Dezvăluiri: Datoria istorică a românilor față de țigani

Dorin Cioaba, autointitulatul rege al romilor (foto) a anunțat înaintea Conferinței Romilor Europeni, că Biserica Ortodoxa Româna va fi dată în judecata într-un proces internațional, prin care sa i se ceară recunoașterea implicării sale în anii de robie a romilor și scuze publice față de această etnie, pentru perioada în care aceasta ar fi ținut în robie comunitatea de romi.

Acesta a precizat faptul că mai marii Bisericii nu si-au cerut niciodata scuze public ”trauma istorică”suferită de țigani, relatează publicațiile Turnul Sfatului și https://stirimoldova24.ro.

Într-un comunicat transmis la câteva ore dupa anunțul lui Dorin Cioabă, Vasile Bănescu, purtatorul de cuvânt al Patriarhiei Române a trasmis poziția Bisericii cu privire la intenția lui Cioabă.

”În toata perioada robiei în Țările Române romii nomazi erau liberi sa colinde țara si sa-si practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujba fixa, adica o activitate statornică, erau obligați sa stea în aceeasi localitate. Desi etnia romă avea cel mai mare numar de robi, în epocă existau robi si din alte etnii si chiar robi români.

Vânzarea sau rascumpararea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridica a vremii, deoarece robii români suportau aceleasi pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privinta aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit minoritatea roma în diferite moduri, asa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi”, se arată în comunicat.

Discuția despre sclavia medievală a țiganilor este atât de politizată încât se ajunge la articole aberante, precum cel de aici.

În esență, ignorând istoria, se spune că problemele actuale ale țiganilor se datorează celor aproape cinci secole de robie în țările române.

Cu un minim de cunoștințe istorice se poate ridica întrebarea: de ce țiganii din Transilvania – care nu au fost supuși regimului de sclavie – se găsesc în aceeași situație cu țiganii foști sclavi din Țara Românească și Moldova? Până la urmă o ipoteză trebuie să fie valabilă pentru toate situațiile, altminteri trebuie amendată.

M-a uimit în articolul indicat mai sus definiția pentru ”trauma istorică”, care include ”modificări genetice/ epigenetice” – o linie destul de periculoasă, câtă vreme susține că situațiile istorice de durată lungă pot duce la modificări genetice. Chestia asta ar trebui să fie valabilă în toate situațiile și atunci nu facem decât să ne întoarcem la discuția ”Übermensch/ Untermensch” – ceea ce nu cred că își dorește cu adevărat cineva.

”Majoritarii” sunt taxați pentru că resping ”trauma istorică” drept cauză a situației actuale a țiganilor și avem și o sumă de recomandări. Pe de o parte reparațiile în prezent pentru faptele petrecute cu sute de ani în urmă, pe de alta asumarea vinei pentru aceleași fapte din vechime. Oricum, pentru mine rămâne întrebarea: dacă au fost afectați până la nivel genetic de sutele de ani de robie, mai pot fi ”reparați” țiganii?

Robia țiganilor a fost un fenomen istoric ce nu poate fi negat. Însă el trebuie văzut din perspectivă istorică. De exemplu ar trebui comparată legislația românească privind robia țiganilor de la mijlocul secolului al XVII lea (pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu) cu legislațiile destinate sclavilor din Franța și Marea Britanie (Code noir din 1685 sau Codul sclaviei din Barbados din 1661). Robia țiganilor din țările române nu poate fi nici pe departe comparată cu regimul sclaviei din Lumea Nouă.

În același timp se poate ridica o altă chestiune: regimul iobăgiei în care s-au găsit sute de ani majoritatea românilor. De la cine ar trebui solicitate compensații în acest caz?

Istoric român: Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române. În urmă cu sute de ani, în statele germane se organizau vânători de țigani…

ActiveNews.ro: Istoricul George Damian afirmă că regimul juridic al țiganilor în Țările Române nu coincide cu „propaganda aboliționistă” pe acest subiect.

Într-un articol publicat pe siteul Historice.ro, George Damian arată că țiganii au ajuns în Țările Române cu statutul de rob deja bine conturat, iar românii nu au făcut decât să constate o stare de fapt existentă deja în Imperiul Bizantin și în Europa.

„Țiganii erau deja robi, ocupau o nișă specifică la periferia societății și aveau parte de o imagine negativă încă din secolul al XII-lea. Disoluția Imperiului Bizantin a împins grupuri de țigani spre periferia imperiului, în zone neafectate de destructurarea provocată de otomani”, scrie Damian.

Mai mult, istoricul arată că regimul robilor era bine definit în legislația românească a vremii, abuzurile fiind pedepsite conform codului juridic existent la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, nimeni, nici stăpânul unui rob, nu avea voie să ucidă țigani, să despartă o familie de romi sau să abuzeze de o femeie, fără consecințe juridice.

„Pentru justificarea titlului trebuie să mai spun câteva lucruri de încheiere. Țările Române s-au constituit într-un rezervor genetic pentru țigani. Aici au avut parte de un regim juridic stabil pe o durată lungă – de fapt singurul loc din Europa unde au primit un regim juridic propriu și li s-a permis încadrarea socială într-o formă care le-a lăsat libertatea de a-și conserva identitatea.

În Imperiul Otoman țiganii au trecut în masă la Islam și au fost asimilați extrem de rapid. În Europa Occidentală au început să pătrundă după anul 1400 sub legenda că ar fi pelerini penitenți din Egipt – ceea ce le-a dat numele de ”egipteni” cu variantele derivate. După o scurtă perioadă de simpatie, țiganii nomazi din Europa au fost supuși unui adevărat regim de exterminare în secolele XVI-XVIII. Pur și simplu țiganii au fost scoi în afara legii, în statele germane se organizau vânători de țigani, când pur și simplu cetele de nomazi erau masacrate. Dacă Țările Române ar fi fost încadrate mai strict într-unul din Imperiile medievale învecinate (Otoman sau Habsburgic) țiganii ar fi dispărut pur și simplu ca etnie. (Nu mai lungesc povestea cu legislația habsburgică privitoare la țigani care avea ca scop asimilarea lor rapidă).

Regimul robiei din Țările Române a menținut de-a lungul a sute de ani o populație compactă de țigani care au beneficiat de o protecție legală – spre deosebire de toate celelalte spații juridice învecinate unde țiganii au dispărut”, a conchis istoricul George Damian.

Publicitate

ŢIGANI SAU ROMI?

ŢIGANI = ROMI?

 

În ultimul timp, temele principale ale ştirilor au fost legate de reacţia ostilă împotriva cetăţenilor români din Italia şi, mai nou, şi din alte ţări europene.

Această reacţie fără precedent îndreptată împotriva tuturor românilor stabiliţi în aceste state a pornit de la comportamentul anormal, infracţional al unei etnii minoritare de cetăţeni români şi anume ţiganii sau etnia romilor.

Această etnie nu este specifică României, ea întâlnindu-se în majoritatea ţărilor europene în diverse proporţii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/ romanies în engleză) este asimilată cu numele ţării noastre, răspândindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român.

Când, de pildă, cetăţeanul italian citeşte un articol în care se întrepătrund termenii „romeno” şi „rom”, este normal să se afunde într-o confuzie care, încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a celor două denumiri. Odată această suprapunere instalată, ea funcţionează şi în sens invers; astfel, auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandează: „ţiganii, ţiganii”, referindu-se la români.

Rezultatul pe termen mediu şi lung pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalându-ne în coada Europei.

De aceea, înainte de a vedea ce este de făcut, merită studiat cum s-a ajuns în această situaţie.

Ţiganii sunt un popor migrator. Migrarea ţiganilor din India în Europa s-a făcut între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, în mai multe valuri.

Odată cu intrarea lor în Imperiul Bizantin, la mijlocul secolului al XI-lea, au căpătat şi numele etnic pe care îl poartă astăzi: ţigani.

Aflându-se pe teritoriul Greciei, şi-au atribuit numele unei secte religioase greceşti – Athinganis sau Atsinganos, care însemna „de neatins”. Prima atestare a ţiganilor în Imperiul Bizantin este conţinută într-un text hagiografic georgian, care datează din jurul anului 1088; aici se face referire la aşa-numiţii Adsincani, renumiţi pentru vrăjile şi faptele rele pe care le fac.

Istoria europeană a ţiganilor datează de la începutul secolului al XIV-lea, când aceştia au pătruns în Turcia, venind din Asia Mică. Între anii 1415 şi 1419 îi întâlnim în toată Europa Centrală, din Ungaria până în Germania.

Pe la 1422, o bandă numeroasă de ţigani coboară în Italia, până la Roma (precum se vede, istoria lor pe acele meleaguri a început mult înainte de valul de ţigani veniţi din România). În deceniul următor, ajung până în Franţa, Spania, Anglia şi Scandinavia.

Aici, ei preiau numele de egipteni (Gypsies) şi curând li se fixează numele pe care îl poartă şi astăzi. 

Țiganii şi-au atribuit întotdeauna numele altor etnii sau popoare care le-au îngăduit să-şi ascundă etnia:

„Șatră” vine de la casta Kshatria (războinică), căreia nu i-au aparţinut niciodată.

„Ţigan/Zigeneur/Zingaro etc.” vine de la „Athinganoi”, sectă religioasă grecească recunoscută pentru activitatea de prezicere. Ţiganii n-au aparţinut niciodată acestei secte. „Gypsy” vine de la „Egyptian” cum şi-au spus acum vreo 600 de ani pentru a primi bani, locuinţe şi mâncare gratis, pretinzând ajutor ca fiind creştini egipteni aflaţi în pelerinaj.

„Yansser” cum sunt cunoscuţi la New York, vine de la ienicer turc, cum s-au prezentat ţiganii emigraţi în America pe la 1900.

În Germania, numele cele mai folosite sunt Zigeuner şi Sinti. În limba franceză s-a impus numele Gitanes. În limbile engleză şi spaniolă, Gipsy, respectiv Gitano.

În Danemarca, Suedia şi Finlanda s-au prezentat sub numele de Tattan (tătari).

Precum se vede, ţiganii s-au răspândit în toată Europa, venind din India prin Asia Mică şi nu constituie sub nici o formă o problemă legată de poporul român mai mult decât de cel maghiar, francez sau spaniol, de pildă.

Cea mai timpurie informaţie scrisă despre prezenţa ţiganilor pe teritoriul României datează din 1385. De la primele atestări ale prezenţei lor în Ţara Românească şi Moldova, ţiganii au fost robi şi vor rămâne timp de mai multe secole, până la legile de abolire a robiei de la mijlocul secolului al XIX-lea.

În mod paradoxal, perioada cea mai bună a ţiganilor a fost cea a regimului comunist din anii ’70. PCR-ul, în primii lui ani, a manifestat în ce-i priveşte pe ţigani un fenomen de neconceput înainte: în aparatul de partid, în miliţie, armată şi organele de securitate au fost angajaţi un număr relativ mare de ţigani, care au lansat o politică de formare a unui naţionalism ţigănesc de colonizare a satelor săseşti şi şvăbeşti cu ţigani aduşi nu numai din toată România, ci şi din exteriorul ei. (Cum vă explicaţi că în satele din săsime sau şvăbime nu vezi ţipenie de altă etnie decât ţigani care vorbesc limbi precum bulgara, rusa, slovaca etc.?).

Imediat după anul 1990, Nicolae Gheorghe apare ca membru GDS, publică la Revista 22, este trimis la tot felul de simpozioane internaţionale, devine membru al Fundaţiei Soros, lansează programe pentru ţigani şi înfiinţează catedre universitare ţigăneşti.

Această ascensiune a unor ţigani s-a petrecut mai ales în condiţiile politicii sociale a regimului comunist, care urmărea încurajarea categoriilor sărace şi distrugerea vechii structuri sociale, refractară noilor rânduieli.

Aşa se explică de ce, nu în puţine comune, în funcţia de primar a fost pus un ţigan. Datorită originii sociale „sănătoase”, ţiganii au fost promovaţi mai departe, făcând carieră politică şi ajungând în aparatul superior de partid. Ascensiunea lor s-a datorat nu originii etnice, pe care de altfel cei mai mulţi o declinau, ci pentru că proveneau din categoriile sărace.

Aceşti ţigani ajunşi în anumite funcţii vor avea un rol important în promovarea etnică şi în regimul ce a urmat celui comunist. Și sub aspect locativ, ţiganii au făcut un important progres în anii socialismului.

Cocioabele, care reprezentau habitatul obişnuit al ţiganilor până în anii ’50, au fost schimbate cu apartamente în blocurile nou construite, iar din anii ’70-’80, cu locuinţe în case naţionalizate. Aşa s-a ajuns în situaţia de astăzi, când centrul multor oraşe încă este ocupat de ţigani. 

Sunt câteva elemente importante care nu pot fi ignorate:
– Generalul (şeful) securităţii din jud. Sibiu în 1971 era un ţigan deportat cu familia în Transnistria, de unde a fugit.
– Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioabă în ’71-’72
– Cioabă e văr primar cu Ion Iliescu (se poate verifica)
– Cioabă participă la primul Congres ţigănesc de la Londra din 1971, unde apare pentru prima oară etnonimul „rom”.
– Anii ’70 înseamnă plecarea masivă a saşilor din România
– Securitatea organizează un program de colonizare cu ţigani a ţinutului saşilor şi şvabilor
– Scopul nu a fost integrarea ţiganilor. Integrare înseamnă o populaţie minoritara ţigănească într-o populaţie majoritară de altă etnie. O majoritate ţigănească cu o minoritate ignorabilă de altă etnie nu duce la integrarea ţiganilor, ci la asimilarea celorlalţi (dau cazul unor moldoveni din Galaţi, asimilaţi în ţigănia din Gârcini, de lângă Braşov). 

După 1989, s-au produs unele transformări majore în comportamentul populaţiei de ţigani. Pe fondul liberalizării economice, o parte din ei au început diverse afaceri, dintre care multe profitând de haosul legislativ de la începutul anilor ’90, dar şi de dispreţul general faţă de legi, au ajuns să aducă unei părţi a ţiganilor sume importante de bani.

În acest fel, s-au format clanuri puternice care, folosindu-se de pătura săracă a ţiganilor, domină lumea interlopă, cu ramificaţii importante în sfera politicului. De asemenea, profitând de deschiderea graniţelor, o mare parte dintre ţigani au emigrat, stabilindu-se mai ales în Spania, Italia şi Franţa, unde constituie comunităţi importante.

După anul 1996, ei se axează exclusiv pe dezvoltarea organizaţiilor politice ţigăneşti din Ardeal şi promovarea ţiganilor ardeleni în tot felul de organizaţii politice. E clar că e vorba de naşterea unui naţionalism ţigănesc, bazat pe etnonimul „roma” şi pe ideea teritorială – România.

Este interesant că, mai ales în afara graniţelor, ei nu se autoidentifică drept ţigani, ci români. Schimbând sărăcia din ţară cu ghetourile din străinătate, această populaţie de ţigani dezrădăcinaţi, pierzându-şi şi urma de identificare culturală, comite un număr important de infracţiuni, atrăgând asupra ei antipatia populaţiilor native ale acestor ţări. Din cauza confuziei create între numele de român şi cel de rom ca apelativ modern a ţiganilor, această antipatie se transferă asupra poporului român în ansamblu.

Ca şi cum denumirea simplă de „rom” nu ar fi fost suficientă, etnonimul a ajuns până la forma „romani/romanies” în limba engleză, limbă în jurul căreia se învârte întreaga planetă. Recentele evenimente din Italia o dovedesc din plin. Dar cum s-a ajuns la denumirea de rom şi la impunerea ei ca obligatorie în actele oficiale din România?

Agresiunea lexicală rom/roma/român – romani/români – romanies/romanians – romanes/românesc a fost aplicată asupra ţării şi naţiunii noastre imediat după 1990, în cadrul unui program complex, dezvoltat de Fundaţia Soros în România. Beneficiind de numeroşi membri ai etniei ţigăneşti în guvernările României (Ion Iliescu, Adrian Năstase, Andrei Pleşu) după Memorandumul lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat în cale schimbătorilor de limbă şi istorie.

O primă dispută a fost cea legata de cuvântul „rom”, românii fiind prostiţi apoi că aceasta va fi înlocuită cu „rrom”, o altă formulă care doar a sporit debandada lexicală.

De amintit, ca fapt divers, că în anul 1995, limba cu care Soros voia să înlocuiască limba ţigănească primise numele de „romalli”, formă care nici nu se putea declina şi care a fost înlocuită ulterior cu „romani” şi varianta „rromani”.

Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificată cu „roma/romani/romanies”. Confuzia este generală inclusiv la nivelele academice ale intelectualităţii din ţările afectate de valul de imigraţie şi/sau infracţionalitate ţigănească. Cine ce să mai înţeleagă.

Strigător la cer este că numele nu are nicio bază istorică, ţiganii nu au purtat niciodată de-a lungul istoriei acest nume, care de fapt provine din cuvântul DOM, care în limba originară a ţiganilor înseamnă „om”.

Prin denaturare (voită), „dom” s-a transformat în „rom” cu „r” accentuat, apoi din „rrom” s-a transformat în „roma” apoi în „romani” şi în „romanies”.

S-a ajuns astfel ca ţiganii să aibă numele identic cu al românilor în limba engleză: romani cu români şi Romanies cu Romanians (doar că în engleză nu există diacritice, după cum vedeţi, iar la o simpla căutare pe Google a cuvântului români se vor afişa link-uri cu ţigani). Practic, denumirile sunt identice. 

În perioada postdecembristă s-a manifestat o presiune constantă din partea unor organizaţii sau a unor politicieni, personalităţi de frunte cu ascendenţă romă, pentru folosirea în documentele oficiale a etnonimului „rom”.

Ca un răspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 şi 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat primului ministru de atunci, Nicolae Văcăroiu, ministrul de externe Teodor Meleşcanu recomanda folosirea în continuare în documente a termenului „ţigan”, în concordanţă cu cuvintele folosite în celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului român.

Presiunile continuă şi, în 2001, Petre Roman, ministrul de externe, semnează un nou Memorandum cu numărul D2/1094 din 29.02.2001 către prim-ministrul Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de autoidentificare al populaţiilor, recomandă folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a denumirii de rom pentru a identifica etnia ţiganilor.

Mugur Isărescu îşi însuşeşte Memorandumul şi emite o hotărâre de guvern în acest sens. Trebuie precizat că documentele UE referitoare la denumirea de „rom” erau doar indicative, şi nu obligatorii.

Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar, în cadrul acestui proces, nu trebuie să existe suprapuneri peste denumirea istorică a unor popoare europene deja existente.

Să nu uităm exemplul Greciei, care a refuzat să recunoască Republica Macedonia pentru că se crea o confuzie cu numele unei provincii istorice greceşti (Soros Open Network fiind şi aici vectorul principal în crearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR (Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem aştepta de la o clasă politică ce este mai preocupată de interesele personale mărunte în detrimentul intereselor naţionale, compusă din indivizi fără perspectivă istorică, ce se promovează unii pe alţii pe criterii de cumetrie, şi nu de competenţă.

Rezultatele se văd. În condiţiile în care România ocupă, prin Leonard Orban, postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldovenească (o invenţie bolşevică) drept limbă oficială recunoscută în UE. S-a spus la momentul nominalizării că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanţă pentru comisarul român. Realitatea a dovedit contrariul.

În timp ce Bulgaria luptă pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii români nu au schiţat nici un gest în problema limbii moldoveneşti. Privitor la problema ţiganilor în ansamblu şi a nefericitei denumiri de rom, fără îndoială că avem nevoie de minţi luminate şi nu de teribilismul unui ministru de externe ca Cioroianu care în suita gafelor monumentale, declara că ar fi bine dacă am cumpăra o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetăţenii noştri ţigani.

Nu de fanfaronadă ieftină şi păguboasă avem nevoie. Romii români (sună interesant, nu-i aşa?) sunt şi ei cetăţeni cu drepturi egale. România trebuie să conlucreze cu UE în programe de afirmare a identităţii culturale a populaţiei de ţigani în paralel cu integrarea lor socială şi creşterea nivelului educativ.

În ceea ce priveşte denumirea de rom, chiar dacă ne aflăm în ceasul al 12-lea, este necesar un plan de măsuri diplomatice, întinse poate pe mai mulţi ani, pentru a sensibiliza organismele europene şi a îndrepta această mare eroare de a denumi o populaţie transfrontalieră cum sunt ţiganii cu un nume atât de apropiat şi generator de confuzii – numele istoric al poporului român. Luând în considerare preconizata creştere demografică până în 2025 când, pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani, aceştia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaţia României, depăşindu-i pe maghiari, la care adăugăm confuzia numelui de rom cu cea de român, poziţia României în familia europeană apare tot mai îngrijorătoare.

În absenţa unui plan concret, care trebuie urmărit cu consecvenţă, cred că sunt toate şansele ca în conştiinţa civică europeană să se consolideze credinţa că România chiar este ţara romilor (dacă nu s-a întâmplat deja) şi se prefigurează tot mai mult ideea domnului Teodor Meleşcanu, şi anume că se doreşte crearea unui stat ţigănesc în România şi că România va fi în curând ţara ţiganilor.

Orice naţionalism se bazează pe:

– limba comună (în sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de Soros Open Network, care încearcă să inventeze o limbă ţigănească împletită cu româna şi pe care au numit-o „romani Vlax”, exact, Vlax! Nu a fost de ajuns că ne-au furat etnonimul de român, acum vor să ne compromită şi etnonimul de valah/vlah.

Această teorie strigătoare la cer este avansată de un anume Ian F. Hancock, care îşi publică lucrările prin intermediul organizaţiei Soros. Cercetătorul menţionat, care se recomandă drept „romani” cu descendenţă britanică şi maghiară, este profesor de studii romani la Universitatea din Texas.

El încearcă şi probabil reuşeşte) să convingă mulţi naivi, inclusiv pe site-ul Universităţii americane, că „olahii” sau „vlahii” sunt de fapt ţigani, de unde ar veni şi denumirea limbii Vlax romani, prezentată ca „un dialect al limbii române” vorbit de populaţia Vlax/Vlach. Este revoltător şi intolerabil, asistăm practic la rescrierea istoriei).

– etnia comună = naţiunea
– etnonimul
– teritoriul
– statul
– drapelul
– istoria comună

Ţiganii au purces pe calea definirii propriului lor naţionalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victimă sunt românii. Să lăsam minciuna şi ipocrizia deoparte: dacă aceştia consideră numele de ţigan peiorativ, atunci să-şi ia numele lor originar, care este DOM şi nu ROM.

Articol publicat în Ziarul de Cluj de Ioan Abrudan (29 noiembrie 2007)

 

 

Tigani sau romi?

Cuvintul rom e de origine tiganeasca. In limba tiganeasca inseamna “om, persoana”. Vocabula nu a aparut dupa 1989 ci, vizibil, dupa Primul Razboi Mondial (in perioada interbelica au existat organizatii si publicatii care foloseau, in denumire, cuvintul rom, in paralel cu altele care-l foloseau pe cel traditional, tigan).

Motivatia de atunci era foarte similara cu cea invocata dupa 1990: incercarea de scoatere a etniei de sub incidenta conotatiilor peiorative ale cuvintului tigan.

Nu cred ca e o solutie desteapta, pentru ca o ameliorare ar fi schimbarea realitatilor, nu a cuvintului care le denumeste. Cum ar fi ca acei romani care sunt prost vazuti in Italia, de exemplu, sa pretinda ca ei nu mai sunt “romani”, ci “daci” sau “vlahi”?!In ceea ce ne priveste, ca natiune, cuvintul genereaza confuzie pe plan international.

Sute de milioane de oameni de pe Planeta n-au studii filologice si de etimologie. Ei fac o asociere fireasca (si justa!) intre terminatia -ia / -(an) ia si tara (= natiunea ei) care are aceasta particula: Britania = brit + ania = “tara britilor, a englezilor”; Mauretania = maur + (et)ania = “tara maurilor”, deci Romania = rom + ania = “tara romilor”.

E incorect. Se creeaza o falsa directionare. Dupa cum incorecta a fost acceptarea, din acelasi motiv, a schimbarii prescurtarii pentru Romania din ROM (care trimitea imediat gindul la ROMa, la romanitate, la latinitate – noi suntem o parte din ceea ce se numeste “Romania”, adica teritoriul impregnat de civilizatia si limba Romei Antice), in ROU (din frantuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugereaza nimic necunoscatorului si care naste intrebarea: de ce abrevierea unui cuvint romanesc sa se realizeze din… franceza?

Nu poti interzice existenta unui cuvint prin lege. Dar poti emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbind ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) in legatura cu “filtrarea” folosirii abuzive a cuvintelor academic sau national, in sensul ca in documentele romanesti oficiale (inclusiv manuale scolare etc.), termenul de utilizat sa fie tigan, fara nicio nuanta depreciativa.

E nelogic sa impui limbii romane sa numeasca o etnie cu un cuvint al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu “franse”; spunem nemtilor/germanilor nemti/germani, nu “doici”; belgienilor belgieni, nu “belj” s.a.m.d. Zeci de carti referitoare la aceasta etnie, de la Cantemir si Kogalniceanu pina in zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvintul tigan; iata doar citeva pe care le am la indemina: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Å¢iganii – intre ignorare si ingrijorare (Elena si C. Zamfir, 1993), Istoria tiganilor (L. Cherata, 1994), Å¢iganii in istoria romaniei (V. Achim, 1998).

In aceeasi directie, ar trebui militat pentru eliminarea senzatiei de “incorectitudine politica”, de “eroare”, pe care o au unii vorbitori, care, dupa ce folosesc cuvintul natural tigan, se corijeaza repede: “pardon, rom!”.

Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunitatii tiganesti (sau/si, de ce sa n-o spunem: problemele create de multi din aceasta etnie),nu dispar daca schimbam numele.

Nu aducem situatia la zero, n-o rasvirginam.

Ea se rezolva cu totul altfel: prin educatie indirjita, prin programe iscusite, prin respectul legii.

 

 

 

George Pruteanu (foto)

Curentul, 28 februarie 2008