CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

20/04/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sacrificarea elitei istorice româneşti – una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu instaurarea comunismului de tip sovietic (2)

comunism

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti 

O altă variantă a fost oferită de marele istoric Constantin C. Giurescu, aflat şi el în detenţie la Sighetul Marmaţiei  la aceea dată:

„În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”.

„Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai.

„Aici, hai?” replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde.

Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994).

Silviu Dragomir (1888-1962), istoric, specialist în istoria medievală şi modernă.  Monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, editate pentru prima dată în anul 1924 şi respectiv 1928 rămân până azi repere obligatorii pentru personalitatea eroilor noştri naţionali.

Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosbit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea.

„Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, au rămas până în zilele noastre lucrări fundamentale fără de care scrierea istoriei ar fi incompletă.

Profesor universitar la Universitatea din Cluj, ales membru titular al Academiei Române în anul 1928. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, în calitate de secretar al adunării şi membru în Marele Sfat al Ţării.

Arestat în luna iulie 1949, întemniţat în închisorile de la Sighet şi Caransebeş până în anul 1955, moare  în anul 1962 la Cluj, unde a locuit după eliberarea din detenţie. Timp de doi ani, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist stalinist din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român.

Trebuie reţinut că numai susţinerea  tenace, curajoasă şi insistentă din partea unor mari personalităţi istorice româneşti ale vremii (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător ştiinţific  la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj.

 Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi:

„ Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”.

Ioan Lupaş(1880-1967) istoric, preot şi protopop, om politic, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, membru în Marele Sfat al Ţării şi demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române în anul 1914 şi membru titular în 1916.

A fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române între anii 1932-1935 şi fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920).  Este autorul a numeroase lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei. Întrucât a fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, în scopul unirii Transilvaniei cu România, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi întemniţat la Sopron (Ungaria) unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni.

A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta.

A activat ca profesor universitar, între anii 1919-1946,  la Universitatea din Cluj. A fost arestat  în luna mai 1950, iar detenţia a executat-o la penitenciarul din  Sighet.  A fost eliberat la 5 mai 1955.  Ca un amănunt,  a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj.  A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Pe piatra sa de mormânt se află înscris crezul său: „Istoria ne ajută sa cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

Aceşti corifei ai istoriei naţionale au fost întemniţaţi pentru că au slujit cauza românească. Întreaga lor activitate de cercetare ştiinţifică, didactică universitară şi politică a fost subordonată intereselor fundamentale ale naţiunii române. Parte dintre ei au fost participanţi activi la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, ceea ce a reprezentat şi o încununare a activităţii lor, de până la acel mare moment,  depusă în slujba desăvârşirii statului naţional român.

Ulterior, ei au militat pentru apărarea acestui act fundamental al Istoriei Românilor.  Pentru toate acestea, marii noştri istoricii patrioţi, întemeietori de şcoală istorică românească, au fost supuşi din partea regimului comunist stalinist  unei politici de exterminare fizică.

Urmarea trebuia să fie, în concepţia ocupantului stalinist, înlocuirea istoriei naţionale a românilor, cu accent pe continuitatea românilor în spaţiul său de formare şi pe caracterul naţional şi unitar al statului român cu o nouă istorie măsluită, sovietizată, prin care erau atacate în primul rând aceste două coordonate majore ale istoriei românilor.

O întrebare firească se impune: dacă marele nostru istoric Nicolae Iorga ar fi fost în viaţă la vremea respectivă ar fi avut şi el aceaşi soartă dramatică, ar fi fost întemniţat şi supus torturilor demenţiale din timpul detenţiei şi expus exterminării fizice?! 

 

SFÂRȘIT

24/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Sacrificarea elitei istorice româneşti – una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu instaurarea comunismului de tip sovietic (1)

lagarul sovietic | CER SI PAMANT ROMANESC

 

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti  

Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă.

Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă,  responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu , Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere,  de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958.  Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964, scrie Claudiu Aiudeanu în https://ziarulnatiunea.ro.

Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori.

Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă,  prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei.Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România, au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova.

De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că  toate rolurile cheie trebuie  să revină  oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice! 

Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost  dirijate şi controlate de ocupantul stalinist.  

Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră  este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea  „în  C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor.

Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România – Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate.

La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D.  Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România (s.n.).

În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu  (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut  celebra  afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”- n.n.). 

Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte…”(după Gheorghe Buzatu şi Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, vol III. România şi proba labirintului (1939-1989), Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2010, p. 266). 

A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România.De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U.

În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii-n.n.), respectiv a Corpului Detectivilor.

Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947…

Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti.

La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947).În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică.

Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu.

Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români.

Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U.

Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952.”(Cătălin Pena în evenimentulzilei.ro/25 iulie 2020).

În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român.

Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare!

Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii:  Între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost  şi bolşevicii  din Comintern  (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea  statelor naţionale formate  după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a  Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional  în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate.

De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.  Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922! 

Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944,  comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal: Ana Pauker (Hana Rabinsohn),  fostă instructoare a Cominternului,  Alexandru Moghioros  (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului. Pe site-ul http://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/apostolii-lui-stalin-alexandru-moghioros-cainele-de-vanatoare-din-tarcul-puterii,  Alexandru Moghioroş este descris ca „unul dintre cele mai devotate animale politice ale stalinismului românesc.

A fost domesticit la curtea lui Gheorghiu-Dej şi a executat, supus şi energic, fiecare comandă a stăpânului politic.”  Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului ,  Vasile Luca  (Laszlo Luka) a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea  partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. 

Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând,  marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală.

Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României, de la întemniţarea cărora se împlinesc în acest an 70 de ani:Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în  1917 ia parte  la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din  Bucovina.  

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat  iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea.

 Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924 – 1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională.

În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular.Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947 – 1950,  iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953.

Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante.

Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea. 

Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical,  el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. 

SURSAhttps://ziarulnatiunea.ro/2020/08/07/o-mare-drama-nationala-sacrificarea-elitei-istorice-romanesti-1/

Partea a doua a articolului:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/24/sacrificarea-elitei-istorice-romanesti-una-dintre-consecintele-dramatice-abatute-asupra-romaniei-odata-cu-instaurarea-comunismului-de-tip-sovietic-2/

24/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: