CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.


Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.

Publicitate

24/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

9 august 1601- TRECEREA la cele veșnice a marelui voievod unificator al țărilor române MIHAI VITEAZUL

Foto: Portretul lui Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, Tîrgul de Floci sau la Drăgoeşti – d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii), a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și pentru o perioadă (în 1600), unificator al celor trei principate medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

Originea şi primii ani ai vieţii

În anul 1601, în timpul unei şederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menţionat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică „în al 43-lea an al vieţii„, ceea ce indică drept an al naşterii lui Mihai anul 1558.

Domnul Pătraşcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557.

Împrejurarea ca Pătraşcu să fi avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale apare ca foarte improbabilă, avînd în vedere faptul că a murit în urma unei boli îndelungate pentru tratarea căreia a cerut asistența unor medici de la Sibiu.

Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătraşcu a fost exclusă şi de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum şi pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc, iar Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, menţionează că „mumă-sa au fost de la Oraş dela Floci [sic], care fiind văduvă ş frumoasă şi nemerind un gelep [comerciant], om mare şi bogat den [sic] Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se cîtăva vreme…„.

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vîlcea.

Aceleaşi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomaţii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieţii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilaţia lui Stephanus Zamosius.

Foto: Franz Franken, Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus

Ascensiunea politică

La sfîrşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Munteniei, efectiv de pe 11 octombrie.

Aderă la „Liga Sfîntă” creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Campania antiotomană

Victoriile împotriva Imperiului otoman

Aderarea Munteniei la „Liga Sfîntă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.).

Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară.

Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene.

Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt.

Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni – 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul „Paşa Hassan” de George Coşbuc).

Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.

Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595).n 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin.

Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest.

Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă.

În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la moarte.

Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum şi dezastrele provocate de ostaşii sultanului, au adus Muntenia la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluţie pe cît de nepopulară, pe atît de vitală supravieţuirii statale: „aşezămîntul” sau „legarea ţăranilor de glie” prin care rumânii (ţăranii fără pămînt din Valahia) erau siliţi să rămînă pe moşia pe care se aflau în acel moment.

După cîteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe întreaga durată a vieţii sale.

În paralel, domnitorul valah încheie un tratat şi cu Casa de Habsburg (Mănăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Unirea ţărilor române

Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul

Consolidarea Unirii
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

    * adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
    * construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
    * acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
    * numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Harta principatelor române unite sub Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

Sfîrşitul domniei

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul.

Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune.

Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazu

Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român.

Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania.

Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord.

Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.

Foto: Mormântul capului lui Mihai Viteazul, la mănăstirea Dealu, România

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspîndit în numeroase copii. Inscripţia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicaţie: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atît de mult iubeşte pe Cristos şi Împărăţia creştină şi unirea Bisericii sub Papă”. 

Aproape două secole şi jumătate mai tîrziu, în 1847, Nicolae Bălcescu şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris.

Cîndu vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este […] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. […] Otărîrămu în dată a ne desierta uşiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfăţişare a voievodului.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum şi altele inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avînd căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german.

În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare şi în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfăţişare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Bibliografie (surse)

  1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul
  2. http://antiqbooks2000.blogspot.com/2009/05/mihai-viteazu-weywodt-aus-der-walachey.html.
  3. http://istoria.md/articol/48/Mihai_Viteazul
  4. https://rgnpress.ro/2022/08/09/420-de-ani-de-la-plecarea-in-vesnicie-a-lui-mihai-viteazul-domnitorul-care-a-facut-prima-unire-a-fost-ucis-miseleste/

10/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SĂ NU NE UITĂM ISTORIA! S-au împlinit 422 de ani de la PRIMA UNIRE a Românilor sub Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1558 – 1601) – Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova).
Mihai Viteazul a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

La 27 mai 1600 se împlinesc 422 de ani de la prima Unire a românilor, iar aceasta a fost realizată de Mihai Viteazul. Este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti, scrie Rador, citat de Romanian Global News.
Mihai, în calitate de Domn al Țării Românești, a intrat triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599. Pe 10 mai cucerește Bacăul, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană.
Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn a vizat aducerea la îndeplinire a celor două mari idealuri : Independenţa şi Unirea.

Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile, precizează sursa citată.
Mihai, un excelent strateg și tactician, a urmărit să-și îndeplinească obiectivele cu tenacitate. Astfel, aderă la „Liga Sfântă” împotriva turcilor și pe 23 august 1595, Mihai obține o victorie de etapă împotriva Imperiului Otoman. Cu inteligență, își concentrează eforturile militare și diplomatice pentru a reuși unirea cu Transilvania.
După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.
La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.


Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru.

Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeași preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreția pe care a avut-o în vremea vechii Dacii.

De aici, din Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei.

Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul.

Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia.

Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn.

Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazul

Uciderea lui Mihai Viteazul la Turda (gravură realizată la Leiden – Olanda, 1703)


Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti.

Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.

În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord.

Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei.”

Bibliografie (surse):

http://ro.wikipedia.org/
http://antiqbooks2000.blogspot.com/
http://www.istoria.md

http://www.ris.org.rs

27/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: