CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ABSENȚA GEOPOLITICII ÎN PREOCUPĂRILE POLITICIENILOR DE LA BUCUREȘTI

Seișanu (1936), aria comunităților istorice românești (consângenii)

Geopolitica este politica cu conștiința geografiei

Geopolitica este politica practicată cu conștiința geografiei.Geopolitica este o știință a acțiunii vectorizării politice a unui spațiu, intern (propria țară) sau extern (interesele externe ale țării).  

Ea revine în sarcina elitelor care au rostul de activa (vectoriza) un spațiu, prin intermediul resurselor, în special a celor simbolice așa încât acesta să fie utilizat sau servit cum se cuvine.

În plan intern, mobilizarea  resurselor se face pentru a utiliza cât mai aproape de potențial un spațiu în beneficiul societății (al națiunii).

În termeni economici, o geopolitică eficientă înseamnă că societatea se află pe curba maximei posibilități productive: făcută cu grija de a fructifica cât mai mult potențialul fără a limita alte posibilități.

În plan extern, geopolitica are în vedere spațiul de proximitate, al vecinilor mai îndepărtați, al intereselor de peste mări, așa încât acesta să servească cât mai bine interesului național. Sunt situații în care România trebuie să servească, nu numai să se servească.

Este cazul comunităților istorice, care constituie un halou extraordinar, aproape unic în Europa, România fiind înconjurată de o mare de consângeni, de câteva milioane de persoane, de a căror evoluție s-a dezinteresat cu succes în ultimii 30 de ani, fără a socoti comunismul.

Geopolitica interesului național întemeiată pe consângeni a fost formulată la noi de Golopenția:

„Națiunea nu se confundă cu unitatea net conturată, cuprinsă între granițele statului ei. Orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice. Are uneori grupuri însemnate de consângeni în statele vecine, dincolo de aceste granițe. Și are totdeauna mai mulți sau mai puțini cetățeni așezați, statornic sau pentru timp limitat, în «străinătate», care-și agonisesc acolo traiul.

Fiecare din aceste prelungiri sporește puterea și posibilitățile de afirmare în lume ale unei națiuni. […] Cetățenii care-și agonisesc traiul în străinătate înmulțesc posibilitățile de trai ale națiunii, câștigându-i spații suplimentare pe teritoriu străin. Sunt ca rădăcinile prin care unii pomi sug sevă din pământul altuia.” (Golopenția, p.528) 

    În absența acestui element cheie, geopolitica își pierde din legitimitate și se întemeiază tot mai mult pe dreptul forței.

România nu a practicat în relațiile cu vecinii dreptul forței decât ca răspuns la forță (invadarea URSS) pentru a rectifica o nedreptate (răpirea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a Basarabiei). 

    Desigur, ca orice alt lucru inventat de om, geopolitica poate fi și ea practicată ca o formă fără fond, sau poate fi exagerată. Până în 2007 România a practicat o geopolitică indirectă, politica externă a țării fiind tractată la discursul integrării euro-atlantice care a căpătat proporții aproape cvasimitologice, mai ales prin eticheta subiacentă, aceea de „a fi european”, „a fi cu Europa”. Aceasta a fost posibilă prin nivelul superficial al conținturilor acestei politici externe, foarte apropiată de formele fără fond.

Dovadă negocierile de aderare la UE și privatizările însoțitoare, net defavorabile României. Reversul integrării euro-atlantice a României a fost dezindustrializarea ei accelerată. Pe de altă parte, cine nu reușea să fie încadrat zona etichetelor pozitive ale „europenizării” și „integrării” devenea paria.

Prima victimă au fost, desigur, „naționalismul” și gândirea națională. Adică tocmai elementul de conștiință al aparatului geopoliticii naționale. Instituțiile s-au emasculat treptat de reflexele gândirii naționale, adică de tot ceea ce însemnează urmărirea interesului național. 

Dosarul intern al geopoliticii: capitalului și educația

    Bucureștiul a renunțat să facă geopolitică în perioada ocupației sovietice (1944-1956), a reluat ideea puțin în perioada Dej și ceva mai mult în perioada lui Ceaușescu (după 1968). În general, acestea au fost formule de căpătare a autonomiei față de lagărul sovietic și s-au bucurat de oarecare succes.

Prăbușirea comunismului ceușist la noi s-a datorat, din punctul nostru de vedere, atât formidabilelor eforturilor rusești de subminare a României dar mai ales eșecului politicilor interne de menținere a coeziunii sociale – regimul a consumat România constant, nereușind să plaseze țara pe curba maximei posibilități productive, dezvoltarea industrială însemnând pauperizare. 

    După 1990, Bucureștiul a început să practice o geopolitică a absenței factorului național, ceea ce este o contradicție în termeni. De fapt, nici nu a fost geopolitică propriu-zisă, pentru că Bucureștiul a renunțat la atributele lui de vectorizare pozitivă a geografiei interioare, Budapesta făcând ce dorește în Transilvania (DW, 17 iunie 2020), iar în plan extern practicând o politică exterioară tractată sau de mimetism al intereselor unor mari puteri, funcție de conjunctură. 

    Problema este că inacțiunea Bucureștiului a creat în flancul sudic al NATO un vid de putere și de inițiativă românească. Vorbim nu doar de spațiul național, ci și de zona legitimă de interes dintre Nistru și Tisa, Carpații Păduroși și Kavalla.

Budapesta, oricât de activă, nu are mijloacele (încă) de a se substitui Bucureștiului pe atâta spațiu.

Prima urmare a inacțiunii geopolitice a statului român a fost estropierea elementului identitar din aria de competență a instituțiilor românești. Două victime importante: capitalul românesc și educația. Faptul că nu faci mișcare lezează nu doar mușchii, care se lenevesc, ci și inimii care moare sufocată de colesterol (capitalul).

În timp mintea o ia razna și devii ipohondru (educația).  Instituțiile românești macină în gol probleme secundare făcând o uriașă risipă a banului public.

Numai ancorarea țării la fluxul regional de împrumuturi a ținut aparatul de stat pe picioare, în condițiile în care economia națională se stinge de la an, ponderea capitalului românesc în economie ajungând în 2017 la 45% (Hotnews, 22 martie 2019).

În ceea ce privește educația, ca urmare a dezangajării Ministerului Educației față de marea cultură (și, implicit, față de valorile naționale) România este pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește abilitatea tinerilor de a scrie, calcula și gândi în termenii științei realitatea.

 Interesant de observat parcursul Poloniei care, în 1999 se afla într-o poziție comparabilă cu aceea a României.

În 20 de ani Polonia a ajuns între primele patru state europene la capitolul educație! „Pe lângă numărul mare de analfabeți funcțional, avem [în 2015] foarte puțini elevi excepționali: doar 4%, în comparație cu 20% în Estonia, 16% în Polonia, 14% în Cehia.” (Școala 9, 21 mai 2019)

Urmări externe. Cazul Ucrainei. Dezastrul 

    Situația, succint: 

Românii, împărțiți între „români” și „moldoveni”

    Din 1924, URSS a inițiat politica de deznaționalizare a românilor de pe cuprinsul său, inventând temenul de „națiune moldovenească”. Kievul operează cu această logică sovietică în continuare. Conform statisticilor oficiale: 

– peste 258.600 identificați în statistici drept „moldoveni”, locuind majoritar în Basarabia de Sud și parțial în Bucovina de Nord

– peste 151.000 identificați în statistici drept români, locuind majoritar în Bucovina de Nord și Maramureșul istoric (Transcarpatia).

Eliminarea școlilor în limba română

    În 1944, în zona Cernăuți erau 144 școli românești (astăzi mai sunt 62),  în zona Odessa erau 62 (astăzi mai sunt două). În fiecare an Ucraina închide o serie de școli cu predare în limba română. În 1990, în Ucraina erau 126 de școli cu predare în limba română („moldovenească”). În prezent, acestea mai sunt în număr de 62.  Din 2017 Ucraina a modificat Legea Educației reducând și mai mult drepturile de instruire în limba maternă, urmând ca din 2023 școlile românești să se desființeze. 

Dizolvarea administrativă a concentrărilor etnice românești

  Din 2020 a fost demarată reforma administrativă a Ucrainei. Comunitățile românești din Nordul Bucovinei sunt cele mai afectate, acestea urmând să fie comasate în masa ucrainizată înconjurătoare. Din cele 11 raioane existente vor rămâne doar 3.

Ponderea acestora se va reduce la 10%, ceea ce le va anula dreptul de a avea reprezentant în Rada Superioară, în condițiile în care românii sunt cea mai numeroasă minoritate din Ucraina după ruși! (Radio Europa Liberă, 16 iulie 2020).

În felul acesta asimilarea lor se va desfășura cu și mai mare agresivitate. Trebuie precizat că România a făcut excepții economice importante permițând importuri din Ucraina fără să condiționeze scăderea taxelor vamale de interesele sale legitime în această țară, recte dreptul la identitate a consângenilor români!

Astfel,

    Spre deosebire de alte state, societatea la noi a fost cu succes izolată de problema identitară. Practic, România e cel mai progresist stat din Europa, din acest punct de vedere. Până și finlandezii, care sunt atât de corecți politic în cazul Simicală,  au reușit să țină problema în termenii LOR, cu agresivitate.

Calea aceasta a fost încununată în ultimii doi ani, când, în câteva luni, Bucureștiul și-a lichidat instituțiile care se ocupau de comunitățile istorice, pe care oricum le finanța în bătaie de joc (din ICR, MAE, MPRP). În felul acesta, România a reușit să fie singurul stat care nu face politică națională în politica externă – nu îndrăznim să ne gândim la geopolitică. Situația din Ucraina a ajuns critică în privința ritmului și perspectivelor deznaționalizării comunității românești.

Singura țară care mai ține în frâu Kievul este Ungaria. În siajul bătăliei acestora de a-și proteja conaționalii (de câteva ori mai puțini decât românii care sunt circa o jumătate de milion) ar putea să se ancoreze și comunitățile românești din Maramureș, Cernăuți, Herța/Storojineț și Cetatea Albă.

Acestea au fost aduse la disperare de limbajul de lemn și de lipsa de acțiune a MAE și, în general a Bucureștiului.

Este aici o veritabilă ramificație geopolitică, un prim element de posibilă colaborare „la firul ierbii”, la nivel comunitar, între români și Budapesta. Nu credem că  va fi, însă, mai mult de-atât, având în vedere paradigma eurasianistă rusească în care lucrează Budapesta în Transilvania, și despre care inculții de la noi plătiți prea bine să ne apere au impresia că e „europeană” și „multikulti”.

    Situația este aceeași în Timoc (Bulgaria și Serbia), românii din Bulgaria fiind în pragul extincției, cei din Serbia fiind continuu presați să se identifice ca vlahi nu români, în Grecia – unde nu au dreptul să existe ca minoritate națională, în Macedonia și Croația – unde se sting ultimii megleni, respectiv istro-români.

Acolo unde situația pare mai încurajoare, în Albania, MAE își doarme unul dintre cele mai reconfortante somnuri, aromânii neavând școală, liturghie în limba română, partid, într-o țară care le recunoaște aceste drepturi. 

Încheiere

Oricât s-ar feri ignarii de geopolitică, cum că dacă ar fi mai patrioți ar face „politica Rusiei” (!!!?), aceasta se face și prin absență. În sensul că orice vid invită. Invită pe unii și pe alții să își facă treaba pe seama statului român, pe seama fiecăruia dintre noi.

Și, oricât de multilateral dezvoltați am fi noi, până la urmă acest lucru se simte: ai noștri sărăcesc, au demnitatea călcată în picioare, pentru că unii dintre cei mai bine plătiți inși din instituțiile românești își permit luxul să nu aibă conștiința importanței actului politic în adâncimea geografiei și în sprijinul semenilor.

Din Harghita-Covasna, Carei și până în Timoc și spre Cernăuți sau Cetatea Albă, românitatea este abandonată de politica românească de stat. 

Sursa: http://radubaltasiu.blogspot.com/geopolitica-absenta-bucurestiului

Referințe

Anton Golopenția, Opere Complete, vol. II, Statistică, Demografie și Geopolitică, [SDGII], ediție alcătuită și adnotată de prof.dr. Sanda Golopenția, introducere și evocare de acad. Prof. Vladimir Trebici, Ed. Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic, [2001]

Deutsche Welle, 17 iunie 2020, „Bogdan Aurescu: Cum răspunde România provocărilor venite dinspre Budapesta (SpotMedia.ro)”, https://www.dw.com/ro/bogdan-aurescu-cum-răspunde-românia-provocărilor-venite-dinspre-budapesta-spotmediaro/a-53841094 

Hotnews, 22 martie 2019, „Ponderea firmelor private cu capital românesc a coborât în ultimii 4 ani de la 47% la 45%. Companiile străine și-au urcat ponderea la 51%, iar firmele de stat rămân la 4% din economie”, https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23043405-ponderea-firmelor-private-capital-romanesc-coborat-ultimii-4-ani-47-45-companiile-straine-urcat-ponderea-51-iar-firmele-stat-raman-4-din-economie.htm

Radio Europa Liberă, 16 iulie 2020,  Românii din Ucraina reclamă lipsa de interes a autorităților de la București, https://romania.europalibera.org/a/romanii-din-ucraina-reclama-lipsa-de-interes-a-autoritatilor-de-la-bucuresti-/30729562.html

Romanian Global News, 21 sept 2020, „Dan Dungaciu: Românii din Ucraina sunt lăsați de izbeliște și mă tem că printr-un consens politic! RGN: O fi consensul politic sau impus de către părțile oculte ale Sistemului?”, https://rgnpress.ro/2020/09/21/dan-dungaciu-romanii-din-ucraina-sunt-lasati-de-izbeliste-si-ma-tem-ca-printr-un-consens-politic-rgn-o-fi-consensul-politic-sau-impus-de-catre-partile-oculte-ale-sistemului/

Școala 9, „Ce spun testele PISA despre calitatea școlii din România?”, 21 mai 2019,https://www.scoala9.ro/ce-spun-testele-pisa-despre-calitatea-scolii-din-romania-/380/

15/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Etnia română din Ungaria de astăzi condamnată la dispariție. Cronica unui crepuscul programat (I)

Până în 1918, românii din Transilvania, membri ai aceluiaşi bloc etnic, făceau parte din structuri organizatorice comune, fie că era vorba despre asociaţii culturale, economice sau politice, scrie profesorul universitar Gabriel Moisa pentru LARICS, preluat de publicația online Romanian Global News
Astfel, găsim nenumărate exemple în care români originari din satele care astăzi fac parte din Ungaria erau angrenaţi în diverse activităţi şi proiecte la nivelul întregii Transilvanii sau chiar dincolo de Carpaţi. Un exemplu elocvent din acest punct de vedere este Moise Nicoară (1784-1861).

Originar din Giula, cu studii la Oradea, Arad, Bratislava şi Viena, el devine una dintre cele mai puternice personalităţi ale românilor ardeleni şi reprezentant devotat al intereselor românilor din Ungaria. Datorită lui, ca urmare a relaţiilor pe care le avea la Curtea vieneză, unde fusese instructorul de limbă română al arhiducelui Ferdinand, Aradul beneficiază începând cu 1812 de o şcoală pedagogică românească, de un institut teologic (1822) şi de un episcop ortodox. În anul 1825 Moise Nicoară pleacă la Bucureşti unde a şi încetat din viaţă în 1861.

Alături de acesta, localităţile româneşti din Ungaria de astăzi au dat numeroase personalităţi care s-au angrenat în lupta culturală şi naţională a românilor transilvăneni înainte de 1918, majoritatea fiind angrenaţi politic în Partidul Naţional Român din Transilvania şi mai puţin în cadrul Partidul Social Democrat.

Unii dintre aceştia, rămânând în România Mare, şi-au continuat activităţile politice şi culturale între cele două războaie mondiale. Nicolae Roxin din Micherechi, spre exemplu, a ajuns deputat în Parlamentul de la Bucureşti.


Separarea de blocul etnic românesc


În toamna anului 1918 românii de pe teritoriul de astăzi al Ungariei au participat activ la demersurile iniţiate de liderii lor pentru unirea acestor teritorii cu România. Când s-a constituit Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor, Micherechiul a avut şi un reprezentant acolo în persoana aceluiaşi Nicolae Roxin, în Micherechi constituindu-se şi o Gardă Naţională Română condusă de cadetul aspirant Alexandru Roxin.

De asemenea, între delegaţii participanţi din partea cercurilor electorale din Comitatul Bihor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 îi regăsim pe George Mureşan, econom din Bedeu, Teodor Pătcaş preot din Peterd, Ioan Bodor, econom din Vecherd, Victor Domocoş, proprietar din Vecherd.

Toţi şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu România, doleanţă rămasă însă fără consecinţă ca urmare a trasării graniţei între România şi Ungaria.

Alături de cei menţionaţi mai sus, care au avut credenţional, au mai participat şi alţi români din Ungaria de astăzi, cu toţii dorind unirea cu România.
Separarea de blocul etnic românesc a creat mari probleme celor rămaşi în interiorul statului ungar. Legăturile fireşti existente cu cei din Crişana, Banat şi Transilvania s-au rupt, iar comunitatea a rămas practic suspendată, fără nici un sprijin.

Organizarea într-o structură instituţională minoritară care să acţioneze în direcţia sprijinirii intereselor naţionalităţii române lipsea cu desăvârşire, acest tip de structură existând înainte de 1918 în Partidul Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

După 1920 statul horthist maghiar a dus o politică ostilă minorităţilor. Au fost tolerate doar activităţi locale (cercuri culturale, coruri etc.), comunităţile româneşti fiind ele însele izolate din cauza răspândirii pe un spaţiu foarte mare de-a lungul frontierei româno-ungare. Şi aceste activităţi erau în însă în scădere.

Nici măcar din punct de vedere bisericesc românii nu erau mai bine organizaţi. Majoritatea cercetătorilor români din Ungaria nu sunt foarte tranşanţi atunci când vorbesc despre statutul minorităţii române între cele două războaie mondiale. Potrivit acestora vinovate ar fi condiţiile istorice speciale. Cu toate acestea, expresia folosită spune foarte multe celor familiarizaţi cu istoria Ungariei interbelice şi politica acesteia în privinţa minorităţilor.
Capacitatea organizatorică a minorităţii române a fost în perioada respectivă extrem de redusă, astfel încât după cel de-al Doilea Război Mondial, când noul context politic a făcut posibil acest lucru, naşterea unei structuri româneşti s-a făcut nu fără convulsii. Impulsul organizatoric a venit nu din interiorul comunităţii ci din exterior. „Vinovată” de această situaţie a fost noua realitate politică din Ungaria aşa cum a fost ea creionată chiar din noiembrie 1944 în programul de acţiune al Partidului Comunist Ungar.

Formele de organizare, de tip front popular patriotic, erau similare celorlalte state din blocul comunist. Conform directivelor epocii şi tipului de organizare a „maselor populare” din perioada comunistă şi românii au fost obligaţi să-şi structureze formaţiuni care răspundeau unor tipare prestabilite şi nicidecum intereselor proprii. Erau, aşa cum aprecia şi Mihai Cozma, „programate înainte de toate pentru reprezentarea demonstrativă, formală a minorităţii”, iar activităţile în care se angrenau erau, potrivit aceluiaşi autor, în cele mai multe cazuri inutile pentru cauza românimii.


Perioada comunistă


La 21 martie 1948, la Giula, sub directa oblăduire a „conducerii de stat şi de partid a orânduirii socialiste” a luat fiinţă organizaţia Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria. Primul ei preşedinte a fost Gheorghe Alexici, iar secretar general a fost ales Gheorghe Nădăban. În 1949 conducerea Uniunii a suferit modificări.

Preşedinte a devenit Ioan Borbély, vicepreşedinte Gheorghe Bordea, secretar general Petru Pomuţ, iar casier Ilie Moldovan. Activitatea Uniunii a fost destul de firavă, aproape fictivă, multă vreme. În primul deceniu al existenţei sale, cel mai activ s-a dovedit a fi tocmai casierul Ilie Moldovan, originar din Giula. Atât Gheorghe Alexici, ajuns chiar secretar de stat în Ministerul Culturii în guvernul de la Budapesta şi, în consecinţă, deturnat de la principalele obligaţii care-i reveneau în calitate de preşedinte, cât şi Gheorghe Nădăban au fost relativ puţin vizibili în această poziţie.

Desigur că asupra acestei stări de fapt şi-a lăsat amprenta şi regimul politic de la Budapesta. Abia prin anii ’70, când conţinutul acestui regim s-a îmbunătăţit, Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria a fost ceva mai prezentă în viaţa românilor. Toate acţiunile Uniunii presupuneau însă prezenţa unui reprezentant al autorităţii politice.
Între anii 1957-1983 liderul formaţiunii a fost secretarul general, funcţie deţinută de Petru Silaghi. Începând cu anul 1960 s-au organizat şedinţe plenare la care participau români din toată Ungaria. Tot din anul respectiv s-a introdus funcţia de preşedinte obştesc, deţinută până în 1983 de Vasile Marc din Micherechi.

După acesta în fruntea Uniunii a fost ales Gheorghe Petruşan (1983-1988), pentru ca între 1988 şi 1990 demnitatea să fie deţinută de Gheorghe Mihăiescu. Secretar general a fost între 1983 şi 1990 Gheorghe Marc.
Începând cu anul 1972 Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria a ţinut congrese din patru în patru ani. Cu ocazia acestor congrese s-a remarcat faptul că în cadrul minorităţii româneşti din Ungaria existau destule divergenţe legate în primul rând de raporturile cu puterea de la Budapesta. Aceste divergenţe s-au manifestat tot mai evident pe parcursul anilor ’80 când procesul de destindere era vizibil în Ungaria. Punctul culminant al acestor tensiuni a fost atins cu ocazia congresului din decembrie 1988 când delegaţii din Seghedin au refuzat să participe în semn de protest faţă de „politica de vitrină a uniunii”, adică de atitudinea rezervată a liderilor în problema obţinerii de drepturi pentru minoritatea română.

Cu acest prilej, Mihai Cozma a trimis o scrisoare congresului, adresată personal lui Petru Silaghi, cel care condusese Uniunea decenii de-a rândul în bună concordanţă cu directivele politice şi ideologice ale statului ungar, şi care mai avea încă un cuvânt greu de spus în formularea liniei politice.

Mihai Cozma, căruia i s-a raliat un grup reformator format din Gheorghe Petruşan, Petru Cîmpian, Ştefan Frătean, Tiberiu Boca şi Tiberiu Bordaş, a atacat dur conducerea Uniunii, iar Petru Silaghi a considerat acesta gest drept unul provocator, drept o încercare de dezbinare a românilor din Ungaria.

Scrisoarea, publicată chiar în numărul de debut al revistei Informatorul, era în fond şi o critică extrem de aspră a organismului de conducere a Uniunii, considerată incapabilă de reformare şi de adaptare la lumea în mişcare din anii 1988-1989.

Mihai Cozma susţinea că „experienţe de două decenii m-au convins că propunerile blânde, obişnuite făcute la diferite întruniri ale noastre au toate şansele de a se pierde fără urmări: cuvântările rostite la congrese niciodată n-au fost luate în considerare în aşa măsură ca, în urma lor, să se şi schimbe ceva (din timp ce documentele congreselor dovedesc că sunt mereu actuale aceleaşi probleme concrete).

Se pune deci întrebarea: de ce să creadă oricine că metoda propunerilor, cuvântărilor obişnuite va fi tocmai acum cea mai folositoare? Nu e firesc să ajungă omul la concluzia că aici nu mai ajută decât o intervenţie gălăgioasă, cum a fost scrisoarea mea?”. Părea că grupul de la Seghedin va fi unul care va încerca modernizarea şi actualizarea discursului liderilor Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria. Revista Informatorul era tribuna unde se puteau manifesta contestatarii conducerii de atunci.

Deşi se anunţa încă din caseta redacţională că urmau să apară şase numere pe an, după primele două aceasta şi-a sistat apariţia. Rămâne un mister de ce, după doar două numere, în care modernitatea discursului jurnalistic şi criticile consistente şi constructive din paginile sale aduceau un aer nou în cadrul comunităţii, aceasta şi-a încetat apariţia. Probabil că încă nu sosise vremea schimbării. Ne aflam, totuşi, la începutul anului 1989, iar autorităţile statului ungar nu puteau risca încă o discuţie deschisă în chestiunile minoritare, inclusiv în chestiunea complicităţii unora din liderii acestora cu autoritatea comunistă de la Budapesta.


Românii din Ungaria după dispariţia regimului comunist


Perioada care a urmat până în 1990 a fost destul de tensionată, pe fondul unei ambianţe generale destul de încordate. Anul 1989 a marcat radicalizarea intelectualilor grupaţi în jurul Catedrei de Limba şi literatura română a Institutului Pedagogic “Juhász Gyula” din Seghedin, care erau extrem de nemulţumiţi de activitatea Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria în direcţia promovării drepturilor propriei minorităţi. Practic, în anul 1989 aceştia au refuzat să mai colaboreze cu conducerea acestui organism.

Motivul îl găsim chiar în publicaţia catedrei, Informatorul, şi este expus de redactorul publicaţiei Mihai Cozma, profesor în cadrul catedrei amintite, care la o întâlnire cu secretarul general al Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria, Gheorghe Marc, îi transmitea faptul că „…Uniunea continuă să activeze într-un cadru şi pe baza unui conţinut şi mecanism care s-au dovedit şi până acum cu totul depăşite şi inutile”.
Începând cu anul 1989 lucrurile au început să se schimbe. Ceea ce s-a câştigat în primul rând a fost posibilitatea organizării după principii voluntare a comunităţii româneşti din Ungaria, chiar dacă multe din tarele organizaţionale ale vechiului regim mai erau încă prezente.
La 15-16 decembrie 1990, cu ocazia unei adunări generale ţinută la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Giula, s-a constituit Uniunea Românilor din Ungaria.

Preşedinte a devenit Gheorghe Petruşan. Aceasta a fost instituţia de reprezentare a românilor din Ungaria, atât sub aspect cultural cât şi politic, până în 1994. La 5 iunie 1995 Uniunea Românilor din Ungaria a devenit Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, asumându-şi din acel moment exclusiv sarcini cultural-profesionale.

Preşedinte a fost ales Tiberiu Herdean, acesta fiind urmat de Ioan Ciotea.
Această transformare s-a datorat apariţiei Legii Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria în anul 1993. Ea urma să asigure drepturi egale pentru minorităţile naţionale şi etnice în vederea păstrării culturii proprii şi specificului naţional. Prin această lege s-a stabilit şi noul tip de reprezentare a minorităţilor. Ele urmau să-şi aleagă autoguvernări locale, care ulterior, la nivel naţional, îşi alegeau o autoguvernare pe ţară.

Aceste structuri erau alese în cadrul scrutinelor locale generale din Ungaria şi primeau competenţe în problemele de învăţământ, cultură, presă etc. ale minorităţii, inclusiv în ceea ce priveşte finanţarea.
Lui Ioan Ciotea i-a succedat la conducere pentru o perioadă scurtă Emilia Martin, iar din mai 2013 în fruntea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria (UCRU) se află preotul Marius Maghiaru. Încă de la alegerea sa, Marius Maghiaru anunţa planuri ambiţioase specificând că „Prezidiul doreşte sã fie mai activ în organizarea vieţii culturale a comunitãţii şi sã punã un accent mai mare pe relaţiile cu organizaţiile membre ale Uniunii”.
Prima şedinţă de lucru a noului Prezidiu al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, a avut loc la 23 noiembrie 2013.

El a fost ales de către Adunarea generală a UCRU cu două săptămâni mai devreme. Cei şapte membri ai Prezidiului au fost Aurel Becan, Maria Berényi, Tiberiu Boca, Elena Csobai, Emilia Martin, Ştefan Oroian, Eva Şimon.
Aşadar, conform Legii Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria din anul 1993, fiecare minoritate naţională sau etnică urma a se autoguverna. În interiorul minorităţii române, după primele alegeri minoritare din 1994 s-au format 11 asemenea autoguvernări. Acestea s-au constituit, conform legii, în martie 1995, la Giula, într-o Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU). Preşedintele acesteia a fost până în 1998 Ioan Budai, vicepreşedinţi Gheorghe Ardelean şi Gheorghe Netea. La alegerile complementare din 1995 s-a constituit a 12-a autoguvernare minoritară, cea de la Seghedin.

Neparticipând la şedinţa de constituire a AŢRU de la Giula, aceasta nu a devenit atunci membră a acestui organism naţional de reprezentare.
Pentru alegerile din anul 1998 s-au înfiinţat alte asemenea structuri locale, inclusiv 12 autoguvernări de sector la Budapesta. Majoritatea membrilor acestora nu erau însă români. Legea Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria prevedea că cetăţenii aveau libertatea deplină să-şi aleagă identitatea etnică, astfel că numeroşi neromâni şi-au constituit autoguvernări aşa-zis româneşti.

Conform unor lideri ai românilor din Ungaria, au apărut din neant „români” care până atunci nu-şi descoperiseră această apartenenţă etnică. Fenomenul s-a amplificat apoi de la o alegere minoritară la alta, astfel încât s-a ajuns la situaţia că multe „autoguvernări româneşti” nu aveau în componenţa lor nici un minoritar român din Ungaria. S-a ajuns astfel ca la alegerile minoritare din toamna anului 2006 să fie alese nu mai puţin de 46 autoguvernări româneşti. Situaţia este în totală discordanţă cu scăderea numărului de români din Ungaria.

S-au ales 46 de autoguvernãri româneşti, din care 15 la Budapesta, 13 în judeţul Bichiş, 11 în Bihor, 5 în judeţul Csongrád şi câte una în judeţele Borsód-Abaúj-Zemplén şi Pesta. Asociaţia actualei Autoguvernări pe Ţară are reprezentanţi în 32 de localitãţi, Asociaţia Femeilor Ortodoxe în 15, iar Asociaţia Românã din Capitalã în 5 aşezãri.
Mai mult, la şedinţele ordinare şi extraordinare ale celor mai multe dintre autoguvernări, mai ales la nivelul AŢRU, se întâlneşte o situaţie ciudată potrivit căreia discuţiile au loc exclusiv în limba maghiară, consecinţă a faptului că „membrii” comunităţii româneşti nu cunosc de fapt limba română sau pur şi simplu nu sunt români.

Situaţia nu este deloc confortabilă pentru românii din Ungaria. Acest fapt îl semnalează mulţi dintre reprezentanţii comunităţii româneşti, iar ziarul Foaia românească a atras de multe ori atenţia asupra anomaliilor existente ca urmare a rezultatelor „şocante” ale alegerilor, când apăreau numeroşi necunoscuţi (neromâni) pe listele electorale şi ulterior între deputaţii autoguvernărilor.

Rezultatele de la ultimele alegeri (2006) sunt concludente şi din acest punct de vedere. Iată ce spun redactorii Foii româneşti despre acest lucru: „La alegerile minoritare din anii anteriori, numele candidaţilor a fost transcris în ziarul nostru în româneşte. În cursul redactării materialului actual însă ne-am dat seama cã tot mai puţin cunoaştem persoanele care candideazã şi apoi reuşesc sã ajungã în autoguvernările româneşti.

În primul rând, la candidaţii din Budapesta am întâmpinat mari probleme. Persoanele cunoscute în rândul comunităţii (pentru cã s-au remarcat într-un fel sau altul în viaţa noastrã cultural-religioasă românească) îi scriem în româneşte”.
Fenomenul creşterii numerice a autoguvernărilor româneşti a continuat şi în următorul deceniu, ceea ce a determinat-o pe directoarea Foii româneşti,

Eva Iova Şimon, să afirme în septembrie 2014 că “cu patru ani în urmă s-au înfiinţat 46 de autoguvernări, iar acum s-a înregistrat numărul necesar de alegători (minimum 30 într-o localitate) în 73 de oraşe şi sate ale ţării. Scriem „ale ţării”, pentru că au apărut din nou, ca ciupercile după ploaie, noi şi noi „români” în localităţi în care comunitatea românilor din Ungaria nu are cunoştinţă că ar exista… prea multe elemente româneşti”.

A avut dreptate, după alegerile din toamna anului 2014 s-a ajuns să iasă la socoteală nu mai puţin de 61 de autoguvernări locale, 5 autoguvernări teritoriale şi 1 Autoguvernare pe Ţară, pentru ca în 2019 numărul acestora să crească la 68 de autoguvernări locale, 5 autoguvernări teritoriale şi 1 Autoguvernare pe Ţară.


Manipularea şi controlul minorităţii româneşti de către autorităţile centrale


Analiza lucidă a Evei Iova Şimon încă dinaintea aflării rezultatelor a făcut-o pe aceasta să ajungă la o serie de concluzii foarte interesante legate de manevrarea acestora de autoritatea politică din Ungaria, astfel încât destinele comunităţii să nu scape de sub un control cât se poate de strict. Ea afirma astfel că “Problema nu este că suntem răsfiraţi prin toată ţara, pentru că într-un fel chiar aşa este, dar oare pe cine şi ce vor reprezenta viitoarele „autoguvernări româneşti” din Szebény sau Szendrõlád sau Érpatak.

Probabil pe nimeni sau doar pe acei patru oameni, care vor alcătui autoguvernarea. Vor face nimicul şi vor administra nimicul. Şi vor sta liniştiţi în următorii patru ani, pentru că ei au fost aleşi în mod legal, pe baza Legii Minorităţilor. Că nu sunt legitimi şi că nu reprezintă pe nimeni, nu va deranja pe nimeni. Din păcate. Asta se întâmplă deja de 12 ani şi în marea majoritate a sectoarelor budapestane.

Cu patru ani în urmă, în Capitală s-au înfiinţat 15 autoguvernări româneşti, din care 3 sunt recunoscute ca româneşti. Acum se prevede că la alegerile din octombrie se vor înfiinţa în Budapesta 17 autoguvernări „româneşti”, din care însă şi în continuare numai 3 vor fi cu adevărat româneşti. De ce zicem că celelalte nu sunt româneşti, cu toate că unele chiar au în componenţă şi români veniţi din România?

Pentru că aceştia nu s-au integrat în comunitatea românească, nu participă la programele comunităţii (la viaţa culturală sau religioasă), copiii lor nu frecventează şcoli româneşti etc. S-au înfiinţat doar pentru a beneficia de banii publici.

Statul asigură pentru funcţionare doar circa 700 de mii de forinţi, o sumă nu prea mare, dar mult mai importantă este contribuţia primăriilor de sector care în unele locuri ajunge la 4–5 milioane de forinţi.
Dacă ne gândim că în 1994 românii din Ungaria au avut doar 11 autoguvernări şi în 1998 deja 33, iar numărul prevăzut pentru următoarele alegeri (73) – în final au fost numai 68, n.n. – este mult, mult peste aşteptările şi necesităţile noastre, pe tot dreptul se poate pune întrebarea: ce rost are sistemul de autoguvernări în această formă?

Mai poate fi acesta îndreptat sau trebuie desfiinţat total? Sunt întrebări la care mulţi dintre liderii de opinie ai minorităţilor caută răspunsuri. Pentru că problema este vie şi la alţii, poate doar nu atât de acută ca la români.
Noul legislativ de la Budapesta a adoptat şi a schimbat multe legi de la înfiinţarea sa de doar două luni.

A decis deja despre faptul că din anul 2014 şi minorităţile din Ungaria vor fi reprezentate în Parlament. A mai hotărât despre reducerea numărului de deputaţi în autoguvernările minoritare (de la 5 la 4).

Nu s-a atins însă de Legea Minorităţilor. Şi nici nu o va mai putea face până la toamnă. Rămâne la înţelepciunea fiecărei minorităţi cum va lupta cu pseudo-minoritarii băgaţi printre ei”.

Citiți continuarea articolului ”Etnia română din Ungaria de astăzi condamnată la dispariție. Manipularea Budapestei cu aşa numitele „autoguvernări”(II) accesând: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2022/06/07/etnia-romana-din-ungaria-de-astazi-condamnata-la-disparitie-manipularea-budapestei-cu-asa-numitele-autoguvernari/ii/

Articol de Gabriel Moisa, profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Oradea.

07/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NEOREVIZIONISMUL EXTREMIST MAGHIAR SUB STINDARDELE NATO ŞI ALE UNIUNII EUROPENE

Katalin Novak, aleasă în martie președinta Ungariei se află într-o vizită privată în România, fiind invitată sâmbătă la un eveniment cultural din Alba Iulia.

Katalin Novak va participa la dezvelirea statuii principelui Gabor Bethlen în centrul municipiului Alba Iulia.

Președinta Ungariei a făcut vineri, 20 mai, o vizită la Cluj-Napoca, unde s-a întâlnit cu liderul UDMR, vicepremierul guvernului României, Kelemen Hunor (foto).

Cu acest prilej, ea a declarat: „Astăzi m-am întâlnit cu Hunor Kelemen, Președintele RMDSZ ( rom.UDMR), Viceprim-ministru al României. În calitate de președinte al Ungariei, consider că este prioritatea mea să reprezint toți maghiarii, deoarece nu contează pentru mine dacă cineva locuiește în interiorul sau peste graniță. Ungurii sunt maghiari, punct”, a scris Katalin Novak pe Facebook.

Novák Katalin

Kelemen Hunorral, az RMDSZ elnökével, Románia miniszterelnök-helyettesével találkoztam ma. Köztársasági elnökként kiemelt feladatomnak tartom az összmagyarság képviseletét, így számomra nincs különbség a tekintetben, hogy valaki határon innen vagy túl él. A magyar az magyar, s pont.
———


Today I met with Hunor Kelemen, President of RMDSZ, Deputy Prime Minister of Romania. As the President of Hungary, I consider it my priority to represent all Hungarians, as it makes no difference to me whether someone lives inside or across the border. Hungarians are Hungarians, period.

Ar putea fi o imagine cu 4 persoane, persoane stând jos şi interior
Ar putea fi o imagine cu 3 persoane şi interior
Lehet, hogy egy kép erről: 10 ember, álló emberek és öltöny

Reacția MAE al României:

Un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat. Ca urmare a mesajului prin care Katalin Novak și-a asumat calitatea de reprezentant al tuturor maghiarilor, indiferent că aceștia locuiesc în interiorul sau în exteriorul granițelor Ungariei, Ministerul de Externe l-a contactat imediat pe ambasadorul Ungariei în România și i-a transmis „preocuparea părții române față de declarația de mai sus”.
Astfel, în măsura în care declarațiile Președintelui Ungariei, aflată în vizită privată în România, se referă și la cetățenii români de etnie maghiară, este de subliniat că, potrivit dreptului internațional, un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat.
„În plus, responsabilitatea primară pentru respectarea drepturilor identitare (etnice, culturale, religioase, lingvistice) ale cetățenilor români de etnie maghiară revine României, ca stat de cetățenie, Ungaria, ca stat înrudit, având cel mult un interes în consolidarea legăturilor culturale”, a precizat ministerul condus de ministrul Bogdan Aurescu.

În sprijinul acestor afirmații, MAE a invocat Raportul din 2001 al Comisiei de la Veneția privind tratatementul preferential acordat minorităților naționale de statul înrudit, și Declarația din 2001 a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale al OSCE intitulată Suveranitate, responsabilitate și minorități naționale.
„Prin urmare, astfel de declarații nu corespund standardelor europene în materie și nici spiritului Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară (semnat la Timișoara, la 16 septembrie 1996) și Declaraţiei de Parteneriat Strategic dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare pentru Europa secolului XXI (adoptată la Budapesta, la 29 noiembrie 2002), în acest an fiind marcate două decenii de la adoptarea acesteia”, se arată în comunicatul MAE.

* * *

Astăzi, Ungaria, membră a Uniunii Europene, îşi reiterează politica extremist-revizionistă, adaptând-o noilor realităţi. În ultimii ani, unii dintre „teoreticienii“ revizionismului ungar au renunţat la promovarea unor revendicări teritoriale directe, conştienţi de imposibilitatea realizării lor, apelând la forme indirecte, dar nu lipsite de subtilitate.

După aderarea Ungariei şi a României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi integrarea în Uniunea Europeană, neorevizioniştii unguri au operat adaptări de strategie şi tactică, transferând partea de acţiune, în contradicţie vădită cu ideea europeană, pe seama unora dintre organizaţiile revizioniste extremiste ori cu caracter paramilitar, dintre care pot fi menţionate: “Garda Maghiară”, ”Noua Gardă Maghiară”, “Legiunea Secuiască”, “Descălecarea 2000”, “Mişcarea de Ungaria a Tineretului”, “Tinerii Maghiari Uniţi”, “Societatea Trianon”.

Spre deosebire de perioada interbelică, „ideologii“ revizionis­mului ungar nu mai enunţă, explicit şi agresiv, pretenţia de a anexa Transilvania în virtutea unui aşa-zis drept istoric, dar într-o măsură mai mare decât în trecut fac caz de aşa-zisa nerespectare a dreptului maghiarilor din România, punând un accent deosebit pe necesitatea acordării autonomiei, autodeterminării şi autoguvernării, mai nou şi mai curajos, autonomia teritorială a aşa-zisului Ţinut Secuiesc.

Se ridică fireasca întrebare dacă naţionalism-iredentismul, revizionismul şi tendinţele separatist-autonomiste maghiare îşi găsesc motivaţia în anume trăsături specifice psihologiei naţiunii şi poporului ungar? Componentele psihologice şi caracterologice proprii gândirii şi mentalităţii ungureşti nu pot şi nu trebuie ignorate din analizele şi judecăţile de valoare referitoare la politica naţionalist-şovină, revizionistă maghiară, având în vedere că:

  • De aproape două secole, dacă nu chiar mai bine, vecinilor noştri unguri (şi concetăţenilor noştri de etnie maghiară) li s‑a inoculat spiritul superiorităţii de rasă şi naţiune.
  • Li s-a vorbit – mai ales de către Biserica catolică – despre misiunea lor „civilizatoare“ în această parte a Europei.
  • De peste 150 de ani, şcoala, biserica, istoriografia, mass-media etc. au sădit în sufletul ungurilor sentimentul de naţiune dominantă şi dominatoare, le-a insuflat ideea de stăpâni ai unor teritorii aflate, cândva, în evul mediu, sub dominaţia ori în orbita Budei.

Astfel, în psihologia colectivă şi în ideologia etnosului ungar s‑a întipărit – aproape ca o a doua natură – obsesia „menirii“ şi „obligaţiei“ de a menţine ori de a reface, prin orice mijloace, acea ficţiune istorică a „Ungariei Mari“, care a fascinat şi continuă să fascineze de câteva generaţii spiritualitatea ungurească.

Constantă a mentalităţilor claselor conducătoare ungare, ideea superiorităţii şi dreptului asupra teritoriilor cucerite în timp de regii arpadieni sau angevini era puternic înrădăcinată în conştiinţa colectivă a poporului ungar. Ea a apărut şi s-a manifestat indiferent de concepţiile politice, de locul ocupat în spectrul politic, atât în Ungaria, cât şi în diasporă, accentuându-se pe măsură ce trecea timpul, astfel încât „ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua Dictatului de la Viena (30 august 1940), când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut sentinţa criminală“ impusă de Germania hitleristă şi Italia fascistă.

Şi totuşi, dincolo de resorturile psihologice, dincolo de „argumentele“ şi „justificările“ izvorâte din interpretarea tendenţioasă a istoriei, dincolo de folosirea cu rea-credinţă a instrumentarului sociologiei, psihosociologiei şi etnosociologiei, dincolo de eforturile susţinute de a drapa naţionalismul, şovinismul, iredentismul, revizionismul în faldurile acestei idei a „Ungariei Mari“, politica promovată de Budapesta, de minoritatea maghiară din România ori de emigraţia maghiară faţă de ţara noastră îşi găseşte şi o motivaţie – mai prozaică, e drept – bazată pe considerente geopolitice şi economice, între care menţionăm:

  • Ungaria (93.030 kmp) a deţinut în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), pe lângă importante teritorii locuite de slovaci, sârbi, croaţi, sloveni, şi teritoriul de peste 101.000 kmp al Transilvaniei.
  • Bogăţiile solului – terenurile arabile din Podişul Transil­vaniei, Câmpia de vest şi Banat, densa reţea hidrografică, pădurile etc. – şi subsolului transilvan – gazele naturale din judeţele Mureş şi Sibiu (în primul rând, gazul metan, unul dintre cele mai pure din lume – concentraţia de metan ajunge la 99%), cărbunele (brun în judeţele Braşov, Cluj, Hunedoara, Sălaj; huila în judeţul Hunedoara; lignitul în judeţele Bihor, Sălaj, Covasna), manganul, minereurile feroase şi neferoase (exploatate în Banat, judeţul Cluj, în perimetrul Munţilor Apuseni, Poiana Ruscăi şi Pădurea Craiului, în Maramureş şi în alte locuri) – diversificata reţea de căi rutiere şi feroviare, gradul ridicat de urbanizare al localităţilor, toate acestea constituie o atracţie irezistibilă a Ungariei pentru spaţiul intracarpatic.
  • Infrastructura industrială creată în Transilvania (la Braşov, Timişoara, Hunedoara, Reşiţa, Arad, Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Mediaş, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Făgăraş) constituie un alt factor motivaţional al Ungarirei, care vede aici un însemnat potenţial economic.
  • altă motivaţie a politicii naţionalist-revizioniste ungureşti şi a interesului pentru spaţiul intracarpatic îşi poate găsi explicaţia în deosebitul rol strategic de apărare oferit de lanţul muntos al Carpaţilor care înconjoară Transilvania, lanţ ce reprezintă o barieră naturală greu de trecut dinspre est spre vest.

Raffay Ernő, într-un articol apărut în „Magyar Fórum“ susţine cu tărie că „[…] obiectivele maghiarimii trebuie să fie redobândirea teritoriilor noastre, modificarea frontierelor“.

În ceea ce priveşte eventualele reanexări teritoriale, acelaşi autor apreciază că „guvernele ungare din anii ’90 au irosit, au lăsat neexploatate posibilităţi existente “.

În opinia sa, „[…] procesul de dezmembrare a Iugoslaviei şi Cehoslovaciei a purtat în sine o mare posibilitate de a redobândi măcar o parte din drepturile noastre. […] 75 de ani au fost suficienţi ca timp de toleranţă.

Tocmai de aceea, obiectivele maghiarilor trebuie să fie redobândirea teritoriilor noastre de baştină, modificarea frontierelor “.

Tocmai pentru realizarea acestui scop acţionează, atât în planul operaţiunilor speciale secrete, cât şi făţiş – în forme legale, ori împotriva legii – noile organizaţii ale frontului neorevizionist.

Din varii motive,  autoritatile române  – cu cateva excepţii singulare – au evitat sistematic o interpretare şi aplicare “stricto sensu” a legilor sfidate de militanţii radicali ori de extremiştii  maghiari.

Frontul neorevizionist maghiar din România

La 25 decembrie 1989, în plină desfăşurare a evenimentelor asociate afirmării noii puteri, a fost anunţată constituirea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România. Era prima expresie a dreptului la liberă asociere, exercitat după abolirea puterii totalitare a Partidului Comunist.

Noua formaţiune politică, în fapt un “front al mai multor orientări ideologice”, nu a apărut pe un teren nepregătit. Szűrös Mátyás, fondatorul doctrinei panma­ghiare, avusese contacte cu Domokos Géza, primul preşedinte al U.D.M.R. şi cu alte figuri reprezentative ale maghiarilor din România, între care: Sütő András, Fazekas János, Kányádi Sándor, Szabó T. Attila ş.a.

De la Budapesta, în spiritul doctrinei panhungariste, Antall József, şeful primului guvern maghiar rezultat după alegeri libere, a dat semnalul: “Doresc să fiu prim-ministrul celor 15 milioane de unguri din lume !”

Prim-ministrul Guvernului Slovaciei a replicat prompt: “cetăţenii de origine maghiară ai Slovaciei îşi au propriul prim-ministru, acela al Slovaciei“. De la Bucureşti, nu se ştie, încă, dacă s-a luat vreo atitudine.

Iniţial, U.D.M.R. nu a făcut referiri publice la autonomia teritorială a comunităţii maghiare din România, acest obiectiv al neorevizionismului maghiar fiind asumat, până la apariţia orientărilor ideologice şi a organizaţiilor “rivale”, de către asociaţiile neorevizioniste din Ungaria, conduse de maghiari din România.

Aşa, de exemplu, Tőkés László şi Sütő András au fondat şi condus “Societatea Pro Transilvania “, cu sediul la Budapesta, dar cu centrul de greutate al activităţii în România.

Premergător integrării României în Uniunea Europeană, începând din a doua jumătate a anului 2006, odată cu perspectiva înregistrării Uniunii Civice Maghiare ca partid politic, U.D.M.R. se radicalizează şi devine exponenta publică a revendicării autonomiei pe criterii etnice şi a declarării limbii maghiare ca limbă oficială în zonele locuite şi de cetăţenii români de naţionalitate maghiară.

În septembrie 2006, după Adunarea Naţională a Secuilor, Markó Béla a anunţat, la 23 septembrie 2006, la Miercurea Ciuc, constituirea Uniunii pentru Ţinutul Secuiesc, alcătuită din consiliile locale din zonă, declarând că U.D.M.R. are în vedere şi un referendum pentru autonomie.

Numărul secuilor din România variază, după diferitele surse, între 150 şi 831 persoane, ceea ce este de natură să demaşte o diversiune şi nu numai atât. Pentru ca organizaţiile politice prin care reprezentanţii ungurilor au acces la privilegiile puterii să nu fie, cel puţin direct, implicate în atentate la adresa Constituţiei României, neorevizioniştii şi extremiştii dreptei maghiare se folosesc de “secui” şi de “Ţinutul Secuiesc”, ca de un simbol.

Declaraţia liderului U.D.M.R. a atras imediat reacţiile vehe­mente ale partidelor politice, mai puţin ale Partidului Naţional Liberal, care guverna cu Markó Béla ca viceprim-ministru.

Tot mai frecventele derapaje anticonstituţionale ale U.D.M.R., dar mai ales escaladarea provocărilor naţionalist-separatiste ale coloanei a V-a a internaţionalei neorevizioniste, a determinat reacţii energice, dar nu şi suficiente luări de poziţie în Parlamentul României

Pe fondul nepermisei toleranţe a autorităţilor, Garda Maghiară – a cărei simbolistică are puternice conotaţii care fac trimitere la regimul nazist, aşa cum este ea prezentată pe site-ul oficial al organizaţiei – şi-a sporit interesul faţă de Transilvania.

Tabăra organizată de asociaţia Tineretul Maghiar din Ardeal (Erdélyi Magyar Ifjak – EMI) a constituit un bun prilej pentru liderul organizaţiei extremiste „Garda Maghiară” de la Budapesta, Vona Gábor, pentru a-şi afirma viziunea cu privire la Transilvania. Reluând placa revizuirii Tratatului de la Trianon, Vona Gábor şi-a mascat discursul, dar a afirmat, totuşi, tranşant că „întreaga naţiune maghiară se va trezi pentru a se uni din nou”.

 Foto: Vona Gábor, liderul Jobbik şi al Gărzii Maghiare : „Maghiarii şi rromii se pot uni atunci când este vorba  de «duşmanul comun» din Transilvania”.

Asemenea declaraţii avertizează asupra unor grave şi pericu­loase surprize. Cine poate fi duşmanul comun din Transilvania şi cum se va lupta împotriva lui?

Un caz în care s-a dispus interdicţia temporară a prezenţei în România este cel al lui Bayer Zsolt (n. 1963, Budapesta), membru fondator al Partidului FIDESZ, jurnalist în presa scrisă şi în televiziune – realizator al serialului de 65 de episoade „1100 de ani în centrul Europei”– şi autor al mai multor volume cu tematică naţionalistă ungară.

Mediatizator fervent al radicalilor maghiari reuniţi în „Uniunea Civică Maghiară”, „Consiliul Naţional Secuiesc” şi „Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania”, Bayer Zsolt s-a consacrat turismului propagandistic neorevizionist în țara noastră, promovând în adunările publice ale organizaţiilor menţionate un discurs radical-extremist, cu atacuri directe şi virulente la adresa Constituţiei României.

Aceste teze, afirmate de-a lungul multor decenii, au creat şi un sistem de reflexe ce au influenţat sever evoluţia şi comporta­mentul oamenilor de naţionalitate maghiară, pentru care – oriunde s‑ar afla, raporturile cu „ţara“ înseamnă în toate împrejurările raporturi de subordonare faţă de Budapesta şi de dominaţie spre ţările în care trăiesc ca minoritari.

 Legat de aceste raporturi sunt dirijate în aceeaşi direcţie şi activităţile religioase, economice, culturale etc.

Argumente „istorice“, provenite din arsenalul imperialismului ungar: „Transilvania după anul 896 şi până la 1918 a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind o parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 şi 1940 a fost integrată în România Mare“, declara Bajcsy-Zsilinszky Endre, un politician naţionalist radical ungur din perioada interbelică.

Afirmaţia este evident falsă, deoarece Transilvania nu a aparţinut Ungariei decât între anii 1867-1918, în perioada dualismului austro-ungar, iar Ardealul de nord , ca efect al Dictatului de la Viena din 30 august 1940,a fost ocupat până la 25 octombrie 1944.

Pentru a diminua până la anulare argumentul numeric, cel al naţiunii majoritare, şi a minimaliza principiul wilsonian – dreptul naţiunii celei mai numeroase din Transilvania de a-şi decide soarta – revizionismul recurge la argumente abstracte, ca de exemplu: „Transilvania este incomparabil mai mult şi altceva decât simplul amestec de atâţia unguri, atâţia români şi atâţia germani“.

La acest argument subscrie şi Göncz Árpad, fost preşedinte al Ungariei, care, referindu-se la populaţie, are în vedere „toţi fiii Ardealului, întrucât calităţile într‑adevăr ungare şi umane ale Ardealului s-au format în cursul istoriei în aşa fel, încât în sufletul fiilor Ardealului unitatea Statului ungar nu a pierdut nimic din realitatea sa istorică“

În privinţa românilor din Transilvania, revizionismul ungar propagă aserţiuni de genul: „infiltrarea românilor rămaşi sub stăpânirea otomană în Balcani – dar şi în Moldova şi Muntenia – are un caracter categoric antiungar. Infiltrarea a luat proporţii considerabile în sec. XVIII şi se leagă de dorinţa Vienei, transformată într-o tendinţă instituţionalizată, ca numărul ungurilor şi secuilor să fie redus în Transilvania cu orice preţ, pentru a-i transforma pe aceştia în populaţie minoritară…“

.

De această „manevră“, de a schimba raportul numeric dintre români şi unguri în Transilvania, aveau să se folosească politicienii, întrucât „înfiinţarea României Mari s-a putut realiza sub conduce­rea mult talentatului escroc internaţional care a fost Ion Brătianu“, în timp ce „existenţa europeană milenară“ a Ungariei istorice reprezintă „o misiune înaltă, o misiune care trebuie asumată şi în viitor, aceasta fiind impusă de situaţia internaţională a Ungariei şi de importanţa ei inalterabilă“.

În viziunea revizioniştilor unguri, o asemenea „misiune înaltă“ nu va putea fi alterată nici de „marea majoritate“ românească din Transilvania, ce se compune din „urmaşii acelora care în secolele XVII-XVIII s-au infiltrat ca refugiaţi în Ţara Sfântului Rege Ştefan, unde au fost primiţi cu generozitate, oferindu-li-se adăpost, deşi ei (românii) nu se puteau lăuda nici cu valori culturale, nici cu capacitatea de a organiza un stat şi nu erau susţinuţi nici de eforturi istorice ori de darul de a putea fi utili“.

În aceeaşi viziune, înfăptuirea României Mari a fost facilitată de „ciuma epocii noastre“ adică de „principiul majorităţii etnice“.

Din perspectiva fostelor naţionalităţi din Ungaria Mare (români, slovaci, sârbi, ruteni etc.), existenţa imperiului ungar a depins de folosirea severă a puterii şi de controlul exercitat asupra tuturor domeniilor sociale, fără vreo excepţie. Dar hungarismul mistifică istoria (cum se vede) şi îşi susţine propriul cult prin propagandă, considerându-se abilitat să fie stăpânul absolut al istoriei.

Cu o asemenea funcţiune şi încărcătură teoretică, hungarismul nu consideră posibilă nicio alianţă cu românii.

Ca încheiere la întrebarea „Alianţă sau revizuire teritorială“, îl vom cita pe David Prodan:

„Acel orgoliu al poporului maghiar, al culturii şi civilizaţiei sale, orgoliu cultivat cu o consecvenţă de invidiat, pornind de la înalta intelectualitate şi clasele diriguitoare şi coborând până la cetăţeanul de rând, un orgoliu care nu-şi găseşte termen de comparaţie poate la niciun alt popor din Europa.

O ură deosebită faţă de poporul român înainte de toate, primul în ierarhia resentimentelor sale. Urăsc neîmpăcat însăşi existenţa noastră. Singur poporul maghiar e dotat cu toate virtuţile în această parte de lume şi de-a lungul secolelor e singurul dedicat ingratei opere de civilizare. Concluzia se impune: el e singurul chemat să domine în această parte a Europei, el singur putând avea misiunea de a face operă civilizatoare printre aceste popoare“.

În această situaţie, şi ţinând cont de evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990, românii, indiferent de opţiunile şi simpatiile lor politice, ar trebui să fie conştienţi că ţara noastră se găseşte din nou, ca şi în vara anului 1940, într-o zonă geopolitică în care frontierele au devenit foarte fluide.

Chiar dacă atât România, cât şi Ungaria fac parte din Alianţa Nord-Atlantică şi din Uniunea Europeană, situaţia de la frontierele de nord-est este deosebit de complexă şi periculoasă, îndeosebi după ce Kremlinul a reacţionat la declaraţiile unor personalităţi politice româneşti în legătură cu posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România.

În disonanţă cu acest deziderat românesc, imediat după anul 1990, în Germania au apărut idei şi preocupări teoretice care încearcă să „convingă popoarele Europei de binefacerile redimensionării statelor“.

Între ideologii „noii ordini germane“, o figură aparte o reprezintă profesorul Leopold Kohr care, în volumul „Prăbuşirea Naţiunilor“, susţine ideea conform căreia „toate problemele lumii vor fi rezolvate, dacă statele vor fi divizate în stătuleţe mai mici“.

 

Ar fi foarte interesant dacă renumitul profesor ar recomanda, în cunoştinţă de cauză, această formulă consacrată şi Germaniei, care ar trebui împărţită în numeroase „landuri mici şi frumoase“.

Aurel I. Rogojan

Documentar realizat pe baza lucrărilor:„Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor geopolitice mondiale”, autor Aurel I. Rogojan, Editura Compania , 2011 şi ”Spionajul şi extremismul ungar în România”, autori Aurel I. Rogojan şi Traian -Valentin Poncea, Editura Proema, Baia Mare, 2010 (nedifuzată)

Sursa: Ziaristi Online

21/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: