CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI ? O REPLICĂ DATĂ falsificatorilor istoriei noastre DE REPUTATUL ISTORIC acad.Ioan Aurel Pop

Unirea politică sau de când sunt românii români

Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Mai demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.

Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare.

Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc.

În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt.

Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.

Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși.

Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității.

Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești.

Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc.

Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării.

Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.

Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.

Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.

Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.

Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni.

Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.

Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.

O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.

Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.

La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.

Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri.

Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Sursa: Ioan Aurel Pop / FB

Discurs rostit în ziua de 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

ADDENDA:

Lucian Boia (foto), prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE, afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română.

Elucubrația a devenit deliciul presei “moldoveniste”  de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești.

Dacă n-ați știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV, preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” și alta de la un organ rusesc din Basarabia.

ReputatuliIstori Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”.

Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.

 „Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”.

Preluare: Ziaristi Online

29/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN DOCUMENT TULBURĂTOR DIN 27 februarie 1489, în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei

Ștefan cel Mare și Sfânt a fost REGELE DACIEI. DOCUMENTUL secret cu cifru din 27 februarie 1489 în care marele domnitor român era numit RE DE DACIA

În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – teritoriile locuite de români care au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor.

Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârșitul Evului Mediu (și nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492).

Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puțin șapte ani apariția numelui respectiv în registrele Serenissimei republici a Veneției. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”).

Aflați în preajma zilei de 2 iulie, ziua de prăznuire a marelui și smeritului Sfânt Român de la Putna, care a câștigat 34 de bătălii din 36 și a ctitorit 32 de mănăstiri și biserici, înzestrând și Sfântul Munte Athos, reproducem un articol publicat de Anonimus.ro în care se relatează că un tânăr cercetător de la Cluj, Alexandru Simion, a descoperit în arhivele de stat din Milano un document cu cifru în care domnul Moldovei Ștefan cel Mare era numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazul să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El, Alexandru Simion, a mai arătat că …Dacia figura în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii, și de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș.
Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Valahiei și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al dacismului, așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României.
Să nu uităm că Papa de la Roma l-a recunoscut pe Regele Daciei, pe Ștefan cel Mare, drept Atlet al Creștinității.

Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem Moldova, cu numele de …Valahia.
În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman.

Cealaltă Valahie era pentru el Muntenia, pentru că prima Valahie era considerată de acesta, Moldova.

Ștefan cel Mare a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise, adică și al Munteniei.
De curând a ieșit la iveală că a fost numit și conte sau guvernator al Transilvaniei.

A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară.

A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, și de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei.

Felicitari lui Alexandru Simion pentru inteligența, seriozitatea și dedicația dovedite în studiul istoriei noastre, întrebându-i pe mulți istorici care au trecut în grabă, ca să nu spun cu nepăsare, pe lângă cifrul păstrat în fondul Ungheria din Arhivele de Stat din Milano de ce el, cifrul, a rămas necunoscut numeroşilor cercetători maghiari şi români de la Iván Nagy şi Albert Nyáry, şi Ion Bianu şi Nicolae Iorga, care s-au perindat “oficial” prin arhivele şi bibliotecile fostului ducat lombard.
Și totuși să nu uităm că și Mircea „cel Bătrân” este menționat de cel mai mare cronicar al Imperiului Otoman, Leonid Carchocondril, drept conducătorul …dacilor.

14/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

12 ianuarie 1483 – Domnița Elena,(Olena Voloșanca), fiica lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit cu Ivan, fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea

Foto: Actrița Sofia Nikitchuk, Miss Russia 2015, în rolul Olenei Voloșanca, în serialul istoric rusesc „Sophia” (2016). Sursa: https://www.historia.ro/ calendar-12-ianuarie.

 Evdochia, prima soţie a domnului moldovean Ștefan cel Mare, descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lituaniei. După mamă, Evdochia se înrudea cu marii cneji ruși.

S-a stins din viaţă după patru ani de căsnicie, în noiembrie 1467,ca urmare a complicațiilor survenite la nașterea unui copil, lăsând în grija voievodului doi copii mici, pe Alexandru și pe Elena, conoscută și ca Olena Voloșanca (românca), viitoarea soție a prințului moștenitor al tronului moscovit Ivan al III-lea.

Cine a fost tatăl Evdochiei de Kiev, soţia lui Ştefan cel Mare

Doamna Evdochia a fost înmormântată la Biserica Mirăuţilor din Suceava, vechea mitropolie a Ţării Moldovei, căci la Putna încă nu se terminaseră lucrările de construcţie.

Alexandru, cel dintâi născut al voievodului moldovean, moștenitorul prezumtiv al lui Ștefan cel Mare a beneficiat de un statut privilegiat după căsătorie, tatăl acordându-i titlul de voievod și permiţându-i să aibă dregători și slujitori deosebiţi, adică o „Curte” proprie, separată de cea a lui Ștefan cel Mare.

Numai că Alexandru a murit în condiţii prea puţin cunoscute, la 26 iulie 1496, într-un context în care relaţiile dintre Moldova și Polonia deveneau tot mai încordate.

Primul copil al lui Ștefan cel Mare a fost înmormântat la Mănăstirea Bistriţa, unde își dormea somnul de veci și bunicul lui Ștefan, Alexandru cel Bun.

Despre fiul cel mare a lui Ştefan, Alexandru, născut în jurul anului 1464 şi mort în 1496, nu se ştie nici pînă astăzi cu certitudine dacă era al Evdokiei sau al unei anume Maruşca.

Ștefan pornise negocieri pentru o alianță dinastică încă din 1479. Voia să-și mărite fata cu Ivan Ivanovici (moştenitorul cneazului Moscovei).

În acest scop i-a scris cumnatei sale Teodosia, sora răposatei doamne Evdokia Olelkovici de Kiev și mătușa Olenei, care era rudă și cu familia princiară moscovită.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ivan_III_of_Russia.jpg

Foto: Ivan III-lea Vasilievici cel mare, cneaz al Moscovei (1462-1505)

Așa se face că în 1480 sau 1481 la Suceava a ajuns o solie de la Ivan Vasilievici al III-lea, care venea să ceară mâna domniței. Logodna s-a făcut chiar la Suceava, moștenitorul cneazului fiind reprezentat prin procură de nobilul Mihai Pleştev.

Fără să-și fi văzut vreodată viitorul soț, domnița a fost nevoită să pornească la drum, însoțită de boierii Lascu, Sînger şi Gherasim cu jupânesele lor. În drumul spre Moscova, Olena a trecut prin Polonia, unde Regele Cazimir a primit-o cu fast și i-a făcut daruri. La Moscova, suita domniței a ajuns în postul Sfântului Filip.

Întâmpinată de mama cneazului Ivan III-lea, Maria Iaroslavna, Olena a fost găzduită, până la celebrarea cununiei, la mănăstirea Voznesenskaia.

Tot prin mijlocirea mamei cneazului ajunge Olena (Elena) să-și întâlnească viitorul mire, pe Ivan cel tânăr, fiul şi moştenitorul marelui cneaz al Moscovei.

Căsătoria a avut loc de Bobotează, pe 12 ianuarie 1483.

În toamna anului următor, la 10 octombrie 1484, Elena a născut un fiu, botezat Dimitrie.

 Poziția lui Ivan cel Tânăr era doar în aparență sigură. Încă din 1468, tânărul Ivan Ivanovici îl însoţea pe tatăl său în incursiunile pe care acesta le făcea în hanatul Cazan.

Din 1471, a fost chiar asociat la domnia tatălui său. În această calitate a fost chiar lăsat să administreze Moscova și a condus oștile rusești în bătălia de la Ugor (1480).

De altfel, între anii 1483-1490, nimeni de la curte nu se îndoia că Ivan cel Tînăr şi, pe urmă, fiul său, vor lua tronul după decesul lui Ivan III-lea.

Aliații celei de-a doua soții a cneazului, Sofia Paleolog, nu prea aveau trecere în fața soțului acesteia. Fiul Olenei, Dimitrie, fusese declarat în primă instanță, moștenitor al cneazului.

În 1497, cneazul Ivan III-lea cel Mare a decis încoronarea nepotului său Dimitrie, fiul Olenei și al soțului acesteia, Ivan cel tânăr.

În decembrie același an, e descoperit un complot al lui Vasile, fiul Sofiei Paleolog împotriva propriului tată. Complotiştii voiau să-l omoare pe Dimitrie pentru a-i asigura lui Vasile urcarea pe tron.

Descoperind conspirația, Ivan III-lea o exilează pe cea de-a doua soţie a sa și îl ține pe Vasile captiv în propria casă. Complicii Sofiei sunt executaţi sau întemniţaţi.

Giulgiul – Procesiune bisericească, reprezentare laică a încoronării lui Dimitrie cneaz de Moscova, 1498.

Pe giulgiu sunt reprezentate două cortegii: unul laic (stînga vizuală) şi altul bisericesc (dreapta vizuală). Pe partea stîngă îl putem vedea pe „ţareviciul” Dimitrie (cu o cruce în mână), iar în spatele său – bunelul Ivan al III-lea, moşul – Vasilie Ivanovici şi mama – „Elena Voloşanca”. Cu toţii au nimburi în jurul capului. De asemenea, grupul din stînga este protejat de o “umbrelă” care are la bază crucea de forma literei „T” (umbrela este simbolul puterii).Pe partea dreaptă îl remarcăm, în primul rînd, pe mitropolitul Moscovei Simon (pe straiele sale, dar şi pe „umbrelă” vedem simbolul crucii). În centrul lucrării este reprezentată icoana „Maica Domnului cu Pruncul”.

În data de 4 februarie 1498, în Catedrala Adormirii (Uspenskii Sobor), are loc încoronarea cneazului Dimitrie care împlinise vîrsta de 15 ani.

În a doua jumătate a anului 1498, noul titlu al lui Dimitrie, acela de „mare cneaz”al Vladimirului, al Moscovei şi al Novgorodului, se folosea deja în documentele oficiale.

Lupta pentru putere era, însă, departe de a fi decisă. Dimitrie nu a primit pământuri şi nici putere reală,iar descenenta împăraților bizantini nu avea de gând să renunțe la luptă.

Pe parcursul anilor următori, lupta pentru putere între susținătorii lui Dimitrie şi cei ai fiului Sofiei Paleolog, Vasile, se va înteți.

Ivan cel Tănăr s-a îmbolnăvit subit şi s-a stins din viață pe 7 martie 1490, la vârsta de doar 32 de ani, fiind bolnav de gută (sau „camciug la picioare”, potrivit denumirii rusești), iar moartea rapidă a tânărului cneaz a trezit multe bănuieli la Curtea din Moscova, nefiind exclusă ipoteza unei otrăviri.

Exista și un zvon că ar fi murit otrăvit de medicul evreu Leon, adus de Sofia Palelog tocmai de la Veneția pentru a-l îngriji.

Ulterior, medicul chiar a fost executat din porunca tatălui lui Ivan cel Tânăr, deși otrăvirea nu a fost niciodată demonstrată. După moartea lui Ivan cel Tânăr, echilibrul de forțe de la curte se va modifica treptat. În 1499, Vasile reuşeşte să recapete parţial încrederea tatălui.

În 1500 începe un război ruso-lituanian. La 14 iulie 1500 ruşii obţin o victorie zdrobitoare la Verdoş. Exact în aceste momente, în cronicile vechi se observă o schimbare a statutului lui Vasile, care e numit pentru prima dată cu titlul de „cneaz al întregii Rusii”.

Soarta domniței Elena și a fiului ei, deși o vreme liniștită, s-a schimbat radical în ultimii ani ai secolului al XV-lea, când mama și fiul au căzut în dizgrație, fiind acuzați de simpatii lituaniene și de sprijinirea unor eretici de la Moscova.

La 11 aprilie 1502 lupta dinastică se finalizează, prin căderea în dizgrație a nepotului moştenitor Dimitrie şi a mamei sale Olena.

Fișier:S.paleolog reconstruction01.jpg

Foto: Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan III-lea, reconstituire S.A.Nikitin, 1994

Marele cneaz Ivan al III-lea ordonă ca Dimitrie să nu mai fie numit cneaz şi nici el, nici mama sa să nu fie pomeniţi în slujbele bisericeşti.Cei doi sunt puși sub pază.

Ştefan cel Mare al Moldovei părea să aibă vești despre turnura nefericită pe care o luase viața fiicei sale.

În septembrie 1502, la puţin timp după căderea în disgrație a Elenei şi a lui Dimitrie, domnul cerea hanului tătar Mengli Ghirei ştiri despre ei, întrebându-l dacă „vor mai fi în viaţă, fiica şi nepotul meu?”.

Au fost oamenii mei la Moscova şi spun că toate acestea sunt minciuni”, a răspuns hanul.

Din păcate, nu erau minciuni.

Cei doi se aflau închişi într-un turn şi legaţi în fiare. Ştefan s-a stins din viaţă, după cum se ştie, în iulie 1504, fără a mai şti ceva de soarta fiicei sale.

Moartea subită a Elenei Voloșanca şi a fiului său Dimitrie a avut loc după decesul lui Ivan III-lea cel Mare (27 octombrie 1503, la 65 ani de viaţă), pe timpul domnie rivalului lor Vasilie III-lea (unchiul prin alianţă al lui Dimitrie) si feciorul Sofiei Paleolog, tatăl celebrului Ivan cel Groaznic.

Fiica lui Ștefan cel Mare adecedat la 18 ianuarie 1505, după trei ani de temniță, și a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia (a Înălțării) din Kremlin.

Fiul ei avea să-și afle moartea în închisoare la 14 februarie 1509 din cauza frigului sau de foame, dacă nu cumva intoxicat cu fum, fiind înmormântat alături de tatăl său, în Catedrala Arhanghelul Mihail din Moscova.

CITIȚI ȘI:

12/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: