24 noiembrie 1473 – Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi îl instalează domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

La 24 noiembrie 1473 Ştefan cel Mare al Moldovei cucereşte cetatea Dîmboviţei şi instalează ca domn al Munteniei pe Laiotă Basarab.

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron.

Probabil că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva turcilor sau a Moldovei!

În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă.

În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil.

După eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate, însă animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare cauzată de posesiunea cetății Chilia şi a drumului comercial care ducea la ea s-a amplificat

Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a atacat Brăila şi Târgul Floci,(la 27 februarie, în „marţea brînzei„), cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti. Îndată Turcii au răspuns, trimiţîndu-i pe Tătari în Moldova.Ştefan s-a îndreptat atunci împotriva noului duşman şi la învins în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru.

Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea cursului râului.

De altfel, prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul lui Radu cel Frumos, vasalului turcilor, și de aceea încă din 1472 el l-a adăpostit în Moldova pe pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Laiotă Basarab.

 În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a învins pe Radu și după ce a cucerit cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Radu cel Frumos a fugit la turci.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării.

Astfel, Ştefan cel Mare apare în postura de suzeran al lui Laiotă Basarab, o postură care leza puternic interesele otomane (http://istoria.md).

La început, turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare, ambii domnitori fiind vasali ai sultanului şi plăteau tribut.

În anumite momente ale războiului moldo-muntean în Ţara Românească s-au aflat trupe turceşti, însă ele nu au intervenit deloc în conflict, însă la finalul lunii decembrie 1473, otomanii au intervenit direct, l-au reinstalat pe tron pe Radu cel Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei.

După trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, fără să mai reuşească să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă, desfăşurată în iarna 1474-1475, care însă se va termina cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa şi a declanşat în 1473 conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean, dar în acelaşi timp, constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii tocmai îi învinseseră pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa, constată publicația https://historia.ro/.

Publicitate

ISTORIA CAZACILOR DIN UCRAINA se INTERFEREAZĂ CU ISTORIA ROMÂNILOR, A TURCIEI ȘI A RUSIEI

Cazacii sunt un grup multietnic, în majoritate de origine slavă – ucraineni și ruși, care trăiesc în stepele sudice al Europei Răsăritene și ale Asiei rusești, cu influențe în port și anumite obiceiuri din partea popoarelor turco-tătare vecine, și care în cursul istoriei au devenit renumiți atât pentru dorința lor de autoguvernare cât și pentru măiestria lor militară, în special în luptele călare.

Erau membri unei colectivități formate din oameni liberi, mai ales din foști țărani fugiți de pe moșiile stăpânilor feudali ruși și poloni, care, în secolele XV și XVI, s-au așezat în regiunile de margine ale statelor rus și polono-lituanian, unde au format unități militare autonome.

Consemnările istorice ale prezenței cazacilor mai înainte de secolul al XVI-lea sunt relativ puține. În secolul al XV-lea, societatea cazacilor era descrisă ca o federație neconsolidată de comunități independente, cu armate locale, total independente de statele vecine – Polonia, Marele Cnezat al Moscovei ori Hanatul Crimeii. În secolul al XVI-lea, aceste societăți s-au unit în două organizații teritoriale independente mari și câteva mai mici, autonome: cazacii zaporojeni, centrați în jurul coturilor cursului inferior al Niprului, (pe teritoriul de azi al Ucrainei), cu capitala fortificată Siciul Zaporojian.

Ei au primit recunoașterea oficială ca stat – Armata Zaporojiană – prin tratatul cu Polonia din 1649.

Statul cazacilor de pe Don, pe cursul inferior al râului Don, care separa Marele Cnezat al Moscovei de statele nogailor, vasalii Imperiului Otoman.

Capitala acestui stat era Cerkassi, mutată mai târziu la Novocerkassk.

Numele de cazac a intrat în limba română prin limbile poloneză, ucraineană (kozak) și franceză (cosaque). Cuvântul este derivat din cuvântul turcic quzzaq, care este tradus prin „aventurier” sau „lotru” sau în tătară „pribeag”. Această denumire a fost menționată pentru prima oară într-o cronică  ruteană din 1395.

Cazacii au devenit cunoscuți în Europa Occidentală și Centrală la mijlocul ca urmare a marii revolte de la mijlocul sec. al XVIII-lea a zaporojenilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, împotriva statului polono-lituanian, care a zguduit fundațiile geopolitice ale Europei Răsăritene.

Cazacii ucraineni, ai armatei zaporojene, care trăiau în stepele din sudul Ucrainei de azi aveau o mare faimă. Ei au jucat un rol important în geopolitica europeană prin conflictele sau alianțele lor cu statul polono-lituanian, Cnezatul Moscovei sau Imperiul Otoman.

Deși, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, cei mai mulți cazaci zaporojeni s-au mutat în regiunea Kuban din Rusia și deși ei nu se consideră ucraineni, mulți istorici îi desemnează ca precursori ai națiunii moderne ucrainene.

Intre multele istorii aproape uitate una dintre cele mai fascinante este cea a cazacilor nekrasoviţi şi a celor zaporojeni.

Prigoniți cu sălbăticie de autoritățile rusești și de Biserica ortodoxă rusă, considerați dezertori, fugari, schismatici, nelegiuiți, o parte din cazacii nekrasoviți au  supraviețuit, sub numele pașnic de lipoveni.

Rușii lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia, care și-au părăsit pământurile în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658).

Reforma,  care viza modificarea ritualului bisericesc, a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667.

Cei care nu se supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați eretici, rascolnici (denumiți așa în mod eronat, pentru că nu ei au fost aceia care au inițiat rascolul – schisma).

Dintre cei care s-au împotrivit reformei, fiind adepții credinței străbune, îi amintim pe episcopii Pavel de Kolomna, Makarie de Novgorod, protopopii Avvakum, Neronov, boieroaica Morozova ș.a.

Un număr important dintre aceștia proveneau de pe malurile Donului, conduși de liderul spiritual Ignat Necrasov, motiv pentru care au fost numiți „necrasovi”, multă vreme după ce au ajuns pe malurile Dunării, numele de lipoveni primindu-l mult mai târziu.

Ce este important este faptul că aceștia sunt o ramură a cazacilor zaporojeni, o comunitate formată pe malurile Niprului și care datorită performanțelor lor militare excepționale au fost convinși, pe la 1550, de Țarul Ivan cel Groaznic să plece – o parte dintre ei – pe malurile Donului, pentru a păzi și aceste frontiere împotriva tătarilor.

Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica al haiduciei din mlaștinile Tisei – fuga țăranilor români de pe moșii in zonele de margine, în randul comunitatilor românești vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre țărani români, fugiti înspre obști sătești romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de graniță, disputate ale Țării Moldovei, inițial de Uniunea polono-lituaniană și de tătari, apoi de Imperiul Otoman și de Rusia.

Foto: Drapelul urmașilor cazacilor are și azi culorile albastru-galben roșu.

Zona vizată a fost cea a „pragurilor Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, si astăzi, numele de VOLOSKII, adica „Românească”.

Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone.

Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa românescul hatman (derivat din germanul hauptmann) – atamani.

Fenomenul începe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tătarii, turcii si polonii, spre sfârsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numiții cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din țările Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

În 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube……… musulmanilor nostri”.

Același fenomen se intâmpla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formată, însă din rusi si români colonizați din rațiuni militare de Moscova, cu incepere din 1482-1487.

Prima incercare de unificare a tuturor obștilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Stefan cel Mare.

A fost insă invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”,predat turcilor si executat in Galata.

Romanii cazaci l-au adus apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii…..Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574).

Abia fratele acestuia insa, Ioan Nicoara Potcoava (Crețul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnișorii” și domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca.

Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuți de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pâna la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost intreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaș polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia.

Nefiind român, el s-a încuscrit cu domnul si protectorul sau moldovean, Vasile Lupu (1634-1653), iar la dispariția acestuia a fost vânat si de polonezi si de turci.

Hmelnitcki era polonez, dar adjuncții sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc, „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel.

In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor- capitan de Raskov.

Cazacii zaporojeni i-au învins pe turci în mai multe ciocniri sângeroase dar cu toate acestea, sultanul otoman Mehmed al IV-lea le-a cerut să se supună stăpânirii sale. Acest sultan, (n. 2 ianuarie 1642 – d. 6 ianuarie 1693), cunoscut și sub numele de Mehmed Vânătorul a condus Imperiului Otoman în perioada 1648 – 1687. Sub domnia lui, imperiul turc a atins apogeul expansiunii sale teritoriale în Europa.

Textul scrisorii sultanului turc către cazaci:

„Eu, sultan și cârmuitor al Porții Otomane, fiu al lui Ibrahim I, frate al Soarelui și al Lunii, nepot și vicar al Dumnezeului pe pământ, conducător al ținuturilor din Macedonia, Babilon, Ierusalim, Egiptul de sus și de jos, împărat al împăraților, domnitor al domnitorilor, excepțional cavaler, războinic de neînvins, epistat al pomului vieții, neclintit gardian al mormântului lui Iisus Hristos, curator al Dumnezeului însuși, speranța și alinarea musulmanilor, timorator și mare apărător al creștinilor, vă poruncesc vouă, cazaci zaporojeni, să mi vă supuneți de bună voie și fără nicio împotrivire și să încetați a-mi mai faceți necaz cu atacurile voastre.”

Sultanul turcilor Mehmed al IV-lea

Marele pictor Ilia Repin Repin și-a imaginat în această pictură un grup de hatmani ai cazacilor care cereau scribului să scrie blesteme și injurături la adresa sultanului turc. Veselia și sfidarea care iradiază din imagine sunt atât de evidente încât pictura, împreună cu povestea originală, a devenit profund încorporată în conștiința colectivă ucraineană.

Cazacii, conduși de Ivan Sirko, i-au răspuns sfidător, intr-o scrisoare plină de insulte și batjocuri. Cazacii din Zaporijia i-au dat un răspuns atât de vulgar , încât există puține exemple asemănătoare în istoria diplomației internaționale.

Ei și-au bătut joc de titlurile sultanului unul după altul și au adăugat și câteva înjurături. 

 „Răspunsul zaporojenilor către sultanul turc Mehmed al IV-lea

Cazacii zaporojeni către sultanul turc!

Tu, sultane, ești un diavol turc, frate și tovarăș al blestematei Satane, secretar al lui Lucifer însuși!

Ce fel de rege ești, la dracu’, dacă nu poți ucide un arici cu curul gol?

Diavolul se cacă și oastea ta îl mănâncă. N-o să ai tu, fiu de cățea, fii creștini sub oblăduirea ta. De armata ta noi nu ne temem, cu apa și cu focul o să te înfruntăm, fute-o-ar toți pe mă-ta!

Ești bucătar al Babilonului, caretaș al Macedoniei, berar al Ierusalimului, sodomit de capre al Alexandriei, porcar al Egiptului mare și cel mic, hoțoman al Armeniei, săhăidac al Tătariei, călău al Kamenețului, al lumii și al împărăției de jos budala, al șarpelui perfid nepot și al pulelor noastre bot.

Rât de porc, cur de iapă, câine de măcelar, nemiruită frunte, futu-ți pizda mă-tii.

Iac-așa ți-au răspuns zaporojenii, parazitule! Nici porcii creștinilor n-ai să-i paști!

Așa încheiem, că nu știm cifre, nici calendar n-avem, luna-i în cer, anul e-n carte, iar ziua cum e la noi, așa e și la voi, așa că să ne pupi coaiele!”

Semnează: Atamanul zaporojean Ivan Sirko împreună cu toată oastea zaporojeană.

Originalul nici uneia dintre scrisori nu a supraviețuit. Etnograful JP Novitskii a dat peste o copie scrisă a generosului răspuns cazac în limba rusă abia în 1870, deci la aproape două sute de ani după evenimente. Și în acest timp, un text devine fără îndoială mult mai colorat, chiar și povestea lui de origine.

Fapt este că Sultanul a anulat campania militară și deși nu a atacat de fapt regiunea în acel an, pare mai probabil că planurile sale de război au fost amânate de o epidemie de ciumă în interiorul țării. În 1677 însă, armata otomană a atacat în partea rusă a Ucrainei dar nu a avut succes fiind învinsă în 1681, iar Ucraina a rămas parte a Imperiului Rus.

În 2021, a apărut în presa Ucrainei independente de Rusia, o altă fotografie inspirată din tabloul lui Repin, care menționa că reprezentanții ucraineni răspund la unul din discursurile anti-ucrainene ale lui Putin, publicând o imagine a picturii acestuia. 

În preajma războiului de agresiune rusească împotriva Ucrainei, reprezentanți ai ucrainenilor au reacționat la sancțiunile lui Putin cu imaginea de mai sus, la care au adăugat textul scrisorii adresate cu trei secole mai înainte sultanului turc, cu modificări minime, trimițându-l președintelui rus .

Potrivit revistei  în limba engleză Business Ukraine, fotografia care a fost publicată cu comentariul „Scrisoare către țarul Putin”, îi înfățișează pe soldații ucraineni care apar în poziții identice cu cele ale personajelor care apar în tabloul cazacii din Zaporojie scriind o scrisoare către sultanul turc al pictorului realist rus Ilya Efimovici Repin (rusul).

Astfel, legendarii cazaci din Zaporijia contribuie și astăzi la scrierea istoriei Ucrainei.

SURSE:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cazaci_zaporojeni

https://transtelex.ro/eszkombajn/zaporizzsjei-kozakok-levele-iv-mehmed-oszman-szultannak-ukrajna-repin-festmeny

https://cersipamantromanesc.wordpress.com//ucraina-tinutul-romanesc-de-la-margine

2 iulie 1504 – A murit după o domnie de 47 de ani, ȘTEFAN, măritul domn al Moldovei

Foto: Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului moldovean.

Pe 2 iulie 1504 se încheia cea mai lungă domnie din perioada Evului Mediu a ţărilor române – 47 de ani.

Ştefan cel Mare se stingea din viaţă la Suceava după ce aproape tot timpul cât s-a aflat pe tronul Moldovei a suferit de pe urma unei răni netratate corespunzător, căreia i s-a adăugat podagra (guta), o boală întâlnită adesea în rândul seniorilor medievali.

La mai bine de 500 de ani de la dispariţia sa, Ştefan cel Mare rămâne în mentalul colectiv drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai acestui spaţiu – iar comemorarea acestuia e un prilej potrivit pentru a-i evidenţia moştenirea.

Domnind aproape o jumătate de secol, Ștefan cel Mare a purtat în cea mai mare parte din acest răstimp urmele rănii suferite la piciorul stâng, din timpul asediului eșuat de la Chilia, din anul 1462.

Documentele interne moldovenești, dar și cele emise de cancelariile altor state amintesc despre prezența pe lângă voievod a mai multor „bărbieri”, adică persoane cu oarecare pricepere și cunoștințe în domeniul medical.

Cel dintâi medic menționat de documente este un anume Ioan (sau Zoan), genovez la origine, care se afla la Suceava în anul 1468. Dar pentru tratarea rănii voievodului au trimis „bărbieri” și venețienii, habsburgii, polonii, chiar și tătarii.

De pildă, venețianul Matteo Muriano, ajuns în Moldova în 1502 și plătit de domn cu suma de 400 de ducați, nu reușește să amelioreze durerile tot mai chinuitoare, deși trimisese să fie cumpărate mai multe medicamente și leacuri din Veneția.

Rănii provocate de sulița de la Chilia i s-a adăugat o altă afecțiune răspândită în acea perioadă, şi anume guta (sau podagra, cum e ea numită în izvoarele contemporane interne), boală care avea să-i afecteze mobilitatea ambelor picioare – astfel încât o cronică lituaniană contemporană cuprinde precizarea că Ștefan cel Mare, cu prilejul bătăliei de la Codrii Cosminului, din octombrie 1497, a fost adus într-o sanie la locul evenimentului, deoarece „era foarte neputincios de picioare”.

Această mărturie are rolul de a exemplifica agravarea gutei și slăbirea accentuată a sănătății voievodului. De altfel, în anii imediat următori, Ștefan cel Mare a trimis mai mulți soli după medici, atât la Veneția, cât și la Curtea împăratului Maximilian de Habsburg, prin mjlocirea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei.

„A răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod… ca la 3 ceasuri din zi” 

Unii dintre medicii solicitaţi au ajuns la Suceava și au încercat să-l vindece pe domn, dar niciunul nu a reușit să stopeze avansul rapid al bolii. De altfel, guta era una dintre cele mai întâlnite afecțiuni medicale în rândul seniorilor medievali, agravată de consumul de carne de vânat și de consumul de vin.

Guta a grăbit sfârșitul și altor contemporani de-ai lui Ștefan cel Mare, precum regele Matia Corvinul al Ungariei, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, sultanul otoman Mehmed al II-lea sau ginerele lui Ștefan cel Mare, cneazul Ivan cel Tânăr.

În vara anului 1504, starea de sănătate a domnului era supravegheată de trei medici: Hieronimo da Cesena, adus din Veneția, un alt medic trimis de la Buda, iar un al treilea era medicul evreu aflat în slujba hanului tătar Mengli Ghirai. Boala cuprinsese de-acum ambele picoare, astfel că doctorii hotărăsc să ardă rănile ca ultimă încercare de salvare a vieții. Fără succes, căci vajnicul domnitor al Moldovei se stinge. În letopisețul țării se menționează: „În anul 7012 [=1504], luna iulie 2, marți, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi”. E înmormântat câteva zile mai târziu, într-o criptă de la biserica Mănăstirii Putna. Pe lespedea mormântului a fost inscripționat un text pe care-l hotărâse domnul din timpul vieţii:

„† Binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al sfântului lăcașului acestuia, care aici zace. Și s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7<…>, luna…, și a domnit ani…”. 

S-a călugărit Ștefan înainte de moarte? 

În ultimii ani, unii dintre istoricii mai mult sau mai puțin familiarizați cu istoria și epoca lui Ștefan au avansat posibilitatea ca, în perioada de grea suferință de la sfârșitul vieții, domnul Moldovei să fi renunțat la domnie pentru haina călugărească, luându-și numele de Simion. Susţinătorii acestei ipoteze trimit mai cu seamă la detalii legate de înmormântarea lui Ștefan cel Mare. Despre aceasta s-au păstrat puţine informaţii în sursele vremii, totuşi, ştim că voievodul a fost înhumat fără sicriu, pe un pat de fier, iar capul i-a fost așezat pe un postament zidit din cărămidă.

Aceste detalii nu susțin în niciun caz ipoteza călugăririi lui Ștefan cel Mare, căci ele sunt practici întâlnite și cunoscute în acele vremuri, neavând nicio legătură cu presupusa trecere în monahism a domnitorului.

Istoricii Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, specialiști incontestabili ai istoriei lui Ștefan cel Mare, au demonstrat în chip convingător că Ștefan cel Mare și-a încheiat domnia în momentul morții, murind ca domn și nu ca monah.

Domnul Moldovei a fost urmat la tron de fiul său, Bogdan al III-lea. 

Asemenea lui Ștefan cel Mare, și Ana, soția lui Alexandru cel Bun, fusese înmormântată pe bare de fier, ceea ce nu înseamnă că fosta doamnă a Moldovei se călugărise înainte de a se stinge din viață.

În realitate, această practică favoriza descompunerea trupurilor înhumate în morminte zidite, aflate în interiorul bisericilor, și nu are nicio legătură cu ipoteticul statut de călugăr al defunctului.

Mai mult decât atât, niciunul dintre izvoarele vremii nu conține nici măcar vreo aluzie la trecerea în monahism a domnului, ori, dacă se întâmpla cu adevărat, călugărirea lui Ștefan cel Mare nu putea fi ocolită de sursele contemporane, mai ales de documentele mănăstirii Putna. De altfel, așa cum am văzut mai sus, pe piatra de mormânt este numele lui „Io Ștefan voievod” și nu vreun nume de călugăr, cum era obligatoriu a se proceda în cazul în care domnul ar fi trecut în monahism.