O FILĂ DIN ISTORIA TRECUTULUI COMUNIST: ȚĂRANI SCHINGIUIȚI, DEPORTAȚI, ARUNCAȚI ÎN PUȘCĂRII SAU UCIȘI PENTRU CĂ S-AU OPUS COLECTIVIZĂRII

Gospodărie agricolă. Ţărani „fericiţi” şi liderii partidului unic, de la stânga la dreapta: Teohari Georgescu, Vasile Luca, dr. Petru Groza, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu. Foto: memorialsighet.ro.

Ţăranii români nu au renuţat uşor la pământuri, multe dintre ele dobândite de părinţii lor, în urma Marii Împroprietăriri promisă şi pusă în practică de Regele Ferdinand, de după Primul Război Mondial. Cei care s-au opus colectivizării au ajuns în închisori sau au fost omorâţi.

24 iulie 1949 este ziua în care au apărut primele cinci gospodării agricole colective, din cele 60 pregătite pentru a inaugura noua politică agricolă a României comuniste. Modelul după care au fost puse pe picioare gospodăriile agricole colective este colhozul sovietic.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, comuniştii au folosit ca strategie electorală, împroprietărirea a mai mult de 800 mii de familii, cu aproximativ un milion de hectare de teren arabil.

Însă minunea nu a ţinut mult: comuniştii au început să confişte toate pământurile arabile, păşunile şi pădurile. Abia împroprietăriţi, ţăranii s-au lăsat greu convinşi să cedeze terenurile, pentru munca în comun.

Autorităţile comuniste impuneau sistemul colectivist printr-o propagandă acerbă, prin care ţăranii harnici şi bogaţi erau numiţi peiorativ ”chiaburi”. Alte metode de descurajare a gospodăriilor individuale erau concurenţa neloială, penalităţile şi regimul de cote cedate statului sau amenzile. Măsurile luate împotriva celor care se opuneau colectizării au culminat şi cu suspendarea unor drepturi cetăţeneşti. De exemplu, copii chiaburilor nu aveau voie să urmeze şcoli superioare sau să vândă recolta la piaţă.

Sancţiunile au mers până la arestarea ţăranilor care opuneau rezistenţă sau internarea lor în spitale de psihiatrie. La mijlocul anului 1951, în închisorile din România, dar şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră erau deţinuţi conform datelor oficiale 80 de mii de ţărani. Istoricii spun astăzi că numărul lor a fost mult mai mare, fără a mai adăuga cele o sută de mii de persoane, dislocate din Banat (şvabi şi sârbi) în Bărăgan, numai pentru a le lua pământurile.

Mai mult, răscoalele au fost înăbușite în sânge. Sute de ţărani au plătit cu viaţa insistenţa de a rămâne proprietari pe pământul lor, fie moştenit, fie obţinut în urma reformelor agrare.

Activiştii Partidului Comunist, însărcinaţi cu colectivizarea le spuneau că ”de moarte şi colhoz oricum nu scăpă nimeni”.

La 10 februarie 1945, preşedintele Frontului Plugarilor şi viitor prim ministru al primului guvern comunist dr. Petru Groza se adresa ţăranilor lipsiţi de pământ pentru a obţine cu forţa ceea ce li se cuvine. De unde ? Din pământurile altora. Cu mai mult de o lună până la publicarea legii reformei agrare.

Între 1945 şi 1949, noul guvern inspirat profund şi sfătuit temeinic de ocupantul sovietic, parcurge primii paşi pe calea colectivizării agriculturii. Acest experiment social cum îl numeşte unul dintre invitaţii noştri, cunoaşte trei perioade , nu neapărat distincte, ci alternante, precum, biciul şi zăhărelul.

Prima perioadă, 1949 – 1951 este şi cea mai violentă , plină de privaţiuni economice, fiscale, administrative şi penale pentru ţăranii care refuzau să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective (GAC), metamorfozate mai târziu în IAS (întreprinderi agricole de stat) Rolul moşierului şi al latifundiilor sale a fost preluat de stat, iar ţăranul obligat iniţial să le lucreze cu propriul inventar agricol, supus regimului cotelor de produse, devenea mai tâziu, el însuşi dependent de stat şi de proprietatea comună.

A doua perioadă 1951 -1959, mai îndelungată, se evidenţiază prin noua atitudine a PMR faţă de chestiunea ţărănească. Miliţia şi Securitatea slăbesc zelul represiunii, intervenind activiştii de partid în completare numerică cu primari şi învăţători care încearcă să-i convingă pe ţărani de “bunele “ lor intenţii.

Unde împotrivirea căpăta caracter de revoltă şi cuprindea un contingent numeros de ţărani, intervenea Securitatea şi apoi, Justiţia cu soluţii de privare de libertate pentru ţăranii proeminenţi sau cu spirit vindicativ. Această etapă a doua a dat mult mai multe rezultate pozitive, încurajând conducerea statului să meargă până la capăt.

A treia perioadă, 1959 – 1962 este rezervată, citez: “lichidării rămăşiţelor chiabureşti de la sate”, adică distrugerea proprietăţii private şi înfeudarea pe viaţă, proletarizarea celui mai destoinic reprezentant al ţărănimii: chiaburul, o denumire toxică în epocă care-l definea pe ţăranul cu familie şi gospodărie stabilă, cu mijloace de lucru şi cu mai mult pământ decât îl putea lucra, însă foarte atent cu calitatea muncii sale.

Chiaburii reprezentau în opinia PMR coloana vertebrală a rezistenţei la colectivizare.

Câteva din metodele născocite de activiştii de partid pentru a obţine consimţământul la asociere în GAC, al ţăranilor: plata amenzii pentru lipsa de îngrijire a propriei curţi.

Sub chitanţă se afla o copie indigo , iar semnătura astfel obţinută trecea drept dovadă pentru înscrierea în gospodăria colectivă.

Obstrucţii la înscrierea copilului la şcoală, pretext pentru lucrări de cadastrare, măsurarea precisă a pământurilor şi confruntarea cu declaraţiile proprietarului.

În caz negativ, inginerii topografi trimiteau tabelul la Securitate şi urmau alte mijloace de convingere.

Interzicerea vânzării produselor ţăranului la oraş fără anume autorizaţie, etc.

Colectivizarea agriculturii a fost un proces social dus la capăt sub imperiul forţei împotriva ţăranului proprietar de pământ, o încercare de modernizare a statului român de după război, într-o partitură personalizată românească, fiind sortită eşecului în termenii în care s-a acţionat.

Un experiment social care a consumat averi, bunuri, a risipit vieţi omeneşti, a distrus destine şi a produs ineficienţă economică. În plus a distrus o clasă socială, din ţăranul aşezat la locul său, gospodar cu avut l-a transformat într-un ţăran proletarizat, fără rădăcini, cu o mentalitate ce poate fi recunoscută până în zilele noastre.

Surse:

 https://www.rfi.ro;

https://www.romania-actualitati.ro

9 decembrie 1933 – Guvernul liberal condus de I.G.DUCA a dizolvat GARDA DE FIER

Foto: Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de fier, în mijlocul membrilor mișcării.

În noaptea de 9-10 decembrie 1933, guvernul liberal condus de I.Gh.Duca a dizolvat printr-un decret Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acestuia la alegeri.

La momentul respectiv, în ciuda faptului că Garda de Fier era considerată de mulți o grupare extremistă, măsura guvernului a fost totuși criticată drept autoritară.
Publicistul Adrian Petreanu scrie în publicația https://www.buciumul.ro, că primul ministru Gheorghe Duca și-a motivat decizia  prin nevoia de a păstra ordinea socială și chiar existența statului.
Același argument fusese folosit de liberali în 1924, când Partidul Comunist a fost scos în afara legii prin Legea „Mârzescu”, fiind definit drept o organizație care punea în pericol chiar existența statului.

În acea noapte au fost arestaţi în întreaga ţară, conform datelor oficiale, peste 2000 de legionari (peste 10.000 conform surselor legionare), sediile acestui partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau.

Majoritatea legionarilor au fost ridicaţi fără forme legale de arestare și depuşi la Fortul 13 Jilava, iar publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate.

Deşi căutat asiduu de Poliţie, conducătorul partidului, Corneliu Codreanu nu a fost găsit. În urma unei consfătuiri a Consiliului Politic al Gărzii de Fier, la insistenţele tuturor membrilor acestuia, dar mai ales a filosofului Nae Ionescu, care avea informaţii din zone oficiale legate de intenţia asasinării liderului legionar, Corneliu Codreanu a acceptat să se ascundă, deşi iniţial refuzase acest lucru şi intenţiona să se predea.

Campania electorală, de altfel, fusese presărată de abuzuri şi violenţe fără precedent ale forţelor de ordine, îndreptate în special împotriva militanţilor Gărzii de Fier, dar şi împotriva reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc şi celui averescan.

Cinci membri ai Gărzii de Fier fuseseră ucişi în timpul acestor violenţe, printre aceștia aflându-se studentul Virgil Teodorescu, împuşcat în spate în timp ce lipea afişe electorale la Constanţa şi  cel al şoferului ieşean Constantin Niţă, care arunca pâine studenţilor legionari asediaţi de poliţie în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă.

Atunci când este analizat un eveniment istoric de o asemenea importanţă (să nu uităm că una din consecinţele sale a fost chiar asasinarea, la 29 decembrie, a primului ministru Duca), este necesară aprofundarea contextului social-politic şi a circumstanţelor care l-au făcut posibil. Altfel, Istoria riscă să devină un simplu instrument utilizat fără scrupule în scopul atingerii unor obiective politice deseori meschine.

Şi, ceea ce este mai grav, noi cei de astăzi suntem susceptibili de a repeta – desigur, în forme şi cadre actuale – erorile care au însângerat epoca respectivă.

Dizolvarea Gărzii de Fier fusese unul din angajamentele asumate de liderul liberal I Gh Duca, în cadrul vizitei efectuate la Paris, în iulie 1933. România semnase în februarie acelaşi an “Acordul de la Geneva”, cu Societatea Naţiunilor.

Aflat în imposibilitatea achitării datoriilor externe, guvernul de la Bucureşti solicitase amânarea unor plăţi, fapt acceptat de bancherii occidentali cu condiţia asumării, printr-un acord oficial, de către partea română, a unor obiective economice şi politice stabilite de partea creditoare, cum ar fi: achitarea salariilor proporţional cu încasările lunare, concedierea a 30% din numărul total al salariaţilor, vinderea redevenţelor petroliere ale statului, acceptarea cu titlu permanent, pe lângă Ministerul de Finanţe şi Guvern, a unor controlori străini, din partea  Societăţii Naţiunilor, creşterea preţurilor unor bunuri de larg consum etc..

De asemenea, statul român se angaja să ia toate măsurile economice, sociale şi politice în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi achitării datoriei externe.

Practic, creditorii îşi prezervau dreptul de a interveni în politicile interne ale statului împrumutat. 

Foto: Charles Rist, controlorul băncii franceze în România

Procedurile erau foarte asemănătoare celor practicate astăzi de FMI şi Banca Mondială în acordurile încheiate cu diversele state (asta pentru că tot vorbeam de repetarea, în forme noi, a unor fenomene petrecute în istoria mai mult sau mai puţin recentă).

Propunerile fuseseră redactate şi sistematizate de controlorul Charles Rist, bancher francez de naţionalitate evreiască, şi totodată important exponent al francmasoneriei franceze.

În octombrie 1933, are loc o vizită neoficială a controlorului Charles Rist în România.

Departe de capitală, la cula familiei Duca din Măldărăşti-Vâlcea, are loc o consfătuire la care participă liderul liberal, Charles Rist şi Richard Franasovici – exponent al masoneriei române.

Cu acest prilej s-a discutat aducerea la guvernare a Partidului Naţional Liberal. Rist va reclama ascensiunea fără precedent a popularităţii Gărzii de Fier, cerându-i să ia măsuri energice în acest sens. 

Trebuie luat în seamă faptul că în România se resimţeau de mai bine de patru ani efectele crizei economice mondiale şi că pe acest fond caracterizat prin nemulţumiri sociale acute, retorica justiţiară a mesajului electoral gardist cunoştea o aderenţă sporită.

Condiţia pusă de Rist a fost acceptată şi asumată de Duca, chiar dacă i se părea foarte periculos, după cum avea să declare personal mai multor apropiaţi care au mărturisit acest lucru.

Şi într-adevăr, la 7 noiembrie 1933, primul ministru ţărănist Alexandru Vaida Voievod a fost forţat de regele Carol al II-lea să abdice. I Gh Duca investit de rege cu formarea noului guvern şi va anunţa organizarea de alegeri parlamentare în decembrie.

Sunt mărturii cu privire la faptul că I Gh Duca a ezitat îndelung înainte de a trece, în sfârşit, la semnarea decretului de scoatere în afara legii a Gărzii de Fier. El fusese conştient de gravitatea unui asemenea act politic ce contravenea flagrant atât Constituţiei cât şi principiilor fundamentale ale dreptului.

 Se crea situaţia paradoxală în care autoritatea statală, cea care este datoare să apere Legea şi drepturile cetăţeneşti, suspenda legalitatea şi săvârşea, ea însăşi, abuzul şi fărădelegea. 

Duca era un om politic prea experimentat pentru a putea realiza consecinţele greu de prevăzut pe care o astfel de stare le putea genera. Pentru că, în momentul în care autorităţile suspendă legalitatea, desfiinţând practic Constituţia, dreptul încetează să mai domnească,  iar haosul şi violenţa pun stăpânire pe societate şi pe mintea fiecărui individ.

Legionari arestați de guvernul Duca, depuși la închisoarea Jilava. Decembrie 1933.

Hotărârea, luată cu mare greutate, a fost precipitată de presiunile exercitate de cercurile financiare occidentale, prin intermediul lui Nicolae Titulescu. Iar actul fatal s-a produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie, când premierul Duca a semnat decretul de dizolvare a Gărzii de Fier.

Documentele indică intenţia liderilor legionari de a calma spiritele în rândul propriilor adepţi şi de a ţine sub control eventuale reacţii violente în faţa acestui abuz nedemocratic şi anticonstituţional fără precedent în România de până atunci.

Probabil că şefii Gărzii de Fier se temeau de reacţii a căror amploare nu o puteau nici ei prevedea, aşa explicându-se intensitatea apelurilor la calm şi legalitate. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul emite în dimineaţa de 10 decembrie 1933, la orele 6,30, o circulară în numele lui Codreanu, în care spune:

„ Camarazi,

1. Veți aștepta cu calm și cu aceeași neînvinsă credință desfășurarea furtunii.

2. Nu vă veți îndoi niciodată că aceasta este calea marilor izbânzi.

3. Vă veți supune măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit.

4. Voturile voastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii), le veți împărți după cum urmează, ascultându-mă și de această dată fără șovăire.

5. Legionarii din Ardeal vor vota cu Iuliu Maniu;

6. Legionarii din Vechiul Regat și celelalte ținuturi vor vota cu Gheorghe Brătianu;

7. În județele în care candidează personal Mareșalul Averescu, îi veți da voturile și vă veți pune la dispoziția sa în orice provincie ar candida.

8. Veți lupta pentru acești trei oameni cu același dor cu care ați luptat pentru propria voastră mișcare. (…) Oamenii aceștia nu au credințele noastre, dar mai bine cu ei, decât cu cei ce s-ar părea că au credințele noastre, dar sunt lipsiți de caracter. Turcii n’au avut credința lui Ștefan cel Mare, dar acesta i-a preferat pe ei înaintea tuturor popoarelor creștine din vecinătate, tocmai pentru că acestora le lipsea caracterul. […]

Alegerile s-au ţinut fără participarea Gărzii de Fier, ai cărei militanţi se aflau în închisoare şi care au fost eliberaţi după scrutin şi după ce Partidul Naţional Liberal şi-a adjudecat victoria.

Eliminând al treilea partid ca pondere electorală, liberalii au putut asuma o victorie cu 51% din voturi.

Vasile Marin și Sterie Ciumetti, la Fortul 13 Jilava, în timpul arestului fără mandat din decembrie 1933.

Însă consecinţele nu au întârziat să apară.

Arestarea unui număr atât de mare de persoane fără mandat, fusese însoţită de frecvente excese ale Poliției, însoțite de bătăi, torturi, chiar şi răzbunări personale, dar şi erori precum arestarea de persoane fără nici o legătură cu legionarii.

Toate acestea generaseră o stare de tensiune şi resentimente puternice în rândul legionarilor.

Să nu uităm că existau inclusiv 5 morţi, iar excluderea din Parlament și din viața politică genera acumularea unor serioase frustrări.

Prin satele din sudul ţării circula o doină creată ad-hoc de un autor popular: „Ce stai Duca supărat, / Duca… / Ori n-ai oameni la votat, / Măi Duca… / Ba am oameni şi putere, / Că mă bat în rivolvere, / Duca…” (culeasă de la un fost deţinut politic, în anii 1990).

Asasinii lui Duca, la Jilava.

Iar frustrările nu se regăseau doar în mediile legionare. Ziarele din ianuarie-februarie 1933 relatează dezbaterile aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (condus de g-ral Averescu) denunţau violenţele comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale şi scrutinului.

Pe fondul acestei stări psihologice încărcate, trei dintre membrii fostei Gărzi de Fier – gălăţeanul Nicolae Constantinescu şi aromânii Doru Belimace şi Ion Caranica, vor lua iniţiativa „pedepsirii” premierului Duca.

Această intenţie venea din frustrarea larg răspândită, cauzată de faptul că vinovaţii pentru toate acele abuzuri, în frunte cu primul-ministru, nu erau traşi la răspundere pe cale legală în nici un fel.

Şi, fără o consultare şi un aviz al conducerii legionare, încă risipite, ei îl vor asasina pe primul ministru I.Gh. Duca, în seara de 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia.

Înființarea primelor Gospodării Agricole de Stat după model sovietic din România a fost însoțită de aruncarea în pușcării a zeci de mii de țărani

24 iulie 1949: Sunt inaugurate primele Gospodării Agricole de Stat după model sovietic. Zeci de mii de țărani au fost aruncați în închisori pentru că nu au vrut colectivizare

24 iulie 1949 este ziua în care au apărut primele cinci gospodării agricole colective, din cele 60 pregătite pentru a inaugura noua politică agricolă a României comuniste. Modelul după care au fost puse pe picioare gospodăriile agricole colective este colhozul sovietic, scrie  Alexandru Mihail în https://www.buciumul.ro.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii au folosit ca strategie electorală, împroprietărirea a mai mult de 800 mii de familii, cu aproximativ un milion de hectare de teren arabil. Însă minunea nu a ținut mult: comuniștii au început să confiște toate pământurile arabile, pășunile și pădurile. Abia împroprietăriți, țăranii s-au lăsat greu convinși să cedeze terenurile, pentru munca în comun.

Autoritățile comuniste impuneau sistemul colectivist printr-o propagandă acerbă, prin care țăranii harnici și bogați erau numiți peiorativ „chiaburi”. Alte metode de descurajare a gospodăriilor individuale erau concurența neloială, penalitățile și regimul de cote cedate statului sau amenzile. Măsurile luate împotriva celor care se opuneau colectivizării au culminat și cu suspendarea unor drepturi cetățenești. De exemplu, copii chiaburilor nu aveau voie să urmeze școli superioare sau să vândă recolta la piață.

Sancțiunile au mers până la arestarea țăranilor care opuneau rezistență sau internarea lor în spitale de psihiatrie. La mijlocul anului 1951, în închisorile din România, dar și la Canalul Dunăre-Marea Neagră erau deținuți 80 de mii de țărani.

Mai mult, răscoalele au fost înăbușite în sânge. Sute de țărani au plătit cu viața insistența de a rămâne proprietari pe pământul lor, fie moștenit, fie obținut în urma reformelor agrare. Activiștii Partidului Comunist, însărcinați cu colectivizarea le spuneau că „de moarte și colhoz oricum nu scapă nimeni”.

În județul Vrancea, reprimarea răscoalei din Vadu-Roșca a fost condusă personal de Nicolae Ceaușescu, pe atunci șef al Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate, având grad de general-locotenent, care a ordonat foc de mitralieră asupra țăranilor, ucigând 9 și rănind peste 50.

Colectivizarea s-a încheiat pe 23 aprilie 1962. „Rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora”, scrie Muzeulrezistentei.ro.

Intre 1 septembrie 1948 și 7 noiembrie 1949, Securitatea reținuse 23.597 de persoane, 10.152 de țărani (4.518 de mijlocași, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 și 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile țăranilor un număr de 34.738 de arestări.

Dintre aceștia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.

Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul țăranilor trimiși în pușcării , dintre care 30.000 ar fi fost judecați public.

Cele mai cunoscute astfel de reacții violente din partea țăranilor au fost cele din județele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea și Argeș (1960), Olt (1961), Dâmbovița (1962).

Colectivizarea țăranilor din România a învins, orașele au fost sufocate de oameni veniți în căutarea unei vieți mai bune, iar satul românesc a început să moară…