CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

9 decembrie 1933 – Guvernul liberal condus de I.G.DUCA a dizolvat GARDA DE FIER


Foto: Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de fier, în mijlocul membrilor mișcării
.

În noaptea de 9-10 decembrie 1933, guvernul liberal condus de I.Gh.Duca a dizolvat printr-un decret Partidul Garda de Fier, pentru a împiedica participarea acestuia la alegeri.

La momentul respectiv, în ciuda faptului că Garda de Fier era considerată de mulți o grupare extremistă, măsura guvernului a fost totuși criticată drept autoritară.
Publicistul Adrian Petreanu scrie în publicația https://www.buciumul.ro, că primul ministru Gheorghe Duca și-a motivat decizia  prin nevoia de a păstra ordinea socială și chiar existența statului.
Același argument fusese folosit de liberali în 1924, când Partidul Comunist a fost scos în afara legii prin Legea „Mârzescu”, fiind definit drept o organizație care punea în pericol chiar existența statului.

În acea noapte au fost arestaţi în întreaga ţară, conform datelor oficiale, peste 2000 de legionari (peste 10.000 conform surselor legionare), sediile acestui partidului naţionalist au fost sechestrate, arhivele confiscate, iar buletinele de vot care erau deja tipărite, date la topit, în locul lor tipărindu-se altele noi, în care listele Gărzii de Fier nu mai figurau.

Majoritatea legionarilor au fost ridicaţi fără forme legale de arestare și depuşi la Fortul 13 Jilava, iar publicaţiile Gărzii de Fier au fost suprimate.

Deşi căutat asiduu de Poliţie, conducătorul partidului, Corneliu Codreanu nu a fost găsit. În urma unei consfătuiri a Consiliului Politic al Gărzii de Fier, la insistenţele tuturor membrilor acestuia, dar mai ales a filosofului Nae Ionescu, care avea informaţii din zone oficiale legate de intenţia asasinării liderului legionar, Corneliu Codreanu a acceptat să se ascundă, deşi iniţial refuzase acest lucru şi intenţiona să se predea.

Campania electorală, de altfel, fusese presărată de abuzuri şi violenţe fără precedent ale forţelor de ordine, îndreptate în special împotriva militanţilor Gărzii de Fier, dar şi împotriva reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc şi celui averescan.

Cinci membri ai Gărzii de Fier fuseseră ucişi în timpul acestor violenţe, printre aceștia aflându-se studentul Virgil Teodorescu, împuşcat în spate în timp ce lipea afişe electorale la Constanţa şi  cel al şoferului ieşean Constantin Niţă, care arunca pâine studenţilor legionari asediaţi de poliţie în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă.

Atunci când este analizat un eveniment istoric de o asemenea importanţă (să nu uităm că una din consecinţele sale a fost chiar asasinarea, la 29 decembrie, a primului ministru Duca), este necesară aprofundarea contextului social-politic şi a circumstanţelor care l-au făcut posibil. Altfel, Istoria riscă să devină un simplu instrument utilizat fără scrupule în scopul atingerii unor obiective politice deseori meschine.

Şi, ceea ce este mai grav, noi cei de astăzi suntem susceptibili de a repeta – desigur, în forme şi cadre actuale – erorile care au însângerat epoca respectivă.

Dizolvarea Gărzii de Fier fusese unul din angajamentele asumate de liderul liberal I Gh Duca, în cadrul vizitei efectuate la Paris, în iulie 1933. România semnase în februarie acelaşi an “Acordul de la Geneva”, cu Societatea Naţiunilor.

Aflat în imposibilitatea achitării datoriilor externe, guvernul de la Bucureşti solicitase amânarea unor plăţi, fapt acceptat de bancherii occidentali cu condiţia asumării, printr-un acord oficial, de către partea română, a unor obiective economice şi politice stabilite de partea creditoare, cum ar fi: achitarea salariilor proporţional cu încasările lunare, concedierea a 30% din numărul total al salariaţilor, vinderea redevenţelor petroliere ale statului, acceptarea cu titlu permanent, pe lângă Ministerul de Finanţe şi Guvern, a unor controlori străini, din partea  Societăţii Naţiunilor, creşterea preţurilor unor bunuri de larg consum etc..

De asemenea, statul român se angaja să ia toate măsurile economice, sociale şi politice în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi achitării datoriei externe.

Practic, creditorii îşi prezervau dreptul de a interveni în politicile interne ale statului împrumutat. 

Foto: Charles Rist, controlorul băncii franceze în România

Procedurile erau foarte asemănătoare celor practicate astăzi de FMI şi Banca Mondială în acordurile încheiate cu diversele state (asta pentru că tot vorbeam de repetarea, în forme noi, a unor fenomene petrecute în istoria mai mult sau mai puţin recentă).

Propunerile fuseseră redactate şi sistematizate de controlorul Charles Rist, bancher francez de naţionalitate evreiască, şi totodată important exponent al francmasoneriei franceze.

În octombrie 1933, are loc o vizită neoficială a controlorului Charles Rist în România.

Departe de capitală, la cula familiei Duca din Măldărăşti-Vâlcea, are loc o consfătuire la care participă liderul liberal, Charles Rist şi Richard Franasovici – exponent al masoneriei române.

Cu acest prilej s-a discutat aducerea la guvernare a Partidului Naţional Liberal. Rist va reclama ascensiunea fără precedent a popularităţii Gărzii de Fier, cerându-i să ia măsuri energice în acest sens. 

Trebuie luat în seamă faptul că în România se resimţeau de mai bine de patru ani efectele crizei economice mondiale şi că pe acest fond caracterizat prin nemulţumiri sociale acute, retorica justiţiară a mesajului electoral gardist cunoştea o aderenţă sporită.

Condiţia pusă de Rist a fost acceptată şi asumată de Duca, chiar dacă i se părea foarte periculos, după cum avea să declare personal mai multor apropiaţi care au mărturisit acest lucru.

Şi într-adevăr, la 7 noiembrie 1933, primul ministru ţărănist Alexandru Vaida Voievod a fost forţat de regele Carol al II-lea să abdice. I Gh Duca investit de rege cu formarea noului guvern şi va anunţa organizarea de alegeri parlamentare în decembrie.

Sunt mărturii cu privire la faptul că I Gh Duca a ezitat îndelung înainte de a trece, în sfârşit, la semnarea decretului de scoatere în afara legii a Gărzii de Fier. El fusese conştient de gravitatea unui asemenea act politic ce contravenea flagrant atât Constituţiei cât şi principiilor fundamentale ale dreptului.

 Se crea situaţia paradoxală în care autoritatea statală, cea care este datoare să apere Legea şi drepturile cetăţeneşti, suspenda legalitatea şi săvârşea, ea însăşi, abuzul şi fărădelegea. 

Duca era un om politic prea experimentat pentru a putea realiza consecinţele greu de prevăzut pe care o astfel de stare le putea genera. Pentru că, în momentul în care autorităţile suspendă legalitatea, desfiinţând practic Constituţia, dreptul încetează să mai domnească,  iar haosul şi violenţa pun stăpânire pe societate şi pe mintea fiecărui individ.

Legionari arestați de guvernul Duca, depuși la închisoarea Jilava. Decembrie 1933.

Hotărârea, luată cu mare greutate, a fost precipitată de presiunile exercitate de cercurile financiare occidentale, prin intermediul lui Nicolae Titulescu. Iar actul fatal s-a produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie, când premierul Duca a semnat decretul de dizolvare a Gărzii de Fier.

Documentele indică intenţia liderilor legionari de a calma spiritele în rândul propriilor adepţi şi de a ţine sub control eventuale reacţii violente în faţa acestui abuz nedemocratic şi anticonstituţional fără precedent în România de până atunci.

Probabil că şefii Gărzii de Fier se temeau de reacţii a căror amploare nu o puteau nici ei prevedea, aşa explicându-se intensitatea apelurilor la calm şi legalitate. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul emite în dimineaţa de 10 decembrie 1933, la orele 6,30, o circulară în numele lui Codreanu, în care spune:

„ Camarazi,

1. Veți aștepta cu calm și cu aceeași neînvinsă credință desfășurarea furtunii.

2. Nu vă veți îndoi niciodată că aceasta este calea marilor izbânzi.

3. Vă veți supune măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit.

4. Voturile voastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii), le veți împărți după cum urmează, ascultându-mă și de această dată fără șovăire.

5. Legionarii din Ardeal vor vota cu Iuliu Maniu;

6. Legionarii din Vechiul Regat și celelalte ținuturi vor vota cu Gheorghe Brătianu;

7. În județele în care candidează personal Mareșalul Averescu, îi veți da voturile și vă veți pune la dispoziția sa în orice provincie ar candida.

8. Veți lupta pentru acești trei oameni cu același dor cu care ați luptat pentru propria voastră mișcare. (…) Oamenii aceștia nu au credințele noastre, dar mai bine cu ei, decât cu cei ce s-ar părea că au credințele noastre, dar sunt lipsiți de caracter. Turcii n’au avut credința lui Ștefan cel Mare, dar acesta i-a preferat pe ei înaintea tuturor popoarelor creștine din vecinătate, tocmai pentru că acestora le lipsea caracterul. […]

Alegerile s-au ţinut fără participarea Gărzii de Fier, ai cărei militanţi se aflau în închisoare şi care au fost eliberaţi după scrutin şi după ce Partidul Naţional Liberal şi-a adjudecat victoria.

Eliminând al treilea partid ca pondere electorală, liberalii au putut asuma o victorie cu 51% din voturi.

Vasile Marin și Sterie Ciumetti, la Fortul 13 Jilava, în timpul arestului fără mandat din decembrie 1933.

Însă consecinţele nu au întârziat să apară.

Arestarea unui număr atât de mare de persoane fără mandat, fusese însoţită de frecvente excese ale Poliției, însoțite de bătăi, torturi, chiar şi răzbunări personale, dar şi erori precum arestarea de persoane fără nici o legătură cu legionarii.

Toate acestea generaseră o stare de tensiune şi resentimente puternice în rândul legionarilor.

Să nu uităm că existau inclusiv 5 morţi, iar excluderea din Parlament și din viața politică genera acumularea unor serioase frustrări.

Prin satele din sudul ţării circula o doină creată ad-hoc de un autor popular: „Ce stai Duca supărat, / Duca… / Ori n-ai oameni la votat, / Măi Duca… / Ba am oameni şi putere, / Că mă bat în rivolvere, / Duca…” (culeasă de la un fost deţinut politic, în anii 1990).

Asasinii lui Duca, la Jilava.

Iar frustrările nu se regăseau doar în mediile legionare. Ziarele din ianuarie-februarie 1933 relatează dezbaterile aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (condus de g-ral Averescu) denunţau violenţele comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale şi scrutinului.

Pe fondul acestei stări psihologice încărcate, trei dintre membrii fostei Gărzi de Fier – gălăţeanul Nicolae Constantinescu şi aromânii Doru Belimace şi Ion Caranica, vor lua iniţiativa „pedepsirii” premierului Duca.

Această intenţie venea din frustrarea larg răspândită, cauzată de faptul că vinovaţii pentru toate acele abuzuri, în frunte cu primul-ministru, nu erau traşi la răspundere pe cale legală în nici un fel.

Şi, fără o consultare şi un aviz al conducerii legionare, încă risipite, ei îl vor asasina pe primul ministru I.Gh. Duca, în seara de 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia.

Publicitate

09/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | 2 comentarii

Un raport german din 4 noiembrie 1940 în care se stabilea strategia de acţiune a Germaniei naziste pentru acapararea României

Textul de mai jos este un fragment dintr-un raport german din 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane în țara noastră.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.

Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. Actualitatea acestuia nu este dată de observațiile istorice (câteva judicioase, dar cele mai multe profund eronate) ci de viitorul colonial pe care ni-l pregătea, la momentul acela, Germania.

Raportul nazist vorbește despre România ca despre un „Spaţiul colonial”„care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare” care totuși era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova).

Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români, dar cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Cu toate acestea, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”(Miron Manega, în Certitudinea.ro.)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.

Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. 

Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa

4 noiembrie 1940

02/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Opt decenii de istorie mistificată în legătură cu asasinarea lui Iorga și Madgearu

Nicolae Iorga si Miscarea Legionara | LifePlus M.D.

Unul din subiectele favorite ale mass-mediei din preajma zilei de 27 noiembrie este, în fiecare an, rememorarea unui eveniment dramatic petrecut la acea dată în anul 1940. Este vorba de asasinarea a doi mari savanți români: Virgil Madgearu și Nicolae Iorga.

Nici anul acesta nu a făcut excepție, mai ales că zilele trecute s-au împlinit 80 de ani de la acea dublă crimă politică, scrie prof.  Florin Dobrescu  în https://www.buciumul.ro/2020/11/29/dupa-80-de-ani-cine-i-a-ucis-pe-iorga-si-madgearu/

După 80 de ani. Cine i-a ucis pe Iorga și Madgearu?

Cu toții am învățat la școală că Iorga și Madgearu au fost asasinați de o echipă de legionari, şi ne-au rămas în memorie filmele „istorice” realizate de Sergiu Nicolaescu la comanda partidului comunist. Și totuși, asupra tragicului eveniment planează tot mai multe controverse. Iar informațiile apărute după opt decenii aruncă în aer versiunea oficială asupra asasinatului.

După 1990, pe baza auspiciilor bizare ale comportamentului asasinilor, care deși legionarii erau la guvernare, au acționat fără avizul superiorilor și au încercat ulterior să fugă de autorități, a fost avansată supoziția că aceștia ar fi fost agenți sovietici infiltrați în Mișcarea legionară. Totuși, în vara lui 2017, jurnalistul Ionuț Țene făcea cunoscută versiunea lui Corneliu Coposu și a lui Iuliu Maniu, care considerau că la mijloc fusese mâna naziștilor. Tocmai văzuse lumina tiparului „Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu. E vorba de însemnările marelui om politic țărănist, păstrate peste 50 de ani în podul unui coteţ pentru porci dintr-o gospodărie dobrogeană aparținând unui apropiat al Seniorului, poreclit Vagonel.

Unul din episoadele tragice evocate în jurnalul interzis este chiar asasinarea profesorului Virgil Madgearu, care îndeplinea funcția de secretar general al PNŢ, fiind ideologul doctrinei ţărănist.

Dar să rememorăm mai întâi filmul arestării și răpirii profesorului Madgearu.

Spirala morții, la Închisoarea Jilava

Ziua de 27 noiembrie 1940 era mohorâtă și apăsătoare. În dimineața acelei zile, Virgil Madgearu primise vizita liderilor țărăniști Ion Mihalache și Iuliu Maniu. Aceștia îi aduseseră vestea evenimentelor petrecute în acea noapte. Șaizeci și patru de foști demnitari ai regimului de dictatură carlistă fuseseră executați sumar de o echipă a Poliției Legionare, în celulele subterane ale Fortului 13 Jilava.

Între cei 64 se aflau foști miniștri, cadre ale ministerului de Interne, jandarmi și polițiști. Cu toții fuseseră arestați în septembrie 1940, fiind vinovați de masacrarea, în perioada 1938-1940, a peste 500 de lideri ai Mișcării Legionare, în frunte cu Corneliu Codreanu. Acum roata se întorsese și regimul legionaro-antonescian îi reținuse, deschizând anchete. Ei erau încarcerați la Jilava și păziți de echipe mixte, ale Armatei și Poliției Legionare. Dar la sfârșitul lui noiembrie 1940, neînțelegerile dintre generalul Antonescu și legionari atinseseră cote maxime și puțin a lipsit ca evenimentele violente din ianuarie 1941 să fie devansate cu două luni. Preventiv, Antonescu dispusese ieșirea pe străzi a tancurilor Armatei, iar comunitatea legionară cunoscuse un maximum de nervozitate.

În acest context a venit decizia lui Antonescu de eliminare a Poliției Legionare din garda mixtă de la Jilava. Tribunalul București decisese mutarea unora din ei la alte închisori. Legionarii reproșau deja tergiversarea anchetelor, iar noua decizie stârnea bănuiala că gruparea din jurul lui Antonescu intenționează să-i facă scăpați pe cei 64 de demnitari.

Ca o sinistră coincidență, în aceeași noapte, la câteva zeci de metri de celulele acestora, în Valea Piersicilor, sute de legionari săpau la groapa comună în care fuseseră aruncați, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu și alți 13 comandanți legionari, uciși fără judecată. De sub o uriașă placă de beton, sub lumina stranie a reflectoarelor, ieșeau la iveală trupurile celor 14, aruncate unele peste altele și distruse cu acid sulfuric.

Ulterior, legionarii aveau să motiveze împușcarea celor 64 prin sentimentele de revoltă care i-ar fi cuprins în fața macabrei priveliști. Acum se știe însă că execuțiile fuseseră bine organizate și că echipa de legionari fusese coordonată de colonelul Zăvoianu, prefectul Poliției Capitalei. Antonescu fusese informat de Eugen Cristescu, șeful serviciului secret, dar a avut interesul ca evenimentul să se producă, dorind să scape asftel de o serie de dușmani personali și martori incomozi.

Ultimul drum al lui Virgil Madgearu

La ora 12, Madgearu primise vizita secretarului său, avocatul Virgil Lărgeanu, care îl găsise deprimat. Deși îi disprețuia pe cei închiși la Jilava pentru contribuția lor la dictatura carlistă, considera abominabil ceea ce s-a întâmplat. Nu știa că îl aștepta aceeași soartă.

Totuși, era îngrijorat, căci auzise de arestarea în aceeași dimineață a foștilor demnitari Argetoianu, Tătărescu și Gigurtu. Din fericire, la intervenția conducerii legionare aceștia aveau să fie salvați la timp. Lărgeanu l-a liniștit, reamintindu-i că el însuși fusese deținut de regimul lui Carol al II-lea și că, în 1937, participase la încheierea pactului de neagresiune dintre PNȚ și Mișcarea Legionară. Într-adevăr, spre deosebire de cei asasinați la Jilava, Madgearu nu avusese conflicte majore cu legionarii și nici nu participase la prigonirea lor. Putea fi, deci, liniștit.

În jurul orei 14, profesorul servea masa împreună cu soția sa, când bătăi puternice în ușă au tulburat liniștea casei. Erau șase indivizi, dintre care doi s-au prezentat, afirmând că sunt de la Poliția din Ploiești și că au misiunea de a-l duce pe profesor la Poliția București, unde urmează să i se ia o declarație. Sesizând ezitările lui Madgearu, trei dintre ei i-au dat “cuvântul de onoare de legionari” că în circa o oră se va întoarce acasă.

Savantul nu avea de unde să știe că automobilul alb cu numărul 6.211 B, în care acceptase să urce, nu aparținea Poliției, ci Institutului Național al Cooperației, unde cinci dintre asasini erau salariați. Și nici nu știa că pleacă pentru ultima oară de acasă.

În jurul orei 15:30, aflat în Pădurea Snagov, în punctul numit „Coada Lungă”, pădurarul Ilie Chirilă avea să vadă cum o mașină venind dinspre București a oprit. Cinci sau șase persoane au intrat în pădure, auzindu-se focuri de armă. Când s-au întors, au fost întrebați de pădurar de ce au tras cu arma. “Ne-am distrat și noi; am vânat niște ciori”, aveau să răspundă indivizii. Pădurarul își notă numărul mașinii, dar a fost observa și doi indivizi au coborât, îndreptându-se spre el. S-au întors speriați însă când un administrator al UCB apăru și îl strigă pe pădurar. Deplasându-se la locul unde trăseseră cei cinci, l-a găsit pe Madgearu, care horcăia, căzut cu fața în jos și plin de sânge.

Maniu crede că Madgearu a fost lichidat de nemți

Iată însă că Jurnalul Interzis al lui Corneliu Coposu aduce o informație care aruncă în aer tot ceea ce istoriografia oficială stabilise cu privire la asasinarea lui Madgearu și Iorga de către legionari. Este adevărat că Virgil Madgearu fusese un adversar al curentului naționalist din România interbelică. Anti-german virulent, marele economist se opunea expansiunii economice al Reichului şi mai ales proiectului Grossraumwirtschaft, de unire a Dunării cu Rinul pentru a scoate comercial Anglia de pe continent. În anii 1930, el fusese amenințat de profesorul A.C. Cuza, lider al antisemitei Ligi a Apărării Național- Creștine (LANC), pentru atacurile sale împotriva nazismului. De asemenea, Madgearu figurase pe o așa numită listă neagră făcută publică de legionari la cadrul Congresului Studențesc de la Târgul Mureș, din 1936. Pentru cei de azi, aceste atitudini pot șoca. Dar ele reprezentau o un fapt obișnuit în atmosfera politică românească din interbelic, caracterizată print spiritul balcanic și retorica violenței.

Corneliu Coposu descrie în jurnalul său întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu cu Virgil Madgaru şi reprezentanții ambasadei Marii Britanii la Bucureşti. În condițiile aderării României la Axa Berlin-Roma și intrării trupelor germane pe teritoriul țării noastre, Iuliu Maniu pusese la punct un plan politic. Sub pretextul participării la o conferință științifică în Bulgaria, Madgearu avea să iasă din țară și să ajungă apoi în Turcia neutră. Aici urma să constituie un guvern românesc în exil, care să se opună guvernării pro-germane a lui Antonescu.

Legaţia Germană la Bucureşti, care beneficia de informatori la toate nivelurile, a aflat de acest plan. Astfel a intrat pe fir Reichssicherheitshauptamt (Biroul Principal de Securitate al Reichului German, organizație subordonată SS), care – prin Gestapo – a luat măsuri pentru lichidarea savantului. Germanii au utilizat șase din numeroșii agenţi înfiltraţi în Mişcarea Legionară, evident, fără știrea conducerii acesteia.

Imadiat după ridicarea lui Madgearu, soția acestuia telefonase liderilor PNȚ. Maniu şi Coposu au fost înştiinţaţi primii. Aceștia s-au deplasat imediat la casa profesorului, de unde l-au sunat pe colonelul Zăvoianu, șeful Prefecturii Poliției Capitalei. A răspuns un adjunct al acestuia, confirmând că Poliția nu știa nimic. Coposu va alerga la colonelul Rioșeanu, secretar de stat în Ministerul de Interne, care va alerta Siguranţa, Poliţia şi Jandarmeria pentru prinderea răpitorilor. Rioşanu le va oferi lui Maniu şi Coposu două revolvere, pentru a se apăra de eventualii agresori. Apoi Maniu îl va trimite pe Coposu la preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a-l contacta pe Horia Sima. Acesta se va dovedi „surprins de cele ce-i comunică” reprezentantul PNȚ, afirmând că nu știe nimic de răpire. De altfel, și în memoriile sale, mai târziu, liderul legionar va nega că ar fi ştiut de punerea la cale a asasinatelor din noiembrie 1940. Cert este că, vădit panicat de această situație pe care nu o putea controla, Horia Sima acționează și dă ordin oamenilor săi să prindă pe răpitori.

Având o îndelungată experiență politică, liderul țărănist afirmă că reacția lui Horia Sima i s-a părut sinceră, nedisimulată. Practic, în jurnalul său, Corneliu Coposu îl absolvă pe Sima de orice implicare în asasinatele din 27-29 noiembrie 1940.

Curând, cu toții vor primi vestea găsirii trupului profesorului Madgearu în pădurea Snagov. Dar în curând, Horia Sima și întreaga conducere legionară vor intra din nou în panică, alergând întreaga noapte următoare pe Valea Prahovei, pentru a încerca să oprească asasinarea lui Nicolae Iorga, și el răpit între timp de aceiași asasini.

În discuțiile alelui Corneliu Coposu cu Iuliu Maniu, acesta își va exprima ferm convingerea că nu legionarii l-au omorât pe Madgearu, și implicit pe Iorga, ci Reichssicherheitshauptamt, la instigarea Legaţiei Germane şi a ministrului economiei germane Neubacher, care vedea în savantul român o piedică în calea expansiunii economice a Reichului în România. Naziștii au intrat în panică atunci când au aflat de planul evaziunii lui Madgearu în străinătate, cu misiunea formării unui guvern în exil, care ar fi complicat considerabil situația geopolitică în regiune.

Așadar, o operațiune secretă germană, desfășurată sub steag legionar românesc. Și opt decenii de istorie mistificată.

05/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: