CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Basarabia - Wikiwand

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

Imagini pentru legea privind limba de stat în rss moldova 1990 photos

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020 

04/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Actul de naştere al limbii române scrise a împlinit 500 de ani

Foto: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

500 de ani de scris în limba românӑ

Pe la mijlocul anului 1521, negustorul Neacşu din Câmpulung îl informa printr-o scrisoare pe judele Braşovului Hans Benkner despre mişcӑrile turcilor pe Dunӑre („au trecut ciale corӑbii ce ştii şi domniia ta pre Dunӑre în sus”).

Este cel mai vechi document scris în limba românӑ identificat pânӑ acum. Deşi nu are o valoare istoricӑ sau literarӑ deosebitӑ, scrisoarea s-a bucurat de multӑ atenţie din partea cercetӑtorilor (şi nu numai) încӑ de la descoperirea ei în arhivele Braşovului în anul 1894, consemnează Prof. Vasile Duma în https://ziarulnatiunea.ro.

Scrisӑ cu caractere chirilice, scrisoarea este o mostrӑ de limbӑ românӑ de acum 500 de ani, puţin diferitӑ de cea vorbitӑ astӑzi. Acesta este motivul pentru care i s-au consacrat o mulţime de studii, trezind uimirea, dar mai ales ridicând multe semne de întrebare privind istoria limbii române.

Dacӑ alte popoare au avut fericirea de a se bucura de capodopere literare, care le-au modelat limba ( sӑ amintim numai „Divina Comedie” a lui Dante), Scrisoarea lui Neacşu a stat „ascunsӑ” pânӑ la sfârşitul veacului al XIX-lea, fӑrӑ a avea vreo influenţӑ asupra evoluţiei limbii române. Atunci, cum se face cӑ limba acesteia este atât de apropiatӑ celei vorbite astӑzi? Pentru a rӑspunde la aceastӑ întrebare, trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

– Sӑ ne  oprim, mai întâi, asupra celui care a scris-o. E clar cӑ autorul moral al scrisorii este Neacşu, dar oare putea un negustor, oricât ar fi fost el de cultivat, sӑ o scrie? Sӑ privim grafia: textul este extrem de ordonat, caracterele sunt scrise cu grijӑ, au aceeaşi înӑlţime, spaţiul dintre ele este acelaşi, rândurile sunt perfecte. Ce ne spune acest lucru? Cel care a scris-o era un om cӑruia scrisul nu îi era strӑin, aceasta fiind îndeletnicirea sa. Faptul cӑ redӑ atât de natural limba românӑ folosind caractere specifice limbii slavone aratӑ cӑ acesta era obişnuit cu astfel de texte.

Cu siguranţӑ cӑ acestea nu erau texte bisericeşti  (pentru acestea folosea limba slavonӑ, de care nu era strӑin, dovadӑ fiind formulele de adresare şi de încheiere scrise în aceastӑ limbӑ), ci mici „acte”, scrise în limba poporului. Probabil cӑ şi la acea vreme, ca şi mai târziu, puţinii intelectuali ai comunitӑţilor se ocupau, pe lângӑ îndatoririle de serviciu, de întocmirea unor astfel de texte, mai ales scrisori. Sӑ ne amintim frumoasele versuri din poezia „Dӑscӑliţa” de O. Goga: „La tine vin nevestele sӑ-şi plângӑ/ Feciorii duşi în slujbӑ la-mpӑratul,/ Şi tu ascunzi o lacrimӑ-ntre slove,/ În alte ţӑri când le trimiţi oftatul”.

– Limba scrisorii este specificӑ limbii vorbite, aceasta fiind scrisӑ cel mai probabil dupӑ dictare, cum lasӑ sӑ se înţeleagӑ repetarea acelui „I pak” la inceputul fiecӑrui enunţ. Cel care a scris-o, chiar dacӑ a transcris-o de pe o ciornӑ, nu a cӑutat sӑ-i dea acesteia un caracter oficial, ci a redactat-o aşa cum i s-a dictat, cu repetarea unor expresii/cuvinte, fӑrӑ sӑ lase impresia cӑ acest lucru l-ar fi deranjat în vreun fel.

El nu intervine în textul scrisorii, nu încearcӑ sӑ-l cizeleze, sӑ-i dea o formӑ distinsӑ . Putem vorbi aici de „oralitatea” scrisorii, repetarea lui „I pak” indicӑ acest lucru. Creangӑ a folosit-o cu suces în poveştile şi „Amintirile” sale. „I pak” repetat la începutul fiecӑrui enunţ dӑ impresia cӑ cel care scrie stӑ de vorbӑ cu cititorul sӑu şi simte cӑ, pentru a fi înţeles, trebuie sӑ mai adauge ceva. Este apoi locuţiunea verbal „dau de ştire”, foarte expresivӑ, fiindcӑ indicӑ poziţia expeditorului în raport cu destinatarul scrisorii: Neacşu se bucura de privilegiul de a fi sursa de informare a judelui Braşovului, poate chiar plӑtit, tonul scrisorii sugerând o oarecare grabӑ de a-l informa cât mai pe larg pe braşovean.

– Deşi a fost scrisӑ cu aproximativ 40 de ani înaintea tipӑriturilor lui Coresi, deosebirea dintre texte este evidentӑ. Textele lui Coresi sunt stângace, cu multe slavonisme şi chiar maghiarisme, exprimarea este ezitantӑ, greoaie de multe ori. Cӑrui fapt se datoreazӑ acest lucru?

Era Coresi mai puţin cunoscӑtor al limbii române decât autorul scrisorii? Nicidecum. Dar alta era poziţia lui în raport cu mesajul pe care voia sӑ-l transmitӑ cititorului. Textele sale sunt mai ales traduceri din slavonӑ (posibil şi din latinӑ sau maghiarӑ), iar limba românӑ scrisӑ era la începutul sӑu şi încӑ nu dispunea de mijloacele necesare pentru astfel de texte.

I-au trebuit aproape trei sute de ani şi contribuţia unor mari scriitori pentru ca sӑ se aşeze în fӑgaşul sӑu firesc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de o adevӑratӑ revoluţie: renunţarea la didacticismul slavon, grecesc, apoi latin şi întoarcerea la limba vie a poporului. Adicӑ la limba lui Neacşu de la început de secol al XVI-lea, pe care scrugerea timpului a schimbat-o prea puţin. Cum ar fi arӑtat limba românӑ, dacӑ s-ar fi mers pe drumul latinizӑrii cu orice preţ? Am fi avut oare douӑ limbi, una a cӑrţilor (tipӑritӑ), dar moartӑ, şi una vie a poporului?

– „Scrisoarea lui Neacşu” ne aratӑ apoi o trӑsӑturӑ (unii au considerat-o defect) specificӑ poporului român: conservatorismul. Cum altfel putem explica faptul cӑ limba românӑ a rӑmas aproape neschimbatӑ timp de 500 de ani, în ciuda avalanşei de neologisme care au invadat-o de mai bine de douӑ secole.

Avem la ora actualӑ un numӑr impresionant de cuvinte de origine francezӑ, Italianӑ, latinӑ, greacӑ şi, mai nou, englezӑ, care dau posibilitatea vorbitorului sӑ exprime cu uşurinţӑ cele mai diverse noţiuni, şi, cu toate acestea, cât de aproape ne simţim de limba lui Neacşu din Câmpulung.

Astӑzi limba românӑ este pe deplin aşezatӑ în fӑgaşul sӑu firesc şi cu siguranţӑ ameninţӑrile la care este supusӑ vor exercita o presiune tot mai mare asupra ei. Deocamdatӑ mai are însemnate resurse ţӑrӑneşti, chiar şi în rândul unei mari pӑrţi a orӑşenilor, relativ proaspӑt stabiliţi în mediul urban, dar ce se va întâmpla când urbanizarea (mai ales comunicarea prin mijloace tehnice) devine fenomen de masӑ, înlocuind contactul direct dintre persoane?

Vor renunţa românii la limba lor în favoarea alteia de circulaţie internaţionalӑ? Va deveni limba românӑ o limbӑ de familie, vorbitӑ în cercuri restrânse? Un rӑspuns îl va da numai timpul. Vor putea generaţiile urmӑtoare, în mӑsura în care acestea nu se vor simţi marginalizate vorbind româneşte, sӑ o pӑstreze vie şi nu ca un exponat de muzeu?

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).


Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriuluiDin amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Imagini pentru limba moldovenească photos

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

24/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: