24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.

Publicitate

O EXPUNERE MAGISTRALĂ DESPRE ADEVĂRURILE ŞI DIVERSIUNILE LEGATE DE ETNONIMUL ROMÂN

„distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cît mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv: descalificarea morală a unei naţiuni […] în orice mod posibil“  (Alfredo Alvar Ezquerra, La Legenda Negra).

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, în octombrie 2017 semnată de prof.univ.dr.Gh.Moldoveanu în revista https://limbaromana.org.

ETNONIMUL „ROMÂN”, ADEVĂR ŞI DIVERSIUNE

 Istoria românilor şi a limbii române este departe de a fi lipsită de contradicţii, iar motivul este cît se poate de simplu: istoria e în general plină de contradicţii. Aceasta nu înseamnă însă nici că istoria nu e ştiinţă, nici că românii nu sînt un popor aparte printre celelalte popoare. Faptul că românii au rezistat de-a lungul timpului în insula de romanitate din Balcani, înconjurată, în cea mai mare parte, de slavi şi, dintr-o parte, de maghiari a fost considerat de unii un miracol şi orice miracol abundă de contradicţii, care, oricît ar fi de numeroase, nu pot nega existenţa realităţii.

Numărul infim al informaţiilor istorice din primul mileniu despre romanicii de pe ambele maluri ale Dunării îşi are explicaţiile lui. Istoriografii au avut de regulă în atenţie mişcările de mase de oameni, de cele mai multe ori armate, şi conflictele provocate de aceste mişcări. Expresia torna, torna, fratre, considerată primul document de limbă română, căci era rostită în limba părintească, nu în latină, a fost înregistrată în timpul campaniei bizantine din anul 586 împotriva avarilor.

Prima menţionare a numelui românilor, vlahi hoditai, „vlahii cărăvănari“, din anul 976, se datorează unui eveniment ce ar putea fi considerat la fel de important ca şi un conflict, uciderea lui David, fratele împăratului Samuil.

Cu un secol înainte, Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbise despre romani, urmaşi ai romanilor, pierduţi în masa slavilor din Peninsula Balcanică: „acestora li se zice Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi, şi această denumire o poartă pînă în ziua de azi“[1]. Acelaşi element etnic va fi menţionat de Maurikios, în Acta S. Demetrii, pentru secolele al VIII-lea – al IX-lea, în nordul Dunării.

Grupurile în care s-a împărţit populaţia romanizată din apusul Europei erau numeroase, de aceea s-a simţit nevoia folosirii unor nume care să le identifice şi să diferenţieze fiecare grup de celelalte grupuri de aceeaşi origine. În răsărit situaţia a fost cu totul alta. Izolată de celelalte grupuri romanice, populaţia romanizată de aici a păstrat numele romani „continuatori ai vechilor romani, locuitori ai vechiului Imperiu Roman“. Avea dreptate Adolf Armbruster cînd afirma că „de obicei apariţia unui nume nou pe tabelul popoarelor marchează momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate. Originea denumirii date de vecini trebuie căutată întotdeauna în sînul poporului nou apărut; ea oglindeşte fie caracteristici ale spaţiului geografic şi ale cadrului istoric, fie trăsături psihico-spirituale ale poporului respectiv (limba vorbită culoarea credinţa obiceiurile) sau chiar numele cu care membrii acestui neam se desemnează pe ei înşişi“[2].

Pe de o parte, românii nu sînt atestaţi de izvoarele istorice şi, pe de alta, prima lor menţionare este cu un nume diferit de cel de astăzi, vlahi. Ca populaţie paşnică a acestor locuri, peste care au trecut valuri de populaţii de cele mai diverse origini, au intrat relativ tîrziu în atenţia celor interesaţi de mersul istoriei[3], iar atunci sînt amintiţi cu numele dat de cei ce se considerau stăpînii militari ai locurilor.

În organizarea socială a romanicilor din regiunea Dunării centrele importante sau a căror influenţă să fie crescută ori întreţinută prin diverse modalităţi, după modelul din alte spaţii, lipseau. Masele de romanici, integrate, cu timpul, în vastul teritoriu populat de slavi nu prezentau interes pentru cronicarii timpului decît după ce începuseră să intereseze masele de slavi care luaseră în stăpînire aceste spaţii.

Formaţiunile statale ale slavilor din zonă şi extinderea unor formaţiuni statale dornice să acapareze noi teritorii vor stimula pe de o parte interesul cronicarilor faţă de români şi vor explica numele cu care românii sînt menţionaţi, vlahi, în diferite variante[4].

Acest nume are în vedere aceeaşi realitate ca şi român, folosit de purtătorii numelui[5], populaţia din regiunea Dunării balcanice descendentă din romani[6].

Menţiunile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi ale lui Maurikios probează ca numele vlach nu se impusese la acea dată şi că romanicii din zonă ca și vecinii continuau să se folosească de numele păstrat din timpul vechiului Imperiu Roman.

Păstrarea numelui era cu siguranţă în legătură cu doi factori: originea etnică şi apartenenţa la creştinism, ambele elemente delimitîndu-i de cei în mijlocul cărora trăiau.

Probabil numele valachus s-a impus prin K. Kekaumenos, Strategicon…, care, scriind despre valachi, îi considera urmaşii romanilor aduşi în Dacia de Traian.

Cunoscător, prin contact direct, al lumii post-romanice din Peninsula Balcanică, el fusese impresionat de amintirile vlachilor despre trecutul lor glorios şi apartenenţa la religia creştină.

Cu Kekaumenos s-a produs ruptura dintre numele folosit de români și cel folosit de alogeni; românii îşi vor spune totdeauna români, iar impunerea numelui vlah/ valah se va fi produs altfel, din afară, căci perspectiva acestui nume a fost totdeauna din afară, din partea celor de altă etnie.

Faptul că trei din cele patru grupuri care s-au desprins din trunchiul comun, aromânii, istroromânii, dacoromânii[7], au continuat să se folosească de numele ce le amintea descendenţa romanică este suficient argument pentru a proba folosirea necontenită a acestui nume.

Doar meglenoromânii au adoptat numele folosit de slavi, vlaşi. Acelaşi nume, vlaşi, îl va împrumuta de la slavi, mai tîrziu, şi grupul de (daco)români din valea Timocului, fapt care le va crea numeroase neajunsuri în recunoaşterea ca naţionalitate.

Preluat de la slavi, în varianta Blachi, cuvîntul fusese împrumutat de slavi din germ. walhaz, la rîndul lui adaptare a lat. Volcae, prin care romanii denumeau grupul celtic din Europa Centrală romanizat.

Ulterior toate grupurile celtice au fost romanizate, iar cuvîntul, devenit Blachi, a ajuns să desemneze orice grup romanizat şi mai apoi orice grup care vorbea limba latină.

Cu timpul Vlah s-a restrîns, pentru slavii occidentali, la italieni, catolici[8], iar pentru slavii orientali şi meridionali – la români, ortodocşi şi a dăinuit multă vreme.

Primii care au avut interesul să se delimiteze de români, după ce, cu ajutorul românilor, autohtoni, îşi creaseră stat propriu, au fost slavii.

Limba oficială a statului valaho-bulgar era limba greacă, aceeaşi cu limba Bizanţului, cu care noul stat creat în Balcani a avut relaţii cînd de apropiere, cînd belicoase.

Trecerea bulgarilor la creştinism, în anul 864, a avut efecte spectaculoase pentru ei. Cam în acelaşi timp a fost creată şi scrierea chirilică. Limba bulgarilor devenea acum purtătoare de cultură scrisă şi limba oficială a ţaratului bulgar, iar nu peste multă vreme, în ciuda opreliştilor întîmpinate, dar cu aprobarea şi susţinerea papei, limbă liturgică.

În această calitate limba slavă scrisă, devenită slavona bisericească, se va impune şi în spaţiul de la nordul Dunării, şi ca limbă liturgică şi ca limbă oficială. Documentele interne ale ţaratului bulgar, care într-o vreme cuprindea şi o parte din teritoriul de la nord de Dunăre, şi, prin continuitate, documentele scrise şi pe acest teritoriu, vor folosi etnonimul vlahi. 

Una era denumirea oficială, vlah, şi alta era denumirea populară, român, situaţie care se va prelungi cît timp limba oficială şi limba de cult din principatelor româneşti va fi limba slavonă. Excepţie de aici face principatul Transilvaniei cu o situaţia specială; limba oficială era cea a regatului maghiar, limba latină, iar limbi de cult erau limba latină, pentru biserica catolică, şi limba slavonă, pentru biserica ortodoxă.

Românii din nordul Dunării devin pentru prima oară obiect de interes în cronica notarului anonim al regelui Bela al IV-lea al Ungariei Gesta Hungarorum, care aminteşte popoarele întîlnite de maghiarii în expansiune: Sclavi, Bulgari, Blachi ac pastores Romanorum. De cel mai mare interes pentru noi sînt ultimele două, Blachi ac pastores Romanorum, nume diferite ale populaţiei romanizate din zonă.

Numele Romani, din Gesta Hungarorum, cu genitivul Romanorum, avea exact sensul din limba latină, „de origine din Roma, descendenţi ai vechilor romani“ şi se referă, după părerea lui Sorin Paliga[9], la o altă realitate decît Blachi.

Aceştia din urmă se vor fi aflat în Cîmpia Panonică şi ulterior au fost maghiarizaţi[10], pe cînd Romani ocupau partea dinspre munţii Carpaţi şi se ocupau cu păstoritul transhumant[11]. Nu este însă deloc exclus, ba chiar avem toate motivele să credem că numele Romani[12] respecta numele de care cei numiţi se foloseau cînd era vorba despre ei înşişi, autorul cronicii fiind un bun cunoscător al realităţilor timpului, dar şi al istoriografiei latine privind expansiunea romană în Dacia.

La vremea respectivă á, din limba latină, urmat n, devenise ă, închiderea lui ă la î producîndu-se, nu în întreg spaţiul românesc, în etapele următoare, iar receptarea lui ă ca a nu poate fi deloc exclusă, mai ales că era şi în apropierea lat. Romani, derivat de la Roma.

Episcopul Nicolae de Modrusa, legat papal pe lîngă Matei Corvin, nota în De bellis Gothorum că românii „socotesc de ocară numele de voloh, nevoind să fie numiţi cu alt cuvînt decît romani“, pentru că, „deşi se folosesc cu toţii [în scris!] de limba moesilor [limba slavonă!), care e ilirică, totuşi ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi cînd se întîlnesc cu necunoscuţi cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana [în original: Romanae]“[13]. Limba de cult a tuturor românilor rămînea însă slavona, limba ortodoxiei, delimitîndu-se astfel de catolici, de care se temeau că i-ar putea obliga să se lepede de credinţă şi de neam, cum de altfel se şi întîmpla; „elita românească din Transilvania şi părţile vestice – formată din mărunţi feudali numiţi cnezi, din clerici şi puţini orăşeni – avea ca limbă a cultului şi a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărţile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copişti, din arhivele şi bibliotecile păstrate“[14].

Ţara Făgăraşului este atestată în documente de cancelarie maghiare ca Terra Blacorum (1222), Silva Blacorum (1224)  Terra Olacorum (1252).

Dacă ţinem seama că în acelaşi secol Chronicon rhythmicum Sitticense[15] înregistra pascua Romanorum „păşunea romanilor“ e uşor de observat că în documentele cancelariei maghiare se renunţase la numele folosit de români în favoarea celui impus între timp prin documentele scrise în limba slavonă, cu varianta adoptată de maghiari, olac(h). 

Dincolo, însă, de prezenţa cuvîntului blac, cu varianta lui maghiară, reţinem din aceste atestări folosirea de fiecare dată a cuvîntului ţară, fapt de cea mai mare importanţă, pentru că atestă obiceiul românilor de a denumi locurile pe care le ocupă ţări. Pînă astăzi diferite regiuni încă îşi zic ţări: Ţara Vrancei, Ţara Lăpuşului, Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Loviştei etc.

Pe acelaşi tipar se va numi primul stat al românilor de la sud de Carpaţi Ţara Românească, rezultat din unirea numeroaselor ţări româneşti mai mici, fiecare cu numele său, condusă de un voievod. Faptul că domnul Ţării Româneşti se numea mare voievod[16] probează că voievodul fiecărei ţări îşi păstra statutul. Nume ca Terra Bazarab, după numele celui care-i adunase pe români într-un singur stat, sau Terra Valachorum „ţara românilor“, Terra Transalpina „ţara de dincolo de munţi“, folosite de cancelaria maghiară[17] au la bază neîndoielnic numele românesc.

Descălecarea principatului românesc de la est de Carpaţi s-a produs puţin mai tîrziu decît cel de la sudul Carpaţilor, iar lărgirea graniţelor lui într-un timp foarte scurt probează că fenomenul a fost similar; ţările mici s-au unit în una mai mare, Moldova[18]. De data aceasta cuvîntul ţară nu a mai fost cuprins în numele Ţării, dar prezenţa lui a fost totdeauna implicită. Cea mai importantă creaţie literară[19] autohtonă a secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea a fost Letopiseţul Ţării Moldovei. Nici unul dintre cei trei mari cronicari, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, nu a omis din titlu cuvîntul ţară. Teritoriului pe care Austria l-a răpit, la 1774, fără vreun drept, Moldovei a fost botezat Bucovina; românii au făcut tot ce era posibil ca acest teritoriu să se cheme Ţara Bucovinei, din două motive: 1. sperau că astfel se vor bucura de autonomia promisă la început; 2. cuvîntul ţară era mărturie că teritoriul aparţinea, de drept, populaţiei cel mai bine reprezentată numericeşte la detrunchiere.

Ambele principate au primit de-a lungul timpului mai multe denumiri, cele mai multe avînd la bază apelativul vlach, valach, dar toate au fost creaţii exterioare, începînd cu Valachia, Valahia; Valachia Transalpina, Oláhorszag şi Vlachföld, la maghiari, Velacia Bassaraba, la genovezi, Voloşcina, la polonezi şi ucraineni, Walachei, la germani, Vlaşca, la slavii sudici, Ungrovlahia[20] „Vlahia dinspre Ungaria“, la greci, Eflak, la turci,  Muntenia, la moldoveni. Împărţirii de azi a Ţării Româneşti în Muntenia şi Oltenia îi corespundea Megali Vlahia şi Mikri Vlahia, Vlahia Maior şi Vlahia Minor, Grosse Valachei şi Kleine Valachei. Tot din exterior au apărut, pentru Moldova, Bogdania, Kara Bogdan, Black Bogdania, Bogdan Iflak, Moldovlahia, Maurovlahia, Vlahia Minor, Ruso-Vlahia, Rosovlahia, Velacia Bogdana, Havasalföldet etc.

A fost ideea lui Dimitrie Cantemir de a combina numele valah şi moldovean cu numele roman, ce aducea aminte de originea lor etnică, pentru a crea, în monumentala sa lucrare Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, numele romano-moldo-vlah, „nebiruit martor“ al unităţii lor de neam.

Devenea acum explicită pentru oricine unitatea de neam a românilor, cu atît mai mult, cu cît lucrarea, scrisă la început în latină şi tradusă în română de Cantemir însuşi, pe cînd se afla în exilul din Rusia, a ajuns curînd în posesia episcopului unit Ioan Inocenţiu Klein, care a donat-o bibliotecii Seminarului din Blaj, de unde a devenit repede atît de cunoscută, încît la 1835-1836 deja se tipărea la Iaşi sub îngrijirea lui Gh. Săulescu şi,  răspîndu-se în întreg arealul românesc, a impus acest nume.

Curînd avea să se constate însă că numele era explicativ, dar şi limitativ, restrîngînd, la rigoare, spaţiul la cel muntenesc şi moldovenesc. Cuvîntul român îşi dovedea din nou virtuţile. Aşa se explică de ce, cînd Teoctist Blajevici, contracandidatul lui Aron Pumnul la ocuparea catedrei de limba română de la gimnaziul din Cernăuţi, proaspăt avansat la titlul Ober-Gymnasium, vorbea în lucrarea sa despre limba moldo-valaho-românească, Al. Hurmuzachi, membru al comisiei, îi atrăgea atenţia: „Dacă la numirea limbii noastre este neîndestulătoriu cuvîntul de românească, apoi pentru a fi consecinte ar trebui să îndeplinească numirea dată de dînsul şi, în loc de limbă moldo-valaho-românească, să zică moldo-valaho-transilvano-bucovino-basarabo-banato-românească“[21].

Delimitarea dintre documentele interne şi cele externe[22] este categorică, impusă de limba folosită. În timp ce documentele românești vor folosi doar cuvîntul român[23], documentele străine vor folosi acest apelativ[24] doar cînd amintesc despre cum îşi spun românii sau cum îşi numesc ei limba.

În prima carte tipărită în limba română,  Întrebare creştinească, 1559, diaconul Coresi făcea precizarea: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea de în limba srăbească pre limba rumânească[25] […], să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumânii“, iar în Faptele Apostolilor (1563) foloseşte expresia Rumâni sîntemu[26], probînd că traducătorul avea conştiinţa că românii sunt urmaşii romanilor.

Acelaşi cuvînt, rumân, va apărea şi în Tîlcul evangheliilor (1564): „derept aceea am scos, de am tipărit, treteevanghelul şi praxiul rumâneşte“.

În prima traducere a Bibliei în româneşte Palia de la Orăştie, situaţia se repetă: „văzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceaia cu mare muncă scoatem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moise prorocul şi patru cărţi […] şi le dăruim voo fraţilor români“.

Veacul următor îmbogăţeşte perspectiva asupra cuvîntului român şi a derivatelor sale cu dimensiunea educaţională, pe de o parte pentru relaţia cărturarilor cu acest cuvînt şi, pe de alta, pentru relaţia cu poporul. Apartenenţa la grupul identitar al românilor actualizează două coordonate, cea etnică şi cea creştină. Mitropolitul Varlaam îşi intitula cea mai importantă operă a sa Carte românească de învăţătură (1643), rezultat al sentimentului datoriei faţă de întreaga seminţie românească: „Dintru cît s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, întîiu de laudă lui Dumnedzău şi după aceea de învăţătură şi folos sufletelor pravoslavnice“. Ideea aceasta este întărită prin Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645), adresat ardelenilor, pentru a-i scoate de sub influenţa calvinilor: „Credincioși drept-măritori și adevărați fii ai Sfintei noastre Biserici apostolice, iubiți creștini și de un neam românesc cu noi, tuturor celor care se află în părțile Ardealului“.

Scrierile istorice adaugă cerinţei de a se încadra colectivităţii din care face parte una nouă, mîndria de a aparţine acelei comunităţi şi asumarea răspunderii faţă de societate, componentă explicită încă de la Grigore Ureche, care îşi scrie cronica „să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să socotească, iar dupre céle bune să urméze și să să învéțe și să să îndireptéze“, să nu rămînă „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“[27]. Pentru aceasta strecoară, printre evenimentele prezentate, cîte o „Învăţătură şi certare“ („după fapta lor cea rea, curîndă vreme le trimisă Dumnezeu osîndă asupră, de luară şi ei plată cu sabiia, ca şi Ştefan vodă“[28]), sau o „Nacazanie, adecă învăţătură şi certare celor mari şi puternici“. Conştient că românii de pe întreg teritoriul ocupat sînt descendenţi din romani („de la Râm ne tragem“), refuză să folosească numele Valahia pentru Moldova: „schimbîndu-să și schimosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acésta nume nu-l priimim, nici-l putem da țărîi noastre Moldovei“[29]. Acceptă că numele se foloseşte pentru Ţara Muntenească, precizînd însă că cele două ţări „au fostu tot un loc și o țară […] s-au tras de la un izvod“[30], dar preferă numele Ţara Muntenească, nume preferat de cronicarii moldoveni numelui Ţara Românească, pentru că românească era orice întindere, orice ţară populată de români, cum românească şi-au numit întotdeauna limba.

În aceeaşi direcţie vine şi observaţia stolnicului Constantin Cantacuzino: „Rumânească numai lăcuitorii ei [ai Munteniei] o chiamă, şi doar unii den ardeléni[i] rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai cînd să întreabă ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sînt de un neam şi de un rod cu ceştea“[31]. Observaţia stolnicului este foarte interesantă, moldovenii fiind, după el, singurii care îşi spun moldoveni, nu români, ceea ce nu înseamnă că nu se considerau români.

Miron Costin a scris o operă de cea mai mare importanţă pentru români în general, dar şi-a intitulat-o De neamul moldovenilor. Totuşi atrage atenţia că „măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: «ştii moldoveneşte?», ce «ştii româneşte?»“[32], simţind însă nevoia să explice, „adecă rîmleneşte“.

Alte adnotări din secolul al XVII-lea fac aceeaşi menţiune privitoare la numele românilor. Istoriograful sas Johannes Lebel nota că Valachus este numele dat de străini românilor, care nu-şi zic decît rumuni, iar Pierre Lescalopier, călătorind prin Transilvania şi Muntenia, nota că locuitorii celor două ţări se consideră succesori ai romanilor şi graiul şi-l numesc româneşte, adică român[33], dar pentru el limba Valachiei este La lingua Valacca. Pe diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus se menţionează apartenenţa acestuia la neamul valahilor, care „chiar şi acum pe limba lor se numesc romani“[34].

Folosirea limbii slave ca instrument al culturii scrise a produs o ruptură între aceasta şi cultura poporului, orală. Pe de o parte se foloseşte numele român, împreună cu românesc (atestat sec. 16), româneşte, rumânie, a români (atestate secolul al XVII-lea), puse în legătură cu Roma şi cu romanii, iar în limba scrisă se folosesc nume slave: de la Rîm ne tragem, zice Grigore Ureche. Şi nu e întîmplătoare această folosire, căci la Miron Costin întîlnim numeroase exemple, printre care: „au apucat o samă de dachi limba rîmlenească“; „descălecatul cel dintîi cu romanii, adică rîmleni“; „împărăţia Rîmului“; „Flah, hatmanul Rîmului“[35], expresie pe care o găsim şi la Gr. Ureche, probînd că circula printre cei ce foloseau limba slavă.

Cu Miron Costin începe polemica împotriva celor care scriseseră despre români şi puseseră în circulaţie informaţii defavorabile, basne, cum le zicea cronicarul, care atrăgea atenţia că „nici este şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinic“[36].

De altfel scopul principal al lucrării De neamul moldovenilor era tocmai de a repune adevărul despre români în drepturile lui, atrăgînd atenţia: „Eu oi da samă de ale mele, cîte scriu“[37].

Izvoarele istorice reflectă gîndirea timpului în care au fost scrise. Gîndirea medievală conform căreia vechimea şi originea nobilă a popoarelor respective ar fi fost de natură să justifice supunerea altor popoare se reflectă cel mai bine în modul în care au fost prezentaţi românii de-a lungul timpului în documentele popoarelor cu care românii au venit în contact. Comandantul armatei bizantine Kekaumenos avea toate motivele să-i înfăţişeze pe vlahi în culori întunecate din cauza refuzului acestora de a i se supune, nesupunerea caracterizîndu-i cum îi caracterizase şi pe dacii care, spune bizantinul, nu acceptaseră supunerea faţă de romani.

În aceeaşi notă vor fi prezentaţi românii şi în documentele maghiare vorbind despre expansiunea puterii maghiare spre sud, unde au întîlnit ţaratul bulgar, şi spre est, unde, dincolo de munţi, i-au întîlnit pe Romani, organizaţi în mici formaţiuni statale, voievodatele. Noii supuşi sînt prezentaţi în cronica maghiară în culori defavorabile; ocuparea teritoriului ar fi fost în avantajul celor supuşi, cărora li se deschidea calea spre civilizaţie.

Originea romană a noilor supuşi era amintită în orice cronică, dar aceasta se făcea în speranţa de a-i atrage la religia catolică, al cărei centru se afla la Roma, iar refuzul permanent al acestora de a-şi părăsi credinţa[38] atrăgea după sine cuvinte deloc măgulitoare, care aduceau în atenţie şi alte aspecte negative ale comportamentului acestora[39], justificare a lipsei de drepturi a celor supuşi. Iar faptul nu va fi neglijat în nici o situaţie, indiferent de statutul social al celui vizat.

Dacă Matei Corvin, cu origine reclamată română, atrăgea observaţia dispreţuitoare a lui Frederic al III-lea natus a Valacho Patre, nu mai trebuie să mire că arhiducele Maximilian de Habsburg răspundea soliei maghiarilor nemulţumiți de acţiunile arhiepiscopului de Strigoniu Nicolau Olahus „ştim noi să aranjăm lucrurile cum trebuie […] n-o să-i meargă mereu Valahului cum crede el“[40].

Respingerea suzeranităţii maghiare atît din partea muntenilor, cît şi a moldovenilor, a contribuit la organizarea periodică a expediţiilor maghiare de pedepsire a nesupuşilor şi la învrăjbirea relaţiilor dintre statul maghiar şi cele două state româneşti[41].

Lipsa de drepturi a autohtonilor din Transilvania a fost interpretată ca rezultat al decăderii lor şi nu rezultat al abrogării vechilor lor drepturi şi al deposedării de drepturi politice a voievozilor români. Recunoscînd că românii din Transilvania „au fost ţinuţi de la început în această ţară într-un fel de sclăvie, că totdeauna au fost trataţi ca sclavi. Poporul cel mai vechiu şi cel mai numeros nu este considerat, pînă în acest moment, ca naţiune în Transilvania […]. Numai valahul n-are nici libertate de conştiinţă, nici drept de cetăţean, nici de proprietate, cu atît mai puţin este admis în vreo funcţie onorifică“[42], F.R. Sulzer se întreba „De unde provine acest dispreţ?“[43]. Dar cu aproape jumătate de veac înainte episcopul unit al românilor ceruse Curţii de la Viena, „concivilitatea“ românilor cu cei aparţinînd confesiunilor recepte, recunoașterea românilor ca „a patra naţiune politică“, pe considerentul că ei au fost primii locuitori ai acestor teritorii şi sînt etnia cea mai numeroasă. Răspunsul primit în Dieta Transilvaniei a fost categoric: ,,Episcopul unit cere nişte lucruri pe care nimeni nu le-a cerut vreodată de la străbunii noştri şi nu le va putea primi nici de la urmaşii lor […]. Cere ceva ce răstoarnă din temelie drepturile şi libertăţile avute pînă acum în pace de naţiunile patriei […]. Cere ceva ce clerului şi plebei valahe (s.n.) nu i se cuvine niciodată“[44].

Nu altfel suna opinia  cancelarului Kaunitz despre Supplex Libellus Valachorum: ,,a ridica din români o a patra naţiune, în împrejurările actuale, ar fi cu neputinţă şi, chiar dacă ar fi cu putinţă, din multiple şi importante consideraţii, nu este nicidecum oportun“[45].

Chiar după ce îmbrăţişaseră credinţa greco-catolică, acceptînd supunerea faţă de papalitate, românii trebuia să rămînă toleraţi, încălcîndu-li-se drepturile promise înainte de unire de Curtea de la Viena prin Diploma leopoldină. Nici măcar numele nu li se respecta; continuau să fie valahi, nu români, cum ei îşi spuneau.

Prin Şcoala Ardeleană ideea de român şi românitate se punea nu numai în faţa românilor, ci intra în atenţia europenilor. Preluînd ideea că „pănă nu vor începe toți și despre toate a scrie în limba mumească, nu poate nici un popor să nădăjduiască că va ajunge la cultură“[46], Petru Maior va scrie Istoria pentru începutul românilor în Dachia, răspunzînd istoricilor care „minciuni apriate spun asupra românilor, încă socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirile lor […]; cu cît românii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepților defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se împulpă pre români a-i micșora și cu volnicie a-i batjocori“[47].

Prin Şcoala Ardeleană se schimba perspectiva asupra problemei originii latine a poporului român şi a limbii române. Cum documentele străine menţionau romanitatea românilor ca argument pentru a-i atrage la catolicism, Şcoala Ardeleană afirma, prin reprezentanţii ei, latinitatea românilor pentru dobîndirea drepturilor ce li se cuveneau. În acord cu ideile iluministe ale timpului, se afirmau, prin Petru Maior, nu numai drepturile datorate originii şi primatului în Transilvania, ci dreptul lor de om: „nimic este mai potrivit cu natura decît ca națiile cele, cu ajutoriul lui Domnezeu, cultivate să se îngrijască și pentru luminarea celorlalte nații, ce sînt mai puțin fericite, pentru că toți oamenii deopotrivă au trup și suflet, pricepere și voință și sînt făcuți după chipul lui Domnezeu. Deci dar, toate națiile, firește, se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor nații sînt numai întîmplătoare. Așadar, potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluăndu-se în seamă întămplătoarea lor numire, să se iubească unul pre altul ca frații și o nație să alerge cu agiutoriu altia, spre înaintirea culturei, de la care derază fericirea de comun“[48].

Folosirea cuvîntului valah nu a fost lipsită de nuanţe peiorative nici chiar cînd comportamentul românilor era privit admirativ. Un enunţ ca Mămăliga valahă a explodat ar putea fi considerat de unii elogios la adresa poporului care reuşise în 1889 să răstoarne regimul comunist, pînă atunci părînd de nezdruncinat, dar el rămâne în esenţă depreciativ, şi nu numai din cauza combinării cu un alt cuvînt depreciativ, ci pentru că orice cuvînt se raportează, volesn, nolens, la ansamblul semnificaţiilor sale.

*

Derivat din cuvîntul român/ rumân cu sufixul -ie, cuvîntul românie/ rumânie este atestat cu mai multe sensuri. Cel mai vechi pare a fi rumânie, „şerbie“, atestat în Muntenia, legat direct de cuvîntul vlah, referitor, la început, doar la etnie. Populaţia slavă, nou venită, a fixat în numele dat autohtonilor identificarea şi caracterul acestora, romanitatea şi creştinismul. Deosebirea etnică a adus cu sine şi „restructurarea socială bazată înainte de toate pe regimul privilegiilor elementului străin, dominant, şi pe regimul obligaţiilor elementului autohton, dominat, faţă de cel străin“[49]. În interiorul masei românilor exista o categorie privilegiată, care a aderat la elementele străine şi astfel atît valah, cît şi român/ rumân şi-au delimitat sensul etnic de cel social, restrîns ca referinţă la masa neprivilegiată a comunităţii rumânilor, „şerbi“, şi extins, de oricîte ori străinii doreau să-şi probeze superioritatea, la toţi vlahii/ românii, indiferent de statutul lor social. E de presupus de aici că, înainte de a-şi restrînge domeniul la rumânii şerbi, românie/ rumânie va fi însemnat „comunitatea românilor, neamul românesc“, sens absent din toate dicţionarele româneşti[50].

În toate situaţiile, înstăpîniţii şi-au manifestat dispreţul faţă de stăpîniţi. Poate din această cauză o parte a boierimii române s-a lăsat atrasă de noii stăpîni, în urma unor promisiuni primite[51], abandonîndu-şi condiţia de elită a poporului din care făcea parte[52]. Aceasta s-a întîmplat atît în Transilvania, cît şi în Bucovina şi Basarabia. Au existat chiar cazuri cînd unii dintre aceştia s-au întors împotriva românilor, contribuind la creşterea dispreţului stăpînilor faţă de supuşi, faţă de oamenii de rînd în primul rînd.[53]

Micul dicţionar academic atestă cuvîntul românie/ rumânie cu sensurile „limba română“, „româneşte“, „iobăgie“, cea mai veche atestare, din 1632, fiind pentru „limba română“, sens înrudit cu „româneşte“ şi privea aducerea, transpunerea textelor scrise în alte limbi în/ pre rumânie, în comunitatea românilor.

Necunoscînd limba slavonă, singura posibilitate ca membrii comunităţii româniei să fie introduşi în tainele credinţei era comunicarea în limba proprie, a româniei. Cuvîntul va fi existat deci înainte de a anul atestării, căci traducerea se făcea dintr-o limbă, sîrbească, grecească sau jidovească (acestea din urmă de regulă prin intermediul celei sîrbeşti, „slavone“), în româneşte.

Prima atestare e martor doar că acel cuvînt era în circulaţie la momentul respectiv, dar nu şi de cînd era folosit. Cuvîntul româneşte este atestat din 1620, iar românesc din 1521, deşi cine foloseşte un cuvînt îl poate folosi şi pe celălalt, ambele sufixe de formare fiind foarte vechi şi foarte productive în limba română[54]. Cu sensul „comunitate a românilor, românime“ cuvîntul românie e atestat în anul 1826: „cu slovele chiriliene au introdus și limba slovenească în beserecile rumănilor.

După această faptă nu mult trecu și vestedzindu-se literatura, limba și numele rumănescu, peste toata Rumănia se intinse o negură foarte întunecată, care și astădz ăncă pe cea mai mare parte a rumănilor o orbecheasă“[55].

Sensul „românime, toată suflarea/ naţia/ seminţia/ etnia românească“ al cuvîntului în discuţie este în afară de orice îndoială. Acesta este, cu siguranţă, sensul primar al cuvîntului, de la care s-au dezvoltat celelalte sensuri. Se cuprinde aici şi sensul „limba română, scriere în limba română“, atestat în primele texte scrise în limba română: „după modul de a fi, a vorbi, a scrie al românilor“, foarte frecvent folosit în scrieri din secolele al XVII-lea – al XIX-lea[56]. Faptul că şi aromânii au (au avut) cuvîntul armânie, cu sensul pe care noi îl considerăm primar, probează vechimea cuvîntului nostru.

Take Papahagi înregistrează cuvîntul[57]: armănie „terre des Aroumins“; căpitan tu armănie „căpitan în ţara aromânilor“.

Mărturie pentru sensul „comunitate a românilor, mod de a fi, a vorbi, a scrie specific(ă) românilor“ poate fi invocată şi sinonimia neam – limbă, cu sensul „comunitatea de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă“, pe care o întîlnim şi la Eminescu: Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă“[58].

Frecvenţa cu care cuvîntul românie se foloseşte la începutul secolului al XIX-lea cu sensul „comunitate, etnie, neam, ţară a românilor“ trebuie pusă, cu siguranţă, pe seama creşterii interesului pentru cultivarea conştiinţei naţionale a românilor, a apartenenţei la Romania, dar şi pe seama credinţei, speranţei într-o posibilă unire a românilor într-un stat[59].

Cînd, după 1859, Moldova şi Muntenia se vor uni într-un singur stat, România, numele avea deja o mare circulaţie. O probează titluri foarte cunoscute ca Deşteptarea României[60], din 1848, a lui V. Alecsandri, Cîntarea României, din 1850, a lui Alecu Russo, sau enunţuri ca: priimeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai cinstit (Grigore Alexandrescu, 1844, Umbra lui Mircea. La Cozia); Să-nvîrtim hora frăţiei/ Pe pămîntul[61] României (V. Alecsandri, Hora Ardealului, 1848);  treziţi-vă ca dînsa, fraţii mei de Românie; Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre (Deşteptarea României), Nimic nu lipseşte României decît să redobîndească unitatea politică (Bolliac, 1853).

Că poeţii au preluat cuvîntului cu sensul aici în discuţie din vorbirea populară e în afară de orice îndoială. O probează cîntecul popular de largă circulaţie azi Noi sîntem români: Tot românul veseleşte/ România-ntinereşte […] Ardelean, copil de munte,/ Ia ridică-ţi a ta frunte/ Şi te-nsuflă de mîndrie,/ Că eşti fiu de Românie. În ambele enunţuri, chiar dacă apelativul e scris cu majusculă, face trimitere la colectivitatea românilor; nu statul românilor întinereşte, ci colectivitatea acestora, căreia îi aparţin, explicit, şi ardelenii, fii de românie.

Suprapunerea dintre apelativ şi numele propriu, numele statului, începuse totuşi de mai multă vreme, permisă fiind de aceeaşi realitate. Ţara Românească începuse a fi numită şi România, corespondent autohton pentru Valahia. După ce Austria a ocupat Oltenia i-a dat şi un nume, Die Kleine Walachei, La petite Valachie, spre a o deosebi de Muntenia, botezată Die Grosse Walachei, La Grande Valachie, nume care au fost traduse în română România Mică şi România Mare. Dar numele România Mare, privitor la întreg teritoriul locuit de români a fost folosit la început de românii din imperiul Habsburgic. După ce Turcia şi Rusia interveniseră pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova şi Ţara Românească, aceştia au iniţiat un program comun, concretizat mai tîrziu în Memoriul naţiunii române din marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, prin care se urmărea unirea tuturor românilor din imperiu într-un ducat autonom, România, „o singură naţiune, de sine stătătoare, sub scheptrul Austriei“. Aron Pumnul îşi exprima chiar speranţa că se vor uni „toţi românii din monarhie sub un guvern dinăuntru prin care apoi s-ar putea ţine şi şcoli naţionale uşor.

Căci, să ne închipuim că rămînem şi de aici înainte despărţiţi în ardeleni, bănăţeni, ungureni, bucovineni, oare va fi în stare fiecare provincie din acestea să-şi ţină şcoli naţionale înalte, unde să se înveţe toate ştiinţele? Mie mi se pare parte cu neputinţă, parte fără folos, parte chiar stricătoare, pentru că nu am face un întreg naţional organic [s.n.]“[62]. Ulterior acest ducat ar fi trebuit să includă şi Moldova şi Muntenia, creîndu-se, în acest fel, România Mare.

Privite la început cu îngăduinţă şi chiar încurajate, solicitările românilor au fost ulterior respinse la intervenţia Rusiei, căreia Austria îi era datoare după ajutorul dat pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848. Dar ideea României Mari va fi din ce în ce mai frecventă după 1860, cînd conştiinţa apartenenţei tuturor românilor la un singură etnie, o singură spiritualitate capătă noi dimensiuni.

Nu cred că ar fi drept ca românii dintr-o provincie să se considere promotorii ideii unităţii etnice a românilor şi a unirii lor într-un singur stat. E adevărat că Mihai Viteazul a fost primul care a reunit Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sub un singur sceptru, dar, cu vreo jumătate de veac înainte, Despot Vodă, domnitor al Moldovei, plănuise să unească cele trei principate în lupta antiotomană tocmai pe baza originii etnice comune a locuitorilor. La începutul veacului al XIX-lea ideea se afirma tot mai puternic, chiar dacă, înconjurate de trei mari imperii, principatele române păreau a nu avea vreo şansă la unire. Era însă ceva care creştea fără să poată fi controlat.

Heliade Rădulescu socotea, în Curierul românesc, X, din 1838, că, „de s-ar aşeza un fel de corespondenţă regulată şi o adunare de bărbaţi din deosebitele părţi ale României întregi, dorinţele […] fiecărui român ar fi îndeplinite“. Numele publicațiilor Dacia literară, România literară, ca și programul lor, era legat direct de propovăduirea unităţii spirituale a românilor, în aşteptarea condiţiilor propice pentru unirea lor într-un singur stat.

Abia se uniseră Moldova şi Muntenia, că ideea României Mari prinsese teren, împotriva atitudinii imperiilor vecine. Întrebat de Derviş paşa „cine a ieşit cu România Mare?“, Heliade Rădulescu a răspuns că: „Ea nu a ieşit, ea există pînă unde se vorbeşte limba română, cum există şi Germania şi Italia“[63].

Existenţa unui spaţiu spiritual românesc, dincolo de vremelnicele frontiere de stat o dovedeşte şi numele România Austrică, pentru Transilvania[64], în opoziţie cu România Turcească, în care se cuprindeau Muntenia şi Moldova. Modalitatea aceasta de a denumi se folosise, în 1774-1775, pentru teritoriul smuls de Austria Moldovei, înainte de Bucovina, cînd temporar se folosise numele Moldova Austriacă, deosebită de Moldova Turcească.

Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat, care la început se numea Principatele Unite, a fost un act deloc pe placul puterilor învecinate, dar numele România era chiar deranjant. Înlocuind, în mod firesc, numele Principatele Unite, numele România a stîrnit reacții dezaprobatoare, pentru că o bună parte a românimii trăia dincolo de granițele statului românilor. Mai vechilor teritorii stăpînite Austro-Ungaria le adăugase la 1774 teritoriul din nordul Moldovei, pe care, după cîteva oscilații, l-a botezat Bucovina. Aparent nevinovat, numele acesta, de origine slavă, era menit să pună în umbră apartenența teritoriului la Moldova, stat al românilor, iar slavii din teritoriul desemnat erau prea slabi pentru a-l reclama[65].

Nu altfel au procedat rușii după ocuparea teritoriului Moldovei de la est de Prut, în urma războiului cu turcii din 1812, numindu-l Basarabia[66]. Numele acesta privea inițial teritoriul din nordul Mării Negre dintre Prut și Nistru, care aparținuse Țării Românești, Țării Basarabilor. Rusia a extins numele asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, încercînd să probeze astfel că Moldova nu era îndreptățită să-l reclame, știind şi că Țara Românească nu avea puterea de a o face. Prin tratatul de pace din 1856 sudul Basarabiei, îndreptățit cîndva să poarte acest nume, a fost redat Moldovei, dar Rusia a păstrat numele pentru restul teritoriului, așteptînd reocuparea teritoriului pierdut. Iar la 1878, deși ieșise victorioasă din confruntarea cu turcii, România pierdea din nou acel teritoriu în favoarea Rusiei[67].

Numele România al Principatelor Unite va fi sistematic evitat de imperiile vecine și înlocuit cu Valahia, care, după tradiție, se referea doar la Țara Românească. Cum moldovenii refuzaseră totdeauna să-și spună valahi, se vedeau acum excluși din noul stat, pierzîndu-și astfel și numele, situație de care Rusia a avut cel mai mult de profitat; basarabenii rămăseseră acum singurii moldoveni, cei de la vest de Prut devenind români, adică valahi. Iar ruptura creată astfel între moldovenii de la est și cei de la vest de Prut nu putea rămîne neexploatată. Pe acest teren a fost cultivată ideea existenței unei false limbi moldovenești și, ca un corelar, existenţa unui popor moldovenesc deosebit de cel român. Dacă cineva se declara român era considerat „supus al regatului vecin“[68]. Iată un model de limbă moldovenească vorbită la sfîrșitul secolului al XIX-lea : „Copiii îs rasipani… Pe unii îi mai stipenduieşte Zemstva la şcoală… alţii… Dumnezeu ştie ce polojenie or mai avea… Cuda mî idem, gospoda!… […] Iar eu trăiesc din milostinia ce-mi pojaluiesc boierii“[69].

La 1868 România punea în circulație prima monedă, purtînd efigia domnitorului și inscripția Carol I domnitorul românilor. Faptul a stîrnit revolta Curții de la Viena, pe motiv că români trăiau și în Transilvania[70] și Bucovina, supuși ai coroanei habsburgice, despre care se știa că de multă vreme nutreau nădejdea unirii cu toți românii într-un singur stat și nu ar fi fost de dorit să li se ofere ocazia. Cu sau fără voie, românii din Austro-Ungaria circulau frecvent peste graniță în România, pe cînd granița dintre România și Basarabia era aproape închisă. Dar intelectualitatea românească din toate teritoriile avea strînse legături după cum o dovedește Societatea Literară Română, întemeiată la 1866, în a cărei componență intrau, pe lîngă 4 reprezentanți din Țara Românească și 3 din Moldova, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Bucovina, 2 din Maramureș, 3 din Basarabia, 2 din Macedonia.

În condițiile de la sfîrșitul primei conflagrații mondiale, propice punerii în aplicare a ideii autodeterminării popoarelor, românii din teritoriile aflate sub stăpînirea Austro-Ungariei și Rusiei au hotărît reîntoarcerea în românie. Așa s-a întrupat ideea României Mari, neconvenabilă vecinilor de la vest și de la est. Neținînd seama de faptul că Transilvania devenise parte a româniei prin proprie hotărîre, Ungaria a considerat faptul o nedreptate a istoriei, încercînd readucerea Transilvaniei în hotarele sale, iar URSS a creat o republică autonomă moldovenească în cadrul RSS Ucrainene, așteptînd momentul propice pentru reocuparea teritoriului pierdut. În urma tratatelor dintre URSS și Germania, România pierdea în 1940 Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de ruși, care au reactualizat opoziția moldovean – român[71], și jumătate din Transilvania, reocupată de maghiari. Cealaltă jumătate a Transilvaniei rămînea monedă de schimb pentru loialitatea României și a Ungariei față de Reich.

După război Transilvania s-a reîntors acasă, dar tensiunile produse de pretențiile Ungariei de a reintra în posesia acestui teritoriu creează un climat neconfortabil populației. Basarabia intra din nou sub stăpînire sovietică, iar nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei erau ocupate ca despăgubire de război, istoria lor fiind rescrisă.

În 1949 apărea la Chişinău Curs de istorie a Moldovei[72], publicat de cunoscuţi activişti de partid: A. Lazarev, N. Mohov, I. Grosul, prin care se impunea mitul etnogenezei moldoveneşti. După ce Dacia a fost ocupată de romani, s-au creat două popoare şi două limbi: dacii de sud au fost asimilaţi de romani şi au rezultat poporul voloh şi limba volohă[73]; dacii de nord, ocupaţi de romani, au fost slavizaţi şi au rezultat poporul moldovenesc şi limba moldovenească. Istoria celor două popoare a fost diferită. Basarabia, parte a Moldovei, era legată prin numeroase legături cu Imperiul Ţarist, care a contribuit la dezvoltarea regiunii, suferind însă oprimarea domnitorilor moldoveni. La 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a trădat Basarabia, pe care a dăruit-o statului imperialist român[74], dar poporul moldovenesc a devenit liber în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, aici conturîndu-se începutul statalităţii moldoveneşti. Anul 1940 a adus eliberarea de sub ocupaţie străină, iar trecerea nordului şi a sudului Basarabiei în stăpînirea Ucrainei era considerată anexare şi, ca urmare, eroare politică.

Orice tentativă de nesupunere (chiar aparentă) faţă de Kremlin din partea românească atrăgea riposte. Proiectul de colaborare cu Iugoslavia pentru construirea centralei de la Porţile de Fier a deranjat prietenul de la răsărit, ca atare de la cabinetul lui N.S. Hrusciov  s-a difuzat în presă ideea posibilei schimbări paşnice a graniţelor[75], cînd drepturile naţionalităţilor conlocuitoare nu erau respectate; aluzia la Transilvania era mai mult decît evidentă.

Întîmplarea făcea ca, în acelaşi an, 1964, să apară la Bucureşti cartea lui K. Marx Însemnări despre români, în care se afirma că Basarabia şi Bucovina fuseseră ocupate prin furt, nu cucerite[76].

Cartea avea să fie taxată de I. Bodiul, primsecretar al PCRSSM ca minciuni şi denaturări despre Moldova, iar Sovetskaia Moldavia, din 16 februarie 1967, atrăgea atenţia că propaganda naţionalistă trebuie combătută, pentru că „tăcerea şi pasivitatea noastră sînt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient […] suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus“.

Insistenţa în susţinerea ideii că moldovenii nu sînt români, exploatînd faptul că Basarabia rezultase din detrunchierea de la Moldova, iar România se formase, mai tîrziu, ca stat, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Valahia), nu a rămas fără rezultat. În ciuda eforturilor oamenilor de ştiinţă, istorici, lingvişti şi scriitori în primul rînd, de a proba că istoria era falsificată[77], propaganda nonromânismului moldovenilor a continuat, la loc de frunte fiind V. Stati[78], alias P.P. Moldovan[79]. Nu e deloc de mirare că în Parlamentul de la Chişinău ideea încă are susţinători

. După Elena Hrenova, care vorbeşte fluent doar limba rusă, „Limba noastră natală, seculară, este moldovenească. Țara noastră este Moldova. De veacuri s-a numit limba moldovenească și a apărut cu mult înainte de limba română, care a apărut mai târziu. Avem istorie și tradiții bogate. De ce trebuie să devenim urgent români? Nu înțeleg nici eu și nici poporul“[80]. Confundarea vechimii numelui statului România cu a numelui etnic român este evidentă, fie ea din necunoaştere sau din rea-credinţă.

Deosebirea dintre limba română şi cea moldovenească o definea, în urmă cu vreo 25 de ani, un moldovean întrebat de acad. I. Coteanu prin ce se deosebeşte vorbirea unuia de a celuilalt: „Mata vorbeşti mai corect, vorbeşti româneşte“[81]. Se proba conştiinţa profundă a poporului trecută în creaţia scriitorilor români de la est de Prut că ,,voi, cei de dincolo de Prut, sînteţi noi, cei de dincoace, iar noi, cei de dincoace, sîntem voi, cei de dincolo“, cum spunea Nicolae Dabija într-un interviu din 1997[82]. Situaţia dramatică a scriitorilor basarabeni era că îşi puteau apărea românitatea doar apărîndu-şi limba: „A fi scriitor în Basarabia înseamnă a fi purtător de limbă românească! Iar ca să fii purtător de limbă românească aici, în Basarabia, înseamnă altceva decît în România“, spunea redactorul şef al publicaţiei Literatura şi arta, purtătorul de drapel al românismului basarabean. Aşa poate fi înţeleasă afirmaţia unui alt poet basarabean: „Sînt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atîtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta“[83]

Bucovinenii, deşi 144 de ani au fost sub ocupaţie austriacă, s-au considerat în egală măsură moldoveni şi români, iar după Unirea de la 1859 în primul rînd români. În jurnalul său Douăzeci de ani în Siberia… Ancuţa Nandriş-Cudla, ţărancă simplă, avînd doar trei clase, remarca faptul că la înregistrarea deportaţilor în Siberia „bucovinenii ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost înscrişi moldoveni“[84]. După ce nordul Bucovinei a intrat în componenţa URSS, românii de aici au fost încadraţi printre moldoveni, chiar dacă erau cetăţeni ai RSS Ucrainene, iar la şcoală învăţau limba moldovenească.

Totuşi cuvîntul român nu a fost uitat. Aşa au apărut oficial în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia, Odessa două popoare diferite, români şi moldoveni, cu limbi diferite. Faptul ar putea părea fără importanţă, dar după legile din Ucraina minoritarii au dreptul la şcoli în limba lor doar dacă depăşesc un anumit procentaj din populaţie, iar astfel şansele la educaţie în limba maternă se reduceau enorm. Folosindu-se de acelaşi truc, autorităţile ucrainene şi-au propus desfiinţarea emisiunilor tv şi a şcolilor în limbile minorităţilor naţionale din toată ţara. Motivul invocat este oferit de situaţia din regiunile menţionate, unde moldovenii sînt privaţi de dreptul informării în limba proprie, pe care românii îl au. Divide et impera îşi dovedeşte încă o dată efectul.

Acesta este tabloul actual al româniei. Pe de o parte românii din afara granițelor statului român își văd amenințate drepturile liberei lor dezvoltări, pe de alta românii din Transilvania trăiesc în nesiguranța provocată de iredentismul maghiar.

Autorităţile de la Budapesta folosesc orice ocazie pentru a-şi reclama drepturile asupra teritoriilor stăpînite timp de secole, prin forţă. Existența Uniunii Europene, uniune de state ale căror graniţe nu constituie, cel puţin principial, o piedică în calea afirmării și cultivării identității spirituale a fiecărui popor, întreține speranța românilor din fostul imperiu sovietic că vor putea fi la un loc cu toți românii.

Pe de altă parte, neînțelegerile dintre marile puteri fac să reînvie periodic vechi conflicte, a căror rezolvare se amînă, considerîndu-le posibile monede de schimb.

De cîte ori se aduce în discuție statutul vreunui teritoriu, nu numai din Europa, Kremlinul nu uită să readucă în atenție Transilvania, care, parte integrantă a statului român, îi pare a avea situație neclară.

* Textul de faţă are la bază comunicarea de la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a XVI-a, Chişinău, octombrie 2017.

[1] Constantin al VII-lea Porfirogenetul, De administrando imperio, § 29, în traducerea lui V. Grecu.

[2] Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 20.

[3] Autorul unei lucrări care a iscat foarte aspre critici, F.J. Sulzer, se întreba, în Geschichte des transalpinischen Daciens, II,Viena, 1782, p. 11, dacă ar fi fost posibil ca Dacia să fi fost o ţară … „în care s-ar fi ascuns ca nomad un popor [pentru popor nomad a se vedea nota 11!] întreg atîta vreme îndelungată […], fără să se distingă măcar printr-o faptă, care să fi meritat a-i face numele cunoscut posterităţii“ (după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, p. 669).

[4] Unele dintre acestea: sl. Власи, gr. Βλαχοι, germ. Walachen, rus. волохи, pol. woɫochy, tc. iflak, magh. olah, engl. Vlachs, fr. Valaques.

[5] A se vedea schimbul de scrisori de la începutul sec. al XIII-lea dintre papa Innocenţiu al III-lea şi ţarul româno-bulgar Ioniţă, cu descendenţă romanică; interesat de colaborarea cu ţarul, papa îi mîngîie ţarului orgoliul mîndriei de descendent roman.

[6] De faptul că românii sînt descendenţi ai romanilor se îndoiesc astăzi doar susţinătorii ideii că românii sînt urmaşi ai dacilor. A se vedea, de pildă, Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, Editura Alcor, Bucureşti, 2009. Discuţia nu priveşte numele român; rămâne în afara preocupărilor noastre de aici.

[7] Numele folosit în lucrările ştiinţifice, macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni, dacoromâni, sînt nume convenţionale. Mai importante sînt numele folosite de vorbitorii înşişi: armâni, vlaşi, rumări, români.

[8] Într-un chestionar din sec. al XVIII-lea se preciza: „Wlochy signifie en polonais l’Italie et Wolochy la Valachie“ (după Adolf Armbruster, op. cit, p 242).

[9] Vezi Sorin Paliga, Terram uero, que est a fluuio Morus usque ad castrum Vrscia (Anonymus, Gesta Hungarorum, VI), în Universitatea de Vest Timişoara, Arheovest, IV₂ – în honorem Adrian Bejan – Interdisciplinaritate în Arheologie şi istorie, Timişoara 26 noiembrie 2016.

[10] Simon de Kéza, Gesta Hunnorum et Hungarorum, vorbea despre deromanizarea (maghiarizarea) blahilor din cîmpia panonică la sfîrşitul secolului al XIII-lea.

[11] Adesea păstoritul transhumant este confundat cu păstoritul nomad. Cei doi termeni au fost mult discutaţi în literatura de specialitate, dar confuziile continuă. A se vedea István Vásáry, Cumans and Tatars. Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans 1185-1365, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

[12] În secolul al IX-lea împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul vorbea în De administrando imperio despre Romani, populaţie romanizată din Peninsula Balcanică, deosebindu-i de romei, bizantini; „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat pînă astăzi“ (după Adolf Armbruster, op. cit., p. 24).

[13] După Ioan Aurel Pop, „Transilvania, starea noastră de veghe, IX“, în Vatra veche, 3/ 2018, p. 38.

[14] Ibidem.

[15] Cronică scrisă de un călugăr la jumătatea secolului al XIII-lea.

[16] Peste ani titlul va fi reînfiinţat; detronat de tatăl său, Carol II, regele Mihai I va primi titlul, improvizat, pentru menajarea orgoliilor, mare voievod de Alba Iulia.

[17] Cancelaria maghiară a mai folosit şi nume ca: Havasalja Havasela, Havasalföld „ţara de dincolo de zăpadă“, Oláhorszag, Vlachföld. Insistăm asupra numelor maghiare, pentru că o vreme noul stat al românilor se afla sub suzeranitate maghiară. În virtutea tradiţiei, Iancu Corvin de Hunedoara adăuga titlurilor sale obişnuite şi pe cele de voievod al Ţării Româneşti şi de căpitan al Valahiei, deşi raportul de supunere încetase de multă vreme.

[18] A se vedea Nicolai Grămadă, Toponimia minora a Bucovinei, Editura Anima, 1996, p. 37: „Fără existenţa anterioară a unei populaţii româneşti numeroase în Moldova, voievozii moldoveni n-ar fi putut extinde, în curs de numai trei decenii, dominaţiunea lor pînă la frontierele naturale ale statului“.

[19] Prin creaţie literară înţelegem aici „text scris“.

[20] Denumirea mitropolia Ungrovlahiei vă fi păstrată în ierarhia bisericească românească pînă în 1990.

[21] În Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui…, Cernăuţi, 1889, p. 164.

[22] La documente externe le încadrăm şi pe cele scrise în cancelariile româneşti în limba slavonă.

[23] Numele oficial al Ţării Româneşti va fi, conform tradiţiei, Valahia, pînă în secolul al XIX-lea.

[24] Într-un document din 1345 papa Clement al VI-lea foloseşte termenul Olachi Romani, prin care îi are în vedere pe românii catolici.

[25] Rumân era varianta folosită îndeosebi în Muntenia, dar a circulat şi în Transilvania şi, mai puţin, în Moldova.

[26] În textul slav, după care s-a făcut traducerea, se foloseşte cuvîntul rimleanini, corespunzînd textului în latină cu quum simus Romani.

[27] Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, ed. a II-a revăzută, Editura de Stat pentru literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 63.

[28] Ibidem, p. 163.

[29] Ibidem, p. 66.

[30] Ibidem.

[31] Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Rumânești…, în Cronicari Munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu critic de Eugen Stănescu, Editura pentru Literatură, București, 1961, p. 24.

[32] Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor, în Idem, Opere alese, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 157.

[33] v. Paul Cernovodeanu Călătoria lui Pierre Lescalopier în Ţara Românească şi Transilvania la 1574, în „Studii şi materiale de istorie medie“, IV, 1960, p. 444: „Ceux deux paysse disent vrays successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte c’est a dire romain“.

[34] v. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, 632, p. 60.

[35] De reţinut aici şi folosirea cuvîntului hatman, de aceeaşi origine, care circula în limba română din acel timp.

[36] Miron Costin, op. cit., p. 137.

[37] Ibidem.

[38] Preoţii catolici trimişi în Transilvania pentru atragerea autohtonilor la catolicism reclamau permanent papei încăpăţînarea cu care aceştia respingeau ideea aderării la noua credinţă.

[39] Merită amintită aici prezentarea făcută ungurilor de Grigore Ureche: „Ungurii sîntu oameni iscoditori şi necredincioşi, vicleni, priiteşugul nu-i ţin la loc de nevoie”.

[40] Şt. Bezdechi, Nicolaus Olahus – primul umanist de origine română, 1939, p. 30.

[41] Relaţiile cu Polonia vor cunoaşte situaţii asemănătoare din partea Moldovei.

[42] F.J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, 3 vol.,Viena, 1781-1782; după Al. Philippide, Originea românilor, I, Ce spun izvoarele istorice,  p. 669-670.

[43] Ibidem.

[44] După Lucian Blaga, Gîndirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966, p. 47.

[45] După Ion Lungu, Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, 1978, p. 276.

[46] Petru Maior, Animadversii împrotiva rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriș, Niculina Iacob, Petru Maior în mărturii antologice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, p. 147.

[47] Idem, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 69.

[48] Idem, Reflexii asupra respunsului dumisale rețensentului din Viena la Animadversiile asupra rețensiei Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, în Ioan Chindriş, Niculina Iacob, op. cit., p. 162.

[49] Adolf Armbuster, op. cit., p. 157.

[50] Nici măcar Micul dicţionar academic nu-l cuprinde, deşi în 2001, cînd apărea vol. al IV-lea, trecuse suficient timp de la apariţia lucrării lui V. Arvinte Român, românesc, România, Studiu filologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, care reclama lipsurile dicţionarelor.

[51] În Bucovina şi Basarabia s-a promis echivalarea rangurilor boiereşti cu cele nobiliare, fapt rămas, în cele mai multe cazuri fără consecinţe.

[52] D. Philippide nota, la începutul secolului al XIX-lea, că boierii se ruşinau de numele român.

[53] Folosirea limbii române în Bucovina înainte de 1919 devenise fapt de ocară. Cf. Leca Morariu, Ce-a fost odată. Din trecutul Bucovinei, Cernăuţi, 1922, p. 22: „cine cuteza a grăi în şcoală moldoveneşte căpăta cinci bote la dos şi cinci ceasuri de închisoare“; „ori erai neamţ şi om, ori moldovean şi dobitoc“. Pentru Basarabia, a se vedea Constantin Stere, În preajma revoluţiei.

[54] E puţin probabil ca un derivat să fi circulat înaintea cuvîntului bază, dar cine se ia după MDA constată că pentru cuvintele româniza, românizare, românizat prima atestare e din Nouveau dictionnaire roumain-français lui Frederic Dame, publicat între 1893-1896, dar românizat fusese folosit de N. Bălcescu în Istoria românilor subt Mihai Voievod Viteazul.

[55] Orthoepia   Latina,   Latino-Valachica,   Hungarica,   Germanica,   et   Serbo-Valachica.   Juxta gustum hodiernae paedagogicae in novum ordinem composita a Maniu Montan Nicolao, absoluto  theologo Viennensi, et   in   primaria   regia  normalia   schola   Balásfalvensi   primae classis  magistro.  Cibinii,   typis   Martini  de   Hochmeister,   Caes.   Reg.   priv.  Typograph.,   et bibliop. 1826, seţiunea Orthographia Latino-Valachica, p. 25.

[56] Numeroase exemple se găsesc la V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[57] Take Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963, p. 146.

[58] Merită amintită aici observaţia lui Em. Cioran: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă“, ca şi afirmaţia lui Nichita Stănescu cu „Limba română este patria mea“.

[59] Numeroase exemple oferă V. Arvinte, op. cit., p. 124 urm.

[60] Scriem cuvîntul cu majusculă, respectînd tradiţia care a impus această scriere, chiar dacă este împotriva statutului său de simplu apelativ. Se poate invoca aici şi principiul simbolic al ortografiei, care recomandă scrierea cu majusculă a unor cuvinte comune devenite simbol. E de reţinut că în acelaşi an, 1848, Mureşan publica la Braşov Un răsunet, devenită curînd Deşteptă-te, române, după primul vers, iar poezia lui Vasile Alecsandri era concepută ca un manifest, avînd titlul iniţial Către români, către românii din toate provinciile istorice, căci zice poetul: Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie,/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie/ Şi de-acum pe vecinicie/ Cu toţi mînile vă daţi.

[61] Nu este lipsit de importanţă că lat. terra, care însemna „pămînt“, este la baza rom. ţară; pămîntul României ar fi totuna cu „ţara românimii“.

[62] După M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, I (1774-1862), De la administraţia militară la autonomia provincială, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 448.

[63] Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, după V. Arvinte, op. cit., p. 167.

[64] N. Bălcescu vorbea despre o Românie turcă şi una austriacă; Ioan Maiorescu gîndea pentru românii din Imperiul Habsburgic „o Românie Austriacă, care să aibă capul său naţional român, şi politic şi bisericesc“ (după V. Arvinte, op. cit., p. 158-159).

[65] Vezi Gh. Moldoveanu, Bucovina, onomastică şi istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

[66] Vezi Ion Nistor, Istoria Basarabiei, 1923; Gheorghe Moldoveanu, Onomastică şi istorie, în „Revista de lingvistică şi cultură românească“, 6/ 2015.

[67] Temîndu-se de atitudinea Rusiei, România încheiase anterior un tratat cu Rusia, prin care obţinuse promisiunea că frontierele îi vor fi respectate.

[68] C. Stere, În preajma revoluției, III, Lutul, Editura Adevărul, București, 1932. p. 19.

[69] Idem, op. cit, V, Nostalgii, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934, p. 382 – 383.

[70] Aici se cuprindeau și Banatul, Maramureșul și Crișana, sau părțile ungurești ale Transilvaniei.

[71] În 1927, Vitali Holostenco, secretar al Consiliului Regional Moldovenesc al PC(b) al Ucrainei, afirma în discursul său, rostit în limba rusă: „ocupîndu-ne aici, pe teritoriul actualei republici moldoveneşti, de problema naţională, să nu uităm acele perspective pe care le avem în Basarabia, deoarece hotarul nostru este Prutul şi nicidecum Nistrul […]. Moldovenii sînt un popor deosebit care s-a dezvoltat timp de secole în condiţii deosebite şi care astăzi nu are nimic comun cu poporul român […]. Noi trebuie să educăm intelectualitatea moldovenească cu ajutorul culturii ruse (s.n.)“. Curînd el avea să treacă Prutul, fiind instalat secretar al Partidului Comunist din România.

A se vedea şi remarca făcută de Ancuța Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, despre exilaţii în Siberia, unde bucovinenii s-au scris români, iar basarabenii au fost scriși moldoveni.

[72] Titlul urma modelul manualului Curs scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, folosit şi în şcolile din România (Republica Populară Romînă).

[73] Etnonimul român continua să fie evitat.

[74] Consecvenţi concepţiei impuse şi limbajului sclerozat, Mihai Viteazul era prezentat ca purtător de războaie imperialiste de cucerire a teritoriilor şi popoarelor străine.

[75] Acesta era termenul în epocă.

[76] Ambele teritorii fuseseră smulse Moldovei în urma războaielor la care Moldova nu participase în vreun fel; Bucovina fusese ocupată de Austro-Ungaria la 1774, în urma războiului cu Turcia, iar Basarabia fusese ocupată de Rusia la 1812, în urma războiului cu Turcia, fără să se ţină seama că Moldova nu era teritoriu turcesc.

[77] La Chişinău a apărut chiar o colecţie, Adevărul despre noi, din care semnalăm Limba română este patria mea. Studii, comunicări documente, Chişinău, 1996.

[78] V. Stati, Dicţionar moldovenesc-român, apărut deja în două ediţii, la Chişinău. „Deosebirea esenţială, principală şi definitorie din atare contexte, inclusiv a limbii moldoveneşti din ramura lingvistică romanică de răsărit, recunoaşte autorul, este că ele au lingvonime (glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică  a dat naştere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească, vlahă, valahă (românească) [Se reînvie termenul folosit în mai sus menţionatul Curs de istorie…renunţînd la varianta orientală a cuvântului!], dalmată (dispărută)“.

[79] P.P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Chişinău, 1993.

[80]  După DIGI 24HD, 11.11.2017.

[81] v. Gheorghe C. Moldoveanu, Limba moldovenească, o variantă strânsă în chingi a limbii române, în Idem, A fi naţional sau a nu fi, PIM, Iaşi, 2013.

[82] Vatra veche, 1/ 2018, p. 55.

[83] Victor Teleucă, Car frumos cu patru boi, Editura Universul, Chişinău, 2011, p. 28.

[84] Ancuţa Nandiş-Cudla, Douăzeci de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 127. Atitudinea ruşilor faţă de bucovineni era alta decît cea faţă de basarabeni; bucovinenii s-au scris, basarabenii au fost scrişi, erau consideraţi supuşi ai ruşilor.

Despre autor:

Personalitate plurivalentă, de excepție, profesorul Gheorghe C. Moldoveanu s-a născut la 1 octombrie 1937, în județul Vrancea. A decedat la data de 21 ianuarie 2020.

A urmat școala gimnazială în comuna natală, liceul în Focșani, iar în anul 1962 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” Iași, specializarea Limba şi literatura română, începându-şi imediat cariera didactică la Catedra de limba şi literatura română a Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic din Galaţi, unde a fost, pe rând, şef de cabinet, asistent şi lector universitar.

Profesorul Gheorghe Moldoveanu are nu numai o bogată activitate didactică, ci și o activitate științifică reprezentativă, concretizată în peste 150 de studii și articole și în 15 volume de autor, care acoperă o problematică extrem de vastă din domeniul lingvisticii românești: limba română contemporană, toponimia și onomastica, istoria limbii române, dar și din sfera mai largă a culturii române. Acestea s-au bucurat de numeroase cronici, recenzii, citări, semn al interesului pe care l-au trezit în rândul colegilor de breaslă. Așadar, profesorul este deopotrivă om de știință, și, nu în ultimul rând, scriitor.

În noiembrie 1978 Gheorghe Moldoveanu a obţinut titlul de doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu teza Toponimia din bazinul Milcovului, judeţul Vrancea, sub coordonarea acad. I. Coteanu, teza fiind publicată ulterior sub titlul Nume de locuri din Valea Milcovului, Editura Neuron, Focşani, 1996. Bucovinei care l-a adoptat nu i-a rămas dator nici în plan științific, pentru că în anul 1998 a apărut volumul Limba română în Bucovina. Statutul socio-cultural şi politic, Editura A92, Iaşi, lucrare care a obținut Premiul Fundației Culturale a Bucovinei pe anul 1998. În 1999 a urmat un prim volum din Crîmpeie de limbă română, Editura Bucovina viitoare, Suceava, căruia i s-a adăugat în 2018, la Editura PIM din Iaşi, al doilea volum. Domeniului ortografiei i-a dedicat două lucrări, una în 2000, o privire istorică asupra ortografiei limbii române, la Editura Universităţii Suceava, urmată de Principii de scriere românească (în colaborare), la Editura PIM, Iaşi, în 2006. Istoria limbii române s-a bucurat de atenția Domniei Sale, interesul față de problemele extrem de ispititoare, dar și extrem de dificile ale acestui domeniu concretizându-se în două cărți: Istoria limbii române. Partea I. Latina, la Editura Universităţii Suceava, 2001 și Evoluţia limbii române. De la origini până în secolul al XV-lea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015 (în colaborare). Invitat să țină două conferințe la Academia Română, Domnia Sa a ales să vorbească tot despre Bucovina: Bucovina: onomastică şi istorie, publicată la Editura Academiei Române, în 2002, și Aron Pumnul – contribuţii la dezvoltarea limbii şi culturii româneşti din Bucovina, tipărită la Editura Academiei Române, în 2007. A urmat în 2013 volumul A fi național sau a nu fi, la Editura PIM, Iași, în 2013 și, în același an, la Editura Academiei Române, s-a tipărit Dicționarul limbajului poetic al lui Octavian Goga, un exercițiu de pasiune și de tenacitate, o lucrare de înaltă ținută științifică, ce i-a adus autorului și cel mai prestigios premiu care se acordă în cultura noastră, Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu al Academiei Române în anul 2015.

Pentru întreaga activitate didactică și științifică a fost distins cu numeroase premii și diplome: Profesor evidențiat; Medalia de Aur a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava; Diplomă de excelență a Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, Despărţământul „Mihail Kogălniceanu“ Iași; Diploma de Onoare „UNIREA 150”, Diploma de excelență și Medalia „150 de ani de existență a Colegiului Național Unirea” din Focșani; cetățean de onoare al comunei Câmpineanca; Premiul Academiei Române, în anul 2015.

Acad. Ioan Aurel Pop :”MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM ! SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI”. VIDEO

Textul conferinței pe care a susținut-o Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018:

 

ȚARA MOLDOVEI ȘI UNITATEA ROMÂNEASCĂ. SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI. MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM !

 

 

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință.

În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”.

Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala.

În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele.

Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă. Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești cele de demult.

Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre înveșnicire.

În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos.

Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale, aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine.

Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației occidentale, în urma anexării ei de către austrieci.

E rău să te stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat.

Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici moldoveni.

4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră.

Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține. Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc.

La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții.

Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre.

De când există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea” creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia).

Din moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice logică!

Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.

Și mai acută în acest sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim numai etnonimul consacrat de români.

Nu cred că asta este soluția. „Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră românească.

5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării. Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș.

Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș. Această presiune grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu voievodul Bogdan.

Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor Ungariei.

Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern. Pe vremea comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie.

Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același fond de civilizație românească.

Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor.

Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova.

Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”.

De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.

*

Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de România. Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu pas la formarea identității românești:

a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.

e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor.

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.

g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.

Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”.

Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult:

„În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.

Și adaugă, lămuritor:

„Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români” .

Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.

Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări.

Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost.

Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici? Toți acești mari români au fost moldoveni!

Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință?

Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova?

Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu.

Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc.

Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească.

Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român.

Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum.

Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni.

De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată.

Este acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români.

Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu?

Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire.

Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal.

După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă simt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !

 

Acad. Ioan Aurel Pop – http://basarabialiterara.com.md/?p=31542

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/05/ziua-de-5-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/o-istorie-a-zilei-de-5-mai-video-3/