CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

STATUL POLIȚIENESC RUS ȘI ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN

Rusia este o tara cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.

– Proverb sovietic

O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice

„Rusia este o țară fara granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevarata identitate centrala. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se intinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeana Kaliningrad pana la Stramtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska.

Daca ne mai gândim si ca multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populatia este izolata, toate acestea ne ajuta sa explicam de ce mentinerea controlului central a fost o adevarata provocare si de ce pierderea acestui control asupra tarii i-a obsedat pe conducatorii ei.

Am intâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: „Am crezut intotdeauna ca e vorba despre totul sau nimic: fie tinem tara cu pumn de fier, fie se va destrăma”.

Presupun ca predecesorii lui, de la ofiterii taristi la primii cneji medivali, aveau cam aceleasi ingrijorari – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicatiilor moderne, le au cu siguranta in ziua de azi.”

– MARK GALEOTTI

Istoria ne dezvaluie povestea complexa a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra înca se intinde peste o parte din lume si de ai carui demoni inca nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată a felului in care cruzimea, cooperarea si compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra inca se intinde peste o parte din lume si de ai cărui demoni inca nu ne-am exorcizat…

De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toata inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Se dezvaluie din ce în ce mai mult rolul si activitatile politiei secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale și în privința realitatilor complexe din spatele unui sistem represiv de lunga durata.

Băile de sânge organizate de CEKA, sub directa îndrumare a lui Lenin, încă din perioda puciului prezentat drept ”revoluție” și apoi de-a lungul Războiului Civil și a terorii leniniste, moment în care dictatura proletariatului și-a arătat adevărata față genocidară.

O mare parte a informatiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90.

Sa nu uitam ca multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Sunt încă multe lucruri ascunse populatiei ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerata de unii istorici similar unui „genocid secret”.

Urgia foametei crâncene care lovit Ucraina înainte de războiul mondial a fost o incercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, incercările poporului ucrainean de obtinere a independenței naționale, o perspectivă care „irita” autoritatile sovietice.

In Ucraina, perioada de infometare in masa este cunoscută sub numele de Holodomor (exterminare prin infometare)… Este greu de stiut exact câti oameni au murit in Holodomor, dar estimarile mai noi sugerează ca numarul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane erau ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau in Ucraina. Numarul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizarii a fost mai mare decat al oricarei alte nationalitati din URSS.” (Martyn Whittock).

 Crimele în masă pe care poliția secretă a Kremlinului le-a săvârșit de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihopatul Beria numărându-se printre principalii satrapi – abominabila hecatombă consumată la Katyn sunt acum în mare parte cunoscute și întoarse pe toate fațetele, laolaltă cu masacrele pe care securiștii sovietici le comiteau printre combatanții Armatei Roșii suspectați de colaboraționism, spionaj, lașitate ș.a.m.d..

Pentru a ințelege modul foarte complicat si ascuns in care a funcționat puterea sovietica în tot acest timp destul de indelungat, 1917-1991, trebuie să avem în vedere că istoria omenirii a trecut prin catastrofe, momente de ruptura si reconfigurare care au dus la lumea de astazi. Fără intelegerea contextului în care s-au desfășurat evenimentele secolului trecut, nu avem nicio sansa sa pricepem acest secol din care, iata, au trecut deja primele decenii.

Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste si comuniste, sfârsitul Razboiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrala si de Est – toate si-au lasat amprenta asupra prezentului extrem de complex in care intreaga lume evolueaza.

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, el nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”:

„În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Secreta sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem sa-l prefiguram, dar nicidata nu vom sti dinainte ce se va intampla. ”Cine ar fi bănuit, la sfarsitul anului 2019, ca in numai cateva luni lumea se va trezi intr-o criza pandemica al carei precedent il gasim in gripa spaniola de acum o suta de ani, de la sfarsitul Primului Razboi Mondial? Ne-am intors, dupa un veac, intr-o situatie similara, dar in alte circumstante, evident. Nu inseamna ca istoria se repeta, dar nici ca nu trebuie sa fim atenti la lecțiile ei!” , a spus Ion M Ionita, redactor-sef al revistei Historia

Pătrunzând în hățișul Rusiei contemporane, care oscilează între statutul privilegiat în politica mondială și poziția sa profund amenințătoare, se cer analizate atent previziunile diferite privind obiectivele lui Putin: „Unii sugerează că președintele rus și-a propus să reconstruiască Rusia imperială ca un stat autoritar, cvasisovietic, care nu se va lăsa până când nu va deveni puterea dominantă în Europa și dincolo de aceasta. Pentru alții, Putin, cu atitudinea lui belicoasă și agresivă, este doar personajul negativ, născocit de elitele occidentale dintr-o pantomimă. Regimul Putin continuă tradiția de legături strânse între organele de securitate (ai căror membri domină acum multe zone ale statului), elita politică și mafia rusă.

Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat,  Preşedintele Federaţiei Ruse de azi  îmbracă mantia unui ales al destinului.  Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al  expansionismului autocratic. Despotismul intern este  acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce  reafirmă  comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful  Rusiei eterne .

„Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister, înăuntrul unei enigme”, spunea celebrul lider britanic din cel de-al doilea război mondial, Winston Churchill.

17/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

BILANȚUL primelor zile de ocupație a „eliberatorilor”ruși în 1944, în județele Alba și Argeș

Crimele ”eliberatorilor” sovietici. Jafuri, violuri și asasinate în Alba Iulia și împrejurimi după 23 august: femei împuşcate în cap sau călcate cu camionul de sovietici, execuţii mafiote.

37 de violuri, 3 morți, 87 de magazine și 1500 de case devastate în prima zi de ocupație.

În septembrie 1944, ”glorioasa” armată ”eliberatoare” Sovietică, în realitate grupuri de soldați înfometați cu apucături de barbari, a pătruns în județul Alba, venind dinspre Sibiu, scrie publicația https://alba24.ro.

Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia, a descris pe larg episodul într-un articol publicat într-o lucrare mai amplă dedicată județului (Județul Alba. Istorie, cultură și civilizație, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia 2015).

Cei mai bătrâni locuitori ai județului, mai țin minte spaima pe care ei și familiile lor au simțit-o la venirea rușilor.

Bilanțul tragic al unei singure nopți

”La imaginea terifiantă cu iz medieval contribuiau din plin cazacii călări. În localitățile aflate pe direcția ”glorioasei” armate roșii s-au petrecut obișnuitele episoade barbare.

De exemplu, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe teritoriul județului Alba 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate etc” a scris Tudor Roșu.

La Alba Iulia, rușii au căutat alcool, până au găsit ”paradisul” în pivnițele Episcopiei Roman-Catolice. După ce se îmbătau, căutau ”hăzăici”.

Femeile, mai ales cele tinere, se ascundeau pe unde puteau: ”m-am ascuns o vreme cu celelalte lucrătoare din croitorie (…) într-o încăpere secretă (…) ieșeam numai noaptea să luăm apă și hrană. Tremuram toate să nu ne găsească.

Copiii întrebau mereu de mine. Nu-i vedeam decât noaptea, când dormeau” descria o femeie groaza acelor zile.

Triplă crimă la Oarda

Istoricul din Alba Iulia a descoperit o serie de atrocități, petrecute în vecinătatea municipiului. ”La Oarda, sovieticii au ajuns în sat deși era în afara șoselei Sibiu – Cluj, în perpetua lor căutare de femei, oi, vite și ceasuri.

Martorii evenimentelor își aminteau că teama era de nedescris, ”mai ales după ce un rusnac, cu ochii lunguieți și tuciuriu, a intrat într-o casă unde a dat peste un bătrân cu nora acestuia, având copil mic. A încercat să o violeze.

Bătrânul a luat o furcă și a sărit să-l lovească. Rusul l-a împușcat cu o rafală de armă, apoi, la împotrivirea femeii și țipetele copilului mic, i-a împușcat (…) Pe o tânără ieșită cu flori la poartă au luat-o pe tanc, la Oarda de Jos. A fost găsită moartă, violată și împușcată, la Sântimbru”.

Sașii, ținte vii la Sebeș

Sebeșul a fost asociat imediat cu Germania de către ruși, din cauza populației săsești numeroase. Acțiunile lor din oraș au fost fără milă. S-au năpustit în gospodăriile oamenilor, spune Tudor Roșu, jefuind totul. ”Au fost împușcați bărbați și violate femei la drumul mare.

Ulterior, sașii au fost primii care au avut de suferit de pe urma represiunii bolșevice. Orașul Sebeș a fost transformat în lagăr și centru de ridicare a sașilor, iar ”ridicarea” a început de la 11 ianuarie 1945.

Vânătoarea de oameni a vizat, în principiu, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, din Sebeș, Petrești, Pian, Câlnic, Vingard, Vințu de Jos etc, iar aceștia au fost deportați în Rusia, în lagăre de muncă”, mai scrie istoricul Tudor Roșu.

Prăpădul făcut de Armata Roșie ”aliată” în județul Argeș.

             

 Prof. Dumitrescu Ionel-Claudiu evocă în https://www.historia.ro, faptul că România a fost atrasã în Al Doilea Rãzboi Mondial în 1940, când armatele URSS-ului au ocupat Basarabia, Bucovina şi Herţa. Agresiunile de mică amploare, de tatonare a dispozitivului defensiv românesc, au continuat până la declanşarea atacului german din 22 iunie 1941.

Participarea trupelor române la campania din răsărit n-a putut să împiedice revenirea Armatei Roşii în 1944. Ruperea frontului din zona Iaşi în luna august a dus la hotãrârea regelui Mihai I de a declanşa înlocuirea mareşalului Ion Antonescu şi de a trece  de partea aliaţilor.

Teoretic, România nu mai devenea un teatru de rãzboi, dar acest calcul se potrivea doar dacã se discuta cu un partener înţelegãtor. Schimbarea de orientare politico-militarã a dus la prãbuşirea  frontului german, trupele sovietice au putut sã înainteze fulgerãtor prin teritoriul românesc şi  doar  problemele logistice au frânat ofensiva.  

Populaţia şi armata au primit indicaţii de la Bucureşti sã-i întâmpine pe soldaţii sovietici ca pe nişte aliaţi, dar trupele lui Iosif Vissarionovici Stalin aveau alte ordine precise. Teroarea s-a generalizat de a lungul principalelor artere şi nimeni nu mai era în siguranţã. Valul distrugãtor a ajuns în judeţul Argeş la începutul lunii septembrie 1944  şi comportamentul soldaţilor roşii a fost la fel de brutal.

Oficial, niciun document internaţional nu reglementa relaţiile României cu forţele Naţiunilor Unite şi totul era posibil. Oricum, Stalin nu acorda o prea mare importanţă hârtiilor atunci când era în poziţie de forţă.

Trupele sovietice au sosit dinspre Bucureşti în ziua de 4 septembrie 1944 şi au fost întâmpinate la ora 1030 de autoritãţile locale. Primirea festivă n-a impresionat şi nici n-a îmbunat. Instinctele brutale s-au dezlănţuit rapid şi crimele au început. Un sublocotenent român a fost împuşcat mortal de un soldat rus pe strada Exerciţiu. Farmacistul Boroş, sãtul de jafurile fără de sfârşit, se rãzbunã  cu o armă pe un soldat sovietic, rana fiindu-i acestuia fatalã.

Orice împotrivire era scump plãtitã. Valul a ajuns în plasa Titeşti (acum în judeţul Vâlcea) în ziua de 6 septembrie 1944. Femeile erau ţinte favorite pentru soldăţimea abrutizată de alcool şi de rãzboi. O localnică din Perişani, satul Spin (aşezare destul de izolată), a fost împuşcatã dupã ce a fost batjocoritã de nu mai puţin de opt soldaţi.

Doar pãdurea mai era un refugiu sigur din calea trupei dezlãnţuite, chiar dacã toamna aducea deja o vreme rãcoroasã1. Propaganda comunistã pãtrunsese adânc în minţile ostaşilor şi preoţii au fost obligaţi sã se ascundã2. Bãrbaţii care încercau sã-şi apere avutul şi consoarta erau împuşcaţi fãrã cruţare. Aşa s-a întâmplat în cazul locuitorului Dinu Ştefan Bolovan din Titeşti3. Barbaria se manifesta în cele mai dure forme şi doar armamentul amintea de secolul al XX-lea.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944 a surprins multe unităţi ale Wehrmacht-ului printre trupele române. Orice rezistenţă era condamnată din start eşecului din cauza distanţelor mari până la bazele sigure de pe teritoriul Ungariei sau Transilvaniei. Foştii aliaţi au avut 5048 de morţi şi 56.455 prizonieri.

Conform dreptului războiului modern, România era responsabilă de soarta captivilor, dar Moscova nu respacta nicio regulă. Toate materialele capturate de români au fost considerate trofee de război şi confiscate. Prizonierii au fost ceruţi şi apoi expediaţi în Uniunea Sovietică. 

Detaşamentele de escortă erau extrem de brutale cu prinşii. Erau unităţi de escortă ale celebrului NKVD şi noţiunile dreptului internaţional nu existau. Creierul le era împănat cu citate din Iosif Stalin sau Ilya Ehrenburg. Ura împotriva celorlalţi era caracteristica dominantă. Nici detaşamentele Armatei Roşii nu aveau un comportament deosebit.

Cinci militari germani din lagărul de la Caracal erau transportaţi în toamna anului 1944 spre URSS, dar un sublocotenent fanatic a considerat că duşmanii poporului nu merită să mai trăiască. A avut loc o judecată sumară în limba rusă şi s-au auzit cinci focuri de armă. După cum raportau autorităţile militare române forurilor superioare, captivii au fost acuzaţi de tentativă de evadare. Evenimentele s-au petrecut pe raza localităţii Pădureţi (comuna  Lunca Corbului).

Cei cinci erau:Guter (Gunther?) Daria (plutonier major din Regimentul 5 pionieri), Hoet Gutler (fruntaş din Regimentul 202 apărare antiaeriană), Johann Maier (soldat din Regimentul 84 AA), Harman (Hermann ?) Tuhlt (soldat din Regimentul 156) şi Hlumut (Helmuth?) Culek (soldat din Regimentul 27 pionieri). Se observă că victimele erau oameni de rând şi aparţineau unor unităţi specializate, puţin implicate în posibile crime pe teritoriul sovietic.

Nu se făceau deosebiri şi doar pistolul avea dreptate. Faptele pot fi incluse în categoria crimelor de război şi explică de ce luptele de pe frontul antisovietic au fost deosebit de sângeroase. Ofiţerul român care comanda escorta n-a intervenit de teamă. Noul aliat nu prea făcea deosebiri între prieteni şi duşmani.

Toate armatele s-au caracterizat prin brutalitãţi, dar la sovietici jaful era ridicat la rang de lege. Se acţiona dupã reguli aproape militare. Se începea cu cârciumile golite complet de bãuturã4 şi apoi se trecea la locuinţe. Se luau toate bunurile casnice uşor de transportat, dar banii erau preferaţi. Nici alcoolul nu era uitat.

Doar din comuna Albota au luat de la învăţătorul Anatole Alboteanu suma de 1.200.000 de lei, iar preotul I. Popescu a fost deposedat de 600. 000 de  lei. Nici generalul Referindaru n-a fost respectat şi a rãmas fără 450.000 de lei. Militarii armatei noului model n-au vrut să rămână datori. Au oferit la schimb o bătaie bună.

Cum trupa roşie a fost aproape în permanenţã privatã de o hranã gustoasã şi consistentã, soldaţii sovietici depuneau serioase  eforturi pentru completarea stocurilor cu produse proaspete în lungul şi obsedantul drum spre Berlin.

Numai din comunele Albota, Cerbu şi Gãvana s-au luat pe 8 septembrie peste 70 de cai, multe oi, porci, fãinã, furaje şi cãruţele necesare transportului7. Situaţia era identicã şi la Curtea de Argeş unde mitraliera se dovedea cel mai harnic strângãtor.

Numai pânã la 9 septembrie s-au dat cinci tone de fãinã şi au fost luaţi pânã şi caii pompierilor8. Nu trebuie sã se uite cã zona era deficitarã în cereale şi orice pierdere putea sã însemne foamete. Jafuri au fost semnalate şi în comunele Budeasa, Valea Ursului, Richiţele, Bãbana, Bãrbãteşti, Cocu şi Slãtioare. Comuna Prundu, deja grav afectatã de bombardamentele americane ce vizaseră podul de peste Argeş, a fost supusã contribuţiilor de rãzboi, dar locuitorii au fost îngroziţi de prãpãdul lãsat de sovietici în urmã. Lanurile de porumb, plantã ce stãtea de câteva secole la baza alimentaţiei ţãranului român, a fost nimicitã în mare mãsurã de caii trupelor şi de tancurile aflate în trecere.

Nici plasa Curtea de Argeş n-a fost ocolită de valul militar. Zona nu se remarca prin recoltele generoase de cereale, grâul şi porumbul fiind adus de la şes prin schimb de produse. Soldaţii sovietici aveau argumente convingătoare şi colectele au fost substanţiale. Într-o lună au luat calea frontului 16, 152 t cartofi, 305, 246 t cereale, 11, 943 t diferite alimente, 493, 900 t furaje, 378 oi, 2.019 ouă, 3.517 păsări, 117 porci şi 153 bovine.

Au fost confiscate şi 62 de cabaline, utile la obţinerea noii recolte prin tractarea plugurilor. Băutura, un tradiţional întăritor al luptătorilor estici, nu putea să lipsească din inventar şi 42.100 de litri au fost deturnaţi de la menirea obişnuită:schimbul de produse.

Pagubele produse de invadatori se ridicau până la 12 octombrie 1944 la 159.659.760 lei. Nu erau incluse în statistică decât bunurile luate cu forţa armelor automate. Multe obiecte n-au mai fost declarate de frică şi, oricum, autorităţile nu aveau nicio putere pentru limitarea dezastrului.

Conducerea Armatei Roşii a sesizat pericolul rãmânerii fãrã alimente dacã jaful continua în acelaşi ritm şi mareşalul Malinovski a încercat sã stabileascã o formã de colaborare cu autoritãţile locale. Pe 9 septembrie se afla la Piteşti cã doar colonelul Ivan Stefanovici Sidorov poate sã aprobe îndeplinirea cererilor venite din partea trupelor în tranzit, dar, după cum s-a văzut, mãsura avea o implicaţie redusã pentru cã lipseau legãturile cu localitãţile.

Tehnica de telecomunicaţii era vizatã în mod deosebit de autoritãţile sovietice. Centralele telefonice din Rociu, Morãreşti, Merişani, Curtea de Argeş, Jiblea şi Stoiceni erau deja demontate pe data de 6 septembrie11. Guvernul de la Bucureşti pierduse astfel controlul asupra ţãrii, dar nici prefectul de Argeş nu mai cunoştea situaţia realã din teritoriu. Era o mãsura de forţã menitã sã permitã  preluarea controlului în provincie de cãtre elemente favorabile puterii sovietice.

Cãpitanul Lescenko nu era totuşi mulţumit de controlul asupra mijloacelor de informare şi a cerut la 1 octombrie predarea tuturor aparatelor de radio aflate în posesia populaţiei şi ordinele comandamentului sovietic «sunt lege şi trebuiesc executate de toţi, fãrã  întârziere şi echivoc»13. Trupele roşii, voit sau nu, au contribuit la ştergerea istoriei judeţului Argeş prin incendierea arhivei depozitate la Merişani.

Trebuia sã aparã un om nou, total rupt de trecutul naţional. Prefectul a reuşit în ultimul moment să salveze ceea ce nu cãzuse încã pradã flăcărilor. Populaţia era lipsitã total de apãrare pentru cã jandarmii şi guarzii erau slab înarmaţi.

Orice urmă firavă de rezistenţã era pedepsitã pe loc cu rafale de arme automate. Un paznic din comuna Ştefãneşti (judeţul Muscel) a fost ucis în noaptea de 10/11 septembrie 194415. Alţi jandarmi au fost dezarmaţi şi lipsiţi de obiectele personale.

Aceste câteva mãrturii documentare vin sã infirme teza mareşalului sovietic Rokossovski conform cãreia soldatul comunist era pãtruns de un înalt spirit umanitar16. Dacã ne raportãm la informaţiile despre precedentele invazii ruseşti, putem sã constatãm cã armele şi ideologia s-au schimbat, dar obiceiurile au rãmas.

Trupele sovietice, bine înarmate, inventau tot felul de distracţii pe seama românilor. O metodă era vânătoarea de oameni cu maşina. În ziua de 1 octombrie 1944, la orele 16,  un automobil al armatei sovietice cu trei soldaţi şi două rusoaice se deplasa prin localitatea Budeasa Mare. Probabil cei cinci se aflau sub influenţa alcoolului şi au făcut un pariu dacă pot călca un biet biciclist

. Au văzut un nefericit şi au încercat. Maşina şi-a atins ţinta şi apoi a dispărut într-o trombă de praf. Oamenii au sărit să-l ajute pe accidentat, dar nu mai era nimic de făcut. Dumitru P. Stan din Valea Mărului a murit pe loc. 

Anchetatorii români s-au deplasat la faţa locului şi, după observaţii minuţioase, au constatat că situaţia era mult mai gravă decât părea la o primă vedere. Accidentul nu era accident. Victima nu fusese sub influenţa băuturilor alcoolice şi se retrăsese chiar lângă gardul casei cu numărul  251. Prudenţa nu-i servise la nimic.

Cum mersul războiului pentru victoria revoluţiei mondiale era mai important decât viaţa unui om nepătruns încă de valorile comuniste, ancheta a rămas fără rezultat. Era un ţăran în minus.

Valul devastator din toamna lui 1944 a contribuit la instaurarea unei perioade de sãrãcie fãrã precedent  în istoria românilor şi foametea din 1945-1947 a putut sã facã ravagii. Românii au fost obligaţi sã livreze oficial mari cantitãţi de animale şi produse alimentare, dar sã hrãneascã şi Armata Roşie de ocupaţie.

Abia în 1958 ultima  ”eliberare” ruseascã a luat sfârşit, dar efectele sunt resimțite până-n zilele noastre.

Trupele sovietice rămân în judeţ

     Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 a permis celor două puteri agresive să dinamiteze Europa Sistemului Versailles şi România a devenit o ţintă favorită din cauza resurselor semnificative de petrol.

Contraofensiva româno-germană din 22 iunie 1941 n-a făcut decât să amâne invazia sovietică planificată pentru vara anului 1941 şi în septembrie 1944 trupele roşii străbăteau deja aşezările judeţului Argeş.

Se aplica o politică sistematică de jefuire, folosindu-se drept acoperire expresia „căutare de trofee”.

Convenţia de Armistiţiu a permis exploatarea la sânge a populaţiei româneşti.

      Chiar dacă ostilităţile s-au încheiat în luna mai 1945, noii aliaţi au uitat să plece spre cazărmile de bază. Comandamentul Armatei 26 a preluat spre folosinţă clădirea Tribunalului Argeş (32 de camere) în perioada 6 iulie – 30 august 1945. Atitudinea cuceritorilor ar putea fi uşor comparată cu cea a celebrilor vandali. Chiar dacă în clădire stăteau ofiţeri, geamurile au fost sparte, un tablou cu Iisus Hristos distrus şi jaluzelele rupte.

Căldura verii n-a ferit uşile sobelor de furia sovieticilor, multe însă dispărând fără urmă. Pagubele produse în mai puţin de două luni au fost estimate la suma de 2.083.409 lei. Chiria a fost apreciată la 1.200.000 lei, iar taxele pentru lumină şi apă au fost achitate de Prefectura Argeş1. Şi cifrele nu reprezintă decât efortul făcut pentru o singură unitate de comandament. Cetăţenii sovietici luau masa la restaurantul Andreescu cu doar 800 lei pe zi, ceea ce ducea la pierderi zilnice de 20.000-30.000 de lei.

Trebuie remarcat faptul că propaganda politică deşănţată n-a schimbat pasiunea oamenilor pentru un trai decent şi orice oportunitate era exploatată din plin. Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România în curs de comunizare.

Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângã cele de rutinã privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung.

Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora (AN, DJ Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Muscel, dos. 12/1948, f. 55). Hărţile topografice sovietice ale statelor vecine erau exacte şi la nivelul anului 1939, dar autorităţile de la Moscova doreau perfecţiunea pentru a valorifica la maximum puterea de foc a artileriei.

Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Zvonurile privind declanşarea unui nou conflict cu lumea capitalistă îngrozeau populaţia românească.

       Sovieticii, profitând de poziţia de forţă, au impus grele condiţii economice în contul despăgubirilor de război. Numai în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost predate, în perioada 22 iunie – 6 noiembrie 1945, 121 de bovine. Articolul 11 aducea pentru al doilea an o cotă de 1.000 de bovine şi 2.000 de ovine.

Vitele strânse din judeţul Argeş urmau să aibă cel puţin 340 kg în viu, vârsta sub şapte ani şi glandele de lapte sănătoase. Taurii pentru reproducţie urmau să aibă în medie 380 kg şi cel mult şase ani, iar boii nu puteau să fie mai uşori de 370 kg3.

Greutatea indicată de specialiştii sovietici era însă greu de îndeplinit în condiţiile unei secete prelungite. Autorităţile au urmărit cu rigurozitate maximă modul în care cetăţenii executau obligaţiile impuse de Moscova. Orice persoană care întârzia predarea cotelor era urmărită în justiţie pentru sabotaj.

În această situaţie s-a aflat locotenent-colonelul Ion Gogulescu, ce a predat la Hârtieşti (judeţul Muscel) un bou, un junc, 1.400 kg fân, 10 kg untură, 7, 7 kg unt şi un porc. Cum între instituţiile din cele două judeţe învecinate era o proastă comunicare, ofiţerul a fost acuzat de sabotaj. Abia la 2 iunie 1946 s-a hotărât renunţarea la urmărirea în justiţie5.

Uniunea Sovietică a aspirat deosebit de eficient produsele agricole existente pe piaţa românească şi, în condiţiile unei secete extrem de severe, au început să crească preţurile şi să bântuie spectrul foametei.

Dacă în noiembrie 1945 o masă la cantină costa 350 de lei, în ianuarie 1946 se ajungea la 374, dar în februarie şi martie se atingeau cotele de 701 şi 817 lei6. În ianuarie 1946, Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“.

Seceta din 1946 a agravat situaţia alimentară. Un ou ajunsese în ianuarie 1947 la 5.000 de lei, un litru de lapte se vindea cu acelaşi preţ, dar carnea era un produs de lux (18.000 sau 20.000 lei/kg), iar untul era de neatins (70.000 lei/kg). Reprezentanţii P.N.P. din Piteşti considerau că de vină pentru această situaţie sunt sătenii din localităţile învecinate.

„Speculând fără neruşinare şi în mod făţiş, aceştia nu contribuie decât la jefuirea funcţionarilor, pensionarilor şi tuturor celor cu venituri fixe, la o adevărată operă de asasinare a bătrânilor, a copiilor noştri, cari, lipsiţi de alimente, mâine nu vor fi decât elemente debilitate, pradă cu cea mai mare uşurinţă bolilor şi urmărilor lor.“ Se cereau „stârpirea şi afişarea delincvenţilor spre a fi cunoscuţi şi de public“.

Era, evident, o analiză unilaterală şi fără studierea cauzelor reale. Ţăranii se aflau într-o situaţie disperată, inflaţia şi impozitele aducându-i la sapă de lemn. Bolile şi foametea făceau ravagii, mortalitatea sporind la valori greu de închipuit pentru ani de pace. 

    Starea de spirit a populaţiei era „agitată datorită greutăţilor zilnice de neînlocuit ivite prin scumpirea excesivă a articolelor de primă necesitate şi a speculei“. Orice mărire de salarii atrăgea imediat o scumpire a mărfurilor. Nici situaţia jandarmilor şi militarilor nu era foarte bună. Nu existau suficiente haine, iar încălţămintea era complet uzată. Apropierea celebrelor „alegeri libere“ din 19 noiembrie 1946 a adus o creştere consistentă a salariului şi se promitea un sprijin total pentru Guvernul Groza.

Situaţia a revenit la normal după victorie. Subofiţerii au ajuns să umble cu picioarele goale sau cu bocanci rupţi. Nici salariile nu mai erau distribuite la timp12. Erau şi insuficiente pentru că în primăvara lui 1947 preţurile la toate produsele au explodat. Se vorbea, în taină, că Guvernul a măsluit alegerile, dar astfel de discuţii erau riscante într-o epocă în care delaţiunea începea să fie la mare modă.

      Orice stat totalitar se caracterizeazã prin instaurarea unui regim de supraveghere a duşmanilor obiectivi şi guvernul Petru Groza nu putea sã facã excepţie de la legile istoriei. Biroul Siguranţei din Piteşti avea ca principalã misiune urmãrirea legionarilor şi a simpatizanţilor mişcãrii. La 4 august 1945 se întocmea un raport despre patru profesori, dar doar Voinea Constantin (Liceul industrial de bãieţi) era considerat periculos şi s-a propus internarea în lagãr. Nu era însã de gãsit.

Alte persoane (Ciungan Titus Liviu, Ciocan Haralambie şi Grigorescu Vasile) nu sãvârşiserã abuzuri în timpul regimului Antonescu şi nu colaboraserã cu legionarii. Anchetele poliţieneşti pătrundeau şi la ore. Profesorul Ciocan Haralambie de la Liceul I. C. Brãtianu a fost supravegheat pentru cã la ore a vorbit despre penitenciarele model din SUA.

Concluzia anchetei era cã nu se aduseseră critici la adresa formei de guvernãmânt din România şi nici la adresa administratorului Penitenciarului Argeş. Se reconfirma faptul cã profesorul Ciocan nu fãcuse parte din partide ostile comunismului. Trebuie observat cã turnãtorii erau infiltraţi deja în şcoli şi manipulau informaţiile din rapoarte în funcţie de interesele particulare.

       Orice regim totalitar se caracterizeazã prin folosirea propagandei şi controlul asupra mijloacelor de informare în masã. Regimul comunist din România nu putea sã facã excepţie de la modelul oferit de Uniunea Sovieticã.

Încă din 1944 s-a publicat ordonanţa generalului Dumitru Carlaonţ conform cãreia toate aparatele de radio urmau sã fie predate forţelor de ordine pânã la 10 decembrie, în caz contrar pedeapsa fiind cuprinsã între 6 luni şi 4 ani.

O comisie specialã pentru scoaterea din uz a cãrţilor fostului regim a gãsit într-un depozit doar 133 de exemplare din volumul Cutreierând Basarabia desrobitã a scriitorului Lascarov Moldovanu, volumele fiind scoase de la difuzare.

Încã din 23 ianuarie 1945 un ordin al Diviziunii Presei interne preciza cã nu mai apar publicaţii fãrã autorizaţie specialã18. Serviciul de cenzurã a fost reorganizat şi la 30 aprilie 1945 responsabil pentru Argeş era Nicolae M. Niţu19. De la 31 mai 1947 Teohari Georgescu, ministru de interne în guvernul Groza, a ordonat sã nu se mai cumpere gazete sau reviste fãrã ordin personal sub motiv cã „situaţia finanţelor locale este foarte grea”20.

Era un nou pas în preluarea controlului asupra gândirii. Publicaţiile argeşene erau strâns supravegheate de autoritãţi. Se trimiteau la Bucureşti liste cu tot ceea ce ieşea de sub tipar. În 1945 apãreau ziarele şi revistele Ţãrãnismul Argeşului, Presa, Voinţa Poporului, Lumina pentru toţi, Buletinul Eparhial, Gândul nostru şi Pãstorul Ortodox.

Publicaţiile opoziţiei erau atent supravegheate şi despre Ţãrãnismul Argeşului se raporta cã are un tiraj de 5.000 de exemplare sãptãmânal, 3.000 de abonaţi şi un consum de anual de hârtie de 6.000 kg. Nu erau omişi nici conducãtorii publicaţiei, avocaţii Th. Simionescu şi M. Piţigoi.

       Imaginea urbei de pe Argeş era afectatã în anii 1945-1947 de clãdirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane din 1944. Unele case erau dezolante. Pe bulevardul Elisabeta la numãrul 42 se aflau clãdiri ale Ministerului Educaţiei Naţionale.

Construcţia din curte şi magaziile fuseserã grav avariate de o bombã de mare calibru, iar casa de la stradã avea acoperişul avariat, tencuiala cãzutã şi crãpatã şi scara principalã distrusă.

Comisia de salubritate propunea dărâmarea clãdirilor din curte şi repararea celei de la stradã. Pe acelaşi bulevard, la numãrul 40, bombele distruseseră un şopron, avariaserã grav o clãdire din centru şi casa dinspre stradã afectatã de suflu şi cu etajul abandonat.

Toate clãdirile ruinate se aflau în plin centru. O casã de pe strada Tudor Vladimirescu cu nr. 111, proprietatea lui Constantin Chinie, era insalubrã şi în 1948, iar comisia specialã a propus dãrâmarea la 15 aprilie.

Primarul a cerut douã autocamionete pentru refacerea oraşului la 11 iulie 1946, dar resursele erau îndreptate spre alte destinaţii. Case, biserici şi şcoli aşteptau reparaţiile necesare pentru a nu ajunge în stadiul de ruină. Lipsa banilor a dus la imposibilitatea executãrii reparaţiilor la instalaţiile vitale ale oraşului.

Primarul constata cu îngrijorare la 10 iulie 1946 cã motorul de la instalaţia de pompare a apei potabile era stricat şi cã n-a fost înlocuit, iar populaţia suferă de apã27. Canicula instalatã în varã şi lipsa apei au favorizat provocarea de incendii. Forţele de intervenţie au fost surprinse de valul de foc din august 1946. Pe 15 august, s-a aprins locuinţa numiţilor Gh. R. Voicu şi Ion I. Florea din Papuceşti.

Douã zile mai târziu dispãrea în flãcãri acoperişul casei din proprietatea Ioanei Cãlin (str. Mircea Vodã, nr. 8).

A doua zi era sinistratã vãduva Filofteia St. Cãlin de pe strada Matei Basarab, nr. 230. Chiar dacã avea trei copii minori în grijã, n-a primit nici un ajutor de la autoritãţile locale şi cele locale pentru cã nu existau fonduri.

O scuzã folositã în toate timpurile pentru a masca destinaţiile greşite ale sumelor de bani. Primãria gãsea fonduri pentru a asigura solemnitatea depunerii jurãmântului ostaşilor din contingentul 1946 şi, mai ales, pentru decernarea medaliei sovietice Victoria contra Germaniei, care trebuie fãcutã cu tot fastul cuvenit.

    Populaţia oraşului Piteşti s-a aflat, între anii 1944 şi 1947, sub povara ocupaţiei sovietice şi autorităţile locale, la indicaţiile Guvernului Groza, au îndeplinit orbeşte condiţiile de armistiţiu. Indicaţiile de la Bucureşti erau clare. Broşura Ajutorul URSS pentru România obţinut de guvernul Groza era expediatã pentru popularizare în ianuarie 1946.

Citirea atentã a rândurilor demonstreazã preocuparea regimului de a masca situaţia gravã în loc sã rezolve cauzele reale ale problemelor economice şi sociale. Foametea a fost astfel învinsã. Cea mai apãsãtoare dintre grijile noastre ne-a fost ridicatã de pe suflet…Niciun bob de grâu, nici un pumn de mălai, nici un fel de cereale nu vor mai ieşi din ţarã pânã la recolta anului viitor. În schimb, vor intra în ţară 300.000 tone de grâu şi porumb.

Se afirma şi cã soldaţii sovietici nu sunt hrãniţi din resursele alimentare româneşti. Foametea şi bolile au profitat pentru a ridica tributul de vieţi omeneşti. A fost cea mai neagră perioadă din istoria contemporană a urbei de pe Argeş.

Prefectura Argeş primea de la Bucureşti nenumărate ordine cu măsuri privind diminuarea efectelor secetei şi trecerii trupelor sovietice. Conform teoriei că nu trebuie să se facă împrumuturi la duşmanii capitalişti, Ministerul  Finanţelor a trimis în teritoriu o circulară privind strângerea de la populaţie a pieselor de 200 de lei din argint pentru refacerea stocurilor de metale preţioase. Se recomanda anunţarea sătenilor prin afişare şi batere de tobe deoarece ziarele şi radioul nu aveau un impact suficient de mare.

Colectarea monedelor din argint n-a părut o măsură deosebită în ianuarie-februarie 1945, dar mai târziu populaţia s-a văzut lipsită de un important instrument de plată în condiţiile înfloririi bursei negre. Prefectul trebuia să execute fără să comenteze ordinele de la Centru, chiar dacă erau în total dezacord cu realitatea. Telegrama Ministerului Afacerilor Interne nr. 34232/1946 subliniază modul de gândire bazat doar pe forţă al miniştrilor comunişti şi prezintă un pur limbaj de lemn (…Pentru executarea acestei operaţiuni, trebuiesc mobilizate forţele politice ale organizaţiunilor care colaborează în guvern şi întreg aparatul de stat, într-o muncă de conştiinţă şi răspundere de zi şi noapte.

În timpurile grele pe care le trece ţara, datorită secetei, care în unele regiuni bântuie de doi ani consecutivi, aparatul administrativ, poliţia şi însuşi jandarmeria, trebuie să facă dovada că se găsesc în slujba poporului.

Numai în felul acesta, se poate înlătura catastrofa care ameninţă regiunile deficitare şi în acelaşi timp, să dea lovitura de graţie reacţiunii, care în lupta sa contra poporului şi a regimului democraţiei, caută să speculeze lipsurile de care guvernul nu poate să fie făcut răspunzător, decât dacă nu se iau la timp toate măsurile dictate de situaţia grea în care se zbat regiunile bântuite de secetă.

Cine nu vrea, sau nu se simte în stare să înlăture greutăţile inerente operaţiunilor de colectare a cerealelor, nu poate să rămână în posturi de răspundere şi trebuie să lase locul elementelor constituite şi capabile. Fiecare răspunde cu situaţia sa de modul cum îşi îndeplineşte obligaţiunile ce-i revin. Dacă autorităţile locale au trimis situaţii privind realitatea din teren, interpretările de la Bucureşti au fost la fel de greşite.

Un singur exemplu este grăitor în acest sens. Camera de Comerţ şi Industrie din Piteşti a întocmit un raport privind producţia agricolă pe anul 1945. Cifrele sunt destul de impresionante la o primă constatare.

Câmpurile au dat 87.032 t de cereale, 6.710 t de nutreţuri cultivate, 9.894 t de fân natural, 13.638 t de legume şi cartofi. Se adăugau fructe şi vin. Consumul obişnuit al judeţului depăşea însă cu mult aceste cifre. Judeţul Argeş avea nevoie de 25.000 t de grâu, 110.000 t porumb, 3.000 t alte cereale, 18.000 t de cartofi, varză şi alte legume şi 400 t de grăsimi animale şi vegetale în afara celor produse pe plan local.

Nu trebuie să uităm că populaţia din mediul rural şi din cartierele mărginaşe ale oraşelor consuma cu mult sub cerinţele naturale ale organismului. Este evident că judeţul Argeş începea dezastruos anul 1946, dar guvernanţii au considerat că nu este o zonă calamitată şi l-au supus colectărilor forţate şi benevole. Rezultatul final a fost răspândirea foametei şi a mizeriei, avangarda mortalităţii ridicate, de care guvernul comunist în frunte cu dr. Petru Groza se face vinovat. Dezinformarea a fost perfectă şi astăzi judeţul Argeş în noile graniţe figurează printre zonele necalamitate.

Dacă în 1947 oamenii au supravieţuit unui nou val de foamete, guvernanţii s-au gândit să refacă stocul de metale preţioase, chiar dacă doctrina marxistă acordă aurului un loc secundar. Prefectura Argeş primea ordinul telegrafic nr. 24.908 din 27 august 1947 prin care cetăţenii urmau să predea contra cost Băncii Naţionale aurul sub orice formă, medaliile jubiliare, bijuteriile făcute din monede străine emise după 1800, monedele din aur româneşti sau străine, precum şi valuta forte (dolari, franci elveţieni etc).

Se excludeau pe moment salbele din monede austriece, mahmudelele şi icoşarii şi bijuteriile din aur. Brutalitatea regimului se vedea din pedepsele anunţate pentru contravenienţi:confiscarea aurului nedeclarat, amendă penală egală cu de cinci ori valoarea obiectelor preţioase şi închisoare de la 5 la 25 de ani. Ordinul era conceput extrem de absurd deoarece oamenii erau obligaţi să predea aurul până pe 30 august 1947, deci măsura avea drept scop stabilirea unui cadru de pedepsire a celor cu oarecare posibilităţi materiale. Trebuie să se ţină cont că mecanismul birocratic se urneşte relativ greu şi posibilităţile de informare în mediul rural erau destul de reduse.

Ideile partidelor extremiste, idei utopice, nu atrag decât elemente izolate din rândurile elitei şi ale plebei. Spiritul poporului rămâne departe de vârtejul dăunător al politicii. Arsenalul statal are însă arme pentru orice situaţie dificilă. Masele trebuie să fie câştigate prin propagandă. 

Efectele devastatoarei secete din anii 1945 – 1947 au fost amplificate de politica brutală şi iraţională a Moscovei de exploatare a noilor colonii primite prin bunăvoinţa occidentalilor şi preluate prin forţa armelor.

Documentele din arhive confirmă existenţa spectrului foametei ideologice încă din 1945 şi se poate spune că a fost un Holodomor şi în România. Noul regim nu aducea nimic nou în afară de exportul de ideologie utopică, condamnată la eşec încă din Antichitate de către marele gânditor Aristotel, şi brutalitate. Foametea din 1945 – 1947 a fost o foamete artificială, provocată de incompetenţa autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi de jaful ordonat de la Kremlin.

22/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O DECLARAȚIE -AVERTISMENT PENTRU TÂNĂRA GENERAȚIE A ULTIMULUI PARTIZAN BĂNĂȚEAN AL LUPTEI ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI, RĂMAS ÎN VIAȚĂ

Domnul Nicolae Ciurică (91 ani), ultimul partizan bănățean în viață, supraviețuitor al grupării colonelului Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale și partizan martir, a declarat într-un interviu acordat publicației https://podul.ro.:

”Rusia e criminală de când a apărut pe lume. Din neștiință, cei mai tineri ar putea crede că abia acum a dat strechea-n ea și că ar fi loc de înțeles cu rușii. Dar nu, nu e loc de-nțeles cu Rusia și rușii. Nu a fost niciodată. De câteva zile stau lipit de televizor și mă uit la crimele rușilor din Ucraina. E prăpăd.

Să-i ajute Dumnezeu pe ucraineni, dar să-i ajute și Occidentul… să nu-i lase ai nimănui, cum ne-a lăsat pe noi în anii ‘40 și ‘50. Probabil că până la urmă Ucraina va avea nevoie de partizani”

4 ani în munți și un deceniu în temnițele comuniste 

În contextul instalării genocidarei dictaturi comuniste, teregoveanul Nicolae Ciurică a devenit partizan la numai 18 ani, în anii 1950, când avea să primească din plin ceea ce numește ”botezul focului”, luptând cu arma în mână împotriva Securității, în Munții Banatului, alături de partizanii supraviețuitori ai grupării colonelului Ion Uță.

În perioada ’48-’49, Nicolae Ciurică i-a aprovizionat cu alimente și haine pe partizanii lui Ion Uță, apoi a fost arestat în timpul unei misiuni (iulie 1950), a evadat spectaculos și s-a alăturat trup și suflet (până în aprilie 1954) luptătorilor din munții Banatului.

A scăpat teafăr din nu mai puțin de opt împresurări ale Securității (pe care le descrie ca nimeni altul, de-a dreptul cinematografic, oferind detalii prețioase, inedite), a fost la un pas de suicid și a trăit deseori în intimitatea morții, dar a ales să ofere viață, chiar și călăilor săi, a iubit până la sânge și a fost trădat, arestat, torturat și întemnițat pentru un întreg deceniu, la Jilava, Baia Sprie și în alte iaduri ale dictaturii comuniste.

Nicolae Ciurică a rezistat tuturor acestor încercări și încă emană lumină prin toți porii, deși în țara orbilor prin reeducare mai nimeni nu își amintește de el. 

Citiți AICI interviul pe care partizanul Nicolae Ciurică l-a oferit autorului acestor rânduri, publicistul Răzvan Gheorghe.

15/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: