EXPANSIUNEA RUSĂ : ÎNTRE AVERTISMENTELE ISTORIEI ȘI PROPAGANDĂ

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Prestigioasa publicație de la Chișinău https://limbaromana.md, constată că invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după mai bine de 100 de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte. Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”¹

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei). Prin pacea de la Iași, scria Aleksandr Soljenițîn, „Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru.

(Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”². Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat. În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii. Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată de Lenin în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român. Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale.  De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia. Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc³.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici. Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit.

Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”⁴. De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică. Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns.

Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului. Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională.

Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării⁵, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real. Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor. La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”⁶.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului. Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

¹ Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

² A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

³ I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

⁴ Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

⁵ Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

⁶ Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

Publicitate

AUTORI RUȘI VORBESC DESPRE ROMÂNITATEA BASARABIEI ȘI A BASARABENILOR

Foto:  Harta Basarabiei țariste

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

In anul 2012 am comemorat  bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie în afara graniţelor țării, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est.

Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial desprins de Rusia.

Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi romanii, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii.

Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial.

S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, pentru ca rolul opiniei publice devenita o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat.

De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul, devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare.

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime.

Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani.

În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc.

Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc.

Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească.

Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi?

Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor.

Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile , înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei).

În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat.

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă.

 În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată…

Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă.

Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească.

Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Foto: Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei.

Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală.

Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita (la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…

Numai neînsemnate colonii de velicoruşi, compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului.

 Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc.

Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia:

„Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.”

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei.

 Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau.

Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.

Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice.

Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.

Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor.

El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”.

O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian.

În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

 În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor.

Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei.

Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani.

 Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă.

Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian.

 Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.”

 Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci.

Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”.

 De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia.

De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

 Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

 Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor.

Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste.

În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat.

Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar – să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.”

 Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte.

 Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români.

Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus.

Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român.

 Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie (surse):

Autor: Cristian Negrea/ cristiannegrea.blogspot.ro

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 .

Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

„Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Mândria de a fi cunoscuţi în întreaga Uniune Sovietică drept „o republică înfloritoare şi strălucitoare”, „o livadă în floare”, mândria pentru vinurile celebre moldoveneşti sau pentru Ansamblul de dans popular „Joc” – a fost un ingredient important la făurirea acestei identităţi.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

• închiderea granițelor
• izolarea culturală totală de România
• propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români”.
• Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.