CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine scrie despre Trianon ?

Foto: Delegația Ungariei la Conferința de Pace de la Trianon

De ce să nu scriem despre Trianon ?

 

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului.

I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică.

Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)[1]a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania(1697-1792)[2] a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959.

Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918).

De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus.

Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich[3](1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român?

Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga?

De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești.

A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă.

Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). 

Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi.

Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist?

De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente?

Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?).

„Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene.

Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară?

Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.)

Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia.

Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște.

(Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865[4].)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)[5] datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare.

Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv:

Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land[6]din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare.

Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni.

Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac).

Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta.

Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit.

Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient.

La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”.

Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil.

Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el.

Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul).

Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

 

 

 

inchide

Tamás Gáspár Miklós

Articol: ”Miért ne írjunk Trianonról”

*G.M. Tamás, născut la Cluj în 1948, este un filozof și om politic maghiar. După absolvirea studiilor de filozofie la Universitatea Babeș-Bolyai, intră în conflict cu autoritățile comuniste și emigrează în Ungaria.

Începe să predea la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, de unde este concediat din motive politice. În timpul regimului Kádár a publicat doar în samizdat și în afara Ungariei.

După căderea regimurilor comuniste, G.M. Tamás devine unul dintre liderii Alianței Democraților Liberi (SZDSZ), formațiune politică pe care o reprezintă în Parlamentul de la Budapesta între 1989 și 1994.

Ca universitar, a predat în SUA, Marea Britanie, Germania, Austria, Franța. A publicat lucrări în domeniul filozofiei politice și științelor sociale și a fost tradus în 12 limbi.

 

 

 

 

Bibliografie (Surse):

 

[1] Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

[2] Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

[3] Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

[4] Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

[5] Reformă și patriotism (nota trad.)

[6] Țara rănită (nota trad.)

 

    https://www.es.hu/cikk/2020-05-29/tamas-gaspar-miklos/miert-ne-irjunk-trianonrol.html prin https://revista22.ro/opinii/ 

03/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii

 

 

Sunt monitorizaţi  ON LINE  cei care îl susţin pe Mareşalul Ion Antonescu şi  ideile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, sau promoveză cultului preoţilor şi intelectualilor naţionalişti, dar şi a lui Ceauşescu.

Aceste fapte se pedepsesc în conformitate cu prevederile Legii nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

 

 

 

Foto: Mareşalul Antonescu şi Horia Sima 

 

 

 

Să începem cu începutul…

 

În 2002 Guvernul României a interzis organizațiile și simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.

Actul normativ incrimina totodată negarea Holocaustului, definit ca „persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945”.
Patru ani mai târziu, cu ocazia aprobării și modificării ordonanței de către legislativ, două comisii ale Parlamentului României au adoptat un amendament prin care se elimină din definiția Holocaustului sintagma „aliații și colaboratorii săi”.

Apoi în perioada iunie-iulie 2015, au fost adoptate și promulgate noi amendamente ale ordonanței care, de data aceasta, aduc un plus de specificitate locală actului normativ.

Spre deosebire de versiunea anterioară, ultimele amendamente definesc Holocaustul din România, interzic promovarea simbolurilor și ideologiilor legionare și extind interdicția cultului public asupra persoanelor vinovate de crime de război și genocide.

Noutatea noului act normativ adoptat  este că meţionează între ogranizaţiile fasciste Mişcarea Legionară, activă în România între 1927-1941. Documentul a fost adoptat de Parlament în iunie, în lipsa unei dezbateri publice.

Președintele Iohannis sau  fostul lider PNL, Crin Antonescu, se numără printre promotorii aprobării actualei legi care dau vina pe legislația europeană!

 Crin Antonescu: „Mai întâi, nu sunt singurul inițiator al legii, în al doilea rând este o lege care a reunit la dezbaterea ei un vot aproape unanim.

Completarea ordonanței din 2002, a venit din necesitatea de a pune în concordanță și legislația românească cu legislația europeană în acest sens, o legislație îndreptată împotriva negaționismului și anumitor fenomene care au căpătat o anumită amploare în ultimii ani, mai ales în spațiul european, nu doar în România”.

„Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe și condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare.

Menționez că legile în baza cărora au fost condamnați în procesele după Al Doilea Război Mondial sunt și azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt și astăzi valabile.

Toți cei care le pun în discuție minimalizează o legislație care a fost recunoscută de către trupele Aliate — SUA, URSS, Marea Britanie — împotriva Germaniei naziste, deci verdictele date în 1945 și după sunt perfect legale și astăzi și trebuie să ținem seama de ele”,a declarat intr-o conferinţă de presă Directorul general al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, referitor la legea 217/2015 care interzice organizațiile și simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.

Institutul Ellie Wiesel este condus de Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, profesor timp de 40 de ani (1950 – 1990) la catedra de marxism-leninism, ulterior socialism științific a Facultății de Filosofie a Universității București.  

Ceea ce nu prea se spune, este faptul că acum nici nu poate fi vorba de antisemitism, nu există un pericol real în societatea românească de azi.

În anul 2015 mai putem vorbi de antisemitism în România, când numărul evreilor nu depășește câteva mii?
Faptul că o stradă sau o asociație va purta numele unui filozof sau preot sau om de mare cultură românească ce a împărtășit aceleași idealuri creștine de mântuire cu membrii Mișcării se poate numi antisemitism?

Prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român, în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944.

Comentariu: Definirea holocaustului pe teritoriul României exclude teritoriile care nu au aparţinut statului în perioada 1940-1944, precum Ardealul de Nord, cedat Ungariei prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

Astfel, în condiţiile prezentei legi, negarea holocaustului realizat de către autorităţile maghiare nu este incriminată.

Din acţiunile Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului „Elie Wiesel” (INSH-EW), care a oferit consultanţă parlamentarilor iniţiatori ai proiectului legii 217/2015, deducem că intenţia a fost cea de exonerare a autorităţilor horthyste pentru crimele din Ardealul de Nord, având în vedere că institutul nu s-a pronunţat niciodată împotriva acţiunilor de promovare a ideilor fascismului maghiar şi nici împotriva cultului persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, genocid şi crime de război de etnie maghiară, care au făcut parte din aparatul administrativ maghiar şi care au persecutat sistematic, în perioada 1940-1944, atât evrei, cât şi români.

Constatarea este cu atât mai hilară cu cât Elie Wiesel, care este preşedinte de onoare al INSH-EW şi al cărui nume în poartă institutul, este victimă a persecuţiilor maghiare din Ardealul de Nord.

În baza acestei legi aprobate de Parlament, la iniţiativa Insitutului „Elie Wiesel  martirii anticomunişti, luptătorii din munţi, mărturisitori ca Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa sau Iustin Pârvu şi intelectuali ca Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu vor fi interzişi, din nou, ca în anii 50.

Pe de altă parte, directorul fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER), Radu Preda, spunea la RFI că aşa-numita lege anti-legionară este pro-comunistă prin omisiune pentru că nu interzice şi apologia comunismului – condamnat în 2006 de Parlamentul României ca ”ilegitim şi criminal”.

Tot Radu Preda constata că sunt legitimate deciziile instanţelor comuniste:

”Eu am făcut o constatare pe care o poate face orice jurist. Legea este pro-comunistă prin omisiune pentru că – pe de o parte – dă dreptate justiţiei comuniste, pune sub semnul întrebării calitatea de document istoric a mărturiilor celor care au trecut prin gulagul comunist şi în general relativizează crimele comunismului. E nevoie de schimbarea acestei legi care se referă la toate formele de extremism, deci ar trebui adusă la zi, inclusiv prin menţionarea regimului comunist, care a fost condamnat oficial”  

În luna iulie 2015, Consilierul prezidential Andrei Muraru a anuntat ca a inceput  monitorizarea, inclusiv online, a ideilor fasciste, legionare, rasiste sau extremiste, potrivit noii legi promulgate de preşedintele Klaus Iohannis. 

 

 

 

Surse:

 

http://www.atitudini.com/2015/08/bunicul-meu-evreu-ucis-de-comunisti-si-protejat-de-romanii-ortodocsi/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Tanarul-istoric-Silvian-Emanuel-Man-comenteaza-legea-%E2%80%9Eantilegionara-pe-articole.-Va-fi-interzisa-Politia-Romana-124872

http://www.flux24.ro/primele-tinte-ale-legii-anti-legionare-mircea-vulcanescu-si-nichifor-crainic/

http://www.rfi.ro/societate-80980-dispute-pe-tema-legii-anti-legionare-cinci-membri-iiccmer-cer-demisia-directorului

 

 

 

31/08/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA – Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. VIDEO.

 

 

 

29 noiembrie 1938: asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

In noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu impreuna cu 13 camarazi ai sai, au fost asasinati in dreptul padurii Tancabesti.

Reproducem mai jos marturiile jandarmului Sarbu, asasinul lui Corneliu Zelea Codreanu:

„Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini-dube de la Prefectura Poliţiei. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu.

Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la Legiunea de Jandarmi. Aici maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors spre Bucureşti.

În lipsa unui ordin precis (sau poate că intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari.

Ajunşi la Buzău, am oprit să luăm benzină pentru maşini, dar în acelaşi timp soseşte maiorul Dinulescu, care ne-a dat ordin răstit:
Înapoi la Râmnicu Sărat!

Ne-am întors, dar ne-am oprit mai întâi în comuna Bălţaţi (azi Valea Râmnicului, n.r.), la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-au dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese.

În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat.

Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.

Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel.

Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-au dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.

I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel încât să nu se poată mişca nici într-o parte nici într-alta. Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă.

Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile.

Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi jandarmii, şi nici legionarii între ei.

Ajunşi prin dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o apoi şi aprinzând-o iarăşi de trei ori.

Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat niciunul.

Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate.

Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi…

Căpitanul şi-a întors capul puţin către mine şi mi-a şoptit:
Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei…

Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi, păşind cu revolverul în mână, a rostit printre dinţi:
EXECUTAREA!

La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt – de rugăciune? de chemare? de blestem? – le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi sugrumaseră.
A fost un muget şi un horcăit, întrerupt, pornit din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt.

Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.

Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele şapte dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist, lt. Colonelul Ionescu şi alţii.
Groapa era făcută.

Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea lor pe la spate, în timpul evadării de sub escortă.

După aceea, au fost aruncaţi în groapa comună.

La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damigene de vitriol.”

Sursa: Basarabia91 net.md.

 

 

16/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: