CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tiraspol, 17-18 decembrie 1917- Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului hotărăşte Unirea cu Basarabia și implicit cu România

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La Tiraspol s-a desfășurat în zilele de 17-18 decembrie 1917 Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amânată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării.

Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

 

 

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

TRANSNISTRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Denumirea de Transnistria este regiunea care se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, o diversiune menită să ţină în şah statul român şi a reaminti permanent pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O provincie cu acest nume nu existase niciodată, înainte de eliberarea  regiunii de către armatele româno-germane.

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Ţara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pânã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunostea, în 1936, cã românii şi ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

TRANSNISTRIA 1917

 

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fraţilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
(Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu).

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan. 
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

  În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică şi în înțelegere cu Germania (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria”  (1941-1944)).

Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est).

Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar limba rusă şi diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

 

 

 

 

Transnistria_Governorate

 

 

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc…

Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã.

In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Comisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce ştiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.” 

TUDOR ARGHEZI, 1943

 

 

 

 

 

Harta Transnistriei in 1942, in timpul administraţiei româneşti

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/istorie-transnistreana-2/

 

 

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/668/18_decembrie,_istoricul_zilei#1917

Adevarul.ro

https://romaniabreakingnews.ro/tiraspol-17-18-decembrie-1917-primul-congres-al-moldovenilor-din-stanga-nistrului-care-hotarasc-unirea-cu-basarabia-si-pe-cale-de-consecinta-cu-romania/

 

 

 

Anunțuri

18/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

6 octombrie 1408 – Prima atestare documentară a oraşului Bacău. VIDEO

 

 

Imagini pentru bacau photos

 

La sfârşitul secolului al IX-lea, în regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar şi în Muntenia şi Transilvania, se aşezase un popor de neam turcic al cărui nume va face istorie: pecenegii.

Vor sta neclintiţi aproape două secole, apoi vor fi alungaţi peste Dunăre de un alt popor, înrudit cu ei, cumanii.

Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg, dar şi cuman) era locul ideal pentru creşterea cailor, o ocupaţie de căpătâi a lor.

În 1223, la Kalka, vor fi risipiţi în urma bătăliei cu tătarii şi cei ce au scăpat cu viaţa, s-au retras în ţinuturile dintre Nistru şi Carpaţi.

In 1241, tătarii pârjolesc şi regiunea de la nord-est de Bacău.  

Istoricul Victor Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăseşte şi în alte limbi turcice: pecenegă, maghiară, turcă etc.

Tazlău, Tarcău, Asău, Bârlad, Tecuci, Berheci, etc., sunt considerate denumiri de origine cumană.

Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator înrudit cu ei.

Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea oraşului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul şi Sascutul), iar după Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), numele provine din limba maghiară de la cuvântul bakó -„călău”.

„A-şi găsi Bacăul”, a da de bucluc, expresia se explică după Haşdeu, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Muntenia şi Transilvania  .

Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui oraşului, prin intermediul cuvântului din limba maghiară. 

Există mai multe legende referitoare la începuturile localităţii. Cea mai întâlnită dintre ele este cea răspândită spre sfârşitul secolului trecut de clerici catolici de origine maghiară, care, profitând de faptul că originea şi semnificaţia cuvântului „bacău” nu era cunoscuta pe aceste locuri, au afirmat că localitatea Bacău ar fi fost intemeiată de un ceangău din Calugara, fugit în Ungaria (în urma unor tâlhării comise pe locurile natale), unde a îndeplinit o vreme slujba de călău (în maghiara, „bako”) şi care, revenit în Moldova, ar fi intemeiat un han prosper, în jurul căruia s-ar fi întemeiat în timp târgul Bacăului.

În privilegiul comercial acordat de voievodul Alexandru cel Bun negustorilor din Lemberg-Liov, era menţionată prima atestare documentară a oraşului Bacău ca oraș și punct de vamă, într-un document emis de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), mai exact un privilegiu comercial acordat negustorilor din orașul polonez Liov, prin care negoțul acestora era reglementat pe plan intern.

(privilegiul le asigura acestora legătura liberă cu bazinul pontic prin Moldova, conferindu-le un adevărat monopol pentru comerţul cu zona Mării Negre). 

 Cercetătorul Ştefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naştere între anii 1391-1432 în timpul domniei lui Petru I Musat.

De fapt, menţionarea oraşului pe un act oficial datează încă din 1399,  când  oraşul este menţionat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu, cu răzeşii satului Brătila, din ţinutul Bacăului.

La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se afla o parte a Cavalerilor Ioaniţi, numiţi mai târziu Cavalerii de Malta.

O scrisoare a fost  trimisă în Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea.

În arhivele Vaticanului, pe hărţile Evului Mediu precum şi în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum.

Edwige Bestazzi – delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX – mărturiseşte că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florenţa, sub numele de Bacovia.

Existenţa unei reşedinţe Domneşti în vremea lui Alexandru cel Bun, când o avea soţie pe Margareta de Lozont, corespunde cu propaganda catolică din acel timp în Moldova care începuse încă de pe tipul lui Laţcu, când Papa de la Roma reuşise să înfiinţeze o episcopie catolică în Moldova, mai întai pe Siret (1370), şi în urmă (1401), o strămuta la Bacău, desigur cu ajutorul Margaretei şi unde Alexandru îşi făcuse încă o reşedinţă.

La Bacău s-au stabilit mai mulți husiți, refugiați din Ungaria și Polonia, menționați în 1431, față de care domnii Moldovei au avut o atitudine tolerantă.

Oraşul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme de oştile maghiare conduse de Matei Corvin în  noiembrie 1467 când localitatea a fost incendiată  în timpul expediției întreprinse împotriva Moldovei lui Ștefan cel Mare și încheiată cu eșecul ungurilor de la Baia.

Între 1472-1491, Ștefan cel Mare a construit la Bacău o Curte domnească, spre a-i servi drept reședință fiului său Alexăndrel.

În incinta acesteia a fost ridicată Biserica Precista, sfințită la 1 ianuarie 1491, un celebru monument istoric.

 

 

Imagini pentru biserica precista bacau photos

 

Curtea a fost extinsă ulterior de Bogdan al III- lea, alt fiu al lui Șefan cel Mare. Bacău a fost ales ca loc pentru edificiul domnesc ținând cont și de faptul că aici se intersectau principalele drumuri comerciale din centrul și vestul Moldovei: drumul moldovenesc ce venea dinspre nord pe Valea Siretului și mergea spre Galați, cu ramificații spre Țara Românească; drumurile sării și păcurii care veneau de la Ocna pe Valea Tăzlăului și de la Moinești pe Valea Trotușului; drumul Oituzului, care ducea în Transilvania.

Localitatea este cunoscută şi datorită importanţei sale în relaţiile comerciale dintre Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, fiind un punct de vamă.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca aşezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuţii militare şi comerciale foarte importante. 

Din documentele acelor vremuri aflam ca din punct de vedere demografic, asezarea se număra printre cele mai mari din Moldova (cam 4000 de case).

In anul 1476 Ştefan cel Mare a poruncit arderea localitatii pentru a nu oferi adapost invadatorilor otomani.  

 

Oraşul a renăscut foarte repede, iar în anul 1600 a salutat trecerea pe aici a lui Mihai Viteazul, care realiza pentru prima oară Unirea celor trei ţări române.

Bacăul apare frecvent menționat ca târg în secolele XVII-XVIII în diferite documente, având și rol de târg domnesc, iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea se situa între orașele de frunte ale Moldovei (în 1864 figurează ca oraș pe harta Partenie-Dubău).

Dacă la 1821 Bacăul număra puțin peste 1.000 de locuitori, ulterior s-a înregistrat o creștere demografică constantă.

Sporirea numărului de locuitori a avut la bază, cu precădere, fenomenul imigrației evreiești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dublat, în intervalul 1859-1899, de procesul exodului rural generat de industrializarea localității, potrivit site-ului Primăriei municipiului.

În timpul Primului Război Mondial, aici s-a aflat comandamentul Armatei a II-a Române.

În perioada interbelică Bacăul s-a dezvoltat şi s-a modernizat din punct de vedere urbanistic, fiind, după București, al doilea oraș asfaltat din vechiul Regat.

Ion Antonescu a ordonat la data de 6 martie 1943 cu adresa nr. 116.212 acţiuni ferme pentru românizarea nomenclatorului localităţilor din judeţele Moldovei, în cadrul mai larg al tuturor localităţilor din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea oraşului Bacău, în Gura Bistriţei.

Vizate de schimbări erau şi alte localităţi din judeţ: Asău, Agăş, Tamaşi, Pustiana, etc. 

 

Oraşul a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, iar la recensământul populației din anul 2011, Bacăul număra 144.307 locuitori.

 Judeţul şi oraşul Bacau se pot lăuda cu o serie de personalităţi care au marcat fundamental diferite domenii de activitate şi care au facut ca numele ţării noastre să fie rostit în cele mai îndepartate colţuri ale lumii.

In viaţă sau nu, acestea au marcat istoria ţării noastre.

 

Iată, numai câteva dintre mândriile acestui colţ de ţară:

 

Gabriela Adameşteanu, scriitoare, jurnalistă şi traducătoare, Lavinia Agache, gimnastă, Vasile Alecsandri, poet şi om politic, Paul Anghel, scriitor
George Apostu, sculptor, George Bacovia, poet, prozator, publicist, redactor al primei serii a revistei „Ateneu“, Ovidiu Bălan, dirijor, Radu Beligan, actor de teatru şi film, personalitate marcantă a teatrului românesc contemporan,  Ion Borcea, naturalist, Dimitrie Buşilă, căpitan, erou al Războiului de Independenţă,
Carmen Maria Cârneci, dirijoare şi compozitoare, Magda Cârneci, poetă şi critic de artă,Radu Cârneci, poet, eseist, traducător, jurnalist, Nadia Comăneci, gimnastă
Radu Cosaşu, scriitor (Oscar Rohrlich), Sile Dinicu, compozitor şi dirijor, Ion Dinvale (Pascariu), poet, Doru Octavian Dumitru, actor, George Enescu, violonist, compozitor (născut la Liveni, astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), Ion Frunzetti, istoric şi critic de artă, poet, Constantin Galeriu, preot şi profesor de teologie,Ovidiu Genaru, poet, George Genoiu, dramaturg, Anca Grigoraş, gimnastă, Loredana Groza, cântăreaţă, Ernest Maftei, actor, Solomon Marcus, matematician de renume mondial, poet, eseist, lingvist, profesor universitar, Costache Negri, scriitor şi om politic (născut la Iaşi), Vasile Pârvan, istoric, membru al Academiei Române, Alexandru Piru, critic literar, prozator, membru post-mortem al Academiei Române, Gheorghe Platon, istoric, membru al Academiei Române, Carmen Rădulescu, cântăreaţă, Monica Roşu, gimnastă, Ion Rotaru, critic şi istoric literar, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, Ion Talianu, actor, Angela Tamaş-Alupei, canotoare, Olga Tudorache, actriţă, Tristan Tzara, poet, prozator, dramaturg, eseist.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.bacau.net/bacaul-implineste-astazi-609-ani-de-la-prima-atestare-documentara/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bac%C4%83u

06/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

2 iulie 1504 – S-a stins din viaţă Ştefan III-lea (Ştefan cel Mare şi Sfânt), domn al Moldovei. VIDEO

 

 

Ştefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor 1473

 

Foto: Ştefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, 1473

 

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, vine la domnie la 12 aprilie 1457.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor , a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi” (atletul lui Christos), iar poporul l-a cântat în balade: „Ştefan-Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decît numai mândrul soare”.

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

Pentru ocuparea tronului Moldovei, Ştefan a avut  susţinerea domnului din Ţara Românească, Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*.

În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său, Bogdan al II-lea , care a fugit în Polonia vecină. [1].

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţării Moldovei  ” [2].

În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în câmpie, ci în biserica satului Direptate [3].

Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie.

El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate.

După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**.

Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon.

Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

 

 

 

În imagine: Ștefan cel Mare. Portret sculptat la mănăstirea Vatoped din Muntele Athos.

 

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea deja peste toate ţinuturile cuprinse între Munţii Carpaţi răsăriteni şi râul Nistru.

Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă.

În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării, aşezând pe baze noi organizarea militară a ţării.

Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz de nevoie.

Preluând o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii.

La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri.

Oastea mare a lui Ştefan era deci o „oaste de ţară„, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost întărirea sistemului de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţara Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca,  Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului  şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe râul Siret Cetatea Romanului.

Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate.

Concesiile de pămînt din domeniul domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

Se-a consolidat şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componenţa şi noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează de la 25-30 la 15-16 persoane.

Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi.

Dezvoltînd sistematic atribuţiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.

În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava Şendrea, iar din 1481 Luca Arbore, vistiernicul Isac, vornicul Boldur, pârcălabul Cetăţii Hotinului  Vlaicu, pârcălabii Cetăţii Albe Hărman şi Luca, pârcălabul Orheiului Gangur, pârcălabul Cetăţii Neamţ Cristea Arbore şi mulţi alţii.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice – ţara era stabilă şi bogată.

Domnul stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc.

Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin  Moldova o constituia axa Marea Neagră – Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme.

Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii, şi alte nevoi ale statului.

O atenţie aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). tradiţia populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a fost marele voievod.

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici.

Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană [5]. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei   într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.

Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu mare cinste la Probota Veche.

Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru.

Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.

O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţii ţării sale  în lumea creştină ortodoxă.

Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua Ştefan are doi băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă.

În 1480, prin căsătoria cu tânăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei  cu Ţara Românească.

În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos.

Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Doamna Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.

Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.

În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova .

Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453 – de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare

Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare

 

În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa.

Dar, după cum scrie ilustrul cronicar Grigore Ureche,  Ştefan-Vodă era “la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului


Ultimii ani de domnie a lui  Ştefan cel Mare au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică.

Bătrîn şi bolnav de gută – i s-a amputat piciorul.

După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

 

 

Mormîntul lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Putna, Suceava, România

 

            Foto: Mormântul lui Ştefan cel Mare  de la Mănăstirea        Putna, Suceava 

„Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toţi ca pe un părinte al său…” (Grigore Ureche).

Cu însemnarea morţii lui Ştefan cel Mare se împlineşte prima creaţie literară laică a culturii române:

„Letopiseţul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei”.

Redactată din porunca, sub supravegherea, la curtea şi, în unele pasaje, sub dicatarea lui Ştefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoarea literară care va face din cronică genul major al literaturii române din epoca feudală.

A fost copiată şi prelucrată în mănăstiri, în germană şi polonă. A fost utilizată pentru insemnările de istorie a moldovei din Voskresenski Letopiseţ (cronica moldo-rusă).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent.

Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat puternic.

 

CITIŢI ŞI : 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/13/o-cronologie-a-domniei-lui-stefan-cel-mare-al-moldovei-1457-1504/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/06/stefan-cel-mare-%E2%80%93-un-sfant-pe-tronul-moldovei/

 

 

 

 

 

 

Sursa: http://www.istoria.md/articol/17/%C5%9Etefan_al_III_lea__ 

 

 

Bibliografie :

 

  1. Despre începutul domniei lui Ştefan cel Mare vezi: Rezachevici, C. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. Bucureşti, 2001, p. 535-539.

  2. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976, p. 63, 69.

  3. Rezachevici, C. Op. cit., p. 537.

  4. Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Ştefan cel Mare şi Sfînt în contextul epocii sale şi al posterităţii. Chişinău, Civitas, 2004, p. 39-46.** În ţară s-au întors 10-11 boieri din cei 19 membri ai sfatului domnesc precedent.

  5. Rezachevici C. Dimensiunea dinastică a politicii externe a lui Ştefan cel Mare, în “Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 3 (599, 2004, p. 12-17.

  6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 57.

  7. Bonfinius A. Historia Pannonica sive Hungaricarum rerum decades, IV, Lipscae, 1771, libr. 1, p. 559-560.

  8. Gorovei Şt. S. 1473 – un an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, în “Ştefan cel Mare şi Sfînt. 1504-2004”, Sfînta Mănăstire Putna. Suceava, 2003, p. 389-394.

  9. Dlugossi I. Historiae Polonicae, libri XIII, Ed. Lipsca, 1711-1712.

  10. Iorga, N. Acte şi fragmente cu privire la istoria romвnilor, vol. III. – Bucureşti, 1898. – P. 84.

  11. Gonţa Gh. Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi. Chişinău, 2004, p. 46.

  12. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., p. 29.

  13. Iorga, N. Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe. Bucureşti, 1899, p. 156 şi urm.

  14. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. – P. 53-54.

  15. Expunerea discuţiilor privind vîrsta lui Ştefan cel Mare vezi: Dragnev D., Caşu I., Dragnev E., Pîslariuc V. Op. cit., p. 14-15.

  16. Ureche Gr. Op. cit., p. 120.

  17. Karamzin N.M. Истортия государства Российского, t. IV. SPb., 1842, p. 195.

  18. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005.

  19. Constantin C.Giurescu & Dinu C.Giurescu Istoria Românilor volum II (1352-1606) p. 154-192. Editura Ştintifică si Enciclopedică Bucuresti (1976)

  20. A.D. Xenopol Histoire des Roumains de la Dacie trajane : Depuis les origines jusqu’à l’union des principautés Tome I des origines à 1633. Editeur Ernest Leroux Paris (1896);

  21. Binder Iijima, Edda und Dumbrava, Vasile (Hrsg.): Stefan der Große – Fürst der Moldau. Symbolfunktion und Bedeutungswandel eines mittelalterlichen Herrschers. Leipziger Universitätsverlag, Leipzig 2005, ISBN 3-86583-039-0 .

02/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: