorule de oameni…”.

„Dar noi ne tinem cu indrazneala de dreapta credinta, pe temeiul dumnezeiestilor Scripturi, punand-o ca un sfesnic in candelabru si zicand: Acesta este Fiul adevarat al Tatalui, prin fire, propriu fiintei Lui, Intelepciunea unic nascuta si Cuvantul adevarat si unic al lui Dumnezeu. Nu este creatura si faptura, ci Nascutul propriu al fiintei Lui. De aceea e Dumnezeu adevarat de o fiinta cu Tatal adevarat.” (Sfantul Atanasie cel Mare).


Sfantul Chiril al Alexandriei l-a combatut pe Nestorie la Sinodul al III-lea ecumenic din Efes (431). Nestorie sustinea ca in Iisus Hristos exista doua-persoane – persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica a lui Iisus Hristos, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit dioprosopism sau nestorianism.

Aceasta conceptie eretica despre existenta a doua persoane in Iisus Hristos ducea la afirmatia ca Dumnezeul-Tatal a avut doi fii. Consecinta acestei erezii era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca sa merite a fi numita „Nascatoare de Dumnezeu” ci a nascut pe omul Hristos si de aceea trebuie numita „Nascatoare de om”, sau cel mult „Nascatoare de Hristos”.

Datorita Sinodului de la Efes, i se recunoaste Fecioarei Maria atributul de Nascatoare de Dumnezeu.

„Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul lui Dumnezeu-Tatal S-a unit cu trupul dupa ipostas si ca Hristos este numai unul cu propriul Sau trup, Acelasi, adica Dumnezeu si om deodata, sa fie anatema!” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.
  3. ro.wikipedia.org
  4. lessignets.com
  5. Istoria md.
  6. Crestin Ortodox.ro
  7. Istoriculzilei blogspot.com 
  8. http://www.rador.ro/2020/01/18/calendarul-evenimentelor

18/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: