CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat “…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru necatolicii ar trece la noi,ci pentru în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)  

23/12/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un derbedeu jurnalist rus e de părere că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi că „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”

 

 

 

 

MOTTO :

 

“Cel care ţi-a făcut mult rău, te va urî şi mai mult pentru răul pe care ţi l-a făcut.”

 

 

 

Imagini pentru Газета „Эксперт новостей” din Chişinau 1993 photos

 

Gazeta „Эксперт новостей” din Chişinau scria că:

În Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi „a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor neoameni”…

Șovini de profesie

Şovinii ruşi  nu ne vor ierta niciodată pentru că ne-au rupt ţara-n două în 1812, pentru că ne-au cotropit în înţelegere cu Hitler în 1940, pentru că, în anii de după război, ne-au deportat părinţii şi bunicii în Siberii, pentru că i-au pus la zid fără cea mai mică vină, pentru că ne-au smuls limba din gură, pentru că ne-au furat alfabetul, istoria, pentru că ne-au prefăcut bisericile în grajduri şi locuri de petrecere pentru ei şi urmaşii acestora.

Iar urmaşii acestora continuă politica taţilor lor.

Ei declară că, spre deosebire de părinţii lor, care ne-au urât înaintașii, ne-ar fi iubit numaidecât dacă nu ne-am fi născut.

Aşa cel puţin ne dă de înţeles de pe paginile ziarului reacţionar, imperialist  şi xenofob Эксперт новостей (Expertul noutăților) de la 18 decembrie 2009, care apare la Chişinău, un autor rus, Roman Konoplev, corespondent al Agenţiei de Presă Новость, care în articolul „Năluca Moldova” („Призрак Молдовы”) anunţă că în Republica Moldova „românii s-au înmulţit ca iepurii” şi a venit timpul ca statul rus să le găsească alt loc de conviețuire acestor „neoameni”.

Roman Konoplev e supărat rău de tot pe moldovenii, numiţi de el „неорумынские радикалы” („extremişti neoromâni”), şi drept  pedeapsă pentru faptul că:

 a) nu doresc ca limba rusă să fie de stat în locul limbii lor, pe care o vorbesc mai prost ca pe cea a Federației Ruse;

b) au de gând să-şi studieze istoria neamului lor, în care se uită de rolul eliberator al Rusiei;

 c) trag pe sfoară o ţară atât de mare ca Rusia, declarând că o iubesc la Moscova şi că n-o iubesc la Bruxelles;

d) pun la cale un nou război cu Transnistria, pentru ca s-o curețe («зачистка Преднестровия») de cei „240 000 de ruşi” «240 тысяч нелегально находящихся иностранцев – вот и вся ваша Преднестровская ресспублика!» („240 de mii de cetăţeni străini care se află ilegal în Transnistria – iată toată republica voastră!”), citează autorul, chipurile, pe un oficial moldovean, care evident că nu există decât în imaginaţia sa;

 e) expulzează metodic şi insistent, obraznic şi batjocoritor Rusia din Republica Moldova („Россию выдавливают из Молдовы, как зубную пасту из тюбика, постепенно и настойчиво, дерзко и с издёвкой”) ş.a.m.d.,

crede că ei trebuie strămutaţi cu toţii din teritoriul dintre Prut şi Nistru…

Şi ca zona („регион”) să nu rămână pustie, autorul înaintează un „proiect” genial (prin tâmpenia lui).
Iată ce scrie acest șovin de profesie despre noi şi pământul nostru strămoșesc: „Dacă Basarabia nu va reveni Moscovei, de ce acest teritoriu al nimănui, care a trecut mereu de la unii la alţii, ar trebui să aparţină din nou românilor?

 De ce n-ar aparține altei naţiuni, care a fost jertfă a genocidului în perioada celui de-al Doilea Război Mondial?

E vorba de ţigani (rromi). Istoria plină de suferinţe a acestui popor îi dă dreptul ca el să aibă un stat propriu, un centru de atracţie pentru toţi ţiganii.

Şi el trebuie să devină Basarabia.” („Однако, коли Бессарабия не достанется Москве, с какой стати, это спорная, переходившая неоднократно из одних рук в другие територия, должна вновь достоваться румынам? Почему, к примеру, не другой нации, оказавшейся жертвой геноцида в годы Второй Мировой? Речь идёт о циганах (ромах)”.

Многострадальная история этого народа впольне даёт ему право на собственую родину, на свой центр притяжения. И этим местом вполне годится стать Бессарабия).

Autorul propune ca cele 3,5 milioane de români moldoveni să fie expulzaţi de pe teritoriul Basarabiei în România.

Iar întrucât cele 10 000 de ţigani, câţi au fost atestaţi la ultimul recensământ, nu vor putea să populeze un teritoriu atât de vast, în locul moldovenilor dânsul sugerează să fie aduşi toţi ţiganii trăitori în Federaţia Rusă, Ucraina, Serbia, România ş.a., ca între Nistru şi Prut să poată fi creat noul stat: Basarabia – ţara rromilor.

„Rromii au dreptul să-şi aibă ţara lor”, argumentează autorul, menţionând că Federaţia Rusă ar putea realiza acest proiect cu banii Uniunii Europene.

Cum de ţigani e plină lumea, ţările unde locuiesc aceştia, ar putea răsufla uşurat şi acorda bani Noului stat Ţigănesc, numai ca să scape de ei.
Ţiganii ar putea să se mute în noua lor patrie, în casele românilor expulzaţi, ale căror proprietăţi ar trece în mâinile ţiganilor, sugerează Konoplev.

Autorul explică de ce crede că Basarabia e un teritoriu al nimănui: „ea a trecut de la ruşi (ca şi cum a aparţinut dintotdeauna Rusiei, „istoricul” uită de anul 1812 – n.n.) la români (1918 – n.n.), apoi la sovietici (28 iunie 1940 – n.n.), şi iar la români”(în 1991, anul independenţei R. Moldova, românii fiind M. Snegur, P. Lucinschi, V. Voronin, M. Ghimpu şi noi cele 3,5 milioane de români moldoveni, care nu merităm să avem ţară, locul nostru fiind sau dincolo de Prut, sau dincolo de Cercul Polar).

El propune ca viitorul stat ţigănesc să facă schimb de populaţie cu Federaţia Rusă: moldovenii care nu vor dori să se stabilească în România să fie mutaţi în casele (?) ţiganilor din regiunea Breansk şi din alte regiuni iar în casele lor să fie aduşi rromii din Breansk, unde aceştia „nu respectă legile”:

„В России, на Брянской земле и в других местах…. значительная часть ромов по прежнему бедствует, вынуждена нарушать законы…”, dar mutându-se în Republica Moldova şi având un stat al lor, ei nu vor mai fi infractori, ci se vor integra cu alţi țigani şi „vor ţine cont de legi”.

Autorul e un pic milostiv doar cu moldovenii care vor dori să rămână moldoveni, aceştia vor fi mutaţi în Transnistria, unde se recunoaşte existenţa „naţiunii moldoveneşti”, unde, ca pe timpul puterii sovietice, vor învăţa să scrie cu alfabet rusesc, unde visul lor cel mare li se va înfăptui: ei vor vorbi numai ruseşte şi vor avea ca vecini fraţi de-ai lor pravoslavnici – ruşi şi ucraineni.

(„Если им захочется жить в своей культуре, они смогут поехать в Приднестровье, и будут уверены, что здесь у них будет так, как было когда-то в единой Молдавии — кириллическая азбука, пеленица, а в соседних домах — их православные братья — русские и украинцы.”)

Evident şovinul a găsit o soluţie şi pentru Chişinău: el va trebui populat în următorii zece-douăzeci de ani cu populaţie evreiască, adusă din Federația Rusă (autorul în subtext se referă la o epurare etnică a Rusiei care ar fi curăţată astfel de elemente alogene, acestea fiind strămutate în Basarabia), iar capitala Basarabiei va deveni oraşul Soroca, locuit majoritar de ţigani.

Autorul spune despre România că a fost creată din nimic „în sec. XIX de către Franţa, pentru ca să oprească expansiunea influenţei ruse în Balcani”, îi scuipă pe români, care, ca şi ţiganii, nu au istorie, ei „inventând basmul că se trag din daco-romani, care n-au existat niciodată în istorie”, vorbeşte cu dispreţ despre „Armata Română care a ocupat Odesa, apoi tot ea a eliberat-o de nemţi”, de România, care „pentru participarea la războiul contra URSS n-a plătit cu nimic decât cu Basarabia”, menţionând că românii din România i-au maltratat permanent pe ţigani şi, de răul lor, trei milioane de ţigani au fost nevoiţi să se împrăştie după 1989 în toată Europa, dar care sunt gata − dacă li se va crea ţară în Basarabia – să se mute cu toţii aici.
Autorul articolului e revoltat că moldovenii nu vorbesc înde ei ruseşte, că la Chişinău sunt puţine pancarte scrise în ruseşte, că moldovenii pregătesc un nou război contra Federației Ruse şi Armatei a 14-a („Пахнет новым витком военного конфликта”). Pentru asta trebuie să li se ia Basarabia.

Cine va realiza acest proiect? Evident, Federaţia Rusă…

Autorul crede că: „Россия могла бы выступить в качестве одного из инициаторов проекта этого новейшего государства, как в своё время поддержала идею государства Израиль. Уж лучше быть донором для друзей, чем не понятно для кого.” („Rusia ar putea interveni în calitate de iniţiator al proiectului de creare a acestui stat nou, aşa cum la timpul său a susţinut ideea creării statului Israel.

Mai bine să facă acest dar pentru nişte prieteni, decât nu se ştie pentru cine”.)
Rusia a făcut în istorie mai multe „daruri”, care nu i-au aparținut (un exemplu ar fi pământurile noastre dăruite Ucrainei ş.a.), ea fiind, în viziunea acestui individ, gata să mai doneze unor „prieteni” un teritoriu care nu-i al ei, luându-l de la proprietarii lui de drept.

Mai amintim şovinului că Israelul n-a fost creat de Rusia, şi că ea n-a susţinut niciodată strămutarea evreilor de la Birobidjean la Tel Aviv.

Ţiganii, afirmă “savantul”, vor fi astfel veşnic recunoscători Rusiei şi nu vor cere să studieze în şcoli istorii care vor viza negativ Rusia, nu vor iniţia „marşuri legionare” ş.a.
Acest autor şovin şi rasist, Roman (care crede că numele lui nu are nimic comun cu „romanii”, ci doar cu „romii”) Konoplev, care-şi zice corespondent al Agenţiei de Presă Novosti, face propunerile de mai sus la modul foarte serios, argumentându-şi tezele cu ură şi încrâncenare.

Cred că ar trebui de urgenţă să i se retragă acreditarea şi să fie el cel expulzat de pe teritoriul Republicii Moldova, mai înainte ca „expertul” să le poată expulza cele 3,5 milioane de români basarabeni de pe pământul plin şi greu de mormintele moşilor şi strămoşilor lor.

Recent preşedintele rus Dmitri Medvedev şi-a propus ca până în anul 2017 să refacă URSS. Atunci Rusia va putea şi realiza, bănuim, acest proiect îndrăzneţ al acestui individ obraznic.
Dar noi am preconizat să revenim la trupul Ţării.
Să ne grăbim şi, sper, să reuşim.

Şi-atunci ei, fără de noi, facă ce vor.Le pot croi ţiganilor ţară oriunde, chiar şi la Moscova.

Sursa: Altermedia Moldova

 

 

Roman Konoplev tirasruuploadsposts201305136930112613089287
 

Foto. Roman Evgenyevich Konoplev, n.4 septembrie 1973  la Pocep,  în oblastia Briansk Oblast, Rusia. În anul 1977 s-a mutat împreună cu familia sa în RSS Moldovenească.

A fost  membru al Comitetul Central al Partidului Naţional-Bolşevic în Rusiei(1998-2003), lider al partidului în regiunea Briansk. În anul 2002 s-a mutat în Transnistria.

În perioada 2006-2009 Conopliov a fost activ şi secretar de presă în al Partidului Popular Democrat  din Transnistria separatistă şi a coordonat săptămânalul ” Russki Prorâv” (2007-2008) în Tiraspol.

Roman Conopliov , a lucrat ca redactor la agenţiei de ştiri „Lenta PMR”(2004-2008) şi „DNIESTER”(2009-2017)[1]. Conopliov a expert în consiliere de afaceri şi comunicare politică. Specializarea sa principală se axează pe problemele politice şi conflictele etnice din fostele republici sovietice şi CSI.

 

Începând din 2013, Roman Conopliov s-a stabilit la Lisabona, în Portugalia.

08/07/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Acad. Ioan Aurel Pop :”MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM ! SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI”. VIDEO

Imagini pentru ioan aurel pop photos

Textul conferinței pe care a susținut-o Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018:

 

ȚARA MOLDOVEI ȘI UNITATEA ROMÂNEASCĂ. SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI. MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM !

 

 

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință.

În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”.

Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala.

În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele.

Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă. Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești cele de demult.

Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre înveșnicire.

În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos.

Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale, aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine.

Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației occidentale, în urma anexării ei de către austrieci.

E rău să te stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat.

Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici moldoveni.

4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră.

Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține. Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc.

La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții.

Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre.

De când există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea” creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia).

Din moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice logică!

Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.

Și mai acută în acest sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim numai etnonimul consacrat de români.

Nu cred că asta este soluția. „Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră românească.

5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării. Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș.

Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș. Această presiune grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu voievodul Bogdan.

Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor Ungariei.

Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern. Pe vremea comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie.

Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același fond de civilizație românească.

Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor.

Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova.

Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”.

De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.

*

Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de România. Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu pas la formarea identității românești:

a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.

e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor.

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.

g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.

Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”.

Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult:

„În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.

Și adaugă, lămuritor:

„Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români” .

Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.

Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări.

Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost.

Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici? Toți acești mari români au fost moldoveni!

Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință?

Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova?

Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu.

Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc.

Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească.

Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român.

Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum.

Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni.

De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată.

Este acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români.

Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu?

Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire.

Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal.

După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă simt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !

 

Acad. Ioan Aurel Pop – http://basarabialiterara.com.md/?p=31542

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/05/ziua-de-5-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/o-istorie-a-zilei-de-5-mai-video-3/

05/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: