CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Povestea exclavei la Marea Adriatică, dăruite de Albania marelui istoric român Nicolae Iorga

  Între 1934 și 1939, România a avut un teritoriu (exclavă) la Marea Adriatică, în Sarandë, Albania (atunci Zogai, apoi […]

Între 1934 și 1939, România a avut un teritoriu (exclavă) la Marea Adriatică, în Sarandë, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu.

Regele Zogu l-a donat lui Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei.

Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare scrie  Anonimus.

Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Sarandë, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea regelui Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată în 1919.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Casa-Iorga-Albania1.jpg

Vasile Stoica, Ministrul Plenipotenţiar al României la Tirana scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika:

Regele Ahmed Zogu şi Preşedintele Consiliului de Miniştri Pandelie Evanghelie, în înţelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoştiinţă pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Preşedinte al Consiliului Iorga l-a dat naţiunii albaneze să ofere Excelenţei Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuţă şi grădină pe malul Mării Adriatice şi urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunţat pentru împrejurimile oraşului Saniti Quaranta, ţinut sănătos şi cu comunicaţiuni uşoare, cu vegetaţie sudică, în faţa insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la faţa locului terenul de a cărui amenajare se îngrijeşte însuşi Regele. Planul este ca Domnului Preşedinte al Consiliului să nu i se aducă la cunoştinţă această intenţie, ci să i se facă o surpriză şi actul de donaţiue să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.

Într-o telegramă, Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimţământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda:

„Regele Albaniei şi Guvernul albanez, în semn de recunoştinţă pentru simpatia ce Excelenţa Voastră a arătat şi ajutorul ce Excelenţa Voastră a dat Naţiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenţei Voastre un teren de casă şi grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în faţa insulei Corfu. Sperând că Excelenţa Voastră nu va refuza această manifestaţiune a recunoştinţei unei Naţiuni, rog pe Excelenţa Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Nicolae-Iorga.jpg

Istoria Albaniei a fost scrisă pe baza materialelor din cursurile pe care profesorul Iorga le-a ținut la Universitatea din București și care au fost utilizate ca material documentar de delegația albaneză la Conferința de pace de la Londra din 1919, unde a susținut cauza independenței și a recunoașterii pe plan internațional a Albaniei și a granițelor ei.

Iată cum descria Nicolae Iorga clipele petrecute la Saranda: „Răsăritul cu soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii şi cu munţii unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci aşa de adânci ai mei, şi cum soarta a făcut ca din darul graţios al regelui Albaniei să-mi am moşioara mea la Santi Quaranta, în faţă cu vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoşilor”.

La 13 august 1934, Iorga a donat jumătate din acest teritoriu statului român, acordând astfel României un teritoriu de peste mări și o ieșire la Marea Adriatică.

Iorga a cedat acel teren statului român, cu condiţia de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.

România a acceptat şi a construit în 1937 un institut la Sarandë.
Prin Legea de înfiinţare, terenul şi clădirea Institutului de la Saranda devenea proprietatea Statului român.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este institutul-roman-saranda.jpg

Clădirea institutului a fost proiectată de arhitectul român Petre Antonescu. Institutul a funcționat între 1937 și 1940, apoi din nou între 1942 și 1944

„Institutul este o chezăşie a identităţii de obârşie a raporturilor de prietenie ce unesc naţiunea noastră de cea albaneză”, prevedea articolul 2 al Legii de înfiinţare a Institutului.

 Conducerea a fost încredinţată marelui istoric Nicolae Iorga, care l-a desemnat ca director delegat pe prof. univ. Dumitru Berciu.

Rezultatele obţinute în cercetarea arheologică, contribuţiile sale ştiinţifice au făcut să fie numit Şef al misiunii arheologice române din Albania, apoi secretar şi apoi director delegat al Institutului român, care a fost ridicat prin strădaniile depuse de prof. Dumitru Berciu.

Când a plecat din Albania, în primăvara anului 1939, D. Berciu a predat clădirea Institutului şi inventarul său în grija Primăriei din Saranda, primarului I. Dumitrescu (fărşerot) care a şi comunicat acest „act official” Prefecturii din Argirokastro.

După ce Albania a fost ocupată de armata mussoliniană, în aprilie 1939, au crescut mereu greutăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţii Institutului. Victor Emanuel al III-lea, regele Italiei a devenit şi regele Albaniei; s-au introdus instituţii fasciste etc.

Cercetarea arheologică începută „sub un foarte bun augur”, după cum mărturisea N. Iorga, a trebuit să înceteze.

Nu s-a mai putut încheia nici Convenţia de cercetare cu guvernul albanez, iar evenimentele din România din anul 1940, culminând cu asasinarea profesorului N. Iorga în noiembrie 1940, au facut ca noul guvern al României să desfiinţeze Institutul, din lipsă de fonduri.

 Institutul a fost reînfiinţat de către Mareşalul Ion Antonescu prin Decretul nr.1354 din 13 mai 1942. Profesorul D.Berciu a fost numit mai întâi Secretar şi apoi director al Institutului. În această calitate D. Berciu s-a deplasat în toamna anului 1942 în plin război la Saranda , în condiţii excepţional de grele şi neîntrerupte bombardamente anglo-americane(https://www.art-emis.ro/istorie/institutul-roman-de-la-saranda)

La Saranda a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană şi tot inventarul dispărut. Aici avusesera loc lupte între italieni şi greci, în cursul unui bombardament aerian grecesc aripa din partea stângă a clădirii fusese afectată. În aceste condiţii, noul director a încheiat o Întelegere-Contract cu generalul comandant al Garnizoanei Militare italiene de la Saranda şi a revenit în România. În februarie, 1943, profesorul Dumitru Berciu arăta într-un Memoriu că institutul fusese transformat în spital de campanie şi bombardat în mai multe rânduri de aviaţia italiană.

Întregul inventar al institutului, în valoare de peste 1.000.000 lei dispăruse. Profesorul Dumitru Berciu propunea transferarea sediului institutului, la Tirana, unde se găsea un puternic centru aromân (fărşerot); se propunea de asemenea ca pe lângă Institut să se înfiinţeze un Liceu Românesc la Tirana, pe lânga scoala primară. Propuneri, doar propuneri, deoarece, la scurt timp, dupa 23 august 1944 nu s-a mai vorbit absolut nimic despre Intitutul Român din Albania.

Din toamna anului 1945 şcolile, bisericile şi Institutul din Albania, a cărui clădire suferise distrugeri serioase, au fost închise iar Institutul desfiinţat şi terenul şi clădirea intrată în patrimoniul statului albanez din ordinul lui Enver Hogea. Profesorul D. Berciu a menţionat în nenumărate rânduri, ori de câte ori a avut ocazia, mai ales după 1990, faptul că „în realizarea Institutului şi în general în toată activitatea desfaşurată de el pe teritoriul Albaniei a avut în permanenţă un sprijin efectiv şi sincer din partea autorităţilor şi a poporului albanez în faţa căruia N. Iorga se bucura de un sprijin şi o preţuire deosebită”.

Ulterior, România a fost deposedată de această proprietate, iar acum acest subiect a fost abordat din nou chiar recent în discuţiile bilaterale dintre cele două state, subliniindu-se importanţa finalizării rapide a procesului de retrocedare a Casei Iorga din Saranda (proprietate a statului român naţionalizată după instaurarea regimului comunist în Albania şi vândută de autorităţile albaneze unei persoane private, după căderea regimului totalitar în 1991).

06/12/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

POPOARELE TURANICE PARAZITARE AȘA CUM ERAU VĂZUTE DE NICOLAE IROGA

  

Popoare turanice parazitare

Ungurii, Maghiarii sunt un popor turanic. Si Turcii vechi si Tatarii tot Turani au fost; Hunii, Avarii, Cazarii, Pecenegii, Cumanii tot Turani au fost ca si ceilalti.

Ba înca, – spune cu dreptate, într-o brosura foarte putin citita, dar plina de vederi ingenioase, Renan – si între Evrei cea mai mare parte nu sunt Semiti, ci Turani; si deci întelegeti ca eu aveam în fond dreptate când nu stiu cine ma acuza pentru ca la un proces am declarat solemn ca nu sunt antisemit: citisem brosura lui Renan.

E foarte usor pentru un Turanian viteaz si neastâmparat sa cucereasca.

Este foarte usor pentru un an brutal si fara scrupule sa-si mentina dominatia. E imposibil însa pentru un Turanian sa creeze o civilizatie, si nespus de greu pentru el sa-si acomodeze macar sufletul cu o civilizatie pe care a întâlnit-o si a împrumutat-o“.

– Nicolae Iorga –

Titlul nu e pretențios, cum ar părea, la prima vedere, «Popoare turanice parazitare». Sunt totuși dator cu un cuvânt de explicație în ceea ce privește felul special, cum popoarele turanice pot fi parazitare.

Un popor turanic trebuie să fie parazitar până la dispariție sau până la convertirea lui – lucru foarte greu, pentru că cere bun simț; nu toate lucrurile grele cer bun simț, dar toate lucrurile care cer bun simț sunt grele – deci, până la acel act foarte greu, care este convertirea unui brutal popor entuziast, într-un modest popor înzestrat cu bun simț.

Cum de am ajuns să gândesc la această problemă? Ea mi s-a impus încă de la începutul războiului actual, și mai ales din momentul când, pe lângă ascuțita notă maghiară care, amintea câmpiile catalaunice, în războiul acesta a răsunat – dacă se poate întrebuința acest eufemism -, guturalul strigăt de război otoman, scos însă din gâtlejuri care, vă asigur, nu își au originile fiziologice în veacul al XIV-lea și al XV-lea, căci gâtlejurile care scot strigătele de «război sacru», astăzi, sunt în foarte multe cazuri, câte un onorabil gâtlej semit sau armenesc – de June Turc, dacă voiți, de foarte June Turc, de tot ce poate fi mai June Turc, așa de june chiar, încât nu mai e Turc deloc.

Mi s-a părut – deși, de o parte, era un glas așa de ascuțit, iar, de alta, o guturalitate așa de necăjită, că între unul și altul este oarecare legătură, că seamănă, în acțiunile lor prezente, aceste două popoare.

Și atunci m-am gândit și la alte popoare care se găsesc în situația lor ori s-au găsit cândva, și mi-am pus întrebarea: cum se poate explica aceasta?

Ar zice cineva: acestea sunt popoare exagerate, și, în special, Maghiarii, au reputația de popor exagerat. Numai cât zicând, aceasta nu explică mare lucru.

Noi, acei care avem și ocupații științifice, chiar când facem politică, e natural să ne satisfacem mai greu cu un răspuns ușor, și am căutat, deci, să-mi explic altfel de ce seamănă vechiul meu obiect de studiu, Turcul, cu noul meu obiect de studiu, Maghiarul, în felul cum se comporta, și nu numai astăzi, față de alte națiuni.

Popoare turanice parazitare“(Nicolae Iorga), lucrare reeditata ...

“Popoare turanice parazitare” este o lucrare apărută în anul 1915, la Editura Neamului Românesc, după Conferința ținută de Nicolae Iorga la Ateneul Român, în ziua de 4 decembrie 1914.

Cartea a fost reeditată după 100 de ani de la discursul marelui istoric, la cunoscuta editură Vicovia, din Bacău.

15/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: