Dezvăluiri: Datoria istorică a românilor față de țigani

Dorin Cioaba, autointitulatul rege al romilor (foto) a anunțat înaintea Conferinței Romilor Europeni, că Biserica Ortodoxa Româna va fi dată în judecata într-un proces internațional, prin care sa i se ceară recunoașterea implicării sale în anii de robie a romilor și scuze publice față de această etnie, pentru perioada în care aceasta ar fi ținut în robie comunitatea de romi.

Acesta a precizat faptul că mai marii Bisericii nu si-au cerut niciodata scuze public ”trauma istorică”suferită de țigani, relatează publicațiile Turnul Sfatului și https://stirimoldova24.ro.

Într-un comunicat transmis la câteva ore dupa anunțul lui Dorin Cioabă, Vasile Bănescu, purtatorul de cuvânt al Patriarhiei Române a trasmis poziția Bisericii cu privire la intenția lui Cioabă.

”În toata perioada robiei în Țările Române romii nomazi erau liberi sa colinde țara si sa-si practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujba fixa, adica o activitate statornică, erau obligați sa stea în aceeasi localitate. Desi etnia romă avea cel mai mare numar de robi, în epocă existau robi si din alte etnii si chiar robi români.

Vânzarea sau rascumpararea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridica a vremii, deoarece robii români suportau aceleasi pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privinta aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxa Româna a sprijinit minoritatea roma în diferite moduri, asa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi”, se arată în comunicat.

Discuția despre sclavia medievală a țiganilor este atât de politizată încât se ajunge la articole aberante, precum cel de aici.

În esență, ignorând istoria, se spune că problemele actuale ale țiganilor se datorează celor aproape cinci secole de robie în țările române.

Cu un minim de cunoștințe istorice se poate ridica întrebarea: de ce țiganii din Transilvania – care nu au fost supuși regimului de sclavie – se găsesc în aceeași situație cu țiganii foști sclavi din Țara Românească și Moldova? Până la urmă o ipoteză trebuie să fie valabilă pentru toate situațiile, altminteri trebuie amendată.

M-a uimit în articolul indicat mai sus definiția pentru ”trauma istorică”, care include ”modificări genetice/ epigenetice” – o linie destul de periculoasă, câtă vreme susține că situațiile istorice de durată lungă pot duce la modificări genetice. Chestia asta ar trebui să fie valabilă în toate situațiile și atunci nu facem decât să ne întoarcem la discuția ”Übermensch/ Untermensch” – ceea ce nu cred că își dorește cu adevărat cineva.

”Majoritarii” sunt taxați pentru că resping ”trauma istorică” drept cauză a situației actuale a țiganilor și avem și o sumă de recomandări. Pe de o parte reparațiile în prezent pentru faptele petrecute cu sute de ani în urmă, pe de alta asumarea vinei pentru aceleași fapte din vechime. Oricum, pentru mine rămâne întrebarea: dacă au fost afectați până la nivel genetic de sutele de ani de robie, mai pot fi ”reparați” țiganii?

Robia țiganilor a fost un fenomen istoric ce nu poate fi negat. Însă el trebuie văzut din perspectivă istorică. De exemplu ar trebui comparată legislația românească privind robia țiganilor de la mijlocul secolului al XVII lea (pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu) cu legislațiile destinate sclavilor din Franța și Marea Britanie (Code noir din 1685 sau Codul sclaviei din Barbados din 1661). Robia țiganilor din țările române nu poate fi nici pe departe comparată cu regimul sclaviei din Lumea Nouă.

În același timp se poate ridica o altă chestiune: regimul iobăgiei în care s-au găsit sute de ani majoritatea românilor. De la cine ar trebui solicitate compensații în acest caz?

Istoric român: Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române. În urmă cu sute de ani, în statele germane se organizau vânători de țigani…

ActiveNews.ro: Istoricul George Damian afirmă că regimul juridic al țiganilor în Țările Române nu coincide cu „propaganda aboliționistă” pe acest subiect.

Într-un articol publicat pe siteul Historice.ro, George Damian arată că țiganii au ajuns în Țările Române cu statutul de rob deja bine conturat, iar românii nu au făcut decât să constate o stare de fapt existentă deja în Imperiul Bizantin și în Europa.

„Țiganii erau deja robi, ocupau o nișă specifică la periferia societății și aveau parte de o imagine negativă încă din secolul al XII-lea. Disoluția Imperiului Bizantin a împins grupuri de țigani spre periferia imperiului, în zone neafectate de destructurarea provocată de otomani”, scrie Damian.

Mai mult, istoricul arată că regimul robilor era bine definit în legislația românească a vremii, abuzurile fiind pedepsite conform codului juridic existent la vremea respectivă. Cu alte cuvinte, nimeni, nici stăpânul unui rob, nu avea voie să ucidă țigani, să despartă o familie de romi sau să abuzeze de o femeie, fără consecințe juridice.

„Pentru justificarea titlului trebuie să mai spun câteva lucruri de încheiere. Țările Române s-au constituit într-un rezervor genetic pentru țigani. Aici au avut parte de un regim juridic stabil pe o durată lungă – de fapt singurul loc din Europa unde au primit un regim juridic propriu și li s-a permis încadrarea socială într-o formă care le-a lăsat libertatea de a-și conserva identitatea.

În Imperiul Otoman țiganii au trecut în masă la Islam și au fost asimilați extrem de rapid. În Europa Occidentală au început să pătrundă după anul 1400 sub legenda că ar fi pelerini penitenți din Egipt – ceea ce le-a dat numele de ”egipteni” cu variantele derivate. După o scurtă perioadă de simpatie, țiganii nomazi din Europa au fost supuși unui adevărat regim de exterminare în secolele XVI-XVIII. Pur și simplu țiganii au fost scoi în afara legii, în statele germane se organizau vânători de țigani, când pur și simplu cetele de nomazi erau masacrate. Dacă Țările Române ar fi fost încadrate mai strict într-unul din Imperiile medievale învecinate (Otoman sau Habsburgic) țiganii ar fi dispărut pur și simplu ca etnie. (Nu mai lungesc povestea cu legislația habsburgică privitoare la țigani care avea ca scop asimilarea lor rapidă).

Regimul robiei din Țările Române a menținut de-a lungul a sute de ani o populație compactă de țigani care au beneficiat de o protecție legală – spre deosebire de toate celelalte spații juridice învecinate unde țiganii au dispărut”, a conchis istoricul George Damian.

Publicitate

IMPERIUL ROMAN ŞI CEL BIZANTIN S-AU NUMIT ROMANIA

 

 

 

 

Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.”
Clifton R. Fox

 

Pentru cei care nu cunosc bizantinologie, ideea că „Imperiul Bizantin”este o denumire născocită în secolul al XVI-lea este nouă, dar pentru cei care au cercetat izvoarele… aceasta este  de fapt o informaţie comună scrie  https://mihaiandreialdea.org/ romania-romania-imperiul-roman 

Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 şi 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraş nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”.

Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă.

Doar că nu ni se oferă de niciun specialist, niciodată, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman… sau  Ῥωμανία!

Adică „Romania”! Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.

Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puţin cunoscute în România.

Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile tradiții  catolice şi protestante.

Cu toate acestea, deşi refuză să amintească termenii Romania şi Ῥωμανία pentru ceea ce numeşte „Imperiul Bizantin”, aceasta consemnează şi că:

„Însuşi numele de Bizantin ilustrează prejudecăţile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puţin înaintea de începutul Erei Creştine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său.

Mândri de moştenirea Creştină şi Romană, convinşi că împărăţia lor pământească aminteşte îndeaproape modelul ceresc veşnic, se numeau pe ei înşişi Romaioi, sau Romani.” (aici)

Fidelă unei tradiţii apusene de negare a continuităţii Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al ţării.

Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar şi mulţi alţii, sunt mai corecţi. În faţa izvoarelor istorice, clare în această privinţă, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută.

Discuţiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptăţirea sau nu a locuitorilor şi conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime.

Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialişti. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privinţă.

Michel Kaplan notează:

„Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întreurpere a continuităţii: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor.

 Revendicarea romanităţii, însoţită de vocaţia sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, p. 15)

Louis Brehier spune:

„Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)

Alţi istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalităţii, deşi recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea şi legătura cu Romania veche.
Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică.
În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„.
Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii.

Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduşi de Constantin cel Mare să sfinţească zidurile oraşului aflat în construcţie, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume.

Iar ţara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων (Împărăţia Romanilor).

Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:

„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanţul încă de la început, este continuatoarea, nu moştenitoarea, Romei cezarilor.

Întreaga tradiţie şi ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăţia romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetăţenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi).

Chiar şi străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împăraţii lor, imperatores Romanorum [împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)

Profesorul Emanoil Băbuş consemnează:

„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei însuşi romei, iar ţara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul. Istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7)

Profesorul Clifton R. Fox notează(textul integral aici) :

„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut şi nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se ştiau ca Romani, nimic mai mult şi absolut nimic mai puţin. Prin mutarea capitalei împărăteşti de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identiatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Oraşul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetăţean roman, oriunde ar fi trăit el.

Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetăţenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetăţenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite părţi ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetăţeni romani pe toţi oamenii liberi din Imperiu, îndreptăţiţi a se numi Romani, nu doar supuşi ai Romanilor.

În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] şi mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”

Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândeşte din secolul al III-lea d.Chr.
Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.

Închei această scurtă prezentare de referinţe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului (sursa este wikipedia în limba engleză, aici):

„Imperiul Bizantin, de asemenea numit şi Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supravieţuit fărâmiţării şi prăbuşirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. şi a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453.

În marea parte a existenţei sale, imperiul a fost cea mai puternică forţă economică, culturală şi militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” şi „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creaţi după căderea acestei ţări; cetăţenii continuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania (Ῥωμανία) şi la ei înşişi ca „Romani”.”

 

 

 

 

Merită amintite, la sfârşit, următoarele:

 

• Ducele Menumorut declara el însuşi că ţine de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmaţie a interesat prea puţin istoriografia românească, deşi are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie şi în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înţeles mai complex. Ducii dintre Tisa şi Carpaţi atestaţi de sursele germane şi ungureşti în secolele IX-XI nu ţin de Apus, fiind, în fapt, în duşmănie cu acesta. Şi ţin, după cum o recunosc ei înşişi, de Constantinopole. Este o prezenţă a Romanieila nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esenţială pentru istoria noastră, a Românilor.

• Termenul de Romania este folosit şi de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar şi teritoriile europene dinspre Marea Neagră şi Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania(inclusiv pe hărţi antice) chiar în timpul Imperiului Otoman. 

• În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbuşirea întregiiRomanii, pe atunci o confederaţie de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în faţa Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, şi Principatul de Doros (Theodoros-Mangop). 

• Dar Muntenia şi Moldova, cu toate uluitoarele furtuni şi uragane ale istoriei, rămân. Şi se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părţile de est şi nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia şi Bucovina – , Transilvania, Crişana, Maramureşul, Banatul şi Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părţi din Maramureş, Banat şi Crişana intră în România, iar Transnistria şi Timocul rămân în afară. În 1944 alte părţi din România sunt pierdute, dar ţara supravieţuieşte. Până astăzi.

Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuităţii numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. şi până în prezent, sub forma România.

O LECȚIE de ISTORIE pentru toți neisprăviții care își scuipă rădăcinile

 

 

 

 

 

 

 

 

LECȚIE se ISTORIE pentru MANKURȚII de la CHIȘINĂU ȘI NU NUMAI: De unde vine numele de ROMANIA. Cine a folosit pentru prima dată această denumire în izvoarele literare apusene și bizantine (secolele IV-XV)

 

Rezumat: Studiul nostru are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor istorice ale conceptului de Romania.

Termenul de Romania apare pentru prima oară la scriitorii latini din secolul al IV-lea.

El desemnează ansamblul format din Imperiul Roman și civilizația sa prin opoziție cu teritoriul ocupat de barbari (Barbaricum). În ultimul sfert al secolului al IV-lea unitatea politică a Imperiului Roman (Romania) este dublată de o unitate de credință a acestui Imperiu, devenit în mod oficial creștin.

Limitele Bisericii creștine se confundă cu cele ale Imperiului însuși. Acest unitarism între Biserică și Imperiu este indicat în textele latine prin același termen de Romania, care dobândește astfel și o conotație religioasă.

Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă desemnează prin termenul de Romania Imperiul roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol. Titulatura oficială a statului bizantin (Basileia ton Rhomaion) și numele locuitorilor Noii Rome (rhomaioi) reflectă ideea continuității între Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol) precum și conștiința bizantinilor că ei sunt urmașii romanilor.

După 1080, apusenii desemnează Imperiul bizantin prin termenul de Romania în conformitate cu tradiția bizantină. Începând din 1204, Romania va desemna Imperiul latin de Constantinopol. De-a lungul timpului conceptul de Romania și derivații săi au căpătat conotații politice, etnice și religioase.

Termenul de Romania este utilizat în toate limbile romanice pentru a desemna spațiul în care acestea sunt vorbite începând din Antichitatea târzie. De-a lungul timpului, acest concept a cunoscut diverse definiții istorice, lingvistice și culturale. Cercetarea noastră are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor conceptului de Romania în izvoarele literare apusene și bizantine, începând din secolul al IV-lea și până la cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), moment care marchează prăbușirea Imperiului Bizantin.
1. Originea conceptului de Romania
Cuvântul Romania a fost utilizat pentru prima oară de către scriitorii păgâni și
creștini din secolele IV-V; la aceștia, Romania semnifica exclusiv teritoriul Imperiului

roman și autoritatea politică romană, desemnate până atunci prin două expresii diferite orbis romana și respectiv imperium romanum (Zeiller 1929, 194). Potrivit scriitorului latin Orosius, Romania ar fi la origine un termen de factură populară1; această părere a fost unanim acceptată și de către cercetătorii moderni (Zeiller 1929, 194).

2. Sensurile termenului Romania la scriitorii latini și greci din secolele IV-V.
Înainte de a pătrunde în limba latină literară, cuvântul Romania fusese utilizat o lungă perioadă de timp în latina vulgară. În intervalul de timp care precedase pătrunderea cuvântului Romania în latina scrisă, acesta intrase și în limba greacă, fiind folosit de către Sfântul Atanasie cel Mare în 358, de Epifanie de Salamina în 365 și de către Sfântul Nil la începutul secolului al V-lea (Zeiller 1929, 194). Însă cele mai vechi utilizări ale termenului Romania sunt documentate în textele latine.

Prima parte a cronicii latine – Consularia Constantinopolitana – redactată la Roma în jurul anului 330, ne furnizează cea mai veche atestare documentară a termenului Romania2. Același termen apare în biografia lui Ulfila (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae)3 redactată în 383 de către episcopul Auxentius din Durostorum4. O altă atestare documentară a termenului Romania ne este furnizată de către a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395, la Constantinopol5.

Același termen este folosit de către Orosius în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/4186.
În continuare vom prezenta sensurile termenului Romania în textele grecești din secolele IV-V. În lucrarea sa, Historia arianorum ad monachos redactată prin 358, Sfântul Atanasie cel Mare numește orașul Roma metropola Romaniei (ἡ τῆς ῾Ρωμανίας μητροπόλις)7.

În cunoscutul său tratat Împotriva ereziilor, compus în 365, Epifanie din Salamina menționează de cel puțin două ori termenul Romania; vorbind despre răspândirea rapidă a ereziei lui Arius, Epifanie scrie că „arianismul a câștigat aproape toată Romania” („ὃ κατείληφε πᾶσαν τὴν ῾Ρωμανίαν σχεδὸν, μάλιστα τῆς ἀνατολῆς τὰ μέρη”)8. Într-un alt fragment în care se referă la țările răsăritene, Epifanie precizează că Marea Roșie oferă un bun

________________________________________________________________________

1 Orosius, Historiae adversum paganos VII, 43, 5, p. 128 : „… essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod
Romania fuisset” („Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară”).
2 Theodor Mommsen (ed.), Chronica minora I, p. 228, apud, Zeiller 1929, 196, nota 1: « ad annum 261: Hostes multi irruerunt in Romania ; ad annum 295 : Carporum gens universa in Romania se tradidit ».
3 FHDR II, 112-113: „Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo
Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus. (…) Degens cum suo populo in solo Romanies”.
4 Auxentius din Durostorum a fost discipolul episcopului got arian Ulfila care l-a crescut încă din fragedă copilărie.
În 383, el a redactat biografia fostului său dascăl (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae). Auxentius era originar din teritoriile de la nordul Dunării de Jos, locuite de populația romanizată. În 348-349, el s-a refugiat împreună cu Ulfila la sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman, datorită prigoanei declanșate împotriva goților creștini. Către 380, Auxentius a ajuns episcop arian de Durostorum, (Preda 1994, 144).
5 Theodor Mommsen (ed.) Chronica minora, (Monum. Germ. Auct. Antiq.), IX, pp. 242-244: „ad annum 376: His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussionne Augusti
Valentis; ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.; ad annum 386: His consulibus victi atque expugnati et in Romania captivi adducti gens Geothyngiorum a nostris Theodosio et Arcadio” apud Zeiller 1929, 196 et notele 6, 7 și 8.
6 Orosius, Historiae adversum paganos, III, 20, 11, p. 174: „Sed, dicat quisquam: «isti hostes Romaniae sunt»”; vezi și Orosius, Historiae adversum paganos, VII, 43, 5, p. 128.
7 Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, 35 in PG XXV, col. 733 C.
8 Epiphanius, Adversus haereses, II, 2, 69 in PG XLII, col. 204 B.

__________________________________________________________________

acces spre teritoriul Romaniei („ὅρμοι γὰρ τῆς ’Ερυθρᾶς θαλάσσης διάφοροι, ἐπὶ τὰ στόμια τῆς ῾Ρωμανίας διακεκριμένοι”)9. La începutul secolului al V-lea, Sfântul Nil menționează cuvântul Romania într-o scrisoare pe care i-o adresase retorului Apollodor; acesta scrie:
„Εἰρήκας διά τοῦτο πολλάκις πλήθη βαρβάρων ἐμβάλλειν τῇ ῾Ρωμανίᾳ, διότι μὴ βούλονται πάντες μήτε μὴν προθυμοῦνται θεραπεύειν θυσίαις τοὺς θεοὺς τῶν ῾Ελλήνων”10.
La primii doi scriitori greci menționați mai sus (Atanasie cel Mare și Epifanie din Salamina), termenul Romania desemnează teritoriul Imperiului roman, fiind echivalent cu expresia latină orbis romanus (Zeiller 1929, 195).
În comparație cu textele grecești, cele latine înregistrează noi sensuri ale termenului de Romania. În prima parte a cronicii Consularia Constantinopolitana se citește: „Hostes multi irruerunt in Romania” („Mulți dușmani s-au năpustit asupra Romaniei”); în dreptul anului 295, cronica consemnează: „Carporum gens universa in Romania se tradidit” („Întregul neam al carpilor s-a așezat în Romania”) (Zeiller, 1929, 196).
Referindu-se la emigrația goților nord-dunăreni creștini în frunte cu episcopul Ulfila în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman (348), Auxentius consemnează:
„Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus” („Prea sfântul și fericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulțime de credincioși din ținutul barbar pe pământul romanilor, a fost primit cu cinste de împăratul Constanțiu, de fericită pomenire până acum”); câteva rânduri mai jos, Auxentius adaugă că, după stabilirea sa pe teritoriul Imperiului („in solo Romaniae”), Ulfila a propovăduit încă treizeci și trei de ani dreapta credință („Degens cum suo populo in solo Romaniae absque illis septem annis triginta et tribus annis veritatem praedicavit…”) (FHDR II, 112-113).
Termenul Romania este menționat de mai multe ori în cea de-a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395. În dreptul anului 334, cronica consemnează: „His consulibus Sarmatae servi universa gens dominos suos in Romaniam expulerunt” („În anul când aceștia erau consuli, întregul neam al sarmaților «supuși» i-au alungat pe «stăpânii» lor pe pământul romanilor11 [n.n. in Romaniam]”)12 (Zeiller, 1929, 196).
Consularia Constantinopolitana consemnează migrația hunilor din anul 376:

„His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum (sic!) [Hunnorum] et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussione Augusti Valentis” („În anul când aceștia erau consuli, goții au fost învinși și alungați de către neamul hunilor și au fost primiți pe pământul romanilor [n.n. in Romania] din mila și porunca împăratului Valens”) (Zeiller, 1929, 196);

_______________________________________________________________________

9 Ibidem, II, 2, 66, in PG XLII, 11, col. 29 D.
10 S. Nilus Abbas, Epistolae I, 75 (Apollodoro rhetori) in PG 79, col. 116 A.
11 În acest fragment se face aluzie la revolta așa-numiților sarmați limigantes (supușii) împotriva sarmaților argaragantes (stăpânii). Este posibil ca argaragantes să reprezinte ramura sarmaților roxolani. Sub presiunea goților, aceștia au pătruns în Moldova și Muntenia la sfârșitul secolului al II-lea și în prima jumătate a secolului al III-lea. De aici, o parte a roxolanilor s-a deplasat spre câmpia Tisei și în zona Banatului, unde, încă din anul 50, se stabiliseră deja triburilor sarmaților iazigi. Aceștia din urmă sunt denumiți și limigantes datorită instalării lor pe limes, la frontiera Imperiului roman. Cele două neamuri sarmate au conviețuit împreună, însă cu timpul, roxolanii și-au impus autoritatea asupra iazigilor (Ammianus Marcellinus, Istorie romană, XVII, 12, 1-20, pp. 163-166; Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.). În 334, sarmații iazigi (limigantes) s-au răsculat împotriva roxolanilor (argaragantes) care au fost nevoiți să părăsească zona Banatului, o parte dintre aceștia refugiindu-se în Imperiu (Tudor 1982, 695-696).
12 Cf. Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.: „Sarmatae Limigantes dominos suos, qui nunc Argaragantes vocantur, facta manu, in Romanum solum expulerunt”.

_____________________________________________________________________

sub presiunea hunilor, triburile goților au fost silite să-și părăsească teritoriile din nordul Mării Negre și de la miazănoapte de gurile Dunării și să treacă la sud de fluviu, în provinciile răsăritene ale Imperiului (Romania) Cu acordul împăratului Valens, goții s-au așezat pe teritoriul roman în calitate de foederati (Ammianus Marcellinus, Istorie romană XXXI, 4, 1-12, pp. 565-567).
Consularia Constantinopolitana menționează în dreptul anului 382 colonizarea vizigoților pe teritoriul roman: „ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.” („în anul 382: În acest an, întregul neam al goților împreună cu regele lor s-a așezat pe pământul romanilor [n. n. in Romaniam], în 5 octombrie”).

Potrivit tratatului de pace încheiat de către împăratul Teodosie cel Mare cu vizigoții, aceștia din urmă erau colonizați în Moesia Secunda; ei dispuneau de autonomie deplină, având obligația, în calitate de foederati, să apere frontiera dunăreană de atacurile declanșate de la nordul fluviului (Brezeanu 2007, 44; Morrisson 2004, 13-14; 320-321).
Orosius utilizează de două ori cuvântul Romania în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/418. El afirmă că barbarii sunt dușmanii Romaniei („hostes Romaniae”)13.

În alt fragment, Orosius ne relatează ceea ce aflase de la un apropiat al regelui vizigot Athaulf (410-415); acesta din urmă „aspirase înainte de toate, odată șters numele de roman, să facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („…se inprimis ardenter inhiasse, ut, oblitterato Romano nomine, Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”)14 și, adaugă Athaulf, „Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară” („essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod Romania fuisset”)15. De asemenea, visul regelui vizigot era „să devină ceea ce fusese odinioară Octavianus Augustus” („… fieret nunc Athaulfus quod quondam Caesar Augustus”)16, adică conducătorul unui Imperiu universal.
O altă mențiune a termenului Romania apare în lucrarea Vita Augustini a lui Possidius unde se vorbește despre „cei care distrug Romania” („Romaniae eversores”)17.

Possidius face aici aluzie la vandalii care invadaseră Africa de Nord.
În textele latine prezentate mai sus, Romania apare doar în contextul menționării barbarilor și în opoziție cu aceștia. În Consularia Constantinopolitana, cuvântul Romania este menționat fie în legătură cu o invazie a barbarilor, fie cu o stabilire pașnică a acestora pe teritoriul roman.

În biografia episcopului got Ulfila redactată de către Auxentius este foarte bine evidențiată opoziția între ținutul barbar (de varvarico pulsus) – pe care sunt obligați să-l părăsească goții creștini persecutați în frunte cu Ulfila – și pământul romanilor (solo Romaniae) unde emigranții se așează și găsesc protecție și pace (Zeiller 1929, 197).
Textele lui Possidius și Orosius sunt puțin mai expresive. În timp ce Possidius face aluzie la năvălitorii barbari care au distrus pământul Romaniei, Orosius pune în opoziție cele două lumi rivale și inamice, Gothia și Romania. Orosius evocă ambițiile nemăsurate ale regelui Athaulf care urmărea să substituie o lume cu cealaltă; dorința regelui vandal era „să

___________________________________________________________________

13 Orosius, Historiae adversum paganos III, 20, 11, p. 174.
14 Ibidem, VII, 43, 5, p. 128.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Possidius, Vita Sancti Augustini XXX, (1919), p. 118. r. 14-15: „Eique rescriptis insinuasse quid magis ab illis
Romaniae eversoribus esset metuendum”.

__________________________________________________________________

facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”) (Zeiller 1929, 197).
Așadar, la Auxentius din Durostorum și la Orosius, cuvântul Romania are două semnificații; pe de o parte, termenul în discuție desemnează teritoriul Imperiului roman; pe de altă parte, Romania capătă o nouă conotație, desemnând autoritatea supremă a Romei și civilizația sa superioară în opoziție cu lumea barbară necivilizată și sălbatică (Barbaricum).

Această ultimă semnificație a cuvântului Romania – foarte bine definită mai ales în textul lui Orosius – constituie un indiciu al existenței unui sentiment patriotic roman pus în practică prin efortul colectiv de a apăra valorile „naționale” și religioase care au adus măreție Romei în fața amenințării barbarilor. (Zeiller 1929, 197; Meslin 1964, 5).
Prin termenul de Romania, Orosius înțelege unitatea dintre Biserică și stat a cărei fundamentare teoretică a fost trasată de către Eusebiu de Cezareea încă din secolul al IV-lea18.

Chiar și după cucerirea și devastarea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, Orosius recunoștea explicit siguranța și protecția pe care Imperiul le oferea creștinilor. El afirmă:
„Oriunde merg în Imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit: « sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, aceeași credință, același sânge mă protejează, sunt pretutindeni acasă »”19.
Ba chiar, potrivit planului divin, Orosius preconizează integrarea în Romania a barbarilor deveniți creștini20. Convertirea la creștinism a fost aproape întotdeauna concepută și înțeleasă ca o cale de acces a barbarilor la romanizare.

Cu alte cuvinte, adoptarea creștinismului de către barbarii din Apus a coincis cu romanizarea acestora și implicit cu intrarea lor în sfera de influență a Imperiului. În 396, Fritigil, regina marcomanilor, dorește să se convertească la creștinism; în acest sens, ea se adresează episcopului Ambrozie de Mediolanum care îi trimite un rezumat al doctrinei creștine.

Totodată, Ambrozie o sfătuiește pe Fritigil să-l convingă pe soțul ei să îmbrățișeze pacea romană prin convertirea la dreapta credință 21; în realitate, convertirea reginei avea drept consecință intrarea poporului său în sfera de influență a Romei (Meslin 1964, 5). În scrisoarea adresată lui Victrix de Rouen în 398, episcopul Paulin de Nola îl felicită pe confratele său pentru activitatea misionară desfășurată la triburile barbare ale morinilor și nervilor, așezate în imediata vecinătate a graniței Imperiului roman. Prin încreștinarea barbarilor, episcopul Victrix a reușit să transforme ținutul pustiu și sălbatic locuit de către aceștia într-o regiune civilizată, plină de orașe, cetăți și mănăstiri; pretutindeni erau celebrate binefacerile păcii romane22. Așadar,

________________________________________________________________________

18 Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, puterea Imperiului roman se întemeiază pe unitatea indisolubilă dintre Biserică și stat a cărei realizare constituie unicul scop al întregii istorii omenești. Imperiul constituie proiecția terestră a împărăției cerești și el nu poate fi decât unic și universal. Astfel, cele două regate, „cel ceresc” și cel pământesc se confundă și limitele Bisericii creștine coincid cu cele ale Imperiului. De acum înainte, orice neajuns pricinuit Bisericii apărea în mod inevitabil ca o trădare față de Imperiu. Împăratul roman nu mai putea să se îngrijească de Imperiu, fără să se preocupe de buna rânduială în Biserică și de unitatea acesteia, Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare II, 55, pp. 113-114.
19 Orosius, Historiae adversum paganos, V, 1, 14.
20 Ibidem, VII, 41, 7-9.
21 Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii, 36 în PL XIV, col. 42: „Ad quam ille epistolam fecit praeclaram in modum catechismi in qua etiam admonuit ut suaderet viro Romanis pacem servare: qua accepta epistola, mulier suasit viro, ut cum populo suo se romanis traderet”.
22 Paulinus Nolanus, Epistola XVIII, în PL LXI, col. 239: „Ubi quondam deserta silvarum ac littorum pariter intuta
advenae barbari aut latrones incolae frequentabant, nunc venerabiles et angelici sanctorum chori urbes oppida,
insulas, silvas, ecclesiis et monasteriis plebe numerosis, pace consonis celebrant”.

_____________________________________________________________________

episcopul Victrix de Rouen a reușit să sedentarizeze triburile morinilor și nervilor și să-i integreze în lumea romană prin convertirea lor la creștinism (Meslin 1964, 6). În 403, același Paulin de Nola îl felicită pe prietenul său Niceta, episcop de Remesiana în Dacia, pentru apostolatul său printre bessii din jurul orașului Naissus. Episcopul de Remesiana a reușit să-i convertească pe acești barbari la creștinism și să le aducă pacea romană23; astfel, ei au învățat „să cânte, cu inimă romană, pe Hristos și să trăiască puri în pacea blândă”24. Cu alte cuvinte, Niceta a reușit să-i integreze pe barbari în Romania. Imperiul este structura prin care creștinismul este adus neamurilor barbare. Textele prezentate mai sus ilustrează ideea că extinderea creștinătății coincide cu extinderea Imperiului; cu alte cuvinte definiția romanității și a Romaniei corespund cu cea a creștinătății. Așadar, Romania constituie o structură a creștinătății, în afara căreia credincioșii creștini nu pot să trăiască.
3. De la Romania latină la Romania bizantină
În răsărit, termenul Romania apare pentru prima oară în cronica lui Ioannes Malalas (490-578)25 (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805). Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă vor desemna prin termenul Romania teritoriul Imperiului roman de Răsărit și, mai târziu pe cel al Bizanțului cu capitala la Constantinopol.

Către sfârșitul secolului al VI-lea, un cetățean din Sirmium asediat de către avari gravează cu stângăcie pe o țiglă o rugăminte disperată: Κ(ύριε) Βοήτι τῆς πόλεος κὲ ῥύξον τὸν Ἄβαριν κὲ πύλαξον τὴν Ῥωμανίαν κὲ τὸν γράψαντα ἀμήν („Doamne Hristoase, vino în ajutorul orașului, alungă-i pe avari și apără Romania și pe cel care scrie! Amin”) (Dagron 1984, 19, n. 88). Hristos este chemat în ajutor pentru salvarea Romaniei și alungarea invadatorilor avari.
În secolul al VII-lea, Romania desemnează Imperiul bizantin creștin în opoziție cu Persia și Islamul. Teofan Mărturisitorul folosește termenul Romania în lucrarea sa Chronographia redactată la începutul secolului al IX-lea. Vorbind despre luptele purtate cu perșii în Asia Mică de către împăratul Heraclie (610-641), Teofan relatează: „Sarbaros, strategul perșilor, și-a luat armata și a venit în Cilicia pentru ca, mergând împotriva Romaniei, să îl întoarcă pe împărat [din drum]”26. Într-un alt fragment, Teofan menționează o serie de expediții militare întreprinse de către arabi împotriva Romaniei după 662: „În acest an, arabii au întreprins o expediție militară împotriva Romaniei…”27.

_____________________________________________________________________

23 Paulinus Nolanus, Carmen XVII. Ad Nicetam redeuntem in Daciam, în PL LXI, col. 487, vv. 205-208: „Nam simul terris animisque duri, / Et sua Bessi nive duriores, / Nunc oves facti duce te gregantur / Pacis in aulam” („Căci totodată bessii cei duri prin țarini / Și prin suflete mai năprasnici ca viforul, / Acum oi păstorite de tine, se adună / În lăcașul păcii”); vv. 212- 216: „Nunc magis dives pretio laboris / Bessus exsultat: quod humi manuque / Ante quaerebat, modo mente coelo / Colligit aurum” („Acum mai bogat prin prețul trudei sale, / Bessul exultă: aurul pe care înainte / Îl căuta în pământ cu mâna, îl culege / Din ceruri cu mintea”); vv. 218-220: „Invii montes prius, et cruenti, / Nunc tegunt versos monachis latrones / Pacis alumnos” („Munți neumblați înainte și sălbatici / Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi”).
24 Ibidem, col. 488-489, vv. 261-264: „Orbis in muta regione per te / Barbari discunt resonare Christum / Corde Romano, placidamque casti / Vivere pacem” („Prin tine într-un ținut tăcut al lumii, / Barbarii învață să cânte, / cu
inimă / Romană, pe Hristos și să trăiască puri / În pacea blândă”).
25 Ioannes Malalas este autorul celei mai vechi cronici bizantine – Cronographia – scrisă în greaca populară.
26 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 12.33.13.13.3, p. 303 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6113, p. 469, r. 3-5:
„ ὁ δὲ Σάρβαρος, ὁ τῶν Περσῶν στρατηγὸς λαβὼν τὴν ἑαυτοῦ δύναμιν ἦλθεν ἐν Κιλικίᾳ ὅπως εἰς Ῥωμανίαν
ἐξελθὼν τοῦτον περιτρέψῃ”.
27 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 21.7.10., p. 338 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6154, p. 532: „Τούτῳ τῷ ἔτει ἐπεστράτευσαν οἱ Ἄραβες κατὰ Ῥωμανίας…”; vezi și Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 23.9.12, p. 338; 24.10.1., p. 339; 25.11.2., p. 339; 26.12.3., p. 339.

____________________________________________________________________

Lucrarea Doctrina Jacobi nuper baptizati (Învățătura lui Iacob noul botezat), scrisă către anul 640 de către un creștin anonim din Palestina (Dagron, Déroche, 2010, 247; Dagron, Riché, Vauchez 1993, 74), vorbește, printre altele, despre destinul Romaniei. Este important să menționăm că Doctrina Jacobi se încadrează în genul literar al polemicii antiiudaice, care cunoaște o nouă etapă de înflorire în secolele VII-VIII (Dagron, Déroche, 2010, 230). Iacob, personajul principal al lucrării, este un iudeu convertit cu forța la creștinism ca urmare a punerii în aplicare la Cartagina a decretului lui Heraclie de convertire a iudeilor din Imperiu (31 mai 632)28. De aceea, el se erijează într-un dușman declarat al creștinilor și al Romaniei. Politica de convertire forțată la creștinism a evreilor a contribuit la sporirea urii acestora față de bizantini; deopotrivă, ea i-a determinat pe iudei să susțină și să faciliteze expansiunea arabilor.

Autorul anonim al Învățăturii lui Iacob descrie bucuria evreilor din Cartagina la aflarea veștii înfrângerii suferite de către guvernatorul Palestinei, Sergius în lupta cu arabii din apropiere de Cezareea Palestinei (633)29. Această victorie a deschis cucerirea Palestinei de către arabi. Evreii îi percep pe arabi ca pe eliberatorii lor de sub jugul bizantin (Dagron, Déroche, 2010, 264-265).
Pentru autorul anonim al Învățăturii lui Iacob, înfrângerea bizantinilor este un semn de netăgăduit al sfârșitului istoriei; ea vestește începutul declinului Romaniei și a doua venire a lui Hristos (parousia). Iacob evocă puterea Romaniei de odinioară care a fost umilită în cele din urmă de arabi: „Căci teritoriul romanilor se întinde până astăzi de la ocean, și anume din Scoția, Bretania, Spania, Francia, Italia, Grecia și Tracia ‹…› până la Antiohia, Siria, Persia și întregul Orient, Egipt, Africa și interiorul Africii și încă se văd aici statuile de marmură și de bronz ale împăraților. Căci toate neamurile au fost supuse de către romani prin porunca lui Dumnezeu.

Însă acum vedem Romania umilită”30. Această enumerare a ținuturilor supuse Imperiului roman este cea tradițională, cu excepția Persiei care n-a făcut niciodată parte propriu-zis din Imperiu; însă se pare că autorul se referă la teritoriile care aparținuseră Persiei și care fuseseră reintegrate în Imperiul bizantin în urma victoriilor lui Heraclius asupra perșilor.
În Doctrina Jacobi, Romania capătă o conotație inedită; ea este numele celei de-a
„patra fiare” din viziunea proorocului Daniel (7-8): „Chiar dacă ea [n.a. Romania] a slăbit puțin, nădăjduim să se ridice din nou atâta timp cât se ține în picioare a patra fiară, adică Romania”31. Decăderea Romaniei anunță sfârșitul veacurilor și venirea succesivă a lui Antihrist și a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3, 6-7).

_____________________________________________________________________

28 Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martorul politicii antiiudaice promovată de către împăratul Heraclius. În 31 mai 632 – pe când se afla la Cartagina – Maxim a asistat la botezul forțat al iudeilor decretat de către Heraclius. Într-o scrisoare adresată egumenului Ioan de Cizic, Maxim ne relatează acest grav eveniment care l-a indignat profund (Devreesse 1937, 34-35).
29 Teofan, Cronografia, (anii lumii 6124), p. 327.
30 Doctrina Jacobi nuper baptizati III, 10, p. 169: „ἀπὸ γὰρ τοῦ ὠκεανοῦ τουτέστι τῆς Σκοτίας καὶ Βρεττανίας καὶ
Σπανίας καὶ Φραγγίας καὶ Ἰταλίας καὶ Ἑλλάδος καὶ Θρᾴκης ‹…› καὶ ἕως Ἀντιοχείας καὶ Συρίας καὶ Περσίδος καὶ πάσης ἀνατολῆς ‹…› καὶ Αἰγύπτου καὶ Ἀφρικῆς καὶ ἄνωθεν Ἀφρικῆς ‹…› τὰ ὅρια τῶν Ῥωμαίων ἕως σήμερον καὶ αἱ στῆλαι τῶν βασιλέων αὐτῶν διὰ χαλκῶν καὶ μαρμάρων φαίνονται. Πάντα γὰρ τὰ ἔθνη ὑπετάγησαν τοῖς Ῥωμαίοις κελεύσει Θεοῦ• σήμερον δὲ θεωροῦμεν τὴν Ῥωμανίαν ταπεινωθεῖσαν”.
31 Ibidem, III, 8, p. 167: „Καὶ ἐὰν ἠλαττώθη μικρόν, ἐλπίζομεν ὅτι πάλιν ἀνίσταται• ὅτι δεῖ πρῶτον ἐλθεῖν τόν Χριστόν ἕως στήκει τὸ τέταρτον θηρίον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία”; ibidem, III, 12, p. 171: „… τὸ τέταρτον βασίλειον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία…”.

_______________________________________________________________________

Sensul de Imperiu universal, atributul fundamental al Bizanțului s-a estompat în apus, odată cu formarea exarhatului Ravennei; teritoriul acestuia a fost denumit Romagna, toponim derivat din Romania. Toponimul Romagna urcă în secolul al VI-lea, epocă în care peninsula italică era împărțită între regatul longobard și exarhatul Ravennei (care făcea parte din teritoriul Bizanțului).

Exarhatul Ravennei a fost creat de împăratul Mauriciu, având capitala la Ravenna. Datorită reducerii progresive a teritoriului controlat de către exarhatul Ravennei, termenul de Romania a ajuns să coincidă cu o zonă geografică bine determinată a peninsulei italice rămasă sub controlul Imperiului roman de răsărit care îngloba mai ales regiunea Romagnei actuale.

Așadar, în opoziție cu teritoriul peninsulei italice ocupat de către longobarzi denumit Longobardia și apoi Lombardia, exarhatul Ravennei era numit Romandiola și apoi Romagna, nume care s-a păstrat pentru teritoriul din jurul capitalei Ravenna.
Occidentalii și, în special italienii numesc statul bizantin Romania. Același termen a fost folosit începând din 1204 pentru a desemna Imperiul latin de Constantinopol.

Începând din timpul dinastiei Comnenilor, termenul Romania va desemna statul bizantin în documentele oficiale emise de cancelaria bizantină (Page 2008, 51-52; Brezeanu 2007, 420; Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).

Arabii și mai târziu turcii numeau Bizanțul prin termenul Rum care trimite la ideea originii romane a bizantinilor. Bizanțul este Rum de unde numele sultanatului de Rum creat de către selgiucizi în Asia Mică bizantină în secolul XI, în timp ce otomanii denumesc Rumelia teritoriul Balcanilor, fost teritoriu bizantin. De asemenea, Romania apare în titulatura regelui sârb Stefan Uros IV Dusan (1331-1355) care se autointitula împărat și autokrator al Serbiei și Romaniei.

Prin această titulatură, regele sârb nu urmărea altceva decât legitimarea propriei sale puteri regale. Astfel el se erija în continuatorul împăraților bizantini și a statului bizantin (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).
Termenul de Romania este la bază un termen cu aplicare geografică. El are cel mai lung istoric fiind cu regularitate întrebuințat pentru a denumi statul roman guvernat de la Constantinopol de la începuturile sale. Totodată, prin conceptul de Romania este desemnată atât o entitate geografică, cât și una politică și religioasă.

______________________________________________________________________

Bibliografie

Izvoare

Ammianus Marcellinus, Istorie romană, studiu introductiv, traducere, note și indice Prof. David
Popescu, București: Editura Științifică și Enciclopedică [f.a.].
Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, XXV, Paris, 1857.
Doctrina Jacobi nuper baptizati, édition et traduction par V. Déroche, in Gilbert Dagron, Vincent Déroche (coord.), Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance, Paris, 2010, pp. 47-229.
Epiphanius Constantiensis, Adversus haereses, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca.
Patrologiae cursus completus, series graeca, XLII, Paris, 1858.
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, în „Scrieri, Partea a doua”, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 14, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991.

FHDR II, Fontes Historiae Dacoromanae (Izvoarele istoriei României), vol. II, publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil, C. Popescu, București: Editura Academiei, 1970.
Hieronymus, Chronicon (Chronique. Continuation de la «Chronique» d᾽Eusèbe, années 326-378), texte latin de l᾽édition de R. Helm, traduction française inédite, notes et commentaires par Benoît Jeanjean et Bertrand Lançon, (collection « Histoire »), Rennes: Presses Universitaires de Rennes, 2004.
Nilus Abbas, Epistolarum libri quatuor, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, LXXIX, Paris, 1865.
Orosius, Historiae adversum paganos – Histoires contre les Païens, texte établi et traduit par Marie- Pierre Arnaud-Lindet, Paris: Les Belles Lettres, 1990-1991.
Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina.
Patrologiae cursus completus, series latina, XIV, Paris, 1882.
Paulinus Nolanus, Epistolae, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina. Patrologiae cursus completus, series latina, LXI, Paris, 1861.
Possidius, Vita Sancti Augustini, edited with revised text, introduction, notes, and an english version by Herbert T. Weiskotten, Princeton University Press, Princeton, 1919.
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere din limba greacă, studiu introductiv și note de
Mihai Țipău, București: Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.
Theophanes, Chronographia, vol. I-II, ed. Ioannis Classenus, in Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae 43-44, Bonn, 1839.

Volume, studii și articole
Brezeanu, Stelian. 2007. Istoria Imperiului Bizantin, București: Editura Meronia.
Dagron, Gilbert. 1984. Les villes dans l᾽Illyricum protobyzantin, în Villes et peuplement dans l᾽Illyricum protobyzantin, Actes du colloque organisé par l᾽École française de Rome (Rome, 12-14 mai 1982), École française de Rome, Rome, pp. 1-19.
Dagron, Gilbert, Riché, Pierre, Vauchez, André (coord.). 1993. Évêques, moines et empereurs (610- 1054), in Jean-Marie Mayeur (coord.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, tome IV, Paris: Éds. Desclée.
Dagron, Gilbert, Déroche, Vincent (coord.). 2010. Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Paris: Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance.
Devreesse, Robert. 1937. La fin inédite d’une lettre de saint Maxime : une baptême forcé de Juifs et de Samaritains à Carthage, en 632, in „Revue des Sciences Religieuse”, 17/1, pp. 25-35.
Kazhdan, Alexander P., Talbot, Alice-Mary. 1991. The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III, New York, Oxford: Oxford University Press.
Meslin, Michel. 1964. Nationalisme, État et religions à la fin du IVe siècle, in „Archives des sciences
sociales des religions”, 18, pp. 3-20.
Meyendorff, Jean. 1993. Unité de l᾽Empire et divisions des Chrétiens, traduction de l᾽anglais par Françoise Lhoest, Paris: Les Éditions du Cerf.
Morrisson, Cecile. 2004. Le Monde Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Paris: Presses Universitaires de France.
Page, Gill. 2008. Being Byzantine. Greek Identity before the Ottomans, Cambridge University Press.
Preda, Constantin (coord. științific). 1994. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. I (A-C), București: Editura Enciclopedică.
Tudor, Dumitru (coord. științ.). 1982. Enciclopedia civilizației romane, București: Editura științifică și
enciclopedică.
Zeiller, Jacques. 1929. L᾽apparition du mot „Romania” chez les écrivains latins, in „Revue des études latines”, 1, pp. 194-198.

Sursa:  Basarabia literară md.

Remus Mihai FERARU
(Universitatea de Vest,
Timișoara)