PORTRETUL BESTIEI BOLȘEVICE Martin Lacsis, fondator al CEKA, una dintre cele mai criminale structuri din istoria omenirii

Profil de bestie: bolșevicul Martin Lacsis, unul dintre cei mai prolifici criminali ai CEKA

Publicația online https://www.podul.ro., scrie că autorul bloggului de istorie pereklichka.livejournal.com, Stanislav Smirnov, a cercetat și coroborat mai multe documente din arhivele orașului Nijnii Novgorod privitoare la Martin Lacsis (foto), cel care, alături de Dzerjinski, a stat la baza fondării CEKA, una dintre cele mai criminale structuri de represiune din istoria întregii omeniri. 

În cele ce urmează vă prezentăm informațiile publicate de Stanislav Smirnov, acestea fiind bazate pe studiul minuțios al documentelor din arhivele și din bibliotecile ruse: 

Războiul civil și teroarea leninistă 

„Martin Lacsis nu a fost doar una dintre figurile principale ale CEKA. El a fost, de asemenea, un maniac al terorii roșii din Arzamas, provincia Nijni Novgorod, care, din august 1918 până în februarie 1919, a găzduit cartierul general al Frontului Roșu de Est și infrastructura ramificată a acestuia, inclusiv CEKA de pe front.

Vara anului 1918. Războiul civil face ravagii în Rusia, fiind provocat de uzurparea puterii de către bolșevici, de dizolvarea Adunării Constituante, de încheierea unei păci rușinoase cu Reichul german (mai degrabă o capitulare necondiționată) și de jefuirea nerușinată a populației, de teroarea și de persecuțiile împotriva Bisericii. Peste tot au izbucnit proteste și revolte. Puterea uzurpatorilor atârnă în balanță. 

În aceste circumstanțe, Lenin și clica sa apelează la ultima soluție – teroarea în masa. Țara era deja acoperită de o rețea densă de comisii de urgență – centrală, provincială, districtuală, rurală, de transport ș.a.m.d.. Teroarea roșie face ravagii în orașe și județe, dar și în cadrul Armatei Roșii. Trenul Troțki-Bronstein circulă de-a lungul căii ferate Moscova-Kazan, are o tipografie, un tribunal, un pluton de execuție. Practica decimării – împușcarea fiecărui al zecelea om din Armata Roșie dintr-o unitate care și-a abandonat pozițiile (ca în Roma antică) – devine o practică obișnuită. Ordinele zboară pe teren cerând pedepse și strangulări.

CEKA de pe front 

La 7 august, unitățile locotenent-colonelului V.O. Kappel din Statul Major General ocupă Kazan-ul. Bolșevicii erau pe punctul de a-și pierde cel mai important centru din spate, Nijni Novgorod (acolo se pregătea deja o conspirație a muncitorilor și angajaților de la fabrica Sormovo, care amenința să repete revolta muncitorilor din Ijevsk și Votkinsk).

La 10 august, trenul lui Troțki a trecut prin Arzamas, după ce, cu puțin timp înainte, emisese un ordin înfricoșător de înființare a unor lagăre de concentrare aici, precum și la Murom și Sviyazhsk.

Două zile mai târziu, întregul cartier general al Frontului de Est a ajuns, de asemenea, la Arzamas. Orașul a fost inundat de trupe și de nenumărate noi instituții. Printre acestea se număra și CEKA Frontului, condusă de letonul Martin Lacis. Regimentul 5 leton Zemgale, învins de Kappel în bătăliile pentru Kazan, a preluat funcția de securitate.

Numele real al șefului structurii CEKA de pe front a fost Jan Friedrichovich Sudrabs (aka Martin Lacsis). El făcea parte din cercul intim al lui Dzerjinski: era membru al Colegiului CEKA, din luna mai a coordonat departamentul de conducere al acesteia pentru lupta împotriva „contrarevoluției”.

În iulie a fost însărcinat să conducă „Comisia extraordinară pentru frontul cehoslovac”, singura la acea vreme, având în subordine Comisia extraordinară din nouă provincii: Astrahan, Vyatka, Kazan, Nijni Novgorod, Orenburg, Perm, Samara, Saratov, Simbirsk și Ufa și „statul major” al districtului Arzamas. 

Ucenicul de tâmplar devine terorist bolșevic 

În autobiografia sa, Lacsis-Sudrabs (foto sus) a scris că s-a născut în 1888 în Livonia, a absolvit școala parohială și a început să lucreze ca ucenic de tâmplar la vârsta de 15 ani. După o tentativă nereușită de a trece examenele pentru seminarul de învățători, a abandonat studiile și munca și s-a alăturat Partidului Social-Democrat în 1905.

A devenit membru al unui escadron de luptă, participând activ la atacuri asupra unităților armatei și la incendierea de proprietăți. Apoi – o viață în clandestinitate, agitație împotriva războiului cu Germania, exil în provincia Irkutsk și evadare din ea, în cele din urmă un rol proeminent în lovitura de stat din octombrie ca membru al Comitetului Militar Revoluționar din Petrograd.

Teroarea roșie

Fermentul terorist dobândit în bandele „Fraților Pădurii” fac din el cel mai odios fanatic al terorii roșii. Lacsis promovează pe scară largă execuțiile pe criterii sociale și publică ziare speciale pentru a-și răspândi cât mai mult metodele sadice.

În săptămânalul său „Teroare roșie”, care servea drept ghid pentru comisiile provinciale, el formulează crezul cekist: 

„Nu mai luptăm împotriva indivizilor, ci distrugem burghezia ca clasă. Toți membrii personalului comisiilor extraordinare și toți muncitorii sovietici, mulți dintre ei asumându-și rolul de interlocutori, trebuie să țină cont de acest lucru. Nu căutați dovezi incriminatoare în dosar dacă s-a răzvrătit împotriva sovieticilor cu arme sau cu vorbe. Primul lucru pe care ar trebui să-l faceți este să-l întrebați din ce clasă face parte, care este trecutul său, care este educația sa și care este profesia sa. Acestea sunt întrebările care trebuie să decidă soarta acuzatului. Acesta este sensul și esența terorii roșii. Linia frontului este încă plină de Garda Albă. Încă mai există un loc pentru teroarea roșie. Trăiască teroarea roșie!”

Băi de sânge

Frontul Roșu are nevoie de tot mai multe trupe. Pentru a le reface, se efectuează mobilizări totale în provincie, inclusiv în districtul Arzamas. Populația, obosită de războiul mondial și nedorind să participe la un carnagiu fratricid, răspunde prin proteste în masă.

Ca răspuns, Latsis și subalternul său, șeful poliției de urgență a districtului, Zinoviev, inundă orașul și districtul cu sânge.

Pentru a-și dezlega mâinile, cekiștii inventează un caz de conspirație contrarevoluționară în Arzamas. La Novy Usad au început refuzurile în masă de a se mobiliza. Mulți recruți din satele din parohia cu același nume s-au adunat acolo. Apoi, mișcarea s-a extins la Abramovskaia, Vyzhnovskaia, Kamenskaia, Kovakskaia, Krasnoselskaia, Semionovskaia, Cernuhinskaia și alte volosti, unde au avut loc, de asemenea, adunări cu adoptarea de rezoluții de refuz al mobilizării. 

Un rol proeminent în cadrul evenimentelor a fost jucat de intelectualitatea rurală, printre care se aflau mulți tineri ofițeri demobilizați. Acum erau împinși înapoi în război, dar deja împotriva propriului popor.

Organele CEKA au recurs la un mijloc încercat și testat pentru a pune capăt mișcării de protest – lichidarea fizică a activiștilor săi. În acest scop a fost inventată presupusa conspirație a Gărzii Albe. În sursele disponibile nu există o listă completă a victimelor crimelor de la Arzamas.

În raportul Nizhgubchek se spune că, numai în luna septembrie, în Arzamas au fost arestate 303 persoane și 38 au fost împușcate, printre acestea numărându-se 19 foști ofițeri, 8 executorii judecătorești, 5 agenți ai departamentului de securitate, 3 guvernatori de oraș și jandarmi, un preot, un agent de securitate, un lucrător feroviar.

În septembrie, liste mari de execuții privind Arzamas au fost publicate de „Rabochyokrecyansky Nizhny Novgorodski Listok” și „Săptămânalul CEKA”. Execuțiile au continuat și în timpul iernii. 

Cartea regională a memoriei include un total de 18 arzamașeni uciși în beciurile CEKA din Arzamas din august până în decembrie și achitați în timpul primului val de reabilitare: V. A. Alekseev, I. M. Azhimov, I. M. Argentov, N. T. Vasin, Arhiereul A.A. Voskresensky, G.F. Glazkov, D.I. Grazhdanov, S.I. Evlin, A.P. Kuznetsov, N.I. Murakhin, V.A. Pakhomov, A.A. Plakunov, V.L. Samarov, I.I. Sivov, F.I. Chanov, S.N. Chebotarev, V.I. Chichkanov și I.T. Shchennikov. Agronom și subofițer din satul Panov, numele lui Piotr Voskresenski se află în Cartea Memoriei, dar până de curând i s-a refuzat reabilitarea pe motiv că ar fi opus rezistență armatei „pedepsitorilor”. Numărul total este de 19.

Cu toate acestea, majoritatea victimelor asasinatelor au rămas în afara domeniului de aplicare a reabilitării în anii 1990 și la începutul anilor 2000. Numele unora dintre victime sunt împrăștiate în ordinele CEKA ale Frontului de Est, în ziarele centrale și locale și în paginile săptămânalului VChK.

De exemplu, Ordinul nr. 15 al CEKA de pe Front, datat 7 septembrie, conține numele polițiștilor Mihail Sorokhtin, Ivan Drozdov, Gerasim Krachin, Vladimir Lilov și al jandarmului Pavel Bokalinov.

Într-un punct separat al ordinului se spunea că șapte țărani din satele Kichansino și Chetvertakovo au fost executați sumar (nu pentru fosta lor ocupație, ci pentru agitație contrarevoluționară): Feodor Korsakov, Ivan Arkhipov, Konstantin Nesterov, Nikolay Shvetsov, Andrey Rybkin, Vasily Golovkin (fost polițist) și Semen Vertyanin.

Izvestia a tipărit aceleași nume la 17 septembrie, adăugându-i pe cei împușcați „pentru încercarea de a fugi la cehoslovaci”: ofițerii Bakhtin Innokenti, Zamyatin Nikolai, Klyuchnikov Andrei, Petrov Konstantin, Orlov Nikolai, Rybakov Nikolai, Khrysogonov Vladimir, Tsyviliev Stepan, Cherkasov Nikolai și Shmykal Joseph. De execuții s-a ocupat n CEKA de pe Frontul de Est. 

Execuția a fost efectuată și de către Cheka de pe Frontul de Est. Cei mai mulți dintre cei împușcați erau membri ai unor familii respectate din oraș. Unul dintre principalii lideri ai organizației se numește Serghei Stepanovici Gorkiev, învățător, participant la Războiul Mondial, locotenent-colonel.

Urmează apoi Dmitri Petrovici Monaciov, student și locotenent; frații Viaceslav și Konstantin Vasilievici Bebeșin, student, respectiv elev; Nikolai Stepanovici Periakov, profesor, locotenent, mobilizat la detașamentul gărzii feroviare; Nikolai Ivanovici Terin; Alexei Nikolaevici Chicherov, student; Petru Ivanovici Dergunov, „participant la revolta de la Murom din detașamentul Saharov”. Ziarul a relatat că toți aceștia au fost împușcați prin sentința CEKA din Nijni Novgorod.

Astfel, lista cu singurele nume publicate ale participanților la complotul de la Arzamas care au fost împușcați se ridică la 49 de persoane. Numărul total este mult mai mare.

Mai multe detalii despre crimele bolșevicilor în regiunea Nijnii Novgorod AICI 

Publicitate

INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.

Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova

Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”. 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47).