CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cine scrie despre Trianon ?

Foto: Delegația Ungariei la Conferința de Pace de la Trianon

De ce să nu scriem despre Trianon ?

 

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului.

I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică.

Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)[1]a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania(1697-1792)[2] a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959.

Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918).

De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus.

Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich[3](1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român?

Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga?

De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești.

A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă.

Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). 

Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi.

Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist?

De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente?

Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?).

„Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene.

Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară?

Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.)

Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia.

Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște.

(Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865[4].)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)[5] datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare.

Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv:

Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land[6]din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare.

Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni.

Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac).

Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta.

Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit.

Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient.

La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”.

Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil.

Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el.

Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul).

Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

 

 

 

inchide

Tamás Gáspár Miklós

Articol: ”Miért ne írjunk Trianonról”

*G.M. Tamás, născut la Cluj în 1948, este un filozof și om politic maghiar. După absolvirea studiilor de filozofie la Universitatea Babeș-Bolyai, intră în conflict cu autoritățile comuniste și emigrează în Ungaria.

Începe să predea la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, de unde este concediat din motive politice. În timpul regimului Kádár a publicat doar în samizdat și în afara Ungariei.

După căderea regimurilor comuniste, G.M. Tamás devine unul dintre liderii Alianței Democraților Liberi (SZDSZ), formațiune politică pe care o reprezintă în Parlamentul de la Budapesta între 1989 și 1994.

Ca universitar, a predat în SUA, Marea Britanie, Germania, Austria, Franța. A publicat lucrări în domeniul filozofiei politice și științelor sociale și a fost tradus în 12 limbi.

 

 

 

 

Bibliografie (Surse):

 

[1] Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

[2] Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

[3] Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

[4] Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

[5] Reformă și patriotism (nota trad.)

[6] Țara rănită (nota trad.)

 

    https://www.es.hu/cikk/2020-05-29/tamas-gaspar-miklos/miert-ne-irjunk-trianonrol.html prin https://revista22.ro/opinii/ 

03/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pax Sovietica și Pax Russica

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

Pax Sovietica

 

 

După dezagregarea imperiului clasic, al țarilor ruși, Pax Romana și Pax Christiana  au evoluat în stil bolșevic. Xenocrații Kominternului, preluând puterea în urma loviturii de stat din octombrie 1917, au exterminat dinastia Romanov.

 Și, în locul unui imperiu  axat pe ortodoxia pravoslavnică, au edificat  treptat unul de tip nou  – Imperiul ideocratic bolșevic,recte URSS. Expansiunea  imperială  a fost înlocuită cu sloganul  «Борьба за мир»”  –  o  Pax  Romana  sui generis.

Iar ”solidaritatea proletară” a eliminat  ”Iubirea lui Isus” și ”Pax Christiana”.

Teoreticienii marxism-leninismului  speculau o teză falsă:  proletariatul asuprit este pacifist, iar proprietarii asupritori promovează conflictul, sub orice formă. La demonstrațiile de 7 noiembrie și 1 mai, muncitorimea, țărănimea și intelighenția purta, în mod obligatoriu, numeroase pancarte cu sloganele  de genul «Миру мир!»  și «Дружба народов!». Propaganda sovietică a inventat și vehiculat  aceste formulări în contradicție flagrantă cu realitatea. 

Schema simplistă și confuză punea în contrast lagărul socialist cu lumea capitalului – primul iubea pacea, al doilea, războiul. În același timp, proletariatul chema la revoluția mondială folosind mijloace  violente, inclusiv lupta armată,  în scopul  instaurării,  după ce ar fi cucerit puterea, a păcii eterne. În realitate, regimurile comuniste iubesc conflictul, așa cum îl iubesc toate regimurile totalitare de orice fel și dintotdeauna.

Din start, confruntarea bolșevicilor cu Biserica  pravoslavnică era marcată  de violență și  coercițiune cruntă.  Nu aveau loc  execuții  sporadice, ci  acțiuni planificate. Ideocrația  vedea în  religie ”opiumul popoarelor”.

Și,  în instituția ecleziastică,  principalul suport al monarhiei. Abia ajunși la putere, bolșevicii au supus persecuțiilor aristocrația, burghezia și membrii partidelor politice, inclusiv a celor de stânga. Lenin, și colaboratorii săi  apropriați,urmăreau distrugerea religiei pentru a realiza obiectivul suprem –  formarea  ”omului nou”, care, în mintea lor, nu putea fi decât ateu.

Sistematica persecuție anticreștină, inițiată de Lenin,  a fost  continuată de Stalin.

Imperiul ideocratic bolșevic, moșit de Internaționala Comunistă a înlocuit Pax Christiana cu ”solidaritatea proletariatului mondial”. Aceasta a dus la agravarea instinctelor belicoase. În 1918, Patriarhul Tihon a adresat o scrisoare Sovietului Comisarilor Poporului  din care traduc:

 ”Ați împărțit tot poporul  în  țări  antagoniste  și  l-ați  angrenat  într-o  crâncenă luptă fratricidă fără precedent. Iubirea lui Cristos ați înlocuit-o fățiș cu ura și în loc de pacea promisă ați dezlănțuit artificial lupta de clasă. Și nu se întrevede sfârșitul războiului pe care l-ați provocat, dorind să obțineți, cu mâinile muncitorilor și țăranilor ruși, triumful  unei fantome –  alias   revoluție   mondială”.

În mai 1922, Patriarhul a fost arestat. Dar bolșevicii n-au avut curajul să-l execute imediat, cum procedau, de regulă, cu adversarii lor. L-au ținut  complet izolat, într-o mănăstire devastată, transformată în închisoare pentru  anumiți demnitari de rang înalt.

După arestarea Patriarhului, o parte dintre episcopi l-a trădat,  condamnându-l pentru că ”s-a opus  guvernului  bolșevic în problema bisericii ruse din diaspora”.

Cinci episcopi au semnat ”declarații de loialitate” față de noul regim  negând întâietatea Patriarhului Tihon. Unul dintre  acești episcopi a fost numit  Mitropolit-primat.

Între timp, Guvernul Rusiei se confrunta cu probleme   cumplite– foamete, război civil, criza economică și, mai ales, scăderea drastică a exporturilor.

De aceea, dând curs numeroaselor apeluri ale partenerilor externi, l-a eliberat pe Patriarh. Episcopii colaboraționiști au rămas dezamăgiți, dar n-au protestat. Numeroși credincioși se adunau să-l vadă, să-l asculte pe cel care ”se opunea cu atâta verticalitate unui  regim ateu și criminal”.

Spre indignarea bolșevicilor, majoritatea credincioșilor solicita reinstalarea monarhiei. Iar cronicarii timpului relatau:

”Într-o noapte de decembrie, lungă și întunecoasă, (în Rusia se lăsase demult întunericul), Patriarhul, aflat în detenție, a văzut  prin gratiile de la fereastra celulei cum a fost scos în curtea mănăstirii  și  executat Iacov Polozov, secretarul său. Din acel moment sănătatea i-a fost afectată iremediabil și, în martie 1925, inima  bătrânului Patriarh a cedat”.

Politica leninistă,  ostilă față de orice religie,  și persecutarea clerului vor fi suspendate  ca urmare a invaziei naziste;  Stalin și-a dat seama:  mobilizarea  populației contra inamicului era posibilă doar  prin reconstituirea vechiului legământ între creștinism și  patriotism. Atunci a început un NEP religios stalinist, acordând Bisericii un spațiu de libertate. Dar  a fost de scurtă durată.

A urmat aservirea Patriarhatului Moscovei obiectivelor politice ale Imperiului sovietic. Drept consecință, în URSS și în țările lagărului socialist, a continuat eliminarea  violentă a Bisericii greco-catolice,  agregarea ei forțată la Ortodoxie.

A fost o tentativă declarată de a institui un ”Vatican moscovit”. Biserica Rusă, controlată  în totalitate de KGB, urma să devină suportul politicii interne și externe a URSS, să joace un rol de lider  religios în plan internațional.

Dar, în 1947,  începe o nouă fază  de intoleranță care atinge punctul culminant sub Hrușciov. Odată cu destalinizarea, acesta a mai favorizat o disensiune civilă și religioasă.

 

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

 

 

Astfel, începând cu”decretul pacifist” dat de Lenin-Troțkiîn  întreaga perioadă  de  existență a  Imperiului sovietic (1917-1991), asupra Păcii și-au pus amprenta cele patru etape ale confruntării  ideologice: bolșevismul, stalinismul, războiul rece și Perestroika. Pacea și Înarmarea, până la terminarea celui de al Doilea război mondial, au servit drept mize politice și imperative ale supraviețuirii Imperiului  sovietic.

După care, în toată perioada războiului rece, subiectele recurente și fundamentale ale propagandei sovietice au fost Pacea și Dezarmarea. Și a durat până  la ”Opțiunea zero” a lui Gorbaciov, în 1987, și dezagregarea URSS, în  1991. Declarată o mare putere, iubitoare de Pace, Uniunea Sovietică a provocat  revolte violente și haos,  atât în  vecinătatea ei apropiată, cât și  în  întreaga lume.

Iar Pacea și Iubirea nu au fost niciodată  și nu sunt  decât vorbe prin care mulțimile pot fi  induse în eroare și  dominate  mai ușor.

 

 

 

Pax Russica

 

 

Diverși exponenți ai elitelor Rusiei contemporane constată  ”terminarea erei noastre care a început odată cu Pax Romana”.

Lumea bună cugetă asupra unui consecințe legate de comprimarea și accelerarea timpului istoric: epoca pietrei a durat aproximativ 3,4 milioane de ani; epoca sclavagistă  (bronzului-fierului) – o mie de ani; epoca feodală  – o mie  de ani;  capitalismul – 500 de ani, epoca tehnologiilor – 100 de ani, epoca informaticii – 20 de ani.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru russian imperialism photos"

 

 

 

 

 

 

Următoarele ”epoci” vor dura  5-3-1  ani, până când timpul se va  contopi într-un punct.  Enorma viteză de mișcare în cosmos este percepută  ca  starea pe loc; viteza maximă a timpului suprimă timpul. Acest fenomen ne sugerează să renunțăm la contrapunerea  timpurilor. Și nu este exclus  că am putea renunța la  categoria și noțiunea de timp.

Schimbările radicale ne obligă să  înlocuim paradigma verticală, ierarhică de dezvoltare, moștenită de la Pax Romana și Pax Christiana, cu una orizontală, focalizată asupra elementelor care determină încrederea și cooperarea. Este imperios necesar, spun vizionari ruși, să căutăm și o denumire adecvată pentru ceea ce urmează a fi la nivel planetar.

Și aceasta, în opinia ideologilor  de la  Kremlin, se numește Pax Russica.

Kremlinul,  atribuindu-și  laurii  de mediator onest, impune noul model  de ”Iubire și Pace”  în spațiul ex-sovietic și  pe alte meridiane.

Românii,  începând cu 1812, când Imperiului țarilor a anexat Basarabia, au trăit pe viu o variantă  pravoslavnică  de Pax Christiana, apoi o  variantă bolșevică  de Pax Romana.

Din 1991, după colapsul Imperiului sovietic, Republica Moldova, Georgia,  Ucraina  și  alte  foste colonii, au avut ocazia să simtă  și să înțeleagă ce semnificație are Pax Russica (Pacea Rusă și Lumea Rusă). 

De regulă, Rusia intervine ca  pacificatoare în diverse conflicte, inclusiv între clanuri rivale, pe care tot ea le-a susținut timp îndelungat. În anumite situații, face presiuni aspra unea dintre părțile beligerante, ca să accepte tratate de pace sau coaliții de guvernare.

Adeseori, acestea degenerează în masacre și exod. Pacificatorii ruși permit refugierea celor învinși, inclusiv a femeilor și copiilor. Ulterior, tot ei împiedică  revenirea  refugiaților, dacă nu sunt de partea căpeteniilor promovate de Kremlin.

Rezultatul  final: in nou ”conflict înghețat” care justifică prezența militară a Rusiei în această zonă fierbinte…Cu certitudine, pacificatorii ruși se vor retrage definitiv din Republica Moldova.

Dar nimeni nu ne garantează că pentru noi, românii basarabeni și nord-bucovineni, nu vor apărea alte probleme la fel de complicate…

În prima jumătate a secolului XX, Pax Sovietica a concurat cu Pax Britanica. Iar în a doua jumătate cu Pax Americana. Demontarea ordinii mondiale postbelice semnifică intensificarea concurenței  între Pax Americana, Pax Europea  și Pax Sinica. Experții occidentali  consideră că Pax Russica are mai puține șanse deoarece Rusia, în plan economic, este  mai vulnerabilă în comparație cu SUA și China. Deși se crede o mare putere, Rusia nu are capacitatea economică și militară ca să instaleze Pax Russica oriunde ar dori.

Acum, Rusia nu oferă altor națiuni   decât  un model  specific de neoliberalism și arta imixiunii în regiunile sensibile ale planetei.

 De aceea, Serbia, de exemplu, tinde să se integreze într-o Uniune Europeană pe cale de ”restrângere treptată”. Situația s-ar putea schimba  dacă NATO  ar dispare din împrejurimi.

Atunci  Kremlinul, ar fi tentat  să  instaleze o Pax  Russica în ”țările frățești pravoslavnice” din Balcani și din alte spații geografice.

Iar Pax Europea, cu principiile sale democratice, va continua să aștepte  o schimbare  a strategiei  americane care s-o energizeze  din nou.

*

*      *

Acum două mii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul. Sau, în altă versiune, deturnând în favoarea sa învățăturile lui Isus Cristos și Biblia.

În zilele noastre, stratagema globalizării  asigură  deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine,  va mai dura mult timp până  când  Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către  ”Marea Cotitură  – De la Imperiu  la Comunitatea Terestră”, imaginată  în cartea cu același  titlu  de David C. Korten.

Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor ”Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia  lui Trofim  Lîsenko, sau  fizica cuantică de fizica clasică.

În secolul XXI, ”noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri,”conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni.  Cărțile, filmele, muzica și  activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la ură la Iubire necondiționată pentru toți. Astfel, liderii  spirituali  speră  să contribuie la ”deșteptarea speciei”.

Iată,  însă ,unul  dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Dumnezeu,  extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: ”Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va  fructifica discursul noilor profeți aflați în ”căutarea lui Dumnezeu”.

Personal, îmi temperez optimismul. E de dorit ca nimeni să nu  mai creadă pe nimeni pe cuvânt.

 

 

 

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=39701

Un fragment din articolul – MIRCEA DRUC: IUBIREA ȘI PACEA (CA STRATAGEME IMPERIALE)

 

Imagini pentru mircea druc photos"

Foto: Mircea Druc

Mircea Druc  s-a născut  în ziua de  25 iulie 1941, în loc alitatea Pociumbăuți, din jud.Bălți (astăzi în  raionul Rîșcani din  R.Moldova). Este un om politic care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 În această calitate, el cumula și funcția de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la ședințele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice și sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS și reducerea dependenței RSSM de instituțiile de la Moscova, în scopul obținerii independenței RSSMoldovenești:

  • a înființat primele structuri ale Armatei Naționale, Poliției Naționale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) și a serviciilor speciale de informații;

  • a introdus limba română ca limbă de predare în școli, licee și universități;

  • a fondat Academia de Studii Economice și Academia Națională de Poliție, cu sediul la Chișinău;

  • a contribuit la deschiderea la Chișinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;

  • a contribuit la trimiterea la studii în România și în alte țări a peste 3.000 de studenți, doctoranzi și elevi;

  • a eliminat Partidul Comunist din viața socială.

Mircea Druc a condus delegații guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia și România. În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiția podurilor de flori peste Prut.

Mirce Druc a fost destituit din funcția de prim-ministru la 28 mai 1991, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSSMoldovenești.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

 La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creștin-Democrat din Moldova, desfășurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chișinău, Mircea Druc este ales în funcția de președinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfășurării la Iași a primei Convenții a Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca președinte al acestei organizații. Mircea Druc a primit cetățenia română prin naștere în anul 1941 și fără voia sa i s-a atribuit cetățenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetățenia română, renunțând la cetățenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetățenie.

Între anii 1993-2001 a lucrat ca cercetător științific la diverse instituții din Chișinău și București, pe bază de contract.

Mircea Druc a candidat ca independent la președinția României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă și fiind susținut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creștin Democrat, Asociația Mondială „Pro Basarabia și Bucovina” și alte formațiuni din spațiul românesc. Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieșit pe ultimul loc din cei 6 candidați cu 326.866 voturi..

În anul 1992, a înființat în România,  Partidul Național al Reîntregirii, al cărui președinte a fost. Partidul și-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD), obținând la alegerile din anul 1996 locul 24 în ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit președinte al Comitetului de inițiativă și organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaților și Descendenților Acestora din teritoriile românești ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat la Iași în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

Pentru activitatea desfășurată, Mircea Druc a primit următoarele distincții: Medalia „Za osvoienie țelinnîh zemeli” din Kazahstan (1958), Medalia „Meritul civic” din Republica Moldova (1996), titlul de Cetățean de onoare al orașelor Miami (SUA) și Bușteni (România), titlul de „Omul politic al anului 1992” în Republica Moldova. Pe 26 martie 2014, i s-a acordat Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.

25/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

COMUNISMUL FARA MASCA.Giovanni Papini in vizita la Lenin

Giovanni Papini (1881 – 1956)

PAPINI

  Moscova, 3 iulie:

«M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzind vorbind. Mi se pare ca e, genul sau, unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.

Ca sa ajuns pana la el, am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii,daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuieste la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuinţa boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.

Fui primit de sotia sa, o femeie groasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.

Gasii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat, caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.

Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Intre buzele lui respingatoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.

Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulaţi indaratul pleoapelor insangerate.

Mainile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusese groase si puternice, maine de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.

Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare…

Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchiseste.

Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la intamplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.

– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.

 Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara bat, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.

Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi ; azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sunt de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.

– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte?

Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ţi ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.

In alte ţari si in alte vremuri, as fi intrebuinţat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului.

Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revoluţia ruseasca e o dezmintire completa a profeţiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai intr-o ţara unde aproape nu exista burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stapaniţi de un salbatic fara scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decat vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, salbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de a face in asa fel, ca ţara sa semene cu o ocna.

Vechea «catorga» (ocna – n.n.) tarista e ultimul cuvant al inţelepciunii politice. Daca te gandesti bine, vei vedea ca viaţa de inchisoare e cea mai potrivita celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriţi de riscuri si in situaţia de a nu putea savarsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.

Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.

Si stie ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineaţa si un pat in fiecare seara.

Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un atsfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!

Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din intrebarile mele.

– Si ţaranii?

– Urasc ţaranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.

Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparand pe toţi, pana la cel din urma.

Un electrician valoreaza pentru mine cat o suta mii de ţarani.

Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra ţaranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viaţa in natura e o rusine preistorica.

Baga-ţi in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupţi, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuiţilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.

Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste executii si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.

Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinuţe.

Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.

Toti acestia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rau de a ingriji corpurile.

E o oarecare voluptate sa te simţi stapan pe viata si pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franţa sau in Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.

Eu sunt, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot totusi sa-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale caror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.

Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura inalta, o sarbatoare sanatoasa.

Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicandu-se spre mine urletele prizonierilor si al muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunta beatitudinea apropiata.

Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia, sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.

Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.»

«GOG», memorii de Giovanni Papini

(traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucuresti)

Motto-ul ales de  Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost:

« Satana va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile, pe Gog si pe Magog…» (Apocalips, XX, 7)

Basarabia literara

18/08/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 7 comentarii

%d blogeri au apreciat: