CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rolul transhumanţei în istoria poporului român. VIDEO

Transhumanţa în istoria neamului românesc

 

 

Transhumanţa în istoria neamului românesc

Este greu de crezut în zilele noastre că, nu foarte de mult, pe când bunicii noştri erau tineri, încă mai avea loc la scară mare unul din cele mai tulburătoare fenomene care au definit istoria acestui neam: transhumanţa.

După cum prea bine se ştie, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei vorbea, referindu-se la evenimente din veacul al X-lea, de „Blachii, ac pastores romanorum”.

Românii au rămas de-a lungul secolelor, fie că era vorba de ramura nord- sau sud-dunăreană a romanităţii orientale, un neam în a cărui viaţă păstoritul a jucat un rol esenţial.

Evident, subiectul este vast, fiind imposibil să fie discutat acum  în detaliu.

În cele ce urmează vom vorbi  două fragmente de text, unul inedit, provenit din amintirile profesorului Constantin Tomescu, păstrat în arhivele naţionale, al doilea fiind un raport întocmit de Anton Raţiu, membru al echipei de sociologi ai Institutului Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, care, în perioada 1941-1944, a efectuat o amplă investigaţie printre comunităţile de români întinse de la Bug până spre munţii Caucaz.

Ultimul a fost publicat în volumul „Românii de la est de Bug”, îngrijit de Sanda Golopenţia, el venind să lămurească, să certifice unele aspecte pomenite de profesorul Tomescu, care, la un moment dat, vorbeşte de o întâlnire cu o persoană din echipa lui Anton Golopenţia.

Păstori, neam, identitate, credinţă

Pentru cine citeşte cu atenţie, aceste texte oferă informaţii numeroase şi importante.

Astfel, din amintirile profesorului Tomescu aflăm cum se desfăşura în mod concret transhumanţa. Aceasta era o uluitoare desfăşurare de forţe, minuţios organizată, însă nu era vorba de o migraţiune, cum spuneau unii istorici străini care susţineau teoria imigraţiei în ceea ce priveşte prezenţa românilor pe aceste meleaguri.

Este mai mult o „pendulare”, e adevărat la distanţe impresionante, însă într-un areal bine delimitat şi stabilit, cu rol strict funcţional în cadrul economiei pastorale, în care criteriul climei şi al locurilor de păşunat joacă un rol important.

Turmele se duc şi se întorc periodic, pe un traseu cu locuri de popas bine stabilite, care în timp devin adevărate „emporii”, spaţii în care familiile de ciobani cumpără locuri unde se construiesc case sau staule, devenind relee sigure pe un drum întins pe mii de kilometri.

Mai mult, în aceste locuri se stabilesc în mod permanent membri ai familiilor de ciobani.

Această întreprindere a transhumanţei este una din explicaţiile pentru care există sate de români întinse până-n munţii Caucazului, alături de „moldoveni” fiind numeroşi urmaşi ai românilor transilvăneni, după cum demonstrează cele două texte.

Obişnuiţi să gândim în limitele frontierelor moderne, pentru mulţi dintre noi este o mare surpriză să aflăm că, înainte vremi, grupuri de români s-au răspândit pe o arie aşa de întinsă.

E adevărat, spaţiul carpato-danubiano-pontic este miezul locuirii noastre, însă în perioada modernă, în special în perioada comunistă, el a fost prezentat ca un „lighean” în care românii erau ţinuţi captivi, ignorându-se alte orizonturi.

Comunismul avea obsesia sedentarismului. Ca să-i combată pe adepţii teoriei imigraţioniste, istoricii noştri trebuiau să exagereze la rândul lor, prezentându-i pe români exclusiv ca un popor de agricultori, deci strict sedentar.

În plus, păstorul sugera libertatea, depăşirea frontierelor construite de om, iar lucrul acesta nu convenea câtuşi de puţin.

Astfel, din cauze ce ţin de dezvoltarea statelor naţionale în estul Europei, a modernizării şi a instaurării, în ultimă instanţă, a regimului comunist, această activitate veche a fost limitată drastic.

Însă, până atunci, timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat, în „evul întunecat”, din munţii Tatra până-n Pind, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi şi Caucaz, asigurând astfel formidabila unitate de limbă, cuget şi simţire românească şi dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost o barieră între fraţi.

Fragmentele prezentate ilustrează numai un ecou târziu al acestui „amestec” interior permanent al românilor.

În sfârşit, nu trebuie uitat că păstorii transilvani au fost cei mai aprigi apărători ai credinţei ortodoxe în faţa încercărilor de uniaţie din veacul al XVIII-lea. Numai invocarea numelui Sfântului Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului ar fi de ajuns pentru a ilustra acest lucru.

Cu întinsele lor legături în întreg spaţiul românesc şi dincolo de el, cu spiritul lor învăţat liber şi cu forţa lor economică, aceşti păstori au înţeles să-şi păstreze credinţa străbună, preferând chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-şi puteau exprima credinţa în mod liber.

Datorită în mare parte luptei lor, Ortodoxia a renăscut în Ardeal, iar în traiste aceşti ciobani au dus până departe cărţi de grai românesc şi simţire creştinească, aşa cum se poate vedea în rândurile care urmează.

Transhumanţa în veacul al XIX-lea

„Mama se numea din botez Ştefania şi se născuse la 1867 în familia „Mocanu” din comuna Săliştea Sibiului, din Transilvania, provincie românească, dar stăpânită de maghiari pe atunci.

Familia aceasta era din strămoşi de oieri, mocani care se ocupau cu creşterea oilor şi lucrarea brânzeturilor. Pe la 1880 murise tatăl ei, lăsând în urmă pe soţia Sofia cu două fete.

Văduva a continuat ocupaţia oieritului, ajutată de fete.

Creşteau oi; primăvara, vara şi toamna le păşteau pe munţii Săliştei, iar spre sfârşitul toamnei şi pe iarnă, coborau turma lor de oi, la care adăugau şi alte turme ale unor săteni, spre Dunăre, ca să ierneze ori în Dobrogea, pe atunci turcească, ori să treacă mult mai departe, în Crimeea, ba şi-n Caucaz, pe unde erau păşuni bogate şi cald, iar stăpânitorii acelor locuri, turci sau tătari, le îngăduiau, trăgând folos din păşunat.

Mămica îşi amintea de asemenea călătorii cu oile, şi ea a fost odată chiar în Caucaz, unde era iarna o climă dulce şi destule păşuni verzi.

Această circulaţie a oilor, aşa-numita transhumanţă românească, e cunoscută de istoria noastră naţională şi reprezintă un interesant capitol, întrucât prin ea s-a întins aria românească încă din timpul când tătarii stăpâneau pe la Marea de Azov, în Crimeea, iar turcii stăpâneau Dobrogea, ce aparţinuse Munteniei în secolul al XIV-lea, sub Mircea cel Bătrân; pe atunci popoarele slave.

Ruşii erau departe, în sus, spre Moscova. Prin transhumanţa aceasta, românii din principate sau din Transilvania s-au deplasat dincolo de hotare, mulţi au rămas pe-acolo cu turmele lor, sub stăpânire turco-tătară, şi-au alcătuit noi gospodării pe loc, au întemeiat sate româneşti cu preoţi şi primari români, cu limbă română vorbită şi scrisă oficial.

După ce-şi înjghebau gospodăria, tinerii veneau în satele lor şi se căsătoreau cu fete românce.

Condiţiile de viaţă acolo, a acestor familii de oieri, erau lesnicioase, întrucât paşii stăpânitori le dădeau deplină libertate şi le cereau, în schimb, o dare în natură.

Paşii nu pretindeau de la mocani bani, nici româneşti, nici ungureşti, sau austrieci, căci ne-aveau ce face cu ei. Dintr-un catastif, scris ani la rândul de văduva Sofia şi de măicuţa mea, pe care l-am păstrat până-n 1943, printre alte însemnări, am citit cantităţile de mieluşei, ce se dădeau paşilor, pentru dreptul de a paşte acolo turmele de oi. Mămica mi-a lămurit că în primăvară, când fată oile, paşa respectiv îşi trimetea oamenii săi, care alegeau cam 10 la sută din mieluşeii cu blana mai frumoasă şi mai graşi.

Uneori ei cerea şi oi sau brânză. Într-una din călătoriile mele la Constantinopol, m-am împrietenit cu un profesor universitar turc şi acesta, cunoscând problema transhumanţei, m-a încredinţat că vestitele lor oi „astrahan”, „merinos”, cu admirabila lor blană, frumoasă, creaţă şi lucioasă, au la origine şi mieii noştri româneşti din trecutele secole, selecţionate de paşii turceşti.

În folclorul nostru naţional se aminteşte de transhumanţa românească, în proză şi în versuri: „Alde Jalbă şi Pănuş/ Pasc oile prin Hinducuş/ Alde Şendre, mai dihai/ A ajuns şi prin Altai”.

Catastiful amintit al familiei mele arăta: numele ciobanilor, care însoţeau turmele de oi în călătoria lor, numărul oilor fiecărui proprietar săliştean, ca semn avea fiecare turmă pe blana oilor, câţi câini-dulăi le însoţeau şi numele lor, data plecării din Sălişte, pe unde au păşunat turmele pe cale, plata păşunatului, despre hrana ciobanilor, staţionarea la Brăila, unde se făcea pregătirea de a trece peste Dunăre şi altele.

Acest catastif l-am dăruit în 1943, când mă aflam în Transnistria, unui căpitan din Marele Stat Major al Armatei, care avea ordin să studieze tocmai stări din transhumanţa românească, să stabilească precis, cât s-a întins aria românismului spre răsărit.

Din Ardeal, la Dunăre şi Caucaz

Dovada că în cursul trecutelor secole românii, plecaţi cu turmele de oi spre o climă mai caldă iarna şi cu păşune, au pătruns adânc dincolo de Nistru, care era hotarul Moldovei, sunt aşezările numeroase, ce au întâlnit armatele noastre, peste Nistru, peste Bug şi mai departe, cu prilejul crâncenei lupte din anii 1941-1944 pentru dezrobirea Basarabiei şi realipirea ei la patrie.

Sate întregi, cu nume româneşti, locuite de fraţi ai noştri, care-şi menţin naţionalitatea şi, în mare măsură, şi limba strămoşească…

Un intelectual transnistrean, un frate al nostru, Nicolae Smochină, a studiat în anii 1941-1943 viaţa de pe întinsul Transnistriei şi a publicat în editura de stat o foarte preţioasă lucrare, cu date oficiale, stabilind nume de sate româneşti, viaţa tradiţională românească, la o populaţie care în 1942 număra 500.000 de fraţi români, conştienţi, în mare parte, de obârşia şi naţionalitatea lor.

Mai înainte am scris numele oraşului Brăila. Acest nume a fost foarte legat de familia bunicilor mei. Cum? Bunicii aveau nevoie să se pregătească înainte de a trece toamna cu turmele de oi peste Dunăre. Şi au cumpărat în Brăila un teren…

Când ajungeau turmele pe la Lacu Sărat, la 3-4 km de oraş, acolo se opreau la păscut, pentru care se plătea o taxă la primărie. Iar bacii şi parte din ciobani îşi spălau în grabă albiturile, hainele lor în cazane, curăţau putinele pentru brânză, strecurătoarele, lingurile mari, cântăreau bulgării mari de sare pentru oi, pregăteau şubele, cuşmele pentru iarnă. Când toate acestea erau în rânduială, turmele se mânau pe malul Dunării; acolo erau bacuri angajate şi pe ele intrau toţi, oameni şi oi, câinii şi pojijia pregătită pentru iarnă, un remorcher trăgea bacurile până la malul dobrogean, din faţa Brăilei, un loc potrivit de debarcare, ce se numea turceşte până mai anii trecuţi, „Ghecet”, ce se traduce în româneşte prin „trecere”.

Şi pe pământul Dobrogei turmele avansau spre satul turcesc „Beştepe” din judeţul Tulcea, ori şi mai jos, până pe la Hârşova, Topalu. Contractau cu paşa respectiv păşunatul turmelor în timpul iernii şi rămâneau toţi pe-acolo până se desprimăvăra; se plătea darea cuvenită în miei, turmele se ridicau spre Dunăre, o treceau şi staţionau tot pe la Lacu Sărat.

Şi în acest chip se urma transhumanţa an de an…Îmi mai vine în minte şi aceasta: la Brăila, bunica mă aşeza în genunchi sub icoanele de pe perete şi rostea lângă mine anumite rugăciuni, sau le citea dintr-o carte, ce ne-a rămas nouă; era un ceaslov, tipărit în româneşte la Sibiul Transilvaniei.

Uneori, seara mă punea să zic şi eu „Tatăl nostru”, „Doamne miluieşte pe noi”. Lângă icoane ardeau candele.

La fel erau icoane şi candele aprinse în camerele bacilor şi ale ciobanilor.”(Din amintirile profesorului Constantin Tomescu)

Cum au ajuns românii în stepele din nordul Mării Negre

„În general, cercetările noastre nu au avut ca obiect studierea când şi în ce împrejurări anume au ajuns aceşti neaoşi români atât în Transnistria din spaţiul dintre Nistru şi Bug, cât mai cu seamă în spaţiul ucrainean de dincolo de Bug.

Se păstrează unele date legate de colonizările efectuate pe vremea şi din ordinul Ecaterinei a II-a a Rusiei ţariste.

Dar, în afară de aceşti colonişti, ştim că multe aşezări sunt locuite de ciobani veniţi cu turmele de oi nu numai de pe teritoriul Basarabiei şi al Moldovei, ci şi din Ardeal: din Ţara Bârsei, din Ţara Făgăraşului sau a Sibiului.Gh. Pavelescu, în articolul „Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni – credinţe şi obiceiuri”, subliniază:

„Când şi cum au ajuns românii în Transnistria e o problemă de istorie şi de etnografie. Se pare că este totuşi vorba de străvechi expansiuni păstoreşti a-istorice, de mocani ardeleni şi moldoveni. Este important că aceştia au venit aici cu avutul lor material şi spiritual”…

Dacă mulţi români din Basarabia au fost dislocaţi de pe pământurile natale şi colonizaţi în Ucraina, dincolo de Bug, din ordinul ţarinei Ecaterina a II-a, cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu o parte din românii din Ardeal.

În cursul veacului al XIX-lea şi mai cu deosebire după războiul vamal din 1885, s-au strecurat în Ucraina o mulţime de oieri din jurul Sibiului: Cacova, Sibiel, Vale, Sălişte, Cheluş, Rod, Poiana şi Răşinari, dar şi din alte localităţi.

Locurile pe unde au băcit aceşti oieri cu turmele lor au fost Crimeea, Eupatoria, Karasubasar, Simferopol, Livada, Ialta, Sevastopol pe malul Mării Negre, Molojina, Ekaterinondar, Melitopol, Mariupol, pe malul Mării Azov, în Caucaz, la Krasnodar în Cuban, pe valea râului Terek, cu oraşele Vladikavkaz şi Minsk, pe valea râurilor Kuma şi Manici, care duc la Marea Caspică, şi în numeroase alte ţinuturi până la Baku, Batumi, Tbilisi.

Îi regăsim la Cerkask, Taganrog, la Rostov, pe Don şi Volga şi Ţariţîn (azi Volgograd), Astrahan, Zimonovnik (oraş în care oierul Oprea Lupaşcu din Cacova Sibiului era proprietarul a două rânduri de case). Prizonierii din Primul Război Mondial au descoperit pe cursul de jos al fluviului Volga mulţi oieri şi proprietari români din Transilvania.

Aşa, în gubernia Samar trăia un mare proprietar, care fusese oier; în oraşul Bugurusan, Petre Samoilă, din Săliştea Sibiului.

În Dubăsari s-au aşezat numeroşi oieri mărgineni bogaţi, ajunşi conducători în acest târg din stânga Nistrului.

În Siberia, la Omsk, au avut moşie oierii Oancea, din Sălişte, şi Râbu, din Rod.

Aici au fost îngropaţi alţi doi mărgineni: Dumitru Miclăuş, din Tilişca, şi Gh.D. Teban, din Cacova.”(Din raportul întocmit de Anton Raţiu).

George Enache

http://ziarullumina.ro/transhumanta-in-istoria-neamului-romanesc-8102.html

 

 

 

 

 

 

 

04/10/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tiraspol, 17-18 decembrie 1917- Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului hotărăşte Unirea cu Basarabia și implicit cu România

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La Tiraspol s-a desfășurat în zilele de 17-18 decembrie 1917 Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amânată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării.

Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

 

 

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

TRANSNISTRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Denumirea de Transnistria este regiunea care se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, o diversiune menită să ţină în şah statul român şi a reaminti permanent pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O provincie cu acest nume nu existase niciodată, înainte de eliberarea  regiunii de către armatele româno-germane.

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Ţara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pânã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunostea, în 1936, cã românii şi ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

TRANSNISTRIA 1917

 

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fraţilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
(Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu).

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan. 
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

  În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică şi în înțelegere cu Germania (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria”  (1941-1944)).

Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est).

Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar limba rusă şi diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

 

 

 

 

Transnistria_Governorate

 

 

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc…

Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã.

In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Comisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce ştiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.” 

TUDOR ARGHEZI, 1943

 

 

 

 

 

Harta Transnistriei in 1942, in timpul administraţiei româneşti

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/istorie-transnistreana-2/

 

 

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/668/18_decembrie,_istoricul_zilei#1917

Adevarul.ro

https://romaniabreakingnews.ro/tiraspol-17-18-decembrie-1917-primul-congres-al-moldovenilor-din-stanga-nistrului-care-hotarasc-unirea-cu-basarabia-si-pe-cale-de-consecinta-cu-romania/

 

 

 

18/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

6 octombrie 1408 – Prima atestare documentară a oraşului Bacău. VIDEO

 

 

Imagini pentru bacau photos

 

La sfârşitul secolului al IX-lea, în regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, dar şi în Muntenia şi Transilvania, se aşezase un popor de neam turcic al cărui nume va face istorie: pecenegii.

Vor sta neclintiţi aproape două secole, apoi vor fi alungaţi peste Dunăre de un alt popor, înrudit cu ei, cumanii.

Pentru cumani Bacăul (Bako este un nume peceneg, dar şi cuman) era locul ideal pentru creşterea cailor, o ocupaţie de căpătâi a lor.

În 1223, la Kalka, vor fi risipiţi în urma bătăliei cu tătarii şi cei ce au scăpat cu viaţa, s-au retras în ţinuturile dintre Nistru şi Carpaţi.

In 1241, tătarii pârjolesc şi regiunea de la nord-est de Bacău.  

Istoricul Victor Spinei a publicat o listă a numelor proprii de origine cumană sau pecenegă în care apare Bako. Bako este un nume care se regăseşte şi în alte limbi turcice: pecenegă, maghiară, turcă etc.

Tazlău, Tarcău, Asău, Bârlad, Tecuci, Berheci, etc., sunt considerate denumiri de origine cumană.

Uz si Oituz sunt atribuite Uzilor, un alt popor migrator înrudit cu ei.

Marele istoric Nicolae Iorga este de părere că denumirea oraşului Bacău este de origine maghiară (ca Adjudul şi Sascutul), iar după Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), numele provine din limba maghiară de la cuvântul bakó -„călău”.

„A-şi găsi Bacăul”, a da de bucluc, expresia se explică după Haşdeu, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Muntenia şi Transilvania  .

Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui oraşului, prin intermediul cuvântului din limba maghiară. 

Există mai multe legende referitoare la începuturile localităţii. Cea mai întâlnită dintre ele este cea răspândită spre sfârşitul secolului trecut de clerici catolici de origine maghiară, care, profitând de faptul că originea şi semnificaţia cuvântului „bacău” nu era cunoscuta pe aceste locuri, au afirmat că localitatea Bacău ar fi fost intemeiată de un ceangău din Calugara, fugit în Ungaria (în urma unor tâlhării comise pe locurile natale), unde a îndeplinit o vreme slujba de călău (în maghiara, „bako”) şi care, revenit în Moldova, ar fi intemeiat un han prosper, în jurul căruia s-ar fi întemeiat în timp târgul Bacăului.

În privilegiul comercial acordat de voievodul Alexandru cel Bun negustorilor din Lemberg-Liov, era menţionată prima atestare documentară a oraşului Bacău ca oraș și punct de vamă, într-un document emis de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432), mai exact un privilegiu comercial acordat negustorilor din orașul polonez Liov, prin care negoțul acestora era reglementat pe plan intern.

(privilegiul le asigura acestora legătura liberă cu bazinul pontic prin Moldova, conferindu-le un adevărat monopol pentru comerţul cu zona Mării Negre). 

 Cercetătorul Ştefan S. Gorovei, demonstrează că Bacăul are actul de naştere între anii 1391-1432 în timpul domniei lui Petru I Musat.

De fapt, menţionarea oraşului pe un act oficial datează încă din 1399,  când  oraşul este menţionat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu, cu răzeşii satului Brătila, din ţinutul Bacăului.

La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se afla o parte a Cavalerilor Ioaniţi, numiţi mai târziu Cavalerii de Malta.

O scrisoare a fost  trimisă în Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea.

În arhivele Vaticanului, pe hărţile Evului Mediu precum şi în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum.

Edwige Bestazzi – delegată a Institutului de Cultură Italiană, la începutul secolului XX – mărturiseşte că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florenţa, sub numele de Bacovia.

Existenţa unei reşedinţe Domneşti în vremea lui Alexandru cel Bun, când o avea soţie pe Margareta de Lozont, corespunde cu propaganda catolică din acel timp în Moldova care începuse încă de pe tipul lui Laţcu, când Papa de la Roma reuşise să înfiinţeze o episcopie catolică în Moldova, mai întai pe Siret (1370), şi în urmă (1401), o strămuta la Bacău, desigur cu ajutorul Margaretei şi unde Alexandru îşi făcuse încă o reşedinţă.

La Bacău s-au stabilit mai mulți husiți, refugiați din Ungaria și Polonia, menționați în 1431, față de care domnii Moldovei au avut o atitudine tolerantă.

Oraşul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme de oştile maghiare conduse de Matei Corvin în  noiembrie 1467 când localitatea a fost incendiată  în timpul expediției întreprinse împotriva Moldovei lui Ștefan cel Mare și încheiată cu eșecul ungurilor de la Baia.

Între 1472-1491, Ștefan cel Mare a construit la Bacău o Curte domnească, spre a-i servi drept reședință fiului său Alexăndrel.

În incinta acesteia a fost ridicată Biserica Precista, sfințită la 1 ianuarie 1491, un celebru monument istoric.

 

 

Imagini pentru biserica precista bacau photos

 

Curtea a fost extinsă ulterior de Bogdan al III- lea, alt fiu al lui Șefan cel Mare. Bacău a fost ales ca loc pentru edificiul domnesc ținând cont și de faptul că aici se intersectau principalele drumuri comerciale din centrul și vestul Moldovei: drumul moldovenesc ce venea dinspre nord pe Valea Siretului și mergea spre Galați, cu ramificații spre Țara Românească; drumurile sării și păcurii care veneau de la Ocna pe Valea Tăzlăului și de la Moinești pe Valea Trotușului; drumul Oituzului, care ducea în Transilvania.

Localitatea este cunoscută şi datorită importanţei sale în relaţiile comerciale dintre Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, fiind un punct de vamă.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Bacăul era bine închegat ca aşezare urbană, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuţii militare şi comerciale foarte importante. 

Din documentele acelor vremuri aflam ca din punct de vedere demografic, asezarea se număra printre cele mai mari din Moldova (cam 4000 de case).

In anul 1476 Ştefan cel Mare a poruncit arderea localitatii pentru a nu oferi adapost invadatorilor otomani.  

 

Oraşul a renăscut foarte repede, iar în anul 1600 a salutat trecerea pe aici a lui Mihai Viteazul, care realiza pentru prima oară Unirea celor trei ţări române.

Bacăul apare frecvent menționat ca târg în secolele XVII-XVIII în diferite documente, având și rol de târg domnesc, iar în primele decenii ale secolului al XIX-lea se situa între orașele de frunte ale Moldovei (în 1864 figurează ca oraș pe harta Partenie-Dubău).

Dacă la 1821 Bacăul număra puțin peste 1.000 de locuitori, ulterior s-a înregistrat o creștere demografică constantă.

Sporirea numărului de locuitori a avut la bază, cu precădere, fenomenul imigrației evreiești din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dublat, în intervalul 1859-1899, de procesul exodului rural generat de industrializarea localității, potrivit site-ului Primăriei municipiului.

În timpul Primului Război Mondial, aici s-a aflat comandamentul Armatei a II-a Române.

În perioada interbelică Bacăul s-a dezvoltat şi s-a modernizat din punct de vedere urbanistic, fiind, după București, al doilea oraș asfaltat din vechiul Regat.

Ion Antonescu a ordonat la data de 6 martie 1943 cu adresa nr. 116.212 acţiuni ferme pentru românizarea nomenclatorului localităţilor din judeţele Moldovei, în cadrul mai larg al tuturor localităţilor din România, ordin prin care urma să se schimbe denumirea oraşului Bacău, în Gura Bistriţei.

Vizate de schimbări erau şi alte localităţi din judeţ: Asău, Agăş, Tamaşi, Pustiana, etc. 

 

Oraşul a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, iar la recensământul populației din anul 2011, Bacăul număra 144.307 locuitori.

 Judeţul şi oraşul Bacau se pot lăuda cu o serie de personalităţi care au marcat fundamental diferite domenii de activitate şi care au facut ca numele ţării noastre să fie rostit în cele mai îndepartate colţuri ale lumii.

In viaţă sau nu, acestea au marcat istoria ţării noastre.

 

Iată, numai câteva dintre mândriile acestui colţ de ţară:

 

Gabriela Adameşteanu, scriitoare, jurnalistă şi traducătoare, Lavinia Agache, gimnastă, Vasile Alecsandri, poet şi om politic, Paul Anghel, scriitor
George Apostu, sculptor, George Bacovia, poet, prozator, publicist, redactor al primei serii a revistei „Ateneu“, Ovidiu Bălan, dirijor, Radu Beligan, actor de teatru şi film, personalitate marcantă a teatrului românesc contemporan,  Ion Borcea, naturalist, Dimitrie Buşilă, căpitan, erou al Războiului de Independenţă,
Carmen Maria Cârneci, dirijoare şi compozitoare, Magda Cârneci, poetă şi critic de artă,Radu Cârneci, poet, eseist, traducător, jurnalist, Nadia Comăneci, gimnastă
Radu Cosaşu, scriitor (Oscar Rohrlich), Sile Dinicu, compozitor şi dirijor, Ion Dinvale (Pascariu), poet, Doru Octavian Dumitru, actor, George Enescu, violonist, compozitor (născut la Liveni, astăzi George Enescu, judeţul Botoşani), Ion Frunzetti, istoric şi critic de artă, poet, Constantin Galeriu, preot şi profesor de teologie,Ovidiu Genaru, poet, George Genoiu, dramaturg, Anca Grigoraş, gimnastă, Loredana Groza, cântăreaţă, Ernest Maftei, actor, Solomon Marcus, matematician de renume mondial, poet, eseist, lingvist, profesor universitar, Costache Negri, scriitor şi om politic (născut la Iaşi), Vasile Pârvan, istoric, membru al Academiei Române, Alexandru Piru, critic literar, prozator, membru post-mortem al Academiei Române, Gheorghe Platon, istoric, membru al Academiei Române, Carmen Rădulescu, cântăreaţă, Monica Roşu, gimnastă, Ion Rotaru, critic şi istoric literar, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, Ion Talianu, actor, Angela Tamaş-Alupei, canotoare, Olga Tudorache, actriţă, Tristan Tzara, poet, prozator, dramaturg, eseist.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.bacau.net/bacaul-implineste-astazi-609-ani-de-la-prima-atestare-documentara/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bac%C4%83u

06/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: