ENIGMA ISTORICĂ A ROMANIZĂRII DACIEI

Foto: Daci pe Columna lui Traian de la Roma

O ENIGMĂ ISTORICĂ: ROMANIZAREA DACIEI

Istoria noastră e plină de întrebări și umbre, cărora cercetătorii refuză să le dea contur. Romanizarea, de pildă, e un exemplu foarte incomod: se vorbește cu convingere numai despre rezultatele ei – limba și poporul român – dar dacă vrem să cercetam felul în care dacii au fost romanizați, ne prăbușim în cea mai adâncă gaură neagră a istoriei noastre.

Ce este romanizarea

Indiferent cât de mult au construit, investit și civilizat romanii într-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decât atunci când populația cucerită și-a însușit limba latină, renunțând definitiv la limba proprie.

Or, romanii nu și-au propus niciodată să romanizeze pe nimeni, deci romanizarea n-a avut nicăieri un caracter intenționat, programatic, organizat.

Nu există niciun document care să dovedească așa ceva. Imperiul Roman era foarte întins (în anul 117 d.Hr. a atins extinderea maximă), dar în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latină n-a putut înlătura limbile locale, în ciuda faptului că stăpânirea romană a durat sute de ani: în primul rând Grecia și Egiptul, care aveau o cultură superioară celei romane, n-au fost romanizate niciodată; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mică, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord (Mauritania, Numidia, Cyrenaica); Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia și cele două Moesii, apoi Pannonia și alte teritorii. Nicăieri limba latină n-a persistat: fie nu s-a impus niciodată, fie s-a impus un timp limitat, dispărând sub presiunea altor limbi (a celor slave, de pildă).

Se consideră că din acest imens teritoriu au rămas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, teritoriul Raetiei, Dalmația și Dacia, dând naștere celor 10 limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi dispărută) și româna. Cum de în unele teritorii romanizarea limbii a reușit, iar în altele (cele mai multe) nu?

Foto: Columna lui Traian de la Roma, istoria în piatră a înfrângerii dacilor

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul), restul teritoriilor (Crișana, Maramureș, Moldova – inclusiv cea dintre Prut și Nistru – Muntenia) rămânând în libertate. Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior.

Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutată pe Olt și Dunăre.

Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia.

Foto: Împăratul Traian

Chiar dacă se spune că părăsirea Daciei s-a făcut în vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova – iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

E greu de admis că dacii și-au însușit limba dușmanilor stabiliți în Dacia. Dar în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, dar și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu voiau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului.

De altfel, cu aceste efective de romani s-a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord, au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care n-aveau unde pleca, dar numărul acestora nu-l depășea pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În niciun caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia, apoi din Asia Mică. Acești coloniști vorbeau o latină precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu-și abandonaseră limba maternă. E foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu dacii și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?

Foto: Decebal, simbolul Daciei libere

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată, dar n-au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei romanizări ar fi fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, răspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, niciuna din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă. Colonizări masive, drumuri și școli s-au făcut și în alte provincii, în măsură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influențeze soarta romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia.

E absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone cu cele din imperiu. Iar creștinismul n-a putut juca un rol capital în răspândirea latinei, căci n-avea cum să pătrundă în secolele II-III în Dacia.

Se pornește de la ideea că toți dacii au intrat în contact cu structurile romane, când firesc ar fi să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodăriile și stânele lor, vorbindu-și în continuare limba. Romanii erau grupați în orașele nou construite și puțini au fost cei care s-au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limbă

Lingviștii ne-au învățat că dacii și-au părăsit limba repede, că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Cum a fost posibil ca dacii să-și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă?

Pentru cei mai mulți specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important e doar rezultatul. Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: „o enigmă și un miracol istoric”.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care dacii au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. E vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Dacia înaintea lui Traian.

Și totuși, oricât de mulți latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, e absurd să ne imaginăm că vreunui dac i-ar fi venit ideea să-și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, excepție făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se înțelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea e cale lungă…

Cum se părăsește o limbă în favoarea alteia? Printr-un proces complex și de lungă durată, care cunoaște cel puțin trei faze. Într-o primă fază, autohtonii continuă să vorbească în limba lor, dar sunt capabili să converseze și în cea de-a doua limbă, fără s-o stăpânească la perfecție. E vorba de cuvinte și expresii puține, necesare unui minim de comunicare. În cea de-a doua fază, autohtonii ajung să vorbească bine cea de-a doua limbă, iar uneori introduc cuvinte și tipare din limba maternă în cea străină.

Dar oricât de bine s-ar fi ajuns la stăpânirea limbii străine, tot cea maternă predomina, mai ales în mediul femeilor, care-și creșteau și educau copiii în limba strămoșească, bărbații fiind cei ce intrau în contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. În sfârșit, în faza a treia se ajunge la renunțarea definitivă la limba maternă, în favoarea limbii străine. Aplicând principiul la societatea dacică, ar trebui să admitem că după cca un secol și jumătate, romanizarea a fost ireversibilă, dacii au renunțat la limba lor, iar femeile dace și-au crescut pruncii în limba ocupantului, deși nu putem ști câte femei au fost bucuroase să se mărite cu ucigașii soților lor. Cu toate acestea, timpul a fost atât de scurt, încât procesul, cu toate fazele lui peste care nu se poate sări, e greu de imaginat.

Tălmaciul dacilor

La toate dificultățile enunțate mai sus se mai adaugă una – aceea a numărului dacilor „interesați” în a-și abandona limba și a o înlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesați dacii din armată, cei care intrau în contact cu administrația și chiar obțineau posturi în structurile noii provincii, femeile din familiile mixte și cei ce locuiau în preajma orașelor și a castrelor și le deserveau. Nu au fost interesați, ci cu siguranță înverșunați împotriva romanizării, țăranii din satele retrase, de munte, oamenii simpli care nu urmăreau beneficii de pe urma romanilor.

Putem presupune că, în momentul retragerii romanilor, după 100 de ani, o anumită parte a populației din Dacia vorbea latinește (e vorba, desigur, de latina vulgară). Însă cel mai mare procent din populația dacică de rând din provincie nu renunțase definitiv la limba sa. O inscripție de la începutul sec. III, din vremea lui Caracalla, nu cu mult înainte de abandonarea Daciei, pomenește de existența în armata romană a unui interpres dacorum, adică „translator al dacilor”, prin intermediul căruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii și lingviștii noștri o ignoră, pentru că le încurcă planurile…

Retragerea romanilor și urmările ei

Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit să rezolve enigma, nu a făcut decât s-o adâncească. A vorbi latinește după ce provincia a fost abandonată de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar dacă rămânea un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logică. Cum cei mai mulți daci ajunseseră până cel mult în faza a doua, cea în care vorbeau ambele limbi, fără a-și fi abandonat limba strămoșească, logica ne îndeamnă să presupunem că, odată cu echilibrarea provinciei, limba maternă ar fi trebuit să recâștige terenul pierdut, iar dacii să renunțe treptat la bilingvismul daco-roman și să vorbească doar în limba lor.

Dar nu! Conform istoricilor, după retragerea aureliană, limba latină „s-a consolidat” în mod misterios, iar procesul romanizării a continuat vertiginos, mânat de un mecanism necunoscut. În concluzie, dacă procesul romanizării e o mare enigmă, păstrarea romanității lingvistice după redobândirea libertății e un mister și mai tulburător. Arheologii nu se înțeleg la acest capitol cu lingviștii: în vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, să persiste și să se întărească, cultura materială dacică cunoaște, în fosta provincie, în secolele V-VI, un reviriment spectaculos: ceramica și riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum în regres evident. Cine alimenta această cultură materială?

Au fost romanizați dacii liberi?

Și pentru că cele înfățișate mai sus nu reprezintă decât o mică parte dintr-o mare enigmă, să formulăm întrebarea cea mai grea, pe care azi niciun istoric sau lingvist n-ar vrea s-o audă: ce s-a întâmplat cu dacii liberi? Știm că provincia romană Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au rămas în libertate, iar dacii care îl locuiau au continuat să vorbească, cum era firesc, în limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuți în nordul țării sub numele de daci mari, iar în Moldova, de carpi și costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furcă romanilor din provincia proaspăt cucerită, atacându-i frecvent, dar și imperiului, care a ajuns să plătească sume mari carpilor pentru a-i liniști.

Tot ei sunt cei care, după redobândirea libertății Daciei, s-au stabilit în mai multe valuri în fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel puțin așa susțin unii istorici: dacii liberi, în teritoriile cărora romanii n-au pus piciorul și a căror limbă n-au învățat-o niciodată, i-au ajutat pe dacii proaspăt eliberați să-și consolideze cunoștințele de… limbă latină! Toată istoriografia românească, atât dinaintea, cât și de după revoluție, s-a străduit să argumenteze felul în care dacii liberi s-au romanizat: căci nu încape îndoială, spun specialiștii, că aceștia au fost romanizați. Cum? Au intrat, treptat-treptat, în raza de influență a romanilor. Și, deși romanii n-au ajuns până la ei decât printr-o mână de negustori de oale și nu existau mijloace de comunicare în masă, dacii liberi, impresionați de măreția Imperiului roman, și-au părăsit cu toții limba și au înlocuit-o cu limba latină, printr-un misterios proces de telepatie în masă.

Unitatea incredibilă a limbii române

O altă problema care-i neliniștește pe cei ce vor să cerceteze cu bună credință istoria noastră o constituie unitatea incredibilă a limbii române. Limba română nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de-ajuns să amintim că în Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se înțeleg cu cei din sud decât prin intermediul limbii literare, atât sunt de diferite dialectele italienești. Un sicilian și un lombard vorbesc practic două limbi diferite.

În Franța, Germania, chiar și Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferențiate, ba unele dialecte reclamă în ultimul timp statutul de limbă independentă, cum e cazul corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba română. Dar dacă privim în urmă, orizontul se încețoșează: în provincia Dacia, unde istoricii spun că a avut loc o romanizare intensă, iar limba dacilor ar fi dispărut, trebuie să se fi dezvoltat o cu totul alta limbă decât în teritoriul dacilor liberi, Moldova și Maramureș, unde limba latină n-a avut cum să se impună și unde limba dacă a continuat să existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizați nu s-ar fi putut înțelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferită. De fapt, atunci când vorbesc de apariția graiurilor, lingviștii nu se întorc în timp înainte de secolul XI. Pentru ei a existat o română comună unitară, pe care au numit-o protoromână. Dar nimeni nu se întreabă cum de această protoromână a fost atât de unitară în toate regiunile țării, în condițiile în care teritoriile romanizate trebuiau să evolueze lingvistic cu totul altfel decât cele neromanizate. Cum e posibil ca în Moldova, unde Imperiul Roman n-a ajuns cu armata sa și unde dacii au trăit în libertate, să se vorbească aceeași limbă ca în Ardeal, unde a avut loc o intensă romanizare? Cum de nu există nici măcar o diferențiere dialectală, ci doar o serie de regionalisme și unele particularități de pronunție?

Școala Ardeleană

Astăzi, nici un lingvist serios de la noi din țară nu se îndoiește de faptul că limba română e limbă romanică. Totuși, insistența cu care continuăm să clamăm originea latină a limbii române într-o epocă în care știința limbii s-a mutat în laboratoare de neuro- și psiholingvistică, iar istoria limbii ar fi trebuit să fie un capitol încheiat încă din secolul XIX, denotă o nesiguranță, o teamă. Dacă lucrurile ar fi clare, am încheia acest capitol și ne-am apuca de lingvistica computațională.

Dar nu sunt, iar lingviștii noștri poartă bărbile lungi și diplomele și mai lungi (ca să-l cităm pe Hașdeu) ale „doctorilor ardeleni”, care i-au expulzat pe daci din istorie. În sec. XVIII, când în Ardeal românii erau o națiune „tolerată”, în vreme ce maghiarii, secuii și sașii își justificau privilegiile prin originea lor nobilă, era necesară găsirea unei origini nobile și pentru ardeleni. Astfel, s-a creat mitul fondator al lui Traian și celebra încheiere „noi de la Râm ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi și, din păcate, nu s-a stins. Un fel de absurdă frustrare a intelectualului român, care se simte parte a unei națiuni „tolerate” în Europa, duce, în plin secol XXI, la un extremism care n-are legătură cu știința: dacii sunt alungați din manuale, cucerirea Daciei e aniversată cu fast, iar formarea limbii române și a poporului român sunt pecetluite de dogme.

Istorie și politică

Romanitatea servește azi ca stindard al integrării. Istoricii ne învață că suntem mai europeni dacă-i proslăvim pe cuceritorii romani: ei ne-au civilizat, ne-au coborât din copac și ne-au adus în Europa. Cam așa rezultă din programul manifestării Dacia Provincia Augusti, organizată în această toamnă de Muzeul Național de Istorie a României, în parteneriat cu Ministerul Culturii și cu Roșia Montană – Gold Corporation:

„Această încorporare a Daciei în hotarele Imperiului Roman marchează prima încadrare a teritoriului de azi al României în spațiul unei civilizații cu valențe universale. Anul 106 reprezintă, așadar, un moment important pentru istoria noastră, o prima ‘integrare’ în Europa”.

Altfel spus, primul pas spre Europa l-a făcut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dând Cezarului ce-i al Cezarului, recunoaștem că romanii au construit o civilizație strălucitoare și au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar moștenirea lor în Dacia, deși nimeni nu are curajul s-o spună, e aproape nulă. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri și orașe, au exploatat aurul de la Alburnus Maior și au plecat.

În urma lor, au venit migratorii, iar în urma migratorilor n-a mai rămas, după două-trei secole, piatră peste piatră din ce construiseră romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu în care nimeni nu și-a mai amintit că pe-aici au trecut vreodată romanii. Deci, care e azi moștenirea romană? Nu putem spune că romanii ne-au civilizat. Faptul că vorbim o limbă romanică nu ne face cu nimic mai europeni. Dacă Școala Ardeleană n-ar fi făcut un instrument politic din această romanizare, cine știe când am fi descoperit că am băut laptele lupoaicei.

Astăzi, reclamarea originii romane are înfățișarea unui penibil mit fondator, care să ne justifice europenitatea, ca și cum n-am putea intra în Uniunea Europeană cu fruntea sus, cu istoria noastră. Uităm că dacii cunoșteau astronomie, medicină, credeau în nemurire și erau temuți și admirați de vecinii lor cei mai puternici.

Oficialii de azi se jenează la auzul cuvântului „dac”, ca și cum dacii ar fi ruda de la țară, cu care ne rușinăm să stăm la masa Europei. Adică ne e rușine cu țăranii noștri, care și azi se îmbracă la sărbători cu portul dacilor de pe columna lui Traian, ne rușinăm cu doinele și obiceiurile lor, cu tradiția noastră ancestrală!

Mecanismul e vechi. Cât am fost sub ocupație rusă, istoricii ne-au populat istoria cu slavi. Când ne-am distanțat politic de Rusia, am rescris istoria și i-am împins pe slavi ceva mai la sud. Când politica regimului a trâmbițat independența și neamestecul în treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i „cotropitori” și „dușmani”. Când Ceaușescu a vrut apoi să fim originali, să nu ne raportăm la nimeni și să nu ne subordonăm nimănui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o în slăvi. Iar acum, dacă vrem în UE, romanii devin părinții noștri dragi și înțelepți, care ne-au luat de mână și ne-au adus în Europa acum 1900 de ani. Asta nu-i știință!

Tăcerea specialiștilor

Un celebru adagiu cartezian spune :“Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” (“Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”).

Cercetătorii noștri nu se îndoiesc, nu-și pun întrebări, deci ei nu există în știința adevărată, ci doar în dimensiunea dogmelor.

Răspunsurile la întrebările formulate mai sus nu pot veni decât în urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe.

De ce tac specialiștii? De ce refuză ei să-și pună întrebări? Probabil, din rațiuni care pentru ei sunt mai înalte decât sfântul adevăr: obediența în fața unor interese politice, teama de a nu-și vedea opera de-o viață răsturnată, nevoia disperată de a avea dreptate.

Sursa:

• Aurora Pețan –http://www.formula-as.ro/2006/enigme-16/o-enigma-istorica-romanizarea

Publicitate

Misterele apariției Valahiei. VIDEO

Răscoala din anul  602 a legiunilor de la Dunăre, regiune unde latinofonii  erau majoritari, a fost esențială  pentru cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie. Ea a prilejuit revărsarea barbarilor, în Peninsulă, degajarea trunchiului “roman” de la nord de fluviu şi scurcircuitarea, pentru mai mult de trei secole, a legăturior politice ale acestuia cu Bizanţul, a facilitat cristalizarea etnică a Romaniei Orientale ca Românie, scrie istoricul militar dr. Mircea Dogaru în https://www.dacoromania-alba.ro/nr12. Termenul de romanus a căpătat definitiv conotaţie etnică, definind poporul sintetizat, în spaţiul etnogenetic tracic, creştin şi purtător direct al moştenirii culturale “romane”, poporul român. Un continent “roman” ca tradiţii, latinofon, creştin, înconjurat de o mare slavo-asiatică şi fără legături politico-militare directe cu Bizanţul grecizat, care doar politic mai putea fi numit continuator al vechiului Imperiu. Procesul a fost favorizat, după “mareea slavă” şi de apariţia bulgarilor turcici (679) care au acţionat ca un ferment pentru societatea slavă sud-dunăreană constituind statul-barieră în calea Bizanţului şi de faptul că şi bulgarii şi slavii se creştinează târziu, decisiv fiind pasul ţarului Boris-Mihail (865) şi opera lui Chiril (Constantin) şi Metodiu, în aceeaşi perioadă. Trăind separat timp de un sfert de mileniu, pentru că nu se puteau căsători cu păgânii, chiar sub ocupaţia celor 27 triburi slave revărsate în Peninsula Balcanică (14 în actuala Bulgarie, 9 în spaţiul sârbo-croat, 4 în Slovenia) şi a Bulgarilor, “romanii”- protoromânii sau românii vechi – îşi continuă evoluţia până în veacul VIII al cărui sfârşit înseamnă începutul culturii unitare româneşti Dridu şi afirmarea lor ca popor nou, modern, latin şi creştin. Oguznăme îi numea “ulaqi”, saga lui Starköd, a lui Egil şi Asmundar, apoi inscripţia de la Sjönheim “Blakumen”, varego-ruşii, “volohi” maghiarii – “romani”, “blaci” apoi “olahi”, slavi sudici şi vestici – “vlahi, valahi”, grecii-blaki, occidentalii “blasi” sau “blazi”, “volos” etc. Ca variante ale lui walc-wolk, termenul desemnând iniţial pentru germanici “ausonul”, vorbitorul de limba “romană”, “romanul” apoi, românul nefiind, după Benjamin de Tudela (1150) nici o diferenţă între vlahii de la Nord şi cei de la Sud de Dunăre.      În veacul VIII, o notiţă de la mânăstirea Kastamonitu îi numeşte “Vlahorinhinii” pe cei care, aliaţi cu slavo-bulgarii atacau teritoriile greco-bizantine. La 818, Analele regilor franci îi numesc “timociani” şi “guduscani” pe românii care, desprinşi din alianţa cu bulgarii se pun, conduşi de ducele Borna, la Dunărea de Mijloc, sub tutela statului crolingian. Între 813-894, Simion Magister şi Leo Grammaticus îi numesc “macedoneni” de neam pe cei luaţi prizonieri şi fixaţi la nord de Dunărea Maritimă de Krum, după căderea Adrianopolului (813) tocmai pentru că erau băştinaşi în Macedonia şi altceva decât grecii. Subzistând printre fraţii lor nordici, urmaşii lor vor lupta, sprijiniţi de flota imperială, împotriva maghiarilor în 894. O bună perioadă de timp bizantinii care, aparţinând acum culturii greceşti îşi ziceau ei înşişi “romei”, au continuat să îi numească “romani” şi i-au acuzat că, proaspăt ieşiţi de sub tutela avară, cu ajutorul lui Samo pe care l-a ajutat să-şi întemeieze un stat în Pannonia (623-624), au încercat să reediteze aventura lui Vitalian, şi să întemeieze un stat “roman” în Hemimontes (Haemus) Rhodopa, Hellas (Grecia), evident de Nord) şi Epir (Miracula Sancti Demetri), cu capitala la Salonic (Săruna). „ Aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”, nota Constantin Porphyrogenetul.      Numele generic pe care l-au utilizat însă străinii a fost acela de “vlah” cu derivatele sale desemnând “roman” apoi “român”, iar ţara locuită de “vlahi” au numit-o “Balac” (Moise din Choren) “Blokummanaland” (varegii) “Valachen lant” (Cântecul Nibelungilor), Vlahia, Magna Vlachia (Mapamondul Borgian) etc. Adică “Ţara românilor”. Este motivul pentru care toate alcătuirile statale româneşti nord şi sud dunărene s-au numit în evul mediu “Vlahii” sau “Ţări ale românilor” şi pentru care nici o frântură de neam românesc nu are dreptul să-şi aroge doar pentru sine numele de “vlah”. Ca şi cel de “român” de altfel, care, după Nicolae Iorga apare pentru prima dată tot la Constantin Porphyrogenetul, sub forma “românoi”. Pentru că “Vlahi” în accepţiunea străinilor sau “români” în limba literară suntem toţi chiar dacă, în grai local, ne-am numit “rumâni” (daco-românii, adică nordicii, inclusiv timocenii, românii din Balcanii Mici şi cei din Voievodina), “ar(u)mâni” (românii sau vlahii sudici) ori “rumeri” (românii vestici).      Local am purtat denumiri legate de ape (pruteni brodnici, olteni, megleniţi, timoceni) munţi (făgărăşeni) depresiuni (oşeni, braşoveni) regiuni (macedonieni, epiroţi etc.), de starea de dependenţă faţă de popoarele turcice, “albi” (liberi sau mărginaşi, moldovenii şi cei din Ţara lui Asan), “negri” (“maurovlahii” sau “morlacii” din vestul Peninsulei ori “karaulaghii” din Moldova subcarpatică), după credinţă, (gogi), după vecini (ungro-vlahi, rosso-vlahi, arvanito-vlahi) sau porecle date de adversari, exemplu: cuto-vlahi (“câini de vlahi”), “machidoni”, ţinţari”, “cirebiri” etc., dar numele pe care ni l-am dat noi înşine a fost întotdeauna cel derivat din “romanus” – roman, romăn – ROMÂN, teritoriul locuit de noi spunându-i “ţară a românilor” sau “Romanie” apoi “Ţară a românilor” sau “Românie”. Şi doar în limba noastră, derivat din terra-ae, ţară nu înseamnă planeta şi solul pe care călcăm, ci stat, teritoriu locuit de români, totalitatea obştilor înarmate, pentru planetă şi sol noi dispunând, spre deosebire de celelalte popoare neolatine, de cuvântul pământ, derivat din pavimentum, în amintirea pavajului străzilor şi caselor din oraşele noastre distruse de barbari în această etapă a secolelor VII-VIII. O etapă în care am contribuit la sedentarizarea barbarilor slavo-asiatici, la creştinarea lor cu mari sacrificii, potrivit descrierii lui Leon cel Înţelept (886-912) şi arhiepiscopului Theophylact al Ohridei (1090-1108), la etnogeneza noilor popoare vecine, prin sânge, cultură şi teritoriu, de unde românii aproape că nu mai există astăzi, dar în care, în calitate de băştinaşi, au fost secole de-a rândul majoritari: Muntenegru, Kosovo, sudul Serbiei, Macedonia, Bosnia, Albania. Şi nu întâmplător tocmai aceasta a fost una din cauzele masacrelor româneşti începute în veacul XVIII,  şi continuate până la jumătatea secolului XX tocmai în aceste regiuni – faptul că românii erau băştinaşi, având drepturi ancestrale asupra pământului.       Ramurile şi conştiinţa identităţii naţionale       În cadrul colaborării militare cu barbarii slavo-asiatici, aceştia au învăţat de la români, potrivit acuzelor bizantine “să aibă faţă de noi (de romei – n.n.) o ură fără de moarte şi să o transmită spre veşnică amintire din generaţie în generaţie” (Ioannes Catacalon). Colaborarea a adus însă pentru “vlahii cei viteji”, pierderea treptată a teritoriilor dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc, unde au căzut sub controlul franco-bulgarilor (sec. IX), a celor dintre Nistru şi Nipru, ocupate de varego-ruşi în secolele X-XIII, dominaţie pecenego-cumană la nord de Dunăre şi “sclavinii”, care au spart unitatea vlahă, la sud. Se adaugă expansiunea ţaratului slavo-bulgar care îşi extinde autoritatea între Tisa şi Dunărea Mijlocie şi, la nord de Dunărea Maritimă, sub Kardam (777-802) Krum (803-814) şi Omurtag (816-831) şi în Macedonia sub Malamir (831-836) şi Presian (836-852). Îndeosebi în nordul Peninsulei Balcanice, slavii au ocupat zonele propice agriculturii, spărgând “subcontinentul” românesc sud-dunărean în insule (linia Sistov-Ekrene-Varna, cu vlahii de la Dristor, Valea Timocului, Balcanii Mici şi Rhodopi, în “Zagora” sau “Ţara lui Petru”, Pind ţinuturile Niş, Skutari-Ipek etc.) şi obligându-i pe românii sudici să se restrângă economic la păstoritul transhumant, prelucrarea pieilor, lânii, lemnului şi pietrei, cărăuşie şi negoţ şi să se extindă spre sud până în arhipelag, dislocaţi de bulgari, potrivit Presbiterului din Diocleea şi dislocându-i la rândul lor pe “romei” (greci). Tot colaborarea cu barbarii, de data aceasta cu pecenego-cumanii introduce în peisajul etnic sud-dunărean o puternică comunitate de români nordici. În urma înfrângerii expediţiilor “cumane” din 1091 şi 1122, Alexios I Cornnen (1081-1118) şi Ioannes III (1118-1143) colonizează pe Vardar şi Moglena mase mari de prizonieri “cumani” care se vor dovedi creştini cu nume gen: “Radu”, “Stan”, Păducel, “Ana” şi care îşi spuneau rămăni. Prinzând rădăcini în Almopia, Ardeea, ei vor intra în istorie ca “meglenoromâni”, vorbind cel mai apropiat dialect sudic, de daco-română. Urmaşii lor, răspândiţi astăzi pe mapamond, mai subzistă în regiune, în faza finală de asimilare, în 8 aşezări din Grecia şi 3 în Macedonia, dintre care numai într-una îşi păstrează limba.      Noi dislocări dinspre nord spre sud au fost provocate de penetrarea valului de migraţie turcic, condus de maghiarii finici, din Ţara Ungului, recent cucerită (896, în Ucraina subcarpatică de astăzi), după 903, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre al ducelui Salanus. Mulţi români vestici vor fi împinşi la est de Tisa, mulţi vor participa, în creuzetul pannon, la etnogeneza ungară, mulţi însă vor fi împinşi spre Adriatica şi Vidin (Dîiu), potrivit lui Anonymus, Simion de Keza şi Chronicon Pictum Vindobonense, întărind rândurile timocenilor şi rumerilor dar şi dislocând noi mase de ar(u)mâni spre sud, dacă este să dăm crezare anonimei “Descriptio Europeae Orientalis” (1308): “Este de notat aici că între Macedonia Achaia şi Thessalonic este un popor foarte mare şi răspândit care este numit Blazi, care şi altădată au fost păstori ai Romanilor şi care trăiau odinioară în Ungaria unde erau păşunile Romanilor din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă. Dar mai apoi fiind ei alungaţi de aici de unguri, au fugit în părţile acelea; ei au în abundenţă brânză foarte bună, lapte şi carne, mai presus de alte naţii”.      Confirmând aceste date, ca şi informaţia amintită a lui Benjamin de Tudela, din 1150, că nu există diferenţe între românii (vlahi) nordici şi sudici, Kekaumenos, într-o cunoscută diatribă împotriva lor, din 1078, insera ştirea că şi vlahii sudici se trag din neamul regelui Decebal care a fost înfrânt şi ucis de romani, iar Kinnamos, referitor la cei din armata ridicată în anii 1161-1168 de Manuel I Comunen împotriva ungurilor, nota că, despre ei “se spune că sunt colonişti de odinioară din Italia”.      Purtând aşadar diverse nume derivate din “român, “rumâni” la nord de Dunăre, rumeri, “ar(u)mâni”, rămăni (timoceni) la sud, dacă li se îngustase aria, la est şi vest, depăşind în schimb linia Jareèek-Philippide-Skok spre sud, ajungând până în Cefalonia (1264), strămoşii noştrii păstrau conştiinţa dublei origini, traco-dace şi romane, şi făceau publică mândria de “romanus”, moştenitor al unui trecut plin de glorie. “Ei se fălesc că sunt romani şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”, nota la începutul secolului XIV Ioan de Sultanieh, referitor la populaţia Bulgariei. La nord de Dunăre, în aceeaşi epocă, franciscanul Angelo di Spoleto, misionar papl se plângea că românii nord-dunăreni “parte din mulţimea naţiunii Romanilor” resping păstorii (misionarii catolici – n.n.) care nu le vorbesc limba. Într-adevăr, confirma un secol mai târziu Nicolae de Modrussa, “vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că… vorbesc de la origine o limbă populară, anume latină, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi când se întâlnesc cu străinii, care încearcă să intre în vorbă (cu ei) întreabă dacă ştiu să vorbească ROMANA”. “Se lăudau” aşadar cu păstrarea neatinsă a limbii lor deşi fuseseră copleşiţi de  “valul de barbari” (Antonio Bonfini). Francesco della Valle, Jan Laski, Giovanadrea Gromo, Gáspar Héltai, confirmau în veacul XIV că vlahii toţi se consideră “romani”, motiv pentru care “ei îşi zic în limba lor romani şi dacă vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor vlahă, ei spun în felul acesta <<şti romineşti?>> adică şti să vorbeşti în limba română, din cauza că limba lor s-a stricat”. Doi călători anonimi italieni notau în această perioadă că “Acest neam deşi e de rit grec, e totuşi prieten al numelui roman atât datorită limbii coruptă din latină cât şi datorită părerii pe care o au că descind din romani şi cu numele de romani se numesc între ei”. Mai mult, “Socotesc de ocară numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt decât romani”.      De ce respingeau cu îndârjire numele de valah, afirmându-se ca români? Pentru că “se fălesc şi astăzi – nota Farkas Kovacsoczy-în mod public că sunt romani”. Că este vorba despre neamul românesc (vlah) în integralitatea sa, nord şi sud-dunărean, au notat numeroşi observatori care au surprins formele dialectale ale numelui ROMÂN. Astfel, în veacul XVII, Johann Fröster scria că vlahii (olahii) îşi zic “Römer (rumeri), Rumuni (rumâni) sau Romani” pentru că sunt “urmaşi ai legiunilor romane de graniţă” care s-au înmulţit în timp, fapt probat prin: nume, latina rustică, vitejie, port, obiceiuri, ocupaţii, dansuri şi conştiinţa unicităţii, deoarece folosesc expresii de genul “Aşa grăiesc Românii!” sau “În mai multe ţări nu sunt Români”.      În veacul XVIII, ungurul Joseph Benko demonstrează autohtonia şi dubla origine a românilor nordici, “pentru că mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc, adăpostindu-se în munţi”, iar istoricul Martin Felmer şi geografl Johan Tomka Saski, puneau în circulaţie numele folosite de români pentru integralitatea teritoriului locuit de ei “ROMÂNIA”. Sintetizând, Georg Soterius definea în 1714 poporul român: “Românii sunt acele populaţii europene care stăpânesc nu numai Valchia (Muntenia) şi Moldova care se întâlnesc în mai aproape toate localităţile din Transilvania, unde chiar şi alcăuiesc comunităţile săteşti în întregime, dar se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia şi Dalmaţia. Grecii îi numesc Blakos, de unde a venit latinescu Blacki sau vlahi şi săsescul Bloch. Ei înşişi se numesc Romuni (români) sau Romani”. Iar în Germania, ţara în care astăzi, ia amploare, din raţiuni obscure, printre emigranţii ar(u)mâni, opinia că sunt o entitate distinctă de români, prin urmare o minoritate etnică inclusiv în România, apărea la Toppau, în 1785, Grosse Erdheschriebung care demontra că românii sau vlahii sunt unul şi acelaşi popor, fie că trăiesc la nord, fie la sud de Dunăre. “Românii, numiţi în genere de noi Valachen, care trăiesc în Transilvania şi Valachia (Muntenia şi Moldova-n.n.) au aceeaşi origine cu aceea a valahilor din Tracia, Macedonia, Thessalia şi Albania. Ei se numesc romane (romani) sau rumunje (rumâni) adică romani, deoarece strămoşii lor au fost supuşi şi cetăţeni romani. Numele de vlah pe care românii îl resping cu îndârjire, provine, se pare de la slavi; acesta este folosit şi de greci”.      “Mândria” cu care îşi spuneau români „fălindu-se că sunt descendenţii romanilor”, “indignarea” cu care respingeau, atunci, ca pe o insultă, numele de vlah, dat de străini, convingerea că fac parte din unul şi acelaşi popor, denotă o conştiinţă naţională extrem de puternică, periculoasă pentru popoarele şi populaţiile balcanice ulterior stabilite ori rezultate ale unei etnogeneze pe pământ românesc şi aceasta a fost o altă cauză importantă a genocidului la care au fost supuşi românii cu începere din veacul XVIII, până în zilele noastre, deoarece genocidul etnic periodic este urmat în epoca noastră de genocidul cultural ca metodă de deznaţionalizare. Dacă grecilor români le evocau stăpânul roman de odinioară, al cărui Imperiu “romeii” îl uzurpaseră, slavilor şi slavo-bulgarilor le trezeau probabil aceleaşi sentimente ca şi amerindienii uzurpatorilor anglo-saxoni din America de Nord.      Teama de valahi, stimulată de instinctul de conservare naţională al “colocatarilor” lor în Balcani avea o bază reală. În pofida deznaţionalizării şi contribuţiei lor în veacurile IX-XIV la etnogeneza noilor popoare balcanice, românii sau vlahii sudici rămăseseră încă extrem de numeroşi, deşi dispersat “puternicul neam al vlahilor (diaconul Ioan din Adrianopol, 1354) subzistând ca entitate distinctă în enclavele sale şi fiind, după Henri de Hainaut, împăratul latin de Constantinopol, “oamenii..cei mai puternici şi cei mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului”. Conştiinţa de sine, conştiinţa legitimităţii drepturilor asupra teritoriilor, în calitate de adevăraţi moştenitori ai Romei, îi îndemna nu numai spre afirmare statală de-sine-stătătoare ci şi spre ideea imperială a refacerii stăpânirii romane, idee care i-a înspăimântat şi pe greci şi pe occidentali şi, ulterior, pe otomani. Elocvente sunt în acest sens acţiunile şi declaraţile lui Ioniţă Caloian(1197-1207) care, sprijinit de toţi românii balcanici, la rugămintea românilor nord-dunăreni de a reface România, solicita papei Inocenţiu III (1198-1216) recunoaşterea sa ca “domn” şi împărat al bulgarilor şi vlahilor” pentru că “se trage din sângele romanilor” (Hurmuzaki, I 26). Iar proaspeţilor cuceritori ai Constantinopolului, cavalerii “latini” (occidentali) ai Cruciadei a IV-a, le scria, în primăvara lui 1205: “Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept. De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran (papa – n.n.), în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr”.      La 14 ianuarie 1205, o oaste de 14.000 de români sud şi nord-dunăreni, incluând şi cumani, l-a învins şi luat prizonier la Adrianopol pe împăratul Balduin care, închis la Târnova, avea să fie executat.      Pericolul reînvierii puterii imperiale romane prin români era aşadar cât se poate de real la începutul Evului Mediu clasic. Un pericol de care a ţinut şi încă ţin seama, papalitatea, regatele (ungar, polon), imperiile Evului Mediu şi Modern (romano-german, otoman, rus) şi statele succesoare lor dar şi grecii, care au deformat prin Bizanţ ideea imperială romană în direcţia construirii unei Elade Mari, sau rudele “materne” ale românilor, albanezii, rupţi de tradiţia europeană prin islamizarea în masă din veacul XVI şi popoarele slave moderne, constituite printr-o contribuţie românească de sânge şi cultură definitorie şi catalizatoare: “ucrainienii”, polonii, cehii sau ceho-slovacii, bulgarii şi slavonii sau “sârbo-croato-slovenii (iugoslavii)”. Toţi au conspirat în diferite etape istorice la împiedicarea alcătuirii statale româneşti la est de Nistru, în Carpaţii Păduroşi, pe Tisa sau la sud de Dunăre, la unificarea etno-politică nord şi sud-dunăreană, acţionând în direcţia deznaţionalizării şi asimilării celor mai legitimi urmaşi ai vechilor romani – ROMÂNII! De teama revendicării moştenirii de drept – PĂMÂNTUL!

 

Etnonimele ”român ‹ romanus” şi ”valah ‹ walach” au afirmat de la început romanitatea românilor. VIDEO

 

 

 

 

Romanus sum

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹walch.

Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi.

Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus și vlahi, până-n zilele noastre. N-am fost vrednici să ne mirăm ca lumea de aceste două cuvinte…

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane.

DupăG. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”. 

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia orgoliilor naţionale!

Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează.

Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur.

Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch.

Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc.

Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română.

Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică.

Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, blas etc.

Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe.

După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntul român. În Dicţionarul Academiei, român este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.”

Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 2⁰)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. 

(Notă, 2014: Din păcate, volumul cu litera R a Dicționarului a fost publicat în anii ateismului de stat, drept care trimiterea făcută de Pușcariu la cuvîntul român devenea inoperantă nu pentru că cuvîntul respectiv își pierduse unul din înțelesuri, ci pentru că polisemia sa nu era concordantă cu linia partidului…)

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, consemnat și în cele mai recente anchete folclorice, dialectale, este deosbit de semnificativ pentru toată discuţia noastră.

Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor.

Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment.

Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nicio menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special.

Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. 

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau.

Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti.

Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc: după creștinarea lor prin limba latină, românii ajung să treacă printr-o perioadă de organizare ecleziastă în limba slavonă. Nota bene: terminologia creștină de bază este de origine romanică, latină!

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit.

Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman,   deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles.

Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.”  

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii, din om în om. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primit înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise.

În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină.

Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea rîului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă.

Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea altă semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu.

Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” 

 

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească.

Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa.

Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor? Aceeași este și explicația pe care o găsesc eu faptului că în anii ateismului bolșevic, Biserica Ortodoxă Română a rezistat cel mai bine prigoanei! A rezistat datorită poporenilor a căror credință era prea profundă, prea …funciară ca să poată cineva să le-o scoată din inimă, din cuget, din suflete!

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord?

Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol.

Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români.

Oricum, sensul “creştin” al cuvântului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană.

Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. 

Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹lat. gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.

Sursa: Capitolul Romanus sum din lucrarea Transilvania Invincibile Argumentum publicată de situl https://ioncoja.ro