ISTORIA CAZACILOR DIN UCRAINA se INTERFEREAZĂ CU ISTORIA ROMÂNILOR, A TURCIEI ȘI A RUSIEI

Cazacii sunt un grup multietnic, în majoritate de origine slavă – ucraineni și ruși, care trăiesc în stepele sudice al Europei Răsăritene și ale Asiei rusești, cu influențe în port și anumite obiceiuri din partea popoarelor turco-tătare vecine, și care în cursul istoriei au devenit renumiți atât pentru dorința lor de autoguvernare cât și pentru măiestria lor militară, în special în luptele călare.

Erau membri unei colectivități formate din oameni liberi, mai ales din foști țărani fugiți de pe moșiile stăpânilor feudali ruși și poloni, care, în secolele XV și XVI, s-au așezat în regiunile de margine ale statelor rus și polono-lituanian, unde au format unități militare autonome.

Consemnările istorice ale prezenței cazacilor mai înainte de secolul al XVI-lea sunt relativ puține. În secolul al XV-lea, societatea cazacilor era descrisă ca o federație neconsolidată de comunități independente, cu armate locale, total independente de statele vecine – Polonia, Marele Cnezat al Moscovei ori Hanatul Crimeii. În secolul al XVI-lea, aceste societăți s-au unit în două organizații teritoriale independente mari și câteva mai mici, autonome: cazacii zaporojeni, centrați în jurul coturilor cursului inferior al Niprului, (pe teritoriul de azi al Ucrainei), cu capitala fortificată Siciul Zaporojian.

Ei au primit recunoașterea oficială ca stat – Armata Zaporojiană – prin tratatul cu Polonia din 1649.

Statul cazacilor de pe Don, pe cursul inferior al râului Don, care separa Marele Cnezat al Moscovei de statele nogailor, vasalii Imperiului Otoman.

Capitala acestui stat era Cerkassi, mutată mai târziu la Novocerkassk.

Numele de cazac a intrat în limba română prin limbile poloneză, ucraineană (kozak) și franceză (cosaque). Cuvântul este derivat din cuvântul turcic quzzaq, care este tradus prin „aventurier” sau „lotru” sau în tătară „pribeag”. Această denumire a fost menționată pentru prima oară într-o cronică  ruteană din 1395.

Cazacii au devenit cunoscuți în Europa Occidentală și Centrală la mijlocul ca urmare a marii revolte de la mijlocul sec. al XVIII-lea a zaporojenilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, împotriva statului polono-lituanian, care a zguduit fundațiile geopolitice ale Europei Răsăritene.

Cazacii ucraineni, ai armatei zaporojene, care trăiau în stepele din sudul Ucrainei de azi aveau o mare faimă. Ei au jucat un rol important în geopolitica europeană prin conflictele sau alianțele lor cu statul polono-lituanian, Cnezatul Moscovei sau Imperiul Otoman.

Deși, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, cei mai mulți cazaci zaporojeni s-au mutat în regiunea Kuban din Rusia și deși ei nu se consideră ucraineni, mulți istorici îi desemnează ca precursori ai națiunii moderne ucrainene.

Intre multele istorii aproape uitate una dintre cele mai fascinante este cea a cazacilor nekrasoviţi şi a celor zaporojeni.

Prigoniți cu sălbăticie de autoritățile rusești și de Biserica ortodoxă rusă, considerați dezertori, fugari, schismatici, nelegiuiți, o parte din cazacii nekrasoviți au  supraviețuit, sub numele pașnic de lipoveni.

Rușii lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia, care și-au părăsit pământurile în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658).

Reforma,  care viza modificarea ritualului bisericesc, a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667.

Cei care nu se supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați eretici, rascolnici (denumiți așa în mod eronat, pentru că nu ei au fost aceia care au inițiat rascolul – schisma).

Dintre cei care s-au împotrivit reformei, fiind adepții credinței străbune, îi amintim pe episcopii Pavel de Kolomna, Makarie de Novgorod, protopopii Avvakum, Neronov, boieroaica Morozova ș.a.

Un număr important dintre aceștia proveneau de pe malurile Donului, conduși de liderul spiritual Ignat Necrasov, motiv pentru care au fost numiți „necrasovi”, multă vreme după ce au ajuns pe malurile Dunării, numele de lipoveni primindu-l mult mai târziu.

Ce este important este faptul că aceștia sunt o ramură a cazacilor zaporojeni, o comunitate formată pe malurile Niprului și care datorită performanțelor lor militare excepționale au fost convinși, pe la 1550, de Țarul Ivan cel Groaznic să plece – o parte dintre ei – pe malurile Donului, pentru a păzi și aceste frontiere împotriva tătarilor.

Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica al haiduciei din mlaștinile Tisei – fuga țăranilor români de pe moșii in zonele de margine, în randul comunitatilor românești vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre țărani români, fugiti înspre obști sătești romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de graniță, disputate ale Țării Moldovei, inițial de Uniunea polono-lituaniană și de tătari, apoi de Imperiul Otoman și de Rusia.

Foto: Drapelul urmașilor cazacilor are și azi culorile albastru-galben roșu.

Zona vizată a fost cea a „pragurilor Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, si astăzi, numele de VOLOSKII, adica „Românească”.

Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone.

Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa românescul hatman (derivat din germanul hauptmann) – atamani.

Fenomenul începe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tătarii, turcii si polonii, spre sfârsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numiții cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din țările Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

În 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube……… musulmanilor nostri”.

Același fenomen se intâmpla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formată, însă din rusi si români colonizați din rațiuni militare de Moscova, cu incepere din 1482-1487.

Prima incercare de unificare a tuturor obștilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Stefan cel Mare.

A fost insă invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”,predat turcilor si executat in Galata.

Romanii cazaci l-au adus apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii…..Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574).

Abia fratele acestuia insa, Ioan Nicoara Potcoava (Crețul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnișorii” și domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca.

Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuți de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pâna la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost intreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaș polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia.

Nefiind român, el s-a încuscrit cu domnul si protectorul sau moldovean, Vasile Lupu (1634-1653), iar la dispariția acestuia a fost vânat si de polonezi si de turci.

Hmelnitcki era polonez, dar adjuncții sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc, „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel.

In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor- capitan de Raskov.

Cazacii zaporojeni i-au învins pe turci în mai multe ciocniri sângeroase dar cu toate acestea, sultanul otoman Mehmed al IV-lea le-a cerut să se supună stăpânirii sale. Acest sultan, (n. 2 ianuarie 1642 – d. 6 ianuarie 1693), cunoscut și sub numele de Mehmed Vânătorul a condus Imperiului Otoman în perioada 1648 – 1687. Sub domnia lui, imperiul turc a atins apogeul expansiunii sale teritoriale în Europa.

Textul scrisorii sultanului turc către cazaci:

„Eu, sultan și cârmuitor al Porții Otomane, fiu al lui Ibrahim I, frate al Soarelui și al Lunii, nepot și vicar al Dumnezeului pe pământ, conducător al ținuturilor din Macedonia, Babilon, Ierusalim, Egiptul de sus și de jos, împărat al împăraților, domnitor al domnitorilor, excepțional cavaler, războinic de neînvins, epistat al pomului vieții, neclintit gardian al mormântului lui Iisus Hristos, curator al Dumnezeului însuși, speranța și alinarea musulmanilor, timorator și mare apărător al creștinilor, vă poruncesc vouă, cazaci zaporojeni, să mi vă supuneți de bună voie și fără nicio împotrivire și să încetați a-mi mai faceți necaz cu atacurile voastre.”

Sultanul turcilor Mehmed al IV-lea

Marele pictor Ilia Repin Repin și-a imaginat în această pictură un grup de hatmani ai cazacilor care cereau scribului să scrie blesteme și injurături la adresa sultanului turc. Veselia și sfidarea care iradiază din imagine sunt atât de evidente încât pictura, împreună cu povestea originală, a devenit profund încorporată în conștiința colectivă ucraineană.

Cazacii, conduși de Ivan Sirko, i-au răspuns sfidător, intr-o scrisoare plină de insulte și batjocuri. Cazacii din Zaporijia i-au dat un răspuns atât de vulgar , încât există puține exemple asemănătoare în istoria diplomației internaționale.

Ei și-au bătut joc de titlurile sultanului unul după altul și au adăugat și câteva înjurături. 

 „Răspunsul zaporojenilor către sultanul turc Mehmed al IV-lea

Cazacii zaporojeni către sultanul turc!

Tu, sultane, ești un diavol turc, frate și tovarăș al blestematei Satane, secretar al lui Lucifer însuși!

Ce fel de rege ești, la dracu’, dacă nu poți ucide un arici cu curul gol?

Diavolul se cacă și oastea ta îl mănâncă. N-o să ai tu, fiu de cățea, fii creștini sub oblăduirea ta. De armata ta noi nu ne temem, cu apa și cu focul o să te înfruntăm, fute-o-ar toți pe mă-ta!

Ești bucătar al Babilonului, caretaș al Macedoniei, berar al Ierusalimului, sodomit de capre al Alexandriei, porcar al Egiptului mare și cel mic, hoțoman al Armeniei, săhăidac al Tătariei, călău al Kamenețului, al lumii și al împărăției de jos budala, al șarpelui perfid nepot și al pulelor noastre bot.

Rât de porc, cur de iapă, câine de măcelar, nemiruită frunte, futu-ți pizda mă-tii.

Iac-așa ți-au răspuns zaporojenii, parazitule! Nici porcii creștinilor n-ai să-i paști!

Așa încheiem, că nu știm cifre, nici calendar n-avem, luna-i în cer, anul e-n carte, iar ziua cum e la noi, așa e și la voi, așa că să ne pupi coaiele!”

Semnează: Atamanul zaporojean Ivan Sirko împreună cu toată oastea zaporojeană.

Originalul nici uneia dintre scrisori nu a supraviețuit. Etnograful JP Novitskii a dat peste o copie scrisă a generosului răspuns cazac în limba rusă abia în 1870, deci la aproape două sute de ani după evenimente. Și în acest timp, un text devine fără îndoială mult mai colorat, chiar și povestea lui de origine.

Fapt este că Sultanul a anulat campania militară și deși nu a atacat de fapt regiunea în acel an, pare mai probabil că planurile sale de război au fost amânate de o epidemie de ciumă în interiorul țării. În 1677 însă, armata otomană a atacat în partea rusă a Ucrainei dar nu a avut succes fiind învinsă în 1681, iar Ucraina a rămas parte a Imperiului Rus.

În 2021, a apărut în presa Ucrainei independente de Rusia, o altă fotografie inspirată din tabloul lui Repin, care menționa că reprezentanții ucraineni răspund la unul din discursurile anti-ucrainene ale lui Putin, publicând o imagine a picturii acestuia. 

În preajma războiului de agresiune rusească împotriva Ucrainei, reprezentanți ai ucrainenilor au reacționat la sancțiunile lui Putin cu imaginea de mai sus, la care au adăugat textul scrisorii adresate cu trei secole mai înainte sultanului turc, cu modificări minime, trimițându-l președintelui rus .

Potrivit revistei  în limba engleză Business Ukraine, fotografia care a fost publicată cu comentariul „Scrisoare către țarul Putin”, îi înfățișează pe soldații ucraineni care apar în poziții identice cu cele ale personajelor care apar în tabloul cazacii din Zaporojie scriind o scrisoare către sultanul turc al pictorului realist rus Ilya Efimovici Repin (rusul).

Astfel, legendarii cazaci din Zaporijia contribuie și astăzi la scrierea istoriei Ucrainei.

SURSE:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cazaci_zaporojeni

https://transtelex.ro/eszkombajn/zaporizzsjei-kozakok-levele-iv-mehmed-oszman-szultannak-ukrajna-repin-festmeny

https://cersipamantromanesc.wordpress.com//ucraina-tinutul-romanesc-de-la-margine

Publicitate

„Ucraina” – Ținutul Românesc de „la margine” și cazacii români

 

 

Incheiat in defavoarea otomanilor, razboiul ruso-austro-turc din 1736-1739 a fost urmat si de reglementari teritoriale in nordul Marii Negre, Rusia largindu-si granita prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul incheiat cu participarea, ca observator, a partii germane.

Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de catre Rusia a granitei Rusiei si Turciei si a graniţei Moldovei pe Bug”. 

Prin acesta, Rusia işi adjudeca un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km², de la sud de Kiev pâna la Marea Negră, intre cursurile inferioare ale Bugului si Niprului.

Artizanii au fost ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) si favoritul sau, generalul Munnich.

Acestia au imaginat planul care depaşea viziunea lui Petru I cel Mare, de a acapara toate teritoriile romanesti pana la Nistru, vizând intreaga Moldova pîna la Carpati dar si Muntenia, Dobrogea si teritoriile românesti dintre Balcani si Dunare.

Moartea ţarinei si succesorii slabi care au urmat la tron, au lasat lucrurile in suspensie pana la preluarea puterii de catre Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796).

Armata rusa ajunge la Bugul inferior abia in 1764, in contextul pregatirii noului razboi cu Poarta (1768-1774), incepand inventarierea teritoriului.

In 1766, agentul Andrei Konstantinov raporteaza ca intre Bug si Nistru, in „u Craina” nu exista „supusi” rusi si se vorbeste „doar romaneşte”.

Principala cetate turcă Ozu sau Oceakov era un oraş ridicat, in 1587, de domnul Moldovei, Petru Schiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez in slujba Moscovei, raportase, la 1709, ca este locuit de români şi foarte putin tătari, greci sau turci.

Intre 1587 si 1709, informatorii straini Govanni Botero, Giovanni Antonio Magini si Niccolo Barsi il descrisesera ca pe un „oras vlah”, adica românesc, aflat in componenţa Tarii Moldovei.

 

 

 

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Românesc de  „la margine”

In 1769, tarina decide lichidarea independentei cazacilor si integrarea acestora in armata rusa. Drept urmare, capitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jura credinta si semneaza incadrarea cu grade de capitani si colonei in armata rusa.

Numele lor erau: Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Dragan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculet, Apostol, Chigheci, Grigoras, Bogdan, Radu, Focsa, Grigorcea, Bocsa.

Oare ce simt, in acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analistii si politicienii lui peste si pupezele de televiziune care oracaie de 25 de ani ca n-avem nici o treaba cu actuala Transnistrie, care n-ar fi apartinut niciodata Romaniei.

Mai rău, nu numai Transnistria intreaga (69.000 km²) ci si Ucraina istorica au fost parte integranta a Tarii Moldovei, de la 1455/1456 pana la 1740 (Ucraina) si 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Tarina grupeaza cazacii „margineni” in doua regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc si al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara si Orenburg, ca baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

In restul Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali, ocupata de rusi in cursul razboiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni si cumparare cu bani, tarina organizeaza un corp de armata romanesc format din voluntari.

Tradand intentia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali acest corp primeste un statut, in fapt o proiectata Constitutie a viitoarei Moldove ocupate, intitulat:

„Invatatura a insasi stapanitoarei mariri Ecaterina a II-a, talmacita pe limba moldoveneasca din ordinul maresalului Petru Al. Rumeantev, cu osardia si cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofat”.

Acest corp romanesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca.12.000 de luptatori, era comandat de nepotii tradatorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin si Dumitrascu (fiii lui Antioh), avea un drapel de lupta pe care figurau stema imperiala rusa alaturi de bourul Moldovei, uniforme romanesti si biserica proprie cu serviciu in limba romana.

In 1783, tarina lanseaza proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile romanesti aflate sub suzeranitate otomana.

Pentru implementarea lui, lichidand primejdia turco-tatara din spatele frontului, rusii cuceresc, in 1787, Crimeea.  Aceasta este perioada cand, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, tarina decide infiintarea, in fosta „Ucraina” dintre Bug si Nipru, a unei constructii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”.

Evolutia politica si militara, adjudecarea, in 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug si Nistru si faptul ca deschide zona Bug–Nipru ca teritoriu de colonizare pentru romanii si aromanii cu atributii militare din fosta Militargrenze (granita militara) a  Imperiului Romano-German, pe masura ce Habsburgii inaintau spre sud, in Serbia, o face sa opteze, temporar insa, pentru numele… „Noua Serbie”.

O „Noua Serbie” locuita, acum,  si de romani si de aromani si in care functiona, ca armata,… „Polcul de husari moldoveni”.

 

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ” la margine”

 

 

 

Elementul romanesc dintre Nistru si Bug fusese intarit, inca din 1736-1739, de luarea in robie si asezarea aici, de catre generalul Munnich, a cca.100.000 tarani romani, barbati, femei, copii din Muntenia si teritoriile moldovenesti dintre Nistru si Carpatii Orientali.

 

 

 

 

 

 

 

Mai radical, contele Panets, in 1774, ii propusese tarinei stramutarea intregii populatii romanesti a Moldovei dintre Nistru si Carpatii Orientali, dincoace, in teritoriile romanesti dintre Nistru si Nipru. In paralel, au fost adusi si colonisti rusi de dincolo de Nipru.

La 1793, facand un recensamant in fosta „Ucraina” dintre Nipru si Bug, devenita „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril si preotul Ivanov constatau ca, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat romanesti, restul mixte, romano-ruse, dar marii proprietari de pamant erau, in continuare, romani: Ion si Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabau, Manuil Saul, Ion Cananau, George Craciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Bals etc.

Dupa 1769, asadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug si Nistru, cazacimea libera mutandu-si aici centrul de greutate,consilierul Sumakov raportand ca, in continuare, situatia etnica se pastreaza, de-a lungul litoralului Marii Negre, intre Crimeea si Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani.

Dupa cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenti, in frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mandra, Ghinea si Branca, jura credinta intrand in armata tarista.

Ei vor fi organizati, in 1802, ca noua cazacime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de catre tarul Alexandru I (180-825).

Astazi, Transnistria istorica, de 69.000 km², a fost redusa, administrativ teritorial, la 25.100 km², din care 20.900km² formeaza regiunea Odessa, formal in Ucraina, iar 4.200 km², formal, apartin Republicii Moldova, dar sub numele de, inca, RASS Moldoveneasca nistreana , constituie o enclava a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunatii nostri elitisti ! Parca ii aud cum urla: „De unde si pana unde, cazacii, romani? ”

Pai, hai sa vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” inseamna in tatara „pribeag” si in turca „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”.

Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica haiducirii din mlastinile Tisei – fuga taranilor romani de pe mosii in zonele de margine, in randul comunitatilor romanesti vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre tarani romani, fugiti printre obsti satesti romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de granita, disputate Tarii Moldovei, initial de Uniunea polono-lituaniana si de tatari, apoi de Imperiul Otoman si Rusia.

Zona vizata a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poarta, si astazi, numele de VOLOSKII, adica „Romanesc”.

Aici, pe loc uscat, adica SEC, se facea adunarea de obste pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”.

Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone.

Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa romanescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani.

Fenomenul incepe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tatarii, turcii si polonii, spre sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numitii cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din tarile Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

Acelasi fenomen se intampla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formata, insa, din rusi si romani colonizati din ratiuni militare, cu incepere din 1482-1487, de Moscova.

Este motivul pentru care, tot in 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube……… musulmanilor nostri”.

Un an mai tarziu, Stefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) si rege al Poloniei (1575-1586), ii informa pe Habsburgi ca, in ansamblu, cazacii de o parte si de alta a Niprului sunt„oameni proveniti din diferite popoare, rusi, romani si chiar supusi de-ai nostri”, adica polonezi si lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, insa, declara  Cancelaria polona, in 1578, sunt „cei mai rai dintre moldoveni”.

Pe unii dintre sefii „marginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reusit sa-i atraga, prin cumparare cu ranguri boieresti, acestia ingrosand, prin deznationalizare, sleahta polona (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, insa, au ramas romani legati de domnia Tarii Moldovei.

Prima incercare de unificare a tuturor obstilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiica a lui Stefan cel Mare.

A fost, insa, invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”,predat turcilor si executat in Galata.

Romanii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii…..Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, insa, Ioan Nicoara Potcoava (Cretul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnisorii” si domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca.

Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuti de intreaga cazacime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pana la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor romani a fost intrerupta de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernas polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia.

Si aceasta deoarece, nefiind roman, s-a incuscrit cu domnul si protectorul sau, Vasile Lupu (1634-1653), la disparitia acestuia fiind vanat si de polonezi si de turci.

Hmelnitcki era polonez, dar adjunctii sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc, „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel.

In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor- capitan de Raskov.

 

 

 

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ” la margine”

La sfarsitul sec.XVII, dupa Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Stefan Movila, Dimitrie Cantacuzino si Ene Draghinici. Cazacii, marginenii sau „ucrainienii” romani au luptat, intre Nistru si Nipru, impotriva polonezilor, sub Bogdan si Timus Hmelnitcki, fiind considerati de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept„urmasii dacilor si au puternice virtuti militare”.

In batalia de la Liov„cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat in centrul liniei de foc”. 

In batalia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar in cea de la Beresztecko (1651), 4000.

Ulterior, au luptat alaturi de suedezi, impotriva rusilor, participanad, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 in batalia de la Leahovici (1706) si 4000 in batalia de la Poltava (1709).

Ultimul mare hataman, Danila Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, dupa tatal sau, Pavel Efrem si bunicul sau, Apostol.

Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „roman”, drept „Apostol, de obarsie valaha, barbat din tata merituos in armata, ostas bun, din toti polcovnicii cel mai vechi, cel mai batran nobil, castigand cinstirea si dragostea tuturor regimentelor”. 

A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedandu-i fiul sau Petre, polcovnic de Lubni, care avea sa se integreze ca general de brigada in armata rusa.

Celalalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a casatorit in 1736, cu fiica generealului  rus Matei Muraviov, urmasul sau fiind celebrul diplomat, scriitor si mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762 – 1851).

„Ucraina” istorica asadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Tarii Moldovei au insumat 44.500 km² (u Craina propriu-zisa) si 69.000 km² (Transnistria), adica un total de 113.500 km² de pamant romanesc, rapit Tarii Moldovei de Rusia.

Un teritoriu in care domnii Moldovei au intemeiat orasele intre Moghilau, pe Nistru (1600) si Oceakov, pe Nipru. Si-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa si Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. boierii Jora sau Golia si Movila etc.). Toponimele si hidronimele romanesti au fost, in ultimele doua secole, slavizate, populatia supusa unui regim intens de deznationalizare, in special in epoca bolsevica, iar termenul „u Craina” a ajuns sa desemneze o alta realitate geopolitica si etnostatala, nu neaparat datorita Rusiei.

Ajunsa la Nistru in 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a incercat sa ia tot teritoriul ramas Moldovei, dar si Muntenia intreaga, dintr-o singura lovitura, in 1807, la tratativele cu Napoleon I.

Francezii s-au impotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarand ca principatele nu sunt teritorii turcesti, Rusia trebuind sa solicite, contra pacii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”. Asa s-a inventat termenul „Basarabia”.

Initial, astfel se numea o fisie ingusta de pamant, litorala Dunarii maritime, fosta „Vlahie” dunareana, pomenita in secolul sec.IX-XII de bizantini, de la varsarea Siretului, pana la Chilia, adjudecata, in 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tatar crestinat).

In 1807-1809, rusii au scris pe harti  „Basarabia”, intre Siret si Nistru, intre Chilia si Hotin, prezentandu-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Stefan cel Mare, in 1484.

Cum francezilor li s-a parut suspecta aceasta Basarabie atat de mare, rusii si-au cerut scuze reducand „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km², dintre Prut si Nistru, Chilia si Hotin.

Interesant este ca Circulara lui Alexandru I catre generalii armatei rusesti de ocupatie din Principatele Romane dateaza din 1807, cu cinci ani inainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia halci din trupul Tarii Moldovei.

Si mai interesant este faptul ca este deosebit de actuala, deoarece recomandarile se axeaza pe cunoasterea psihologiei colective si a tarelor elitei politice romanesti:

„Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele uni edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.

Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii au o patrie ……. sa le usuram calea sa o afle!Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav, trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti!”

„Basarabia” a fost rapita la 28 mai 1812 datorita manevrelor sefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat si lichidat, la Hancesti, de mafia bancar financiara europeana deoarece voia transformarea noii provincii intr-o Elvetie a Orientului. „Libertatile” au durat doar pana la 28 februarie 1828, cand tarul Nicolae I a infiintat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimata, institutiile romanesti suprimate si inlocuite cu cele guberniale, iar limba romana  fost interzisa, fiind inlocuita de rusa (se putea folosi doar„in caz de necesitate”).

Restul teritoriului romanesc extracarpatic urma sa fie cucerit, tot pe bucati, Moldova dintre Prut si Siret, apoi cea dintre Siret si Carpati, la fel Muntenia si Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, in vigoare si astazi, cele patru urmand sa devina gubernii in cadrul unei Federatii ruso-slave.

Ca sa extrapolam termenii, aceasta federatie prevedea urmatoarele „euroregiuni”:

 

1. Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova pana la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina si Dobrogea cu Delta Dunarii;

2. Regatul Bulgariei, cu Rumelia si Macedonia;

3. Un Regat al Ungariei;

4. Un Regat Sirbo-Croato-Sloven;

5. Un Regat al Greciei cu Thessalonic;

6. Constantinopolul cu Stramtorile.

 

 

Proiectul a fost stopat de declansarea Revolutiei de la 1848 si de actiunea serviciilor germane si austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „ Nu sunteti rusi, ci ruteni.”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov  la Nipru.

Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km² inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti romani deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea.

Reactia romanilor a fost prompta. Asa cum astazi se impotrivesc trimiterii de catre „ucraineni” sa lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Miscarii ruteneşti” din Galiţia, cerand separarea Bucovinei de aceasta.

In 1849, Habsburgii au fost salvati in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste.

Drept multumire, din 1850, „Miscarea rutenească” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca.  In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, huţanul Lucian Cobiliţă.

Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea ruteneasca” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki şi Ivan Varghilovici.

Conceptul doctrinar era dreptul „natiunii rutene” la un „stat Rutenia”  de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile romanesti deja inglobate de rusi sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova.

Adica ceea ce a incercat sa ne rapeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954.

Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteana” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon.

Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.

In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si romana.

Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz.

Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.

In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „la marginean”.

Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, in graiul popular, romanii, „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati.

In 1894 asadar, Hrusevski si gasca lui sponsorizeaza serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineana, proiectand-o in trecut.

Tot ei au decis ca la viitoarea tara, „Ucraina”, sa fie atasate: Maramuresul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.

Oficial, in 1914, la Berlin, in perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat„Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galitia de catre fortele germano-austro-ungare.

La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declansat revolutia in Rusia, tarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rusii au proclamat Republica. Germanii au reactionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd si sponsorizarea Insurectiei Bolsevice (25 octombrie/7 noiembrie).

Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia”(2/15 noiembrie 1917) si a dat mana libera Germaniei in teritoriile de Vest ale Imperiului fost tarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie).

Germania a construit  imediat  „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev, ca baza de operatii, promitandu-i lui Hrusevski atasarea, ulterioara, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei.

Reactia rusa s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, insarcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevolutionare”, pe toate cele care si-au proclamat independenta si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietica Ucraineana”.

La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaratia drepturilor popoarelor”prin„Declaratia drepturilor poporului muncitor si exploatat”, iar recent infiintata Armata Rosie a zdrobit fortele lui Hrusevski, la Pskov, Talin si Narva. In mare graba, Germania si Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galitia si Bucovina, a unui regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grau, contra sprijin militar.

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” si au ocupat Kievul, restaurand autoritatea lui Hrusevski.

In sprijinul „democratiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitand pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918.

Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destramarea Austro-Ungariei, capitularea Germaniei si razboiul civil din spatiul rus, proiectat inca din 1912 de masoneria europeana, pentru anul 1920, drept „Teritoriu de experimenare  a ideilor socialiste”.

In razboiul civil, românii, foşti cazaci, au luptat, ca de obicei, atât de partea ruşilor care i-au deznaţionalizat prin celebrii Frunză/Frunze si Ceapă/Ceapaev, cât si de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut in istorie fiind românul Nestor Mahna, pe care noi l-am invăţat in istoriile falsificate ca „ucraineanul” ….. „Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev s-a proclamat RSS Ucraineană, bolşevicii preluând, drept extrem de utilă, născocirea germano-austro-ungară.

Acesteia aveau sa-i ataşeze şi alte teritorii românesti, dar şi teritorii ruseşti în partea de răsărit, făcând ca lucrurile să fie aproape imposibil de descâlcit astazi.

 

         

Sursa: Col.(r) dr. Mircea DOGARU/  dogaru-mircea.blogspot.ro/